Mihai Viteazul

domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei

Sari la navigareSari la căutare
Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius

Sadeler, din anul 1601

Date personale

Născut 1558

Târgu de Floci, Țara
Românească (azi în România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul
Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Mănăstirea Dealu 
Părinți Pătrașcu cel Bun
Teodora Cantacuzino
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
Domnița Florica
Marula, lady of Cornateni[*][3] 
Religie creștinism ortodox[*] 
Ocupație monarh
conducător[*]
politician 
Apartenență nobiliară
Titluri Principe
prinț
Familie Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
 nobiliară
Domn al Țării Românești 
Domnie septembrie 1593 – septembrie 1600
Predecesor Alexandru cel Rău
Succesor Simion Movilă
Guvernator al Transilvaniei 
Domnie 20 noiembrie 1599 – 5 octombrie 1600
Domnitor al Moldovei 
Domnie mai 1600 – septembrie 1600
Predecesor Ieremia Movilă
Succesor Ieremia Movilă
Semnătură

Modifică date / text 

Mihai Viteazul (n. 1558,[4][5][6][7] Târgu de Floci, Țara Românească – d. 19 august 1601,

[8]
 Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-
1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state
medievale care formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut
dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost
recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l
opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a
ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul
al XX-lea.

Cuprins

 1Originea și primii ani ai vieții

 2Ascensiunea politică
 3Campania antiotomană
o 3.1Luptele împotriva Imperiului Otoman
o 3.2Negocierile de pace cu Înalta Poartă
 4Unirea de la 1600
o 4.1Transilvania
o 4.2Moldova
 5Sfârșitul domniei
o 5.1Destrămarea Unirii
o 5.2Moartea lui Mihai Viteazul
 6Portrete
 7In memoriam
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
 12Vezi și

Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius

Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al
vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[9]
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a
murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții
sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi
boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[10] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul
postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice,
genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă. [11]
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din
vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu,
originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. [12] Cronica lui Radu
Popescu menționează că „Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este
fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau
striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa
dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și
nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei
zăbovindu-se câtăva vreme...”[13]
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile
din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești,
localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică
faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat
cu Doamna Stanca.[necesită citare]
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător
la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit,
probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document
care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus
Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban
al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă
mare de bani (400.000 de florini[15]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului,
Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593,
înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[16]
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din
care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat
rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania,
considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state
românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un
tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui
Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595
Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594)

unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii
garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală
împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva
tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă
satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care
cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul
adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al
Moldovei).[18]

Sigismund Báthory folosind titlul de Principe al Transilvaniei, Valahiei și Moldovei într-o gravură din 1595.

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și

succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a
reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13
persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al
Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie,
Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu
Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la
20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-
au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-
o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania
era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor. [20]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești
din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere
implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost
supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia,
unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească. [21]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez,
înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate
de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat
pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[22][23] Bătălia, evocată în poemul „Pașa
Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag,
a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din
marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui
Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea
Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea
noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[24] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale
cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea
pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile
în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat
comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani
din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care
le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20
octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu
intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu
ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn
fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de
Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a
turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care
valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să
asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că
„oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[25]. În
ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit
istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în
est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului
moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă,
prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail. [27][28]