PROIECT-I.C.BRATIANU.

Nume:Irimia Alexandru
Clasa:a XII-a H
ION CONSTANTIN BRATEANU
Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a
fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România
modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a
dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori cel de-al 22-lea președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei
ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele
dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea,
asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență
disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea
principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la
succesiunea tronului.

• Când regele Ferdinand I a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor
Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal.
• Ion I. C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moșia Florica, în
județul Argeș. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu
și fratele mai mare al lui Vintilă și Dinu Brătianu. În 1907 se
căsătorește cu Eliza, fosta soție a conservatorului Alexandru
Marghiloman.
A fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Maria Brătianu, cunoscută ca „prințesa
Maria Moruzi-Cuza”, văduva lui Alexandru Al. Ioan Cuza (fiul domnitorului Cuza
Vodă).[2] , a avut un copil, Gheorghe I. Brătianu. A doua soție a fost Eliza Brătianu,
născută Știrbei, nepoata dinspre tată a lui Barbu Știrbei, ultimul domnitor al Valahiei.
• Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viață în urma unei laringite
infecțioase. În urma unei întrevederi cu diplomatul Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu
se îmbolnăvește de gripă. Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat
un anume tratament (care s-ar fi dovedit a fi eronat), după care gripa dispare doar
pentru un timp. Astfel la numai 63 de ani, „mâna de fier” care conducea statul
român moare în condiții extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva
luni înainte. Astfel, conducătorul oficial și cel din umbră ai statului decedează.
După ce își susține bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882)
efectuează, ca voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de
sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile
Școlii de Poduri și Șosele. În vara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea
studiilor:
cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe
(1883-1885)
auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886)
student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889)
• Obține, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obțină
licența la Sorbona.
Secretar al Adunării ad-hoc
”Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al
Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și
într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită
prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale. În două rânduri – în iunie și din
nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul
revoluției.

• Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui
lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor
patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În
1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al
Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.
Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul
I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai
Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici,
I. Nădejde) creat în anul 1893.

În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu,

ministru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.

La Congresul P.N.L. Din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului,
funcție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.

• La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv

La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. Acceptă propunerea înaintată de
Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală
(colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o
importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați
(care susțin însă niște modificări – două colegii electorale și expropriere prin cumpărare) și
chiar conservatorii „bătrâni” (expropriere in extremis și în plan electoral acceptă doar o
lărgire a bazei colegiilor existente).

• A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această

calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei
păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice
i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la
justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.
Ministru al Lucrărilor Publice:

31 martie 1897 – 30 martie 1899

14 februarie 1901 – 18 iulie 1902

Ministru al Afacerilor Străine

ad-interim: 9 ianuarie – 18 iulie 1902

18 iulie 1902 – 12 decembrie 1904

ad-interim: 27 decembrie 1908 – 4 martie 1909

27 decembrie 1908 – 4 martie 1909

8-11 decembrie 1916

11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918

29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919

22 ianuarie – 6 iulie 1927

Ministru de Interne:

12 martie 1907 – 27 decembrie 1908

27 decembrie 1908 – 4 martie 1909

4 martie – 5 decembrie 1909

Adversar al lui Cuza
”În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției
dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el
a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi. A
contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a
principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui
sfetnici. Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui
Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.

• În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi,
până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost
supranumit «Vizirul». În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care
a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat
însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o
relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege
pentru protejarea industriei naționale”.
Regretat de adversari
• ”După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de
altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3
mai 1891). «Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat
atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail
Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese
adversarul celui dispărut: «Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu
dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea
și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-
a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale
renașterii României»”.