Mihai Viteazul

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei (1558–1601)

Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601
Date personale
1558
Născut
Târgu de Floci, Țara Românească (azi în România)
9/19 august 1601[1][2]
Decedat
Turda, Principatul Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Mănăstirea Dealu
Pătrașcu cel Bun
Părinți
Teodora Cantacuzino
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
 Domnița Florica
Marula, lady of Cornateni[*][3]
Religie creștinism ortodox[*]
monarh
Ocupație conducător[*]
politician
Apartenență nobiliară
Principe
Titluri
prinț
Familie nobiliară Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
Domn al Țării Românești
Domnie septembrie 1593 – septembrie 1600
Predecesor Alexandru cel Rău
Succesor Simion Movilă
Guvernator al Transilvaniei
Domnie 20 noiembrie 1599 – 5 octombrie 1600
Domnitor al Moldovei
Domnie mai 1600 – septembrie 1600
Predecesor Ieremia Movilă
Succesor Ieremia Movilă
Semnătură

Modifică date / text 

Mihai Viteazul (n. 1558,[4][5][6][7] Târgu de Floci, Țara Românească – d. 19 august 1601,[8]
Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru
o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează
România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca
boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de
istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important
al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Originea și primii ani ai vieții

 Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică
drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[9]

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în
1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte
improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a
cerut medici de la Sibiu.[10] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și
de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de
epocă.[11]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea
familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din
Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[12] Cronica lui Radu Popescu menționează că „Acest
Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat
nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat
domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci,
care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta
împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...”[13]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe
partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea
Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită  citare]

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol
și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil
pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut
în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în
timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de
bani (400.000 de florini[15]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit
domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la
București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[16]

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care
inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara,
Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a
papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a
celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei,
semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în
plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595
Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei
revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane
staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova,
Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul
numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui
Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru
a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[18]

Sigismund Báthory folosind titlul de Principe al Transilvaniei, Valahiei și Moldovei într-o

gravură din 1595.

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său,
Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic
relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul
Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele
vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul
Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această alianță și a
semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui
Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului
sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era
singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[20]

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal
să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o
evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din
Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul
ortodox, hirotonisit în Țara Românească.[21]

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui
vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași,
din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23
august 1595.[22][23] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a
soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți,
insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți,
așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat
la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru
administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[24] - „palanca” lui Sinan, o cetate
ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea
pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în
moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat
comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8
octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în
retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania
otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în
pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar
Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea
otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu
reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui
Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus)
fără pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc.
Potrivit istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole
în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean
Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni
efectuate în nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[27][28]
Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu
după stemă, colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii

sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din
Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu
Imperiul Otoman.[29] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta
Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de
domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al
II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul
ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de

consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea
principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile
petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la
1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat
ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu
desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la
Școala Ardeleană".[30]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de „Domn” decât
în Țara Românească):

 Între 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
  În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al
Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul
Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului
Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „Unire”, termenul
este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de
dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice - își păstrează legile,
cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu unifică nici armatele celor trei Principate
Române.