Mihai Viteazul

(1558-1601)

La marginile depărtate ale lumii medievale și în zorii timpurii ai soicetății

moderne românești străjuiește figura legendară a lui Mihai Viteazul, sublimă
întrupare a veșnic-neadormitului dor de unire și libertate care străbate
întreaga noastră istorie.
În analele pământului românesc, sfârșitul secolului al XVI-lea coincide cu
faptele pilduitoare ale lui Mihai Viteazul, personalitatea care a unit, laolaltă,
pentru prima oară, cele trei Țări Românești, din toamna târzie a anului 1599
până spre sfârșitul verii 1600.
Mihai Viteazul, omul și epoca. Născut în familia Basarabilor, fiul (poate
chiar din flori) lui Pătrașcu Cel Bun și frate cu Petru Cercel, ambii domni ai Țării
Românești, el a urmat calea firească a tuturor celor care asemeni lui așteptau
vârsta maturității spre a urca treptele tronului. De altfel, mama lui era o
Cantacuzină, coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împărați.
Calităților sale înnăscute, de atâtea ori dovedite mai târziu, Mihai le va adăuga
o importantă avere (un domeniu ce număra 129 de sate si 20 părți de sate),
printre cele mai mari din vremea sa, și un rol politic dintre cele mai
consistente.
Cu ajutorul unor puternice și bogate familii boierești oltene, precum și al
influentelor grupuri de financiari greci din capitala Imperiului, din 1588 și până
în 1593 Mihai va urca constant în dregătorii, de la funcția de ban de Mehedinți
la aceea de mare stolnic, mare postelnic și mare ban, astfel devenind domn al
Țării Românești in toamna anului 1593.
Incontestabil este faptul că Mihai Viteazul a fost un căpitan de mare
valoare, victoriile lui asupra turcilor fiind cunoscute printre numeroase
popoare europene. În țările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi s-au scris
poeme populare despre vitejiile lui, dar în mod paradoxal, la noi în țără,
conducătorul nu a fost iubit. Acesta a vrut, întâi de toate, să clădească o
armată, însă în veacul al XVI-lea, datorită apariției tunurilor și puștilor, armata
era formată din leșegii, adică mercenari care știu să mânuiască aceste arme de
foc, iar nu din țărani. Astfel, Mihai a fost nevoit să facă război cu leșegii străini
(obicei de altfel comun în Occidentul acelei vremi), aducând după sine și
aversiunea poporului.
Conjunctura internațională a acelei vremi. În ultimul deceniu al secolului al
XVI-lea, Tările Române cunosc cea mai puternică creștere a dependenței lor
față de Imperiul Otoman de până atunci, semn că Imperiul se confrunta cu o
criză, cu succesiuni de tron nu bine stabilite. În același timp, în Occident, la
Praga, împăratul Rudolf de Habsburg hotărăște să reia războiul împotriva
turcilor, trimițând mesageri atât în Transilvania, condusă de Sigismund
Bathory, în Moldova sub domnia lui Aron Vodă, cât și în Muntenia lui Mihai
Viteazul, dorind o formarea unei coaliții împreună cu el împotriva otomanilor.
La chemarea Papei Clement al VIII-lea răspunseră favorabil și intrară, astfel, în
„Liga Creștină”, pe lângă alte țări apusene(Spania, Austria, trei ducate italiene)
și Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Războiul antiotoman. Aderarea Țării Românești în alianța creștină a condus la
izbucnirea unei revolte antiotomane la 13 noiembrie 1594 în București, care s-
a soldat cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane turcești.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă
generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu ș.a.), urmând o serie de victorii împotriva tătarilor și
turcilor.
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și
succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia
pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația a
negociat și a semnat la Alba Iulia (20 mai 1595) un tratat cu Bathory prin care
Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale,
probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor.
Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul
stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta antiotomană (Același tratat
prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția
Mitropoliei de la Târgoviște).
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa spre București,
Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care
6.000 erau secui, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.
Descrisă, după logofătul Teodosie, de către silezianul Balthasar Walther,
bătălia a început cu un eșec pentru oastea domnului : „Atunci mărinimosul
Mihai smulse o secure sau suliță ostășească și pătrunzând el însuși în șirurile
sălbatice ale dușmanului (...) luptând bărbătește se întoarce navătămat la ai
săi”. Bătălia evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a
soldat cu pierderea de către turci a mai multor tunuri și a circa 7000 de
combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a
retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce
turcii s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă. După lupte care au durat 5 zile
(15-20 octombrie 1595), armata otomană, surprinsă la Giurgiu este aproape în
întregime nimicită.
În 1601 Mihai Viteazul a preluat Dobrogea și gurile Dunării, teritorii care s-au
aflat sub stăpânirea sa până la moarte. Întreaga creștinătate balcanică l-a privit
ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o
scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.
Unirea politică din 1600. În vara anului 1599, la Carpați și la Dunăre s-a
conturat un nou raport de forțe dintre care Polonia deținea supremația
politică, dorind istituirea păcii cu otomanii. Aceasta reprezenta o grea lovitură
pentru Mihai Viteazul, amenințările potențiale împotriva sa concretizându-se
curând. Ieremia Movilă și Andrei Bathory, cu acordul tacit al Imperiului
Otoman, i-au cerut imperios să părăsească tronul și țara. Mai târziu, Mihai
însuși avea să scrie : „până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi
înceta să lupt cu turcii (...) nu-mi las nimănui țara și moșia până ce nu mă vor
smulge de acolo târându-mă de picioare”.
Domnul Țării Românești a hotărât, deci, o campanie peste munți. În urma
bătăliei de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), la 1 noiembrie Mihai își făcea
intrarea triumfală în Alba-Iulia, în amintirea cronicarilor rămânând imaginea
impunătoare a domnitorului călare pe un cal roib, îmbrăcat într-o splendidă
manta albă.
În primăvara anului 1600, Mihai Viteazul a organizat campania sa și la răsărit
de Carpați, trecând Valea Trotușului. În numai trei săptămâni, întreaga
Moldovă a fost luată în stăpânire, domnul autointitulându-se „Domn al Țării
Românești, Ardealului și Moldovei”.
Stăpânirea de câteva luni asupra celor teri țări române a pus numeroase
probleme de guvernare. Mihai a păstrat neatinsă entitatea lor statală, numind
un domn în Moldova, așa cum făcuse și în Muntenia. La capătul unor
îndelungate negocieri, el a reușit să smulgă Imperiului Habsburgic
recunoașterea sa ca domn peste întreg teritoriul dintre Carpați, Dunăre și
Mare.
Sfârșitul domniei. Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile
vecine vedeau în ambițiile sa le politice o contradicție cu interesele proprii de
dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a
Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului
asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara
Românească.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari
din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn.
Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni și astfel
pierde Ardealul. În scurt timp polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și
marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20
octombrie 1600).
Așadar, înfăptuirea unirii nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca
efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Sfârșitul. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru
solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta, în contextul reînscăunării
lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul
român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a
teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul
român îl îndepărtează pe Sigismund Bathory din Transilvania. Continuă prin a
recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste
condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce
nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale
înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de
Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu
ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să
vadă că a pierit căpitanul lor, iar capul său este luat de Turturea paharnicul,
unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de
Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-
Vodă.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat
uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu
nemților”. Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului
național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.

Bibliografie: Istoria Românilor - manual pentru clasa XI, 1996

„Istoria Românilor” (Neagu Djuvara)
https://www.youtube.com/watch?v=JaNlb1sy2Uw&t=9172s
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul