Carol I Întemeietorul şi „cea mai rapidă adaptare la

civilizaţia modernă”

Lunga domnie, de 48 de ani, a lui Carol I al României (1866-

1914) – cea mai lungă a vreunui monarh din istoria noastră
naţională – a fost amplu reflectată în valoroase lucrări.
Istoricul Neagu Djuvara afimă că „sub Carol I, România a făcut
un salt înainte comparabil cu Japonia”, în faimoasa Eră Meji
(1868-1912). Istoricul Acad. Şerban Papacostea consideră că,
sub monarhie, s-a produs „cea mai rapidă adaptare la civilizaţia
modernă”.

REFORME
- ADOPTAREA CONSTITUȚIEI (din 1 iulie 1866), în mare
măsură datorată lui Carol I, a fost cea mai democratică din
sud-estul Europei la acel moment, având ca model constituţia
Belgiei. Statul român apare, pentru prima dată, sub numele de
„România”.
- Reforma căilor ferate

Politicieni marcanţi ai epocii, precum şi domnitorii Alexandru

Ioan Cuza şi apoi Carol I sunt şi adepţi ai construirii liniilor
ferate. În entuziasmul general apar şi disensiuni legate de
traseele căilor ferate, cauzate de interese economice profunde
ale marilor proprietari, ca moşiile lor să nu fie ocolite de calea
ferată, patriotisme locale (deputaţii moldoveni şi cei munteni
doresc ca traseele să acopere o parte a teritoriului sau alta), o
înfruntare a capitalurilor şi a concesionarilor englezi, francezi,
austrieci, prusaci).

- Poate cel mai clar semn al modernizării în timpul epocii lui

Carol I sunt căile ferate. În 1866, România nu avea aproape
niciun kilometru de cale ferată. Sub Carol I s-au realizat, în
Vechiul Regat, 4000 de kilometri de cale ferată în 48 de ani
(1866-1914). Cam 80 de kilometri de cale ferată construiţi pe
an. Astăzi, pe teritoriul României postbelice, avem 11.000 de
kilometri de cale ferată.

Mai bine de o treime provine din timpul domniei lui Carol I.

 La 20 august 1854 s-a inaugurat linia Oraviţa-Baziaş, cu o lungime de 62,5 Km, numai pentru
transportul cărbunelui; de aici şi denumirea de „Linia cărbunarilor”.
După unele îmbunătăţiri, la 1 noiembrie 1856 a fost deschisă şi pentru transportul călătorilor.

(Afacerea Strousberg):

Afacerea Strousberg a fost un mare scandal politico-financiar din

secolul al XIX-lea, având ca obiect concesionarea construcției
liniei ferate Roman - București - Vârciorova către consorțiul
condus de Bethel Henry Strousberg, un antreprenor evreu
născut în Prusia. Scandalul a fost provocat de neregulile
descoperite ulterior în contract și de condițiile de concesionare,
total nefavorabile statului român.
Redactarea contractului a fost făcută chiar la Berlin, de către
partea germană, fiind apoi înaintat principelui Carol la 18
februarie 1868. La rândul său, acesta l-a trimis pentru dezbatere
comisiei constituite pentru construcția căii ferate pe 22 februarie
1868.

Pe 10 septembrie a aceluiași an, Parlamentul Principatelor Unite

adoptă legea prin care construcția căii ferate este atribuită
consorțiului Strousberg. Magistrala urma să conțină 4
tronsoane: Roman - Mărășești - Tecuci - Bârlad;

Galați - Brăila - Buzău - Ploiești - București;

București - Pitești - Slatina - Craiova - Turnu Severin -

Vârciorova (la granița cu Austro-Ungaria);

Buzău - Focșani - Mărășești (opțional, după terminarea celorlalte

trei) După terminarea lucrărilor, compania urma să exploateze
linia ferată timp de 90 de ani. Desfășurarea lucrărilor este
marcată de numeroase ilegalități (diferențe între măsurătorile
guvernului și ale firmei, lucrări întârziate, dar plătite etc.). După
ce Strousberg a dat faliment în 1870, pe 5 iulie 1871 este
adoptată legea ce anula concesiunea căii ferate către consorțiul
Strousberg. În cele din urmă, concesiunea a fost preluată în
1872 de bancherii vienezi Bleichroder și Hansemann. Lucrarea s-
a încheiat în 10 ani.

- Reformă economică
- Cercetările retrospective asupra P.I.B. (Produsul Intern Brut)
arată că în P.I.B pe locuitor a 12 cele mai dezvoltate țări
europene, din perioada 1870-1914, cel al României şi-a mărit
ponderea de la 43% în 1870 la 47% în 1914; în perioadele
următoare din contra, acesta se reduce până la 25% în anul
1938 şi 15% în anul 2000; se remarcă astfel până la 1914 o
reducere a decalajului economic al României față de
economiile avansate dar apoi, în următorul secol, o sporire
majoră a decalajului față de acestea. Astfel, în jumătatea de
secol până la 1914 România a avut o creştere chiar mai
avansată decât a țărilor dezvoltate în timp ce în perioadele
următoare aceste țări au depăşit considerabil creşterea
economică a țării noastre, lăsând-o cu mult în urmă.
- în domeniul monetar, în România, nu exista monedă
națională; leul, ca expresie bănească era fictiv, numai pentru
calcul şi prețuire a mărfurilor; circulația monetară cuprindea
zeci de monede străine, la care zarafii (casier, bancher)
stabileau cursul în lei. În anul 1867, în al doilea an de
domnie a prințului Carol, se adoptă sistemul monetar
național al leului; acesta se baza pe 2 metale prețioase –
bimetalism – aur şi argint; iar din anul 1890 –
monometalism - numai pe aur; 1 leu conținea 0,322 grame,
adică 1 gr = 3,10 lei; – 1 kg aur 3100 lei. La început
monedele şi bancnotele erau emise de Ministerul de Finanțe,
iar din anul 1880 de BNR. Leul aur a avut până la 1914 o
 glorioasă perioadă de stabilitate monetară, stimulatoare
pentru creşterea economică.
- În timpul domniei lui Carol se înființează Banca Națională
Română, la 1880, cea de-a 13-a din lume, înainte chiar de
apariția celei din SUA.
*** (Rolul lui Eugeniu Carada - Carada a înființat BNR în 1880,
alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin
tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a
primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie
primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de
Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat
imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al
instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.)
- Reformă industrială
După obținerea independenței statului, pentru stimularea bazei
industriale, guvernul liberal promovează două serii de măsuri:
prima, în anul 1886 de protecție, prin taxe vamale ridicate la
importul fabricatelor industriale între 7-40% din valoare, pentru
a apăra piața şi industria internă de invazia mărfurilor străine
foarte ieftine, care blocau inițiativele industriale locale; a doua
serie de măsuri – aprobată în anul 1887 - privea încurajarea
industriei mecanizate; legea prevedea că orice fabrică nouă care
folosea un capital, autohton sau străin, de minimum 50 mii lei şi
maşini perfecționate beneficia de următoarele avantaje: 5 ha de
pământ oferite gratuit de la stat, scutire pe 15 ani de orice
impozite la stat şi comună, reducerea cu 40% a tarifelor de
transport a mărfurilor pe calea ferată, scutire de taxe vamale la
importul maşinilor necesare fabricii şi a materiilor prime care nu
se găseau în țară şi altele.
Rezultatul măsurilor de protecție şi încurajarea a
industriei pot fi rezumate astfel: în trei decenii s-au creat
peste 850 de fabrici mari, cca. 26 unități pe an.
Industria creată cuprinde ramurile: uşoare, alimentare, a
lemnului, uzinelor electrice, exploatații petroliere; ele acopereau
30-40% din piața internă. Ramura petrolieră producea în
anul 1915 aproape 2 mil. tone rafinate, care în majoritate
se exportau, România situându-se pe locul 4 în lume, ca
exporturi de petrol!
***
România are o tradiție veche în industria petrolieră, cu prima rafinărie din
lume, fondată în 1857, la Ploiești, primul oraș iluminat public cu petrol
lampant și primele exporturi de benzină, încă din anii 1900.

- Reforma urbanistică
În oraşele mari se pietruiesc străzile, se trasează trotuare, se
introduce iluminatul electric în locul lămpilor cu petrol, se
introduce apa curentă prin conducte în locul celei din fântâni, se
construieşte canalizarea; dar cel mai expresiv proces este al
construcțiilor de sute de edificii şi clădiri publice reprezentative;
din care am aminti, în Capitală: palatul CEC-ului şi palatul poştei
din Calea Victoriei, Biblioteca Universitară, palatul tribunalului şi
multe altele, apoi edificii universitare, licee, muzee, spitale,
stațiuni.

- Reforma politică: arbitru și pacificator

Arbitru: Carol 1 a introdus rotativa guvernamentală -
aceasta a reprezentant un sistem introdus de rege în 1895 prin
care cele două mari partide ale României din perioada modernă,
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, alternau la
guvernare odată la patru ani. Prin această metodă s-a dorit a se
asigura stabilitatea vieţii politice din România.
Pacificator: Carol I are marele merit de a fi pacificat mişcarea
separatistă din Moldova (una dintre măsuri a fost chiar legarea
celor două regiuni istorie prin linie de cale ferată). Nu trebuie
uitat că o încercare de rupere a unirii a avut loc chiar în timpul
plebiscitul alegerii lui Carol I: „episodul Nicolae Rosetti-
Roznovanu”.

*** (Pe 3 aprilie 1866 se petrece un episod extrem de

controversat din istoria României, la doar 7 ani după unirea celor
două principate. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza
(moldovean, principe al României), în 1864, la 2 ani de la acest
eveniment, existau zvonuri că în fruntea statului urma să fie adus
un principe străin. La auzul acesti veşti, curentul anti-unionist din
Moldova, deja puternic în acea perioadă, a prins şi mai mare ecou
la Iaşi, vechea capitală a principatului Moldovei. Astfel, au început
să aibă loc tot felul de manifestații și adunări în care tot mai des
se auzeau expresii de genul: „Jos Unirea”, ” Vrem domn
moldovean” sau „Nu mai vrem să fim dăscăliţi de țigani, nu mai
tolerăm ca muntenii să conducă Moldova, să se întoarcă de unde
au venit”.

Situaţia stătea pe un butoi de pulbere. Pe 3 aprilie 1866, imediat

după slujba de la Mitropolie tinută de către mitropolitul Calinic
Miclescu, acesta fiind susținut de oamenii mahalalelor ieşene
Ciurchi, Păcurari sau Frumoasa, iese pe curtea Mitropoliei însoțit
de un alai impresionant de clerici şi se îndreaptă spre Palatul
ocârmuirii pentru a declara desprinderea Moldovei din aceasta
alianță şi numirea lui Nicolae Rosetti-Roznovanu ca domn al
Moldovei.
Puterea de la Bucuresti, aflând din timp de aceste frământari si
planul pe care îl au moldovenii, trimit pentru represiune conduse
de Lascăr Catargi şi de generalii Davilla si Golescu. Imediat ce
alaiul mitropolitului, urmat de vreo mie de locuitori ai Iașului, ies
din curtea Mitropoliei şi fac dreapta spre Palat, aceștia sunt
întâmpinați cu foc de către soldatii ocârmuirii. A fost o baie de
sânge pe Uliţa Mare. Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu strigau la
soldaţi: „Ucideți-i pe moldoveni, ucideti-i pe ieșeni, căci ei sunt
cuib jidovesc și nu doresc unirea”; ieşenii cădeau secerați pe
capete, umplând cu sângele lor caldarâmul actualului Ştefan cel
Mare.

Însuși mitropolitul a fost rănit în aceasta încleștare, scăpând cu

viață datorită unui grup de clerici printre care și Ion Creangă,
care l-au dus și l-au ascuns într-o pivniță a unei cârciumi numită
„La Anghel”. Au urmat arestarea lui Roznovanu, a mamei sale,
Marghioliţa şi a celor ce s-au considerat a fi capii aceste revolte.
Toată acea înspăimântătoare noapte care a urmat a fost o
urmărire a răzvrătiţilor prin casele cartierelor ieşene şi arestarea
lor. A fost găsit şi mitropolitul rănit şi dus la Spitalul Spiridon,
după care a fost arestat).

- Reformă militară

Carol a urmărit crearea unei armate mai numeroase, dotată cu

echipament modern; bugetele apărării, tot mai mari, au făcut să
se înfiinţeze noi unităţi, infanteria teritorială a fost transformată
treptat în infanteria de linie, s-au înfiinţat noi unităţi de rezervă,
stabilimente militare, iar importurile au vizat artileria performantă
de fabricaţie germană şi armamentul de infanterie de provenienţă
austro-ungară. În vederea aceluiaşi scop, protecţia împotriva unui
atac extern, Carol I a fost unul dintre promotorii ideii de
fortificare a unor obiective strategice: Bucureştii, linia Focşani-
Galaţi, capul de pod Cernavodă.

Odată cu alipirea Dobrogei la România, marina militară a căpătat

noi dimensiuni prin atenţia de care s-a bucurat din partea regelui.
Se creează acum nucleul unei flote de mare precum şi o puternică
flotă fluvială. Domnia lui Carol I se remarcă şi prin atenţia
cuvenită acordată pregătirii cadrelor în şcolile de ofiţeri de diferite
arme şi a ofiţerilor de stat major în cadrul Şcolii Superioare de
Război.