Ion Brătianu

Numele Brătienilor provine de la un „Bratiian din Bratiani”, localitate

situată lângă Brădet, vechiul leagăn al Brătienilor, amintit într-un document
din 29 iulie 1508. Acest document a fost dat în Bucureşti de domnul Ţării
Româneşti, Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Ţepeş.
„Bratian din Bratiani" este amintit din nou într-un document din 18 aprilie
1535. Întrucât abia din primele decenii ale secolului al XVII-lea, domnii
Ţărilor Române, boierii dar şi oamenii de rând poartă nume de familie,
Brătienii din secolele precedente se disting de alţii prin numele localităţii în
care deţineau posesiuni, anume Brătienii de Sus şi Brătienii de Jos, care s-au
unit cu Galeşul, alcătuind mai întâi comuna Brătieni-Galeşul, apoi Brăduleţ,
situate pe Valea Vâlsanului, la 42 de km distanţă de Piteşti.
„Omul acela nu avea alt scop în viața
lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă
din cea mai fragedă tinerețe, țintă
înaltă și ideală, la a cărei realizare
totală nu a ajuns dânsul, dar i-a
pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a
cruțat nici viața, nici familia, nici
averea”. (Sabina Cantacuzino, născută
Brătianu)
Reținem:
• Republican, revoluționar, a fost artizanul proclamării Independenței,
dar și a Regatului
• a condus 4 guverne ale României vreme de 11 ani
• Este considerat „patriarhul” liberalismului autohton
Biografie
Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și
uneori este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al
țării în timpul Primului Război Mondial și unul dintre principalii
artizani ai Marii Uniri. Însă meritele tatălui nu sunt nicidecum mai
prejos.
Ion C. Brătianu s-a născut la sfârșitul epocii fanariote și a făcut parte
din prima generație de români care au studiat în străinătate, alături
de personalități precum C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica,
frații Golești, Mihail Kogălniceanu ori Dimitrie A. Sturdza. Însușindu-
și ideile liberalismului european, aceștia au revenit în țară cu
hotărârea de a realiza un stat modern și independent, care să fie
recunoscut ca atare.
I
• Prima afirmare a lui Ion C. Brătianu pe scena politicii
românești a avut loc în timpul Revoluției de la 1848, acesta
fiind cel mai tânăr membru al Guvernului revoluționar.
Reprimarea acestei mișcări l-a forțat să-și părăsească țara,
petrecând mai mulți ani în exil, dar continuând să sprijine și
să promoveze cauza română, căreia i s-a dedicat trup și
suflet.
II
• Revenit în țară la anul 1857, ca membru în Divanul ad-hoc, a sprijinit alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, contribuind astfel la Unirea Principatelor.
Caracterul autoritar pe care l-a căpătat guvernarea domnului Unirii în ultimii doi ani
l-a făcut să se disocieze de acesta și să participe, în cadrul „monstruoasei coaliții”
organizate de conservatori și liberali, la înlăturarea lui Cuza.
• Ulterior, Brătianu și-a folosit relațiile pe care le legase cu mai multe familii europene
pentru a obține numirea unui principe străin pe tronul Principatelor, în persoana lui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. S-a ocupat personal de aducerea sa în țară,
deși lăsa în urmă o soție însărcinată și un copil grav bolnav, călătorind incognito
alături de acesta prin Imperiul Austriac – aflat în război cu Prusia la acea vreme – și
prezentându-l drept fiul său. De asemenea, Brătianu a suportat toate cheltuielile
acestei călătorii, fiind nevoit să-și vândă una dintre moșii.
III
• Deși relația sa cu Carol a fost marcată de unele tensiuni, mai ales în prima parte a
domniei acestuia, Ion C. Brătianu a devenit în timp cel mai apropiat colaborator al
principelui. Reușind unificarea tuturor facțiunilor liberale în cadrul Coaliției de la
Mazar-Pașa, în urma căreia a luat ființă Partidul Național Liberal, noul președinte
al acestuia a format, la anul 1876, cel mai longeviv guvern pe care l-a cunoscut
România până în perioada comunistă, rămânând la putere până în anul 1888.
•
Între cele mai importante realizări ale guvernării sale se numără implicarea
statului român în războiul ruso-turc din anul 1877. Brătianu a participat personal
la negocierile cu Imperiul Rus de la Livadia, încercând să obțină recunoașterea
țării sale ca aliat și reușind să îl convingă pe principele Carol de necesitatea
obținerii independenței față de Imperiul Otoman. Purtând, ca ministru de Război,
întreaga responsabilitate pentru desfășurarea campaniei din Bulgaria, Brătianu a
resimțit profund această răspundere, albind, potrivit mărturiei membrilor familiei
sale, în toamna când se desfășurau luptele de la Plevna.
•
IV
• Marile realizări: Independența, regatul, crearea instituțiilor fundamentale
• Victoria obținută de trupele române a consfințit independența statului român,
recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin (1878), unde însă Brătianu și
Mihail Kogălniceanu nu au reușit să împiedice anexarea sudului Basarabiei de
către Rusia, dobândind în schimb Dobrogea – conducătorul liberal a refuzat să
considere anexarea acesteia drept o compensație, dar a realizat importanța
obținerii unei ieșiri la mare, pe care o numea „plămânul țării”.
• După ce România a devenit regat, în anul 1881, Brătianu s-a dedicat modernizării
statului, bucurându-se de sprijinul unor colaboratori valoroși, precum Eugeniu
Carada, Eugen Stătescu ori Dimitrie A. Sturdza, alături de alți „oameni modești,
devotați, de un merit incontestabil”, care „au fost urmarea naturală a marii
generații de la 1848”. Astfel, în timpul guvernării sale a fost revizuită Constituția
din anul 1866, a fost înființată Banca Națională a României, a fost dezvoltată o
rețea de căi ferate și șosele, iar industria a fost încurajată permanent.
V
• Deși nu puțini i-au contestat politicile, meritele sale au fost recunoscute
unanim spre sfârșitul vieții. Spre exemplu, la aflarea morții sale, în anul
1891, Mihail Kogălniceanu, bolnav la rândul său, le spunea fiilor săi că
Brătianu „era un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”, iar regele Carol I făcea
cu durere constatarea: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”.
Într-adevăr, puțini oameni de stat din istoria României i-ar putea sta
alături.
•
Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa
răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină
în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea
mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut
timpul să o scrie”.
VI
• IC Brătianu a fost, însă, și protagonistul altui eveniment unic, practice, în istoria țării:
singurul prim-ministru care a scăpat din doua atentate la viața sa. Primul a avut loc la 2
decembrie 1880, când Brătianu tocmai ieșea din clădirea Camerei Deputaților – aflată pe
Dealul Mitropoliei, actualul Palat Patriarhal – când un individ a sărit cu un cuțit cu o lamă
lungă de 20 cm, ca să-l atace. Primul-ministru, sesizând intențiile acestuia, a avut inspirația
să-l lovească peste braț deviind lovitura care viza zona gâtului spre paltonul gros pe care
Brătianu obișnuia să-l poarte iarna. Omul politic a fost, totuși, rănit superficial la gât și la
cap, iar agresorul a fost imobilizat. El se numea Ivan Petraru, funcționar în Ministerul de
Finanțe, fost profesor în București și Târgoviște, iar cauza atacului fusese, conform celor
consemnate în interogatoriul de la Poliție, nici mai mult, nici mai puțin decît „amoarea de
patrie”.
• 6 ani mai târziu, în 1886, tot în decembrie, Brătianu e aproape de a fi împușcat pe când
mergea agale pe o stradă central, împreună cu Constantin Robescu, un colaborator
apropiat. Atentatorul, un negustor falit din Râmnicu Sărat, Stoica Alexandrescu, După ce la
prima încercare pistolul nu ia foc, glontele din a doua încercare se oprește în catarama de la
pantalonii lui Robescu, ce sărise să-l apere pe șeful politic. Alexandrescu va fi condamnat la
20 de ani de muncă silnică. Scăpat cu bine din aceste tentative de asasinat, Brătianu a trăit
doar până în 1891, murind pe 16 mai 1891, cu puțină vreme înainte de a împlini 70 de ani.