Mihai Viteazul

Născut 1558
Domn al Țării Românești,Domn al Moldovei,
Târgu de Floci, Țara
Românească (azi în România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul
Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Mănăstirea Dealu 
Părinți Pătrașcu cel Bun
Teodora Cantacuzino
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
Domnița Florica
Marula, lady of Cornateni[*][3] 
Religie creștinism ortodox[*] 
Ocupație monarh
conducător[*]
politician
Mihai Viteazul era mare strateg militar.Încheie Voievod 
aliante cu vecinii. Apartenență nobiliară
Titluri Principe
Refuză să mai plătească tribul otomanilor.Ajunge prinț
la domnie pe fondul unei instabilitaţi interne. Familie
Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
nobiliară
Bătălii Domn al Țării Românești 
Domnie septembrie 1593 – septembrie 1600
Bătălia de la Călugăreni a avut loc la 13/23
Predecesor Alexandru cel Rău
august 1595. Oastea munteană de zece mii de
Succesor Simion Movilă
oameni, condusă de Mihai Viteazul, întărită cu sase Guvernator al Transilvaniei 
mii de ardeleni trimiși de Sigismund Báthory, a Domnie 20 noiembrie 1599 – 5 octombrie
încercat să oprească oastea otomană invadatoare 1600
condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era Domnitor al Moldovei 
transformarea Țării Românești în pașalâc. Domnie mai 1600 – septembrie 1600
Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată Predecesor Ieremia Movilă
de ocuparea Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în munți. Ulterior,
întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv
în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.

Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

 Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 13 august 1595 și s-a caracterizat
prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin
surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai și-
a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oșteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul
nordic al râului. Rezerva de 6000 de oameni aflați sub comanda lui Albert Király, în rândurile
căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la
distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să
facă față unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit
real, într-acolo aveau să acționeze forțele otomane ale lui Hassan Pașa.
După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o grupare de 12.000 de
luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic
bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de Neajlov. Prima
fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.
A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul oștii otomane, a
hotărât să înceapa atacul împotriva românilor cu toate forțele de care dispunea. Ienicerii au
atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel care
trebuia să fie numit beilerbei al Țării Românești) a efectuat o manevră de învăluire prin est. În
același timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de învăluire prin
vest, trecând peste Neajlov pe podul din Singureni. Lovitura ienicerilor a fost extrem de
puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și
bușteni și scânduri așezate peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au reușit
să oprească atacul. În același timp însă, spahiii din flancul drept al otomanilor au trecut râul
printr-un vad și au amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal și din
flanc, Mihai a ordonat retragerea eșalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din
cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat
retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.

Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-a materializat într-o
puternică ofensivă a românilor. Înaintea de începerea atacului, căpitanul Cocea și oamenii lui s-
au reîntors dintr-o misiune de recunoaștere, voievodul român având la dispoziție un număr de
soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă. Mihai Viteazul a hotărât să execute un
puternic contraatac, o lovitură combinată frontală și o manevră de învăluire pe flancul stâng al
inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins, iar otomanii au fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust
din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a
prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriștilor români și al
archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan
Pașa a înaintat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor continue ale
românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detașamentul de 400 de călăreți ai
căpitanului Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra aflată lângă satul Hulubești. În
deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe
marele vizir, care a fost aruncat în mlaștină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar
apariția forțelor lui Hassan Pașa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru.
Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta impetuozitate
împotriva noilor intrați în luptă, încât Hassan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în
fruntea călăreților săi, câmpul de luptă.
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile
petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp,
la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi
receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește
cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800,
la Școala Ardeleană".
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de „Domn”
decât în Țara Românească):

 Între 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului
și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl
înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „Unire”, termenul
este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de
dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice - își păstrează legile,
cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu unifică nici armatele celor trei Principate
Române.
Mihai Viteazul a fost ucis pe Campia Turzii trupul a fost ingropat in Transilvania iar capul a fost
luat de catre fratii Buzesti si l-au asezat in Manastirea Dealul langa Targoviste.