MIHAI VITEAZUL (1593-1601)

Situaţia politică europeană la sfârşitul secolului XVI

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Europa răsăriteană este regiunea unde se confruntă
interesele celor trei puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia. Evoluţia relaţiilor dintre
acestea a influenţat situaţia internă şi statutul european al Tărilor Române.
Imperiul Otoman ajunge în această perioadă la maxima expansiune, mai ales în urma politicii
ofensive promovată de SOLIMAN MAGNIFICUL. Imperiul Habsburgic, după ce încercase în zadar să-i
alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii, caută noi aliaţi care să-i sprijine în acest efort. De aceea, în
anii 1590-1592 (sec. XVI) iniţiază crearea unei alianţe antiotomane, numită LIGA SFÂNTĂ, care unea
Spania, Venetia, statele papale, şi ducatele italiene Mantova, Ferrara şi Toscana.
Începuturile domniei lui Mihai Viteazul
Conform obiceiului din epocă, Mihai, fost mare ban al Craiovei, îşi cumpără domnia în 1593 (sec.
XVI). În anul următor, începe colaborarea cu Liga Sfântă, alianţă a statelor creştine condusă de împaratul
romano-german RUDOLF II DE HABSBURG, la care aderase şi principatul transilvănean.
Lupta antiotomană
Declanşarea luptei împotriva Imperiului Otoman s-a făcut în 1594 (sec. XVI), prin uciderea
creditorilor turci instalaţi la Bucureşti în așteptarea recuperării sumelor cu care îl împrumutaseră pe Mihai,
în vederea cumpărării domniei.
În 1594-1595 (sec. XVI), Mihai luptă cu tătarii şi declansează o campanie în sudul Dunării.
TRATATUL DE LA ALBA-IULIA Participarea în comun la Liga Sfântă, dar şi nevoile luptei
antiotomane i-au impus lui Mihai reglementarea raporturilor cu principele Transilvaniei, SIGISMUND
BATHORY, care fusese recunoscut ca suveran de domnii Moldovei, ARON VODA şi ȘTEFAN
RĂZVAN şi care se dorea conducător al luptei comune împotriva turcilor.
La 20 mai, o delegatie a Stărilor din Țara Românească încheia un tratat de alianță cu principele
Transilvaniei. În schimbul ajutorului împotriva turcilor, Mihai Viteazul devenea membru în alianța
antiotomană (Liga Sfântă). Țara Românească era subordonată principelui Ardealului, iar domnul ei,
marilor boieri. Mihai devenea un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei.
Suzeranitatea lui SIGISMUND BATHORY asupra Țării Românești semnifica și necesitatea
alcătuirii unui organismn politic și militar în stare să se opună Imperiului Otoman. Victoriile din 1595
(sec. XVI), alianța cu habsburgii și pacea cu turcii, i-au permis lui Mihai emanciparea de sub suzeranitatea
pricipelui Transilvaniei.
LUPTA DE LA CALUGARENI În august 1595 (sec. XVI), marele vizir, SINAN PAŞA, trece
Dunărea cu o armată evaluată la circa 100.000 de oameni. Domnitorul muntean dispunea de 16.000 de
oameni, la care se adăugă 7.000 conduşi de ALBERT KIRALY, ca ajutor trimis din Transilvania. Lupta
prin care se încerca oprirea invaziei otomane a avut loc la Călugăreni, la 23 august 1595. Românii au
cauzat mari pierderi armatei otomane, dar nu au putut opri înaintarea acesteia. Bucureştiul era ocupat şi
fortificat de turci, Târgoviştea, vechea capitală, de asemenea, iar otomanii începeau organizarea ţării în
paşalâc.
În aceste condiţii, în toamnă se declanşează ofensiva care angrena forţe din Tara Românească,
Transilvania şi Moldova, silindu-l pe SINAN PAŞA să se retragă spre Dunăre. La GIURGIU, între 15-20
octombrie, s-a dat bătălia care s-a soldat cu o mare victorie creştină.
În primăvara anului 1596 (sec. XVI), domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre,
ajungând până la Plevna şi Sofia.
Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a
raporturilor internationale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru
Țara Românească: în ianuarie 1597, Imperiul Otoman îi recunoştea lui Mihai domnia pe viaţă şi diminua
semnificativ tributul.
TRATATUL DE LA MANASTIREA DEALU Mihai Viteazul dorea însă continuarea apropierii
de puterile creştine în vederea reluării luptei antiotomane, astfel că la 9/19 iunie 1598 (sec. XVI) încheia şi

1
un tratat de prietenie cu împăratul german RUDOLF AL II-LEA, care prevedea recunoaşterea domniei
ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii. În schimb,
împaratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să-i
ajute pe ardeleni împotriva acestora.

UNIREA DE LA 1600 (SEC. XVI)

Echilibrul politico-militar în care se găsea Tara Românească între cele două imperii a fost însă
afectat de evenimentele din Transilvania şi din Moldova. SIGISMUND BATHORY renunţă la tronul
Transilvaniei în favoarea vărului sau, ANDREI BATHORY, apropiat de Polonia şi partizan al păcii cu
otomanii. În Moldova, noul domn, IEREMIA MOVILĂ, acţiona în vederea obţinerii tronului Munteniei
pentru fratele său, SIMION MOVILĂ.
In octombrie 1599, Mihai a intrat cu armatelele in Transilvania cu scopul de al inlatura pe noul
principe. La 18/28 octombrie 1599 (sec. XVI), Mihai a surprins oastea transilvană şi a obţinut la
ŞELIMBĂR victoria împotriva lui ANDREI BATHORY, ceea ce îi permitea ca în noiembrie (acelaşi an)
să-şi facă intrarea triumfală la Alba-Iulia, capitala principatului ardelean.
A urmat apoi campania împotriva Moldovei, unde nu a întâmpinat rezistenţă prea mare – cetatea
Sucevei, care rezista, în vremea lui Ștefan, otomanilor, şi-a deschis porţile în faţa lui Mihai. Astfel, la 27
mai 1600 (sec. XVI), Mihai se intitula „Domn al Tării Românesti, al Ardealului şi a toată Tara
Moldovei.”
În urma unor negocieri destul de complicate, Imperiul Habsburgic, care părea acum factorul de
decizie în zonă, îi recunoaşte domnia asupra celor trei Țări Române. Dar măsurile pe care le luase în
vederea consolidării puterii centrale, în Transilvania şi în favoarea românilor, au declanşat reacţii ale
elitelor locale.
La 18 septembrie 1600 (sec. XVI), nobilimea maghiară se revoltă şi este sprijinită chiar de trupele
imperiale, conduse de generalul GHEORGHE BASTA, care de fapt fusese trimis în ajutorul lui Mihai. La
MIRĂSLĂU, domnul muntean este înfrânt şi pierde Transilvania. În octombrie, cu ajutor polon,
Movileştii cuceresc Moldova şi apoi Muntenia, unde este instalat domn SIMION MOVILĂ, recunoscut şi
de otomani.
Între 1600 şi 1601(sec. XVII), Mihai se află în pribegie la Praga şi Viena, încercând să-l convingă
pe RUDOLF AL II-LEA să il ajute să-şi recapete domnia. Deoarece nobilii maghiari se răsculaseră şi
împotriva lui BASTA, alungându-l, şi îl reînscăunaseră pe SIGISMUND BATHORY, împăratul, conştient
că a pierdut Transilvania, îl ajută pe Mihai cu bani şi contribuie la reconcilierea cu generalul Basta.
La 13 august 1601(sec. XVII), la GURUSLĂU, Mihai obţinea victoria împotriva lui Bathory,
redevenind stăpân al Transilvaniei.
Perspectiva ca Mihai să-şi redobândească puterea era însă neliniştitoare pentru Habsburgi şi la 19
august, în tabăra militară aflată pe CÂMPIA TURZII, domnul român este asasinat din ordinul lui Basta.

2
 ÎNCEPUTUL MODERNITĂȚII –sec XVII-XVIII

După domnia lui Mihai Viteazul, dominația otomană asupra Țărilor Române se accentuează. După
un secol de politică defensivă, după moartea sultanului SOLIMAN MAGNIFICUL, turcii reiau ofensiva
spre Europa Centrală, culminând cu ASEDIUL VIENEI, în 1683 (sec. XVII). Intervenția regelui
Poloniei, IOAN SOBIESKI, a dus la eșuarea atacului otoman. Înfrângerea a avut consecințe foarte grave
pentru Imperiul Otoman care pierde Ungaria și Transilvania. Din acest moment, Imperiul Otoman intră în
defensivă.
ULTIMELE DOMNII PĂMÂNTENE
ȘERBAN CANTACUZINO (1678-1688), domnitorul Țării Românești, încearcă să recâștige independența
prin apropierea de Imperiul Habsburgic. În anul 1688, el a încheiat, prin intermediul trimisului său,
arhimandritul Ioan, un tratat cu țarii ruși Ioan și Petru, pentru o viitoare acțiune militară antiotomană, care
nu a mai avut loc.
În 1688 (sec. XVII), o delegație se deplasează la Viena pentru a încheia o alianță cu Imperiul
habsburgic. Moartea domnului a schimbat, din nou, termenii problemei.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) a fost domnitorul Țării Românești și a desfășurat o

politică de echilibru într-o vreme de transformări politice internaționale.
A acționat pentru întărirea autonomiei țării, năzuind la eliberarea ei. Continuă tratativele cu
habsburgii, dar e mai rezervat decât Șerban Cantacuzino. Împotriva presiunilor austriece, Constantin
Brâncoveanu a căutat o contrapondere în Rusia și Polonia.
Domnitorul și-a creat un adevărat cabinet diplomatic, cu oameni pricepuți în negocieri și a stabilit
legături cu Franța, Veneția, Statul papal, Rusia, Polonia prin intermediul trimișilor săi, stolnicul Constantin
Cantacuzino, David și Teodor Corbea, Gheorghe Castriota, etc.
În anii anteriori păcii de la Karlowitz(1699), Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în
vederea unui război antiotoman 1698. Deși recunoscut pe viață domnitor de către otomani, după încheierea
păcii de la Karlowitz, Brâncoveanu, a continuat să se implice, în secret, în negocieri antiotomane obligând
în 1701, protecția împaratului Leopold I de Habsburg.
Turcii își vor pierde încrederea în Constantin Brâncoveanu, din cauza faptului că negocia cu alte
state creștine. În 1714 (sec. XVIII), este ”mazilit” de sultan și dus la Istanbul cu familia. Este executat cu
cei 4 copii ai săi și cu sfetnicul, ENACHE VĂCĂRESCU.

DIMITRIE CANTEMIR (1693; 1710-1711) a fost un cărturar și om de știință, fiind fiul fostului
domnitor, CONSTANTIN CANTEMIR.
Sultanul l-a numit, în 1710 (sec. XVIII), domnitor al Moldovei. Din inițiativa sa, în 1711, Cantemir
va încheia un TRATAT DE ALIANȚĂ LA LUȚK, cu țarul Rusiei, PETRU CEL MARE. Rusia
recunoștea independența și integritatea Moldovei. Domnia lui Cantemir era și ea recunoscută, tronul
urmând să transmită urmașilor din familia sa. Ca urmare a acestui tratat, Moldova participă la
RĂZBOIUL RUSO-TURC din 1711 (sec. XVIII). Bătălia decisivă s-a dat la STĂNILEȘTI, aliații
moldo-ruși fiind înfrânți. Dimitrie Cantemir se retrage în Rusia. Rușii vor încheia pace cu turcii la
VADUL HUȘILOR, Cetatea Hotin devenind raia turcească.
După domniile lui Dimitrie Cantemir și Ștefan Cantacuzino, Imperiul Otoman numește domnitori
fanarioți, deoarece nu a mai avut încredere în domnitorii români.