Mihai Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgu de Floci, Țara

Românească – d. 19 august 1601, Turda, Principatul Mihai Viteazul
Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593- Domn al Țării Românești
1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de Domn al Moldovei
facto al celor trei state medievale care formează România Principe al Transilvaniei
de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile
de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al
Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național

românesc după ce a fost recuperată de istoriografia
românească a secolului al XIX-lea, un rol important
jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui
Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor
important al unificării românilor, care avea să se realizeze
în secolul al XX-lea.

Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat
de Egidius Sadeler, din anul 1601
Date personale
Născut 1558
Târgu de Floci, Țara
Românească (azi în
România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul
Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Mănăstirea Dealu
Părinți Pătrașcu cel Bun
Teodora Cantacuzino
Căsătorit cu Doamna Stanca
Mihai Viteazu
Copii Nicolae Pătrașcu
(portret de Mișu Popp)
Domnița Florica
Marula, lady of Cornateni[*][3]
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost
portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat Religie creștinism ortodox[*]
pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea Ocupație monarh
an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai conducător[*]
politician
anul 1558.[9]
Voievod
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca Apartenență nobiliară
fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Titluri Principe
Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale prinț
în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în Familie
Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
nobiliară
vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru
Domn al Țării Românești
tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[10] Ipoteza ca Domnie septembrie 1593 –
Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și septembrie 1600
de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, Predecesor Alexandru cel Rău
genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[11] Succesor Simion Movilă
Guvernator al Transilvaniei
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele Domnie 20 noiembrie 1599 – 5
surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a octombrie 1600
Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de Domnitor al Moldovei
rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai Domnie mai 1600 – septembrie 1600
era grec.[12] Cronica lui Radu Popescu menționează că Predecesor Ieremia Movilă
„Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că Succesor Ieremia Movilă
este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, Semnătură
că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează
cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul
din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș
dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un
gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.p
împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva hp?title=Mihai_Viteazul&action=edit&section=0)

vreme...”[13]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei
Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului,
județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică
ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi
ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a
întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții
domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a
păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în Intrarea lui Mihai Viteazul în
1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. Alba Iulia - Constantin
Lecca
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul
timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini[15]) și având și sprijinul
patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie
1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[16]

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia
și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania,
considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara
Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie
1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța
antiotomană.

Campania antiotomană

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Aderarea Țării Românești la „Liga

Sfântă” a condus la izbucnirea (13
noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea
creditorilor levantini și a întregii
garnizoane otomane staționată în
București.
Giurgiu 1595
Pe acest fundal cunoscut și ca Târgoviște 1595
Războiul cel Lung, Mihai pornește o
ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe
ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva
tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu
incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron
Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în
Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[18]

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către

Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație
de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile
munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă
de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al
Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul
Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan,
postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a
negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai
1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui
Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a
îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea,
Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin
ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[20]

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate Sigismund Báthory folosind titlul
bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de Principe al Transilvaniei,
Valahiei și Moldovei într-o gravură
de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință
din 1595.
anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile
din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia,
unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.[21]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir
Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000
erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[22][23]
Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci
a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul
spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce
turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească
funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[24] - „palanca”
lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea
pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai
Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi
București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste
Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa,
pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în
Apusul Europei.

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile
Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole
și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării,
situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze
fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit
castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla
sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la
Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean
Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în
nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[27][28]

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele

provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică
din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să
aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale:
"așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără Drapelul Țării Românești în
pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel vremea lui Mihai.
Reconstrucție alb-negru de
moment.
Dan Cernovodeanu după
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea stemă, colorată ulterior.
suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie
1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.[29] În
schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului
pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care
s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în
schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele tratatului
de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund
Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în
conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări
reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul
secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a
veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană.[30]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar
putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de „Domn” decât în Țara Românească):

Între 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului
și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl
înscăunează de fapt pe fiul său;
Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „Unire”, termenul este dus prea
departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania)
și sfaturile boierești în țările extracarpatice - își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare.
Mihai nu unifică nici armatele celor trei Principate Române.

Transilvania

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii

poloneze (acesta încheiase un tratat de
vasalitate cu Polonia), însemnase practic
îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În
Transilvania, Sigismund renunța la tron în
favoarea vărului său, cardinalul Andrei
Báthory (un aderent la politica cancelarului
polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski

intenționau să așeze în scaunul Țării Românești
pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei,
ceea ce amenința existența Alianței. În aceste
circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul
trimis o solie la Praga pentru a cere
încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea
pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura. Primind un
răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din
români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[31] După victoria asupra
lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia
pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost
ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[32]Mihai a primit cu durere vestea
morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși
îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții)
mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.[33]

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al
Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele
latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a.,
2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea
națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale,
în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în
cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de
acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare.
Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie
bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile
drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut
cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor
români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor,
instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după
obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.

Moldova

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl

reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă
parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii,
a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan
Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia
Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă)
și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl
detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion
Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui
Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile Sigiliul cu stema lui Mihai
făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Viteazul din 1600.
Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al
lui Ieremia Movilă.[34]

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe
banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre
Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai),
Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).[35]

La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații
pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece
munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În
acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa
proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au
fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost
siliți să mănânce foi din copaci.[36]

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova

prin trei sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin
pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia
ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre
Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-
Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului
spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se
retrăgeau spre nord.[37]
Sigiliul lui Mihai Viteazul din
1600, fotografie a
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima
exponatului de la Muzeul
unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu
Național al Unirii.
familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii
moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând
pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea,
vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava[38] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga,
1992, op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut
împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și
Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova,
subordonat sieși[39]

Sfârșitul domniei

Destrămarea Unirii

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau

în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță.
Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în
sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra
Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara
Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o
formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Oastea lui Mihai Viteazul – Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor
pictură de Nicolae Grigorescu maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul
domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor
întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea,
Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a
învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va
reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și
marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski
îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru
al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al
intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se

Uciderea lui Mihai Viteazul pe
Câmpia Turzii din Turda
(gravură editată la Leiden -
Olanda în anul 1703)
audiență la împărat pe 14 martie.[42]
îndreaptă spre Praga pentru a solicita
ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea.
Călătoria a fost lungă și anevoioasă
(voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de
mai multe ori, mai ales în Transilvania),
trecând prin Deva, Lipova, Oradea,
Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[40] A Gurăslău (1601)
ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de
însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2
ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat
Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[41]
Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în

Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe
tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de
la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.
Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se
întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic,
Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km
sud de Turda[43], Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob
(Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.[44] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie
Fotino[38]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe
Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu
și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l
omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul
străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai
Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia
Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.[45] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din
Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[46] adus în Țara Românească
și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al
creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au
plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[47] Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru
crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.[47]

Portrete
Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele
contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la
mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele
prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o
gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm,
îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține
un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia
terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema
cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della
Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[48].

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai

Franz Franken: Mihai Viteazul
și Maria Christierna, detaliu
din tabloul Croesus arătându-
și comorile lui Solon
voievodului[51].
Viteazul ajunge în Praga, la curtea
împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu
entuziasm - după cum relatează H.
Ortelius - i se realizează un portret în
aramă de către gravorul curții, Egidius
Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut
portret al domnitorului român, fiind
răspândit în numeroase copii. Inscripția
circulară spune „Michael Waivoda Mihai Viteazul - frescă de la
Walachiae Transalpinae, utraque fortuna Mănăstirea Căluiu
insignis et in utraque eadem virtute, aet.
XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit
nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et
Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult
iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” [49].
Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și
Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci
ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[50].
„Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta
este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au
studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată
a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest
portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601
ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey,
occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul
este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul
dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și
medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna
 (Muzeul de Istorie a Artei din
Viena), apare alături de Maria
Christierna,[52] într-o reprezentare a
alaiului lui Cresus (împăratul
Rudolf al II-lea).[53]

Mihai Viteazul mai apare și în

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul
gravuri din secolele XVI-XVII ce
prezintă momentul uciderii sale, Marcă poștală cu Mihai
însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată. Viteazul

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX

de artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-
1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și
4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai
Bravul”.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare
de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de
învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă
„Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă
numele voievodului.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate
militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la
cel mai înalt nivel.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai
celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului
francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului
sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30
Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla
cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de
sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în
timp de război.

Note
1. ^ a b Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 214
2. ^ a b Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p.
354
3. ^ Genealogics (http://www.genealogics.org)
 4. ^ „Mihai Viteazul” (https://d-nb.info/gnd/118852892), Gemeinsame Normdatei, accesat în 17
aprilie 2015
5. ^ Michael (https://www.britannica.com/), Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9
octombrie 2017
6. ^ Michael the Brave (https://www.findagrave.com/), Find a Grave, accesat în 9 octombrie
2017
7. ^ Voivode of Wallachia Michael (http://fast.oclc.org/), Faceted Application of Subject
Terminology, accesat în 9 octombrie 2017
8. ^ „Mihai Viteazul” (https://d-nb.info/gnd/118852892), Gemeinsame Normdatei, accesat în 26
aprilie 2014
9. ^ Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un cuvânt
înainte de Șerban Papacostea), pag. 13.
10. ^ Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, pag. 14 și urm.
11. ^ Panaitescu, op. cit., pag. 16 și urm.
12. ^ Panaitescu, op. cit., vezi capitolul Originea lui Mihai Viteazul / Ce spun contemporanii
13. ^ Panaitescu, op. cit., pag. 17.
14. ^ Panaitescu, pag. 17.
15. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 161
16. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp.
324-325
17. ^ Padina (crov, găvan) este o formă de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită,
amplasată de obicei pe vârful unui deal, rezultată prin tasarea terenului.
18. ^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. (După ediția:Istoria Românilor
de N. Iorga, Vălenii-de Munte, 1908). Chișinău, Uniunea Scriitorilor, 1992, p. 121
19. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 158
20. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 133-134
21. ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României. Editura CORINT, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653-215-1
22. ^ Bogdan Murgescu ș.a. (21 aprilie 2010), „A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la
Călugăreni? (I)” (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-castigat-mihai-viteazul-bat
alia-de-la-calugareni-i), Historia, accesat în 27 februarie 2018
23. ^ Ovidiu Cristea (27 mai 2010), „Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală”
(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-calugareni-mihai-a-obtinut-o-vic
torie-morala), Historia, accesat în 27 februarie 2018
24. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 134-135
25. ^ Iorga, Nicolae (1895). Acte și Fragmente cu privire la Istoria românilor. I. Imprimeria
Statului. p. 130.
26. ^ Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Institutul European, 1998, p. 245
27. ^ Tiberiu Ciobanu, „Aron Tiranul (Aron Emanoil, Aron cel Cumplit)” (http://www.istoria.md/arti
col/390/Aron_Tiranul__Aron_Emanoil,_Aron_cel_Cumplit_),
Istoria.md/articol/390/aron_tiranul__aron_emanoil,_aron_cel_cumplit_, accesat în 10
decembrie 2019
28. ^ „Aron Vodă cel Cumplit” (https://www.istorie-romaneasca.ro/aron-voda-cel-cumplit/), Istorie
românească, 17 noiembrie 2014, accesat în 10 decembrie 2019
29. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 129.
30. ^ Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească. Humanitas, 1997, pag. 56.
31. ^ Szamosközy István: Erdély története, 1598-1599, 1603, Európa Könyvkiadó, Budapest,
1981, pagina 269
32. ^ Michael the Brave (http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Michael_the_Brave) în
New World Encyclopedia.
33. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 139
34. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp.
342-344.
35. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p.
344.
36. ^ Bălcescu, Nicolae (1985) [1878]. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. București: Editura
Minerva. p. 332.
37. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p.
344.
38. ^ a b Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a
Moldovei, trad. de George Sion, Bucuresci, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et
Companie, 1859, p. 74
39. ^ „Istoria Romaniei - Unirea politica din 1600 - Mihai Viteazul” (https://web.archive.org/web/2
0120619004456/http://moldova.go.ro/pagini/istorie/1600.htm#unireamd/). Arhivat din original
(http://moldova.go.ro/pagini/istorie/1600.htm#unireamd/) la 19 iunie 2012. Accesat în 5 aprilie
2012.
40. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, pp. 194-196
41. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 196
42. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 204
43. ^ Trupul lui Mihai Viteazul nu este îngropat, cum uneori eronat se afirmă, la Câmpia Turzii, ci
la Turda.
44. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 311
45. ^ Nicolae Iorga, 1992, op. cit. p. 130
46. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, vol. I,
p. 356
47. ^ a b Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, p. 140
48. ^ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. VIII.
49. ^ Nicolae Iorga, idem, p. IX
50. ^ Magazin istoric, ianuarie 1968, p. 89
51. ^ Magazin istoric pentru Dacia, IV, 1847, pp. 212 - 220
52. ^ Dorin Țimonea (1 februarie 2018), „Principesa fecioară a Transilvaniei care a renunțat la
căsătoria „neconsumată" cu Sigismund Báthory” (https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/principe
sa-fecioara-transilvaniei-renuntat-casatoria-neconsumata-sigismund-bathory-devenit-spioan
a-mihai-viteazul-1_5a71bc0edf52022f75083a7d/index.html), Adevărul, accesat în 13
decembrie 2020
53. ^ Frans Francken II. 1581 1642 Croesus shows Solon his treasures -Pinterest [1] (https://ww
w.pinterest.com/pin/52213676908606281/)

Bibliografie
Constantiniu, Florin (2002) [1997]. O istorie sinceră a poporului român. București: Ed.
Univers Enciclopedic. ISBN 9738240670.
Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, volumul II, Editura Enciclopedică, București,
2000. ISBN 973-684-512-5
Iorga, Nicolae (1979) [1935]. Istoria lui Mihai Viteazul. vol. II. București: Editura Minerva.
Iorga, Nicolae (1992) [1908]. Istoria românilor pentru poporul românesc. Chișinău: Ed.
Uniunii Scriitorilor. ISBN 9785885680219.
 Panaitescu, Petre P., Mihai Viteazul, Editura Corint, București, 2002. ISBN 973-653-173-2
Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și
Moldova a. 1324 - 1881. I. București: Editura Enciclopedică. ISBN 973-45-0387-1.
Rezachevici, Constantin, Legenda și substratul ei istoric. Mihai Viteazul "Restitutor Daciae"?
(https://web.archive.org/web/20071222124750/http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/cu
rrent10/mi8.htm), în: Magazin Istoric, Octombrie 2000. (accesat 11 martie 2011).
Xenopol, Alexandru D. (1925). Istoria românilor din Dacia Traiană. vol. V (ed. III). București:
Ed. Cartea Românească.

Lectură suplimentară
Simonescu, Dan (1984), „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu alte
cronici”, Contribuții: Literatură română medievală, București: Editura Eminescu, pp. 31–97
Iorga, Nicolae (2023), Mihai Viteazul. Ucis de sabia trădării, București: Paul Editions,
ISBN 9786069703878

Vezi și
Mormântul lui Mihai Viteazul
Ruinele curții domnești a lui Mihai Viteazul
Mănăstirea Dealu
Mănăstirea Mihai Vodă
Mihai Viteazul (film din 1971)
Buzduganul cu trei peceți (film din 1977)
Listă de principi ai Transilvaniei
Bătălia de la Călugăreni

Legături externe
Materiale media legate de Mihai Viteazul (https://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Michael_t
he_Brave?uselang=ro) la Wikimedia Commons

"Istoria.md" - articol, "Mihai Viteazul (1558 - 1601)" (http://www.istoria.md/articol/48/)

Mihai Viteazul – Aventurier sau erou national? (https://www.descopera.ro/descopera-istoria-r
omanilor/5149868-mihai-viteazul-aventurier-sau-erou-national), 3 decembrie 2009, Adrian
Nicolae, Descoperă
A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? (http://www.historia.ro/exclusiv_web/gen
eral/articol/castigat-mihai-viteazul-batalia-calugareni-i) Arhivat (https://web.archive.org/web/2
0160806181638/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/castigat-mihai-viteazul-b
atalia-calugareni-i) în 6 august 2016, la Wayback Machine. 15 aprilie 2010, Ciprian Plaiasu,
Historia
Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic (http://www.historia.ro/exclusiv_web/genera
l/articol/c-lug-reni-o-confruntare-care-nu-decis-nimic) Arhivat (https://web.archive.org/web/20
160806194935/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/c-lug-reni-o-confruntare-c
are-nu-decis-nimic) în 6 august 2016, la Wayback Machine. 15 aprilie 2010, Bogdan
Murgescu, Historia
Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală (http://www.historia.ro/exclusiv_we
b/general/articol/batalia-calugareni-mihai-obtinut-o-victorie-morala) Arhivat (https://web.archi
ve.org/web/20160806185605/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/batalia-calu
 gareni-mihai-obtinut-o-victorie-morala) în 6 august 2016, la Wayback Machine. 15 aprilie
2010, interviu cu Ovidiu Cristea, realizat de Ciprian Plaiasu, Historia
Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici (http://www.historia.ro/exclusiv_
web/general/articol/batalia-calugareni-o-victorie-supraevaluata-istorici) Arhivat (https://web.a
rchive.org/web/20160806180217/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/batalia-
calugareni-o-victorie-supraevaluata-istorici) în 6 august 2016, la Wayback Machine. 15
aprilie 2010, Ioan Aurel Pop, Historia
Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni (http://www.historia.ro/exclusiv_we
b/general/articol/marea-batalie-1595-fost-giurgiu-nu-calugareni) Arhivat (https://web.archive.
org/web/20170102003410/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marea-batalie-
1595-fost-giurgiu-nu-calugareni) în 2 ianuarie 2017, la Wayback Machine. 15 aprilie 2010m
Marius Diaconescu, Historia

Mihai Viteazul
Casa Basarab
Ramura Drăculești
1558 - 9 august 1601
Titluri regale
Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:
Alexandru cel Rău 1593-1600 Simion Movilă
Succesor:
Predecesor: Principe al Transilvaniei
Rudolf al II-lea, Împărat
Andrei Báthory 1599 – 1600
Roman
Predecesor: Domn al Moldovei Succesor:
Ieremia Movilă 1600 Ieremia Movilă
Note și referințe
1. Regnal Chronologies (http://ellone-loire.net/obsidian/regindex.html)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Viteazul&oldid=16064962