Mihai Viteazul

domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei (1558–1601)

Mihai Viteazul, (n. în anul 1558 – d. 1601), a fost domnitorul Țării Româneștiintre 1593-1600. Pentru o
perioadă scurtă, în 1600 a fost conducătorul celor trei state medieval care formează România de azi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte a fi domnitor, a deținut dregătoriile de bănisor de Strehaia,
stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia
româneasca a secolului al XIX-lea, rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui
Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al
unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul XX.
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de
pictorulEgidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis
XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii
lui Mihai anul 1558.1
La sfârșitul anului1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în
1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui
Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta
Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de
bani (400.000 de florini) și având și sprijinul
Patriarhului Constantinopolullui, Mihai a devenit
domn al Țării Românești, înscăunarea sa având loc
la București octombrie, în același an.2 Aderă La
Liga Sfânta creștină, constituită din inițiativa Papei
Clement al VIII-lea, ulterior aderă și Transilvania, considerată factor
decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova
și Țara Românească, Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat
cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv
în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în
alianța antiotomană.
Luptele împotriva Imperiului Otoman
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13
noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea
creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în
București. Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.).
Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de
lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie
similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la
Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan
Surdul, fost Domn al Moldovei).3

1
^ Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un cuvânt înainte de Șerban Papacostea), pag. 13.

2 ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp. 324-325

3
^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. (După ediția:Istoria Românilor de N. Iorga, Vălenii-de Munte, 1908). Chișinău, Uniunea
Scriitorilor, 1992, p. 121

1
 Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de
către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o
delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile
munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă
de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al
Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul
Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan,
postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[ a
negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai
1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595)
Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o
simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce
îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie
așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință
anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității
Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească. 4
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir
Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau
secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595. Bătălia, evocată în
poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai
multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă
pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras
temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory,
în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat
la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească
funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a
ridicat o întăritură improvizată – „palanca” lui Sinan, o cetate
ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă.
Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei.
Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi
București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la
Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de
a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor. În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova,
Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia
Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să
asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a
cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se
afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la
Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron
Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste

4
^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României. Editura
CORINT, București, 2002, p. 189.

2
teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub
stăpânirea sa până la moarte.5
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au
adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit
să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: “așezământul” sau “legarea
țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se
aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory
în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.
În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia
voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care
s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în
schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele
tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei,
Sigismund Báthory.6
Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute
în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei
țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul
secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului
al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană”. 7
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul
ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):
- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;
- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
- În perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei,
adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
- Între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus
prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte – Dieta
(Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile
fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.
Transilvania
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu Polonia),
însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în
favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

5
^ Iorga, Nicolae (1895). Acte și Fragmente cu privire la Istoria românilor. I. Imprimeria Statului. p. 130.

6
^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 129.

7
^ Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească. Humanitas, 1997, pag. 56.

3
Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic)

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe

Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste
circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere
încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a
sparge cercul de adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul
aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și
mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După8 victoria asupra lui Andrei
Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1
noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la
scurt timp după Bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani. Mihai a primit cu durere vestea morții lui
Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise
în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții)
mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator
imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei,
Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa
cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se
intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai
Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul
constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea
națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A
intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea
Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din
boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând
vechii funcționari.
“Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” (1 noiembrie 1599) – Constantin Lecca

Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute
boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina
dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi
bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de
asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri
în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut
scutirea lor de robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor,
instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după
obiceiurile valahe – valachico more – ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.
Moldova
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența
în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat
tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul
marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia
Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră
pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul
lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia).

8
^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 139

4
Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost
pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea
Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe
banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre
Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov
(22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru
a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar
nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme
armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile
Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce
foi din copaci.9
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte: pe la
Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz – valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia
ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai
de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea
Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia
Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii
moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat
de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se
întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului
recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și
Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova,
subordonat sieși.

Destrămarea Unirii
Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o
contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a
Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul
Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai
reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care
nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor
întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică,
Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care
l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova
va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și
marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în Bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski
îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un
membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă. Așadar creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al
intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

9
^ Nicolae Bălcescu - Românii Sub Mihai-Voievod Viteazul, pg. 252

5
Moartea lui Mihai Viteazul
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf
al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai
ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena,
împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele
Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul
a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie. 10
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul
reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l
susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire
a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601),
voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601)

Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții,
se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic,
Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud
de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques)
de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit
căpitanul lor. Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească
și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului
Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. 11
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la
Leiden – Olanda în anul 1703)

În amintirea acestui erou național au fost ridicate

numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai
celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața
Universității din București, operă a sculptorului francez
Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele
mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj,
Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și
cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din
București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un
obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu,
este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de
arme în timp de război.

10
^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 204

11
^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, vol. I, p. 356