Dimitrie A Sturdza( n.10 martie 1833 – d.

8 octombrie 1914) a fost un important om politic român, de

patru ori prim-ministru al României, în perioadele 15 octombrie 1895-2 decembrie 1896, 12 aprilie
1897-23 aprilie 1899, 27 februarie 1901-4 ianuarie 1906, 12 martie 1907- 9 ianuarie 1909, totalizand
astfel aproape 10 ani de guvernare. Fiecare dintre cele patru mandate ale sale a fost marcat de o
sciziune sau o un conflict național; astfel, este nevoit să se confrunte cu disidenții liberali din două
perioade importante, cea pre-1900, numiți ,,drapeliști”, și cea post-1900, numiți ,,Oculta”, dar și cu
revoltele din 1907. Stresul cauzat de aceste conflicte își spune cuvântul asupra sănătății sale: prim-
ministrul ajunge, spre finalul mandatului, să își piardă echilibrul psihic, fapt datorat deselor căderi
nervoase din timpul mandatului. În epocă ar fi circulat povești cu caracter anecdotic referitoare la
nebunia sa, bârfe improbabile datorită educației de care s-a bucurat primul-ministru; cel mai
probabil, acesta își pierdea doar răbdarea și avea căderi nervoase descrise printr-o alternanță între
accese de furie și crize de plâns. Astfel, Sturdza este prim-ministrul cu cel mai dramatic sfârșit de
carieră.

Educat la Academia Mihăileană, și-a continuat studiile în Germania, unde a luat parte la mișcările
politice ale vremii. Ulterior, a devenit secretar particular al lui Alexandru Ioan Cuza.

Sturdza a fost membru fondator al Partidului Naţional Liberal (24 mai 1875), iar în lunga guvernare
Brătianu va ocupa portofoliul câtorva ministere. Politicianul român se va remarca în portofoliul
Ministerului Finanţelor, când va fi delegat să se implice direct în rezolvarea problemei Strousberg,
legată de concesionarea construcţiei de căi ferate către consorţiul german, care de-a lungul anilor
comisese un lung şir de abuzuri. În cursul anului 1879, ministrul de Finanţe român şi cancelarul
german Otto von Bismarck au avut mai multe întrevederi diplomatice, unde au dezbătut problema
răscumpărării căilor ferate de la „Societatea acţionarilor” (care preluase drepturile şi obligaţiile
falimentarei Strousberg).

Hotărât să pună capăt numeroaselor neînţelegeri privind concesiunea Strousberg, cancelarul leagă
recunoaşterea Independenţei României de rezolvarea problemei căilor ferate, astfel că situaţia se
sfârşeşte cu încheierea unei convenţii şi, de-a lungul anului 1880, cu răscumpărarea tuturor căilor
ferate române de către stat, care intră în administrarea guvernului. D. A. Sturdza a jucat un rol-cheie
în desfăşurarea negocierilor. Ca om politic, el era de părere că orice proiect trebuia să corespundă
realităţii.

În 1892 a fost ales lider al partidului ca succesor al lui Dumitru Brătianu. În această calitate a fost ales
de patru ori prim-ministru. Deși un om cu mare capacitate de muncă, era reprezentantul al celui mai
strâmt naționalism și disprețuia tot ce era „străin”, făcând astfel foarte mult pentru a întârzia
dezvoltarea politică și industrială a țării sale.

Pe 21 noiembrie 1896, Carol I îl desemnează la conducerea guvernului pe Petre S Aurelian, funcţie în

care va rămâne până în 26 martie 1897, în urma căreia Sturdza revine la guvernare; această perioadă
constituie primul ,,război” pierdut de Sturdza față de un adversar politic. Următorul conflict se
materializează datorită ,,Ocultei”.
Spre sfârşitul activităţii politice, în sânul PNL s-a format o grupare denumită „Oculta”, care acţiona
pentru înlăturarea lui Sturdza de la conducerea partidului. Acestă grupare era condusă de Eugeniu
Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră,
ocult, de unde şi denumirea grupării. Carada vedea în Ionel Brătianu un viitor mare om politic al
României şi-l sprijinea pentru a obţine funcţia de conducerea a Partidului Naţional Liberal.

Trăind într-un continuu stres, bătrânul şef al liberalilor avea tot mai des accese de nervi prelungite,
căci se simţea torturat de Carada. Într-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele
Consiliului de miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la
un Carada imaginar.

În octombrie 1908, se anunţă în mod oficial că primul ministru e grav bolnav şi va fi tratat la un
sanatoriu de boli nervoase din străinătate. După ce Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita
funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a guvernului la care au luat parte şi preşedinţii
Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî cum se va acţiona mai departe. Iniţial, este propus ca
succesor Mihail Pherekyde, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal.

Acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu, care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul,
hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de
numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909 a avut loc
Congresul PNL, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al partidului, cu mult entuziasm, căci
reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.