PLEBISCITUL ORGANIZAT ÎN VRANCEA PENTRU ALEGEREA

LUI CAROL DE HOHENZOLLERN CA DOMNITOR AL ROMÂNIEI

Horia Dumitrescu

În noaptea de 10 / 11 (22 / 23 februarie 1866), Alexandru Ioan Cuza era silit să abdice 1
ca urmare a conjuraţiei realizate între conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi
liberal – radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a Statului). Conjuraţii atrag de
partea lor şi pe comandanţii unor unităţi militare din Capitală, reuşind, în felul acesta, să-l
răstoarne pe Cuza „printr-un mizerabil complot militar al unor ofiţeri uitători de datoria lor” 2.
Răsturnarea lui Cuza reprezentase „un act de noapte, un rod de umbră” cum scria Vasile
Alecsandri lui Alexandru Hurmuzaki, dar tot el recunoscuse că „domnia lui Cuza ajunsese pe
drojdii” 3.

1
Trei ofiţeri, căpitanii Constantin Pillat – ajuns general, Anton Costescu şi Alexandru Lipoianu au pătruns în Palat şi
l-au silit pe „Alesul Naţiunii” să subscrie următorul act, publicat îndată în „Monitorul Oficial” de vineri, 11
februarie 1866:

2
Nicolae Iorga, Cuza Vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, în Stelian Neagoe (ed.), Cuza Vodă. România,
Editura Machiavelli, Bucureşti, 2009, p. 402.
3
Vasile Alecsandri, Opere, Ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Editura Minerva, Bucureşti,
1982, p. 252.

1
 Puterea a fost asumată de o Locotenenţă Domnească 4, compusă din generalul Nicolae
Golescu 5, ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Lascăr Catargiu 6, ca reprezentant al
Moldovei şi al conservatorilor (având ca interimar până la sosirea sa de la Golăşei – Neamţ pe
Dimitrie Alexandru Sturdza 7) şi colonelul Nicolae Haralambie 8, reprezentând armata, precum şi
de un guvern provizoriu, condus de către Ion Ghica, liberal moderat, care era şi ministru de
Externe. În componenţa Cabinetului intrau: radicalul C. A. Rosetti – ministru la Culte şi
Instrucţiunea Publică, conservatorul moderat Dimitrie Ghica – ministru de Interne, maiorul

4
Locotenenţa Domnească. Organism provizoriu politico – administrativ, al doilea în istoria modernă a României.
Primul fusese ales de către adunarea populară pe „Câmpia Libertăţii” (Filaret) şi era format din trei membri: liberalii
– moderaţi, Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell. El a funcţionat în perioada 28 iulie / 9 august
– 13 / 25 septembrie 1848 şi înlocuit de către caimacamul Constantin Cantacuzino (septembrie 1848 – iunie 1849).
5
Nicolae Golescu. General, om politic, născut la 1810 în Câmpulung, încetat din viaţă la 1878, fiul marelui logofăt
Dinu Golescu. A făcut studiile la Geneva, în pensionul lui Rud. Töpffer. În 1828 s-a întors în ţară, intră ca junker
(cadet) în oştirea din Muntenia şi a fost numit adjutant al domnitorului Alexandru Ghica (aprilie 1834 – octombrie
1842). Prefect de poliţie în Bucureşti (1839). La 1841, părăseşte oştirea şi e numit procuror general la Curtea de
Apel, apoi director în Ministerul de Interne. În 1847, părăseşte administraţia spre a face parte din Comitetul
revoluţionar, împreună cu fratele său Ştefan, C. A. Rosetti, Ion Ghica ş. a. Ministru de Interne sub domnia lui
Gheorghe Bibescu (decembrie 1842 – iunie 1848), funcţie pe care o păstrează şi după abdicarea Domnitorului.
Împreună cu Ioan Heliade – Rădulescu şi Christian Tell face parte din Locotenenţa Domnească (28 iulie / 9 august –
13 / 25 septembrie 1848). În septembrie 1848, după ocuparea Bucureştilor de către Fuad Paşa, părăseşte ţara şi
trăieşte în exil la Paris, până în iulie 1857. Reîntors în Bucureşti, se alătură lui C. A. Rosetti şi fraţilor Brătianu în
toate evenimentele însemnate prin care a trecut România: Unirea şi alegerea lui Cuza. Sub Cuza a fost ministru de
Interne în guvernul Ioan Al. Filipescu (25 ianuarie – 27 martie 1859) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri şi
ministru de Război (28 mai – 13 iulie 1860). A participat la conspiraţia împotriva lui Cuza şi la 11 februarie 1866
formează împreună cu Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie, Locotenenţa Domnească, din mâinile căreia
primeşte Carol I la 10 mai 1866, domnia. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe (1 mai – 15
noiembrie 1868). Inspector general al Gărzii Naţionale de la înfiinţarea ei şi până la dizolvare. Preşedinte al
Senatului între 18 noiembrie 1869 – 9 iunie 1869 (Dinu R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor, Ediţia a I a,
Editura Lito – Tipografică „Populara”, Bucureşti, 1897, p. 90; Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea.
Material românesc. Oameni şi înfătuiri, Ediţie anastatică, Editura Saeculum, I. O. & Editura Vestala, Bucureşti,
1999, p. 367; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995,
Editura MACHIAVELLI, Bucureşti, 1995, p. 14, 21, 43).
6
Lascăr Catargiu. Şeful Partidului Conservator din România. S-a născut în noiembrie 1823, la Iaşi. A învăţat în
pensionate particulare. A intrat de tânăr în administraţie şi a devenit, în timpul domniei lui Mihail Sturdza (aprilie
1834 – iunie 1849), prefect la Iaşi şi Galaţi. Membru al Divanului ad – hoc din Iaşi (1857). Membru activ al
propagandei în favoarea Unirii Principatelor, a renunţat la tronul Moldovei care i se oferea şi a sprijinit alegerea lui
Cuza. La 11 februarie devine membru al Locotenenţei Domneşti. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de
Interne (11 mai – 13 iulie 1866). Are meritul de a fi împiedicat abdicarea lui Carol I în urma mişcării de stradă de la
11 martie 1871 şi de a fi prezidat primul minister mai durabil şi de a fi fost ministru de Interne (11 martie 1871 – 30
martie 1876). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (7 decembrie 1866 – 1 noiembrie 1867 şi 10 noiembrie 1888 – 14
ianuarie 1889), unde a reprezentat ani îndelungaţi judeţul Covurlui. Redevine preşedinte al Consiliului de Miniştri şi
ministru de Interne (29 martie – 3 noiembrie 1889 şi 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895). Senator (1895). A
decedat la 30 martie 1899 (Dinu R. Rosetti, op. cit., p. 40, 47, 62, 64).
7
Dimitrie Alexandru Sturdza – Miclăuşanu (10 martie 1833, Miclăuşeni, Iaşi – 8 octombrie 1914, Bucureşti).
Istoric şi om politic român. A făcut studii de economie, finanţe şi istorie în Germania, la Berlin, Jena, München,
Freiburg, Göttingen şi Bonn. Revenit în ţară, s-a dedicat carierei politice: în 1857 a fost ales secretar al Divanului ad
– hoc al Moldovei, militând pentru Unirea Principatelor Române; secretar al Căimăcămiei (1858 – 1859); secretar
particular al domnitorului Alexandru Ioan Cuza în primii ani ai domniei; ministru al Cultelor şi Instrucţiunii din
Moldova (1859); ministru al Lucărilor Publice al Moldovei (1861); membru interimar în Locotenenţa domnească
(1866); ministru al Lucrărilor Publice (1866, 1866 – 1867, 1876 – 1878, 1884 – 1885, 1902 – 1903); agent

2
Dimitrie Lecca – ministru de Război, liberalul moderat D. A. Sturdza – ministru al Lucrărilor
Publice, conservatorii Ioan C. Cantacuzino la Justiţie şi Petre Mavrogheni – la Finanţe 9.
În aceeaşi zi – 11 / 23 februarie 1866 -, din iniţiativa lui Ion Ghica 10, Locotenenţa
Domnească şi guvernul convoacă Senatul şi Adunarea Electivă în şedinţă comună sub
preşedinţia Mitropolitului Nifon 11.
Ion Ghica a propus ca „Domn stăpânitor al Principatelor – Unite Române” pe „Alteţa sa
Regală Filip Eugeniu Ferdinand Marie Clement Balduin Leopold George, Comite de Flandra şi
Duce de Saxonia, sub numele de Filip I” 12.

diplomatic la Constantinopol (1868 – 1870); ministru de Finanţe (1870 – 1871, 1877, 1878 – 1879, 1879 – 1880,
1881, 1888, 1902); ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1885 – 1888); preşedinte al Consiliului de Miniştri
(1895 – 1896, 1897 – 1899, 1907 – 1908); ministru al Afacerilor Străine (1895 – 1896, 1897 – 1899, 1901 – 1902,
1904, 1907 – 1908); ministru de Război (1901 – 1904, 1907); ministru ad-interim la Lucrările Publice (1884 –
1885), Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (1899, 1902), Război (1901 – 1902, 1907), Lucrările Publice
(1902 – 1903), Afacerile Străine (1904). A fost fondator (1875) şi unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Liberal,
pe care l-a reprezentat în Cameră şi Senat. Economist cu o solidă pregătire, Sturdza – Miclăuşanu a abordat pertinent
problemele financiare ale României (Banca Naţională şi reforma monetară, 1889). Ca istoric, s-a preocupat de
editarea de documente privitoare la istoria modernă a României: Acte şi documente relative la istoria renascerei
României (11 vol., 1889 – 1909); Documente privitoare la istoria românilor, seria Hurmuzachi (vol. V / 1, vol. VI /
1); Recueil de documents relatifs à la liberté de navigation de Danube (1904); Domnia regelui Carol I. Fapte.
Cuvântări. Documente. 1866 – 1876 (1906); Les travaux de la Commission européenne des bouches du Danube de
1859 à 1911. Actes et documents (1913). Totodată, a lăsat lucrări referitoare la: Partidul naţional liberal de la 1876
până la 1888. Cu două anexe cuprinzând manifestele partidului din 8 mai şi 11 sept. 1888 (1888); Chestiunea
naţională (1894); Însemnătatea Divanurilor ad – hoc din Iaşi şi Bucureşti în istoria renascerii României (1912);
Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorinţelor rostite de Divanurile ad – hoc, 1857, şi autoritatea
faptului împlinit 1866 (1912). A avut şi preocupări în domeniul numismaticii, în 1879 alcătuind o Bibliografie a
numismaticii române. Sturdza – Miclăuşanu a donat Academiei Române o impresionantă colecţie de documente,
cărţi, hărţi, stampe, monede etc., contribuind la îmbogăţirea patrimoniului bibliotecii academice. Membru titular (15
septembrie 1871) al Societăţii Academice Române; vicepreşedinte (2 iulie 1879 – 21 martie 1882), preşedinte (21
martie 1882 – 5 aprilie 1884) şi secretar general (5 aprilie 1884 – 28 mai 1915) al Academiei Române (Dr. Dorina
N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866 – 1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Editura A
92, Iaşi, 1996, p. 347 – 348).
8
Nicolae Haralambie. S-a născut la 27 august 1835 în Bucureşti. Fiu al marelui clucer Constantin Haralambie,
a intrat în armată (27 august 1851) ca junker (sergent voluntar) şi a dobândit în 1852 gradul de sublocotenent.
Căpitan (1856), maior (1860), locotenent - colonel (1863), colonel (1864). Comandant al primului regiment de
artilerie (1864 – 1866). A participat la răsturnarea lui Cuza şi a făcut parte din Locotenenţa Domnească. Ministru de
Război (6 august 1866 – 8 februarie 1867) în guvernul Ion Ghica (15 iulie 1866 – 21 februarie 1867). Demisionează
din armată (octombrie 1867), dar e rechemat în activitate pe timpul Războiului de Independenţă şi înălţat la gradul
de general de brigadă. A comandat Corpul de Vest (1877 – 1878), distingându-se la atacul Inovei şi a Smârdanului.
De atunci s-a retras în viaţa privată. A decedat, în Bucureşti, la 2 aprilie 1908 (Dinu R. Rosetti, op. cit., p. 94 – 95;
Lucian Predescu, op. cit., p. 389).
9
V. Curticăpeanu, Epoca lui Cuza Vodă, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p. 178.
10
Ion Ghica (12 august 1816, Bucureşti – 22 aprilie 1897, Ghergani – Dâmboviţa). Părinţii săi au fost: banul
Dimitrie Scarlat Ghica şi Maria Scarlat Câmpineanu. A făcut studii de gramatică română cu Ion Heliade –
Rădulescu şi de franceză cu Jean Alexandre Vaillant, după care a urmat Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1836
şi-a luat bacalaureatul în Litere la Sorbona, frecventând apoi Şcoala Centrală de Arte şi Manufacutră din Paris. În
1838 şi-a trecut bacalaureatul în Ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. A absolvit
Şcoala de Mine din capitala Franţei (1840). A audiat şi cursuri de Economie Politică la Collège de France şi pe cele
ale Conservatorului de Arte şi Meserii din Paris. S-a întors în ţară, în 1841, şi a fost numit de către Mihail Sturdza
(aprilie 1834 – iunie 1849), profesor de Economie Politică, Geometrie descriptivă, Geologie şi Mineralogie la
Academia Mihăileană din Iaşi (până în 1843). Părăsind profesoratul, a revenit în Bucureşti. A fost unul dintre
fondatorii Societăţii secrete „Frăţia” (1843); a contribuit la apariţia revistei „Propăşirea” (1844); a participat la

3
 Contele Filip de Flandra 13, nepot al lui Ludovic Filip şi frate al regelui Leopold al II-lea
al Belgiei 14, aparţinea familiei de Orléans, pretendentă la tronul Franţei.
Prin proclamarea lui Filip de Flandra ca domnitor „Europa era pusă din nou în faţa unui
fapt împlinit de către români şi chiar în faţa unei probleme aparent soluţionate şi nu a uneia
care trebuia rezolvată !” 15.
Prefectul de Putna, colonelul Panaite Tufelcic, cu adresa nr. 1.494 din 12 februarie 1866,
îi comunica primarului oraşului Focşani, Mihalache Ionescu 16, că „Domnul Ministru de Interne
prin ordinul telegrafic, mă anunsă că în urma abdicărei fostului Domn Alecsandru Ioan I,
Adunarea Electivă, a proclamat în unanimitate şi Senatul a ratificatul următorul Vot. –
Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, fiind numit agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol; s-a
numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal (1875). Rămas în exil, a fost guvernator (1854) şi apoi bei
(prinţ) de Samos (1856). Revenit în ţară (1858) a ocupat diferite funcţii: preşedinte al Consiliului de Miniştri şi
ministru de Interne (8 marie – 27 aprilie 1859) al Moldovei şi al Ţării Româneşti (11 octombrie 1859 – 28 mai
1860), vicepreşedinte al Adunării Legislative, director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în
Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862), preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe (11
februarie – 10 mai 1866), preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne (15 iulie 1866 – 21 februarie
1867 şi 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1 iulie 1881 –
1 martie 1891). A colaborat la ziarele „Progresul” (1844) şi „Opiniunea Constituţională”. Ideile sale politice le-a
expus într-o serie de borşuri apărute la Paris între anii 1835 – 1853. A publicat: „Reorganizarea României”,
„Convorbiri economice”, „Vade mecum al inginerului şi comerciantului”, „Amintiri din pribegie”, „Scrisori către
Alecsandri” ş.a. Membru titular (13 august 1874) al Societăţii Academice Române; preşedinte (18 septembrie 1876
– 29 martie 1879) al Societăţii Academice Române; preşedinte al Academiei Române (2 iulie 1879 – 21 martie
1882, 5 aprilie 1884 – 28 martie 1887, 27 martie 1890 – 24 martie 1893 şi 13 aprilie 1894 – 29 martie 1895). La 28
martie 1880, în cadrul discursului de recepţie, a vorbit despre „Ioan Câmpineanu” (Dim. R. Rosetti, Dicţionarul
Contimporanilor, Ediţia I a, Editura Lito – Tipografie „Populara”, Bucureşti, 1897, p. 87 – 88; Dr. Dorina N. Rusu,
op. cit., p. 140; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995,
Editura MACHIAVELLI, Bucureşti, 1995, p. 14, 19, 39 – 40, 46).
11
Mitropolitul Nifon. S-a născut la Bucureşti, în anul 1789, într-o familie de aromâni, ca fiu al blănarului Rusailă.
Urmează clasele primare la Biserica Oţelari din Bucureşti. Călugărit la Cernica (1809), este hirotonit ierodiacon la
Mitropolie; ieromonah (1826), iconom şi protosinghel la Episcopia Râmnicului (1 februarie 1827). În 1836 este
înălţat la rangul de arhimandrit, apoi, la 19 decembrie 1839 a trecut staveţ la mănăstirea Cozia. În 1841, a fost numit
vicar al Mitropoliei. Locţiitor de episcop la Râmnic (1848 – 1850) şi, paralel, locţiitor al Scaunului mitropolitan. La
14 septembrie 1850 este ales Mitropolit al Ungrovlahiei (înscăunat la 8 octombrie 1850). A fost ales preşedintele
Adunării ad – hoc (1857), al Adunării Elective muntene (ianuarie 1859) şi al Adunării Elective a României (24
ianuarie 1862 – 2 mai 1864). La 1 ianuarie 1865 i s-a acordat titlul de Mitropolit primat; senator de drept.
Preşedintele Senatului: 6 decembrie 1864 – 17 martie 1866, 29 noiembrie 1866 – 1 noiembrie 1867, 12 ianuarie – 2
iunie 1868, 4 martie 1871 – 31 mai 1874, 20 noiembrie 1874 – 5 mai 1875. A publicat: „ Principiile fundamentale
ale religiei” (1856), „Testamentul pentru fondarea seminarului Nifon” (1857). Întreaga avere a lăsat-o pentru
înfiinţarea în Bucureşti a unui seminar care-i poartă numele. Seminarul s-a întreţinut până în 1948 din fondurile
lăsate de Mitropolit şi din veniturile moşiei Letca Nouă. A încetat din viaţă la 5 mai 1875, la Bucureşti, fiind
îngropat la Mănăstirea Cernica (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 139; Lucian Predescu, op. cit., p. 603).
12
Enciclopedia României, vol. I, Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 863.
13
Filip al Belgiei (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905). Numele complet: Filip Eugeniu Ferdinand Marie Balduin
Leopold George, conte de Flandra şi duce de Saxonia. Părinţii săi: Leopold I al Belgiei (21 iulie 1831 – 10
decembrie 1865) şi Louise – Marie d’Orléans, fiica regelui Franţei, Ludovic Filip (9 august 1830 – 24 februarie
1848). A avut doi fraţi: Louis – Philippe (24 iulie 1833 – 16 mai 1834), Leopold II (9 aprilie 1835 – 17 decembrie
1909) – viitorul rege al Belgiei şi o soră: Charlotte (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927), devenită prin căsătoria cu
verişorul ei, arhiducele Maximilian al Austriei, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph al Austriei (27 iulie
1857), împărăteasă a Mexicului (1864 – 1867). S-a căsătorit la 25 aprilie 1867, la Berlin, cu Marie Luise Alexandra
Caroline, prinţesă de Hohenzolern (17 noiembrie 1845 – 26 noiembrie 1912), sora lui Carol I. Au avut cinci copii:
prinţul Baudouin (1869 – 1891), prinţesa Henriette (1870 – 1948) şi prinţesa Joséphine Marie (1870 – 1871) –
gemene, prinţesa Joséphine Caroline (1872 – 1958) şi Albert I (8 aprilie 1875 – 17 februarie 1934) – rege al Belgiei

4
 Anul 1866 lunia Februarie 11, Senatul şi Adunarea Electivă a României au ales şi au
aclamat de Domnu Stăpânitor al Principatelor – Unite Române, conform dorinţelor exprimate
Ad-hoc din anul 1857, Pe Alteţa Sa Regală Filip Evgheniu Ferdinand Marie Climent Baldvin
Leopold Gheorghe Comite de Flandra şi Duce de Sacsonia sub nume de Filip I.
Cu onoare anunsându-vă despre acest vot al Naţiunii, spre ştiinţă şi regulă” 17.
În aceeaşi zi - 12 februarie 1866 -, Gimnaziul din Focşani primea o adresă ministerială
prin care era înştiinţat că „Locotenenţa Domnească în unire cu ministerul, prin telegrama
primită astăzi, mă anunţă că senatul şi camera în unanimitate au proclamat pe Alteţa Sa Regală,
Contele de Flandra, Principe al României, sub nume de Filip I, ordonând a se face tedeum şi
serbare naţională.
Comunicându-vă acestea, am onoare a vă invita că mâni 13 corent, la orele 10
dimineaţa, să asistaţi la biserica Sf. Ioan unde urmează a se săvârşi ceremonia religioasă şi a se
cânta tedeum” 18.
Profesorul şi directorul Gimnaziului din Focşani, Ştefan Neagoe, s-a dus cu elevii săi „şi
s’au rugat şi pentru Filip de Flandra” 19.
Fără a da explicaţii, la 14 / 26 februarie 1866, contele Filip de Flandra „un om potolit,
fără ambiţii politice, iubind o viaţă retrasă” şi neavând „tragere de inimă pentru marea misiune
ce-i revenea” 20, înştiinţează autorităţile guvernamentale române că nu poate primi Coroana
României: „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului

(23 decembrie 1909 – 17 februarie 1934).

14
Léopold II (Louis – Philippe – Marie – Victor). Rege al Belgienilor, născut la Bruxelles la 9 aprilie 1835,
decedat la Laeken, la 17 decembrie 1909. Fiu al regelui Leopold I (Georges – Chrétien – Frédéric) şi al prinţesei
Louise - Marie de Orléans, fiica mai mare a lui Ludovic Filip (a fost fratele împărătesei Carlota a Mexicului şi văr
primar al reginei Victoria a Marii Britanii) . Şi-a îndeplinit corect rolul de rege constituţional şi în timpul războiului
franco – german (1870) a făcut ca neutralitatea teritoriului său să fie respectată. A lăsat ca cele două partide – catolic
şi liberal – să conducă pe rând, a acceptat reformele democratice, ca modificarea Legii electorale din 1831, în sensul
sufragiului universal slăbit prin votul multiplu (1893). Destul de puţin iubit de popor şi neapreciat în pofida operei
admirabile pe care a realizat-o, el apare astăzi ca un mare rege şi un fondator puternic. Apărător al neutralităţii
armate, el a insistat pe necesitatea întăririi naţionale (constituirea de fortificaţii de-a lungul Meusei, instituirea în
1909 a serviciului militar personal). În 1876, a fondat Asociaţia internaţională africană (AIA); a sprijinit pe John
Rowlands, sir Henry Morton Stanley, să creeze statul Congo (1885), recunoscut ca stat independent plasat sub
suveranitatea lui Leopold II de Conferinţa de la Berlin (februarie 1885). Parlamentul belgian a votat anexarea
statului Congo la 20 august 1908. Din căsătoria, la 22 august 1853, cu prinţesa Marie – Henriette de Austria,
Leopold II a avut un fiu, mort de foarte tânăr (Léopold Ferdinand Elie Victor Albert Marie) şi trei fete (Louise -
Marie Amélie, Stéphanie Clotilde Louise Marie Charlotte şi Clémentine). I-a urmat la tron, nepotul său Albert I
(1909 – 1934), supranumit Roi – Chevalier (Paul Augé, Larousse du XX e siècle en six volumes publié sous la
direction de …, Tome Quatrième, Librairie Larousse, Paris, 1931, p. 407).
15
Acad. Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 – 1878),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 554.
16
Mihalache Ionescu – preşedintele Municipalităţii (august 1862 – 26 iulie 1864), primar al Focşanilor între 27
iulie 1864 – 6 decembrie 1866 (Maria Dumitrescu, Horia Dumitrescu, Primarii din Focşani între anii 1862 – 1937,
în Cronica Vrancei, vol. III, Coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 218).
17
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: S. J. A. N. Vn.), fond Prefectura
Judeţului Putna, dosar nr. 37 / 1866, f. 23.
18
Apud V. V. Haneş, Închinare Liceului Unirea cu prilejul împlinirii a 50 de ani de vieaţă, Focşani, 1916, p. 9.
19
Ibidem.
20
Enciclopedia României, vol. I …, p. 863.

5
român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele
este foarte mult mişcat” 21.
Comunicarea a fost făcută de către ministrul Afacerilor Străine al Belgiei, Charles –
Latour Rogier 22, delegaţilor guvernului provizoriu: Vasile Boerescu 23, Ludovic Steege 24 şi
Scarlat Fălcoianu 25.
Teama de opoziţie a Franţei, în special, şi a Puterilor garante, în general, starea de
dependenţă a statului român faţă de Poartă, inexistenţa unor contacte anterioare desemnării sale,

21
Dimitrie Onciul, Alegerea principelui Carol I al României, Bucureşti, 1906, p. 23.
22
Charles – Latour Rogier. Născut la Saint – Quentin în 1800 – decedat la Bruxelles în 1885. După studii absolvite
la Liège şi obţinerea doctoratului în Drept, a fondat Mathieu Laensberg (1824), jurnal de opoziţie în colaborare cu
Ţările de Jos, care a devenit mai târziu Politica. În 1830, a condus la Bruxelles un corp de oameni din Liège, a luat
parte la insurecţie, a făcut parte din comisia administrativă şi din guvernul provizoriu, pe urmă a fost ales deputat de
Liège. A îndeplinit mai multe funcţii: administrator al siguranţei publice, guvernator al Anvers-ului, ministru de
Interne (1832 – 1834), din nou guvernator la Anvers, ministru al Lucrărilor Publice (1840), preşedinte al Consiliului
de Miniştri ca şef al Partidului Liberal (1847). A demisionat în 1852, revenind la putere ca ministru de Interne
(1857), al Afacerilor Străine (1861 – 1867). S-a retras din viaţa publică. A avut un frate, Firmin – François – Marie
Rogier (1791 – 1875), născut la Cambrai, jurnalist ca şi el, a devenit un diplomat distins, care a reprezentat Belgia la
Paris între 1848 – 1864 (Paul Augé, op. cit., Tome Sixième, Librairie Larousse, Paris, 1933, p. 18).
23
Vasile Boerescu (1 ianuarie 1830, Bucureşti – 18 noiembrie 1883, Paris). Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava”,
când, de la vârsta de 18 ani, începe să scrie la „Pruncul Român” de sub direcţia lui C. A. Rosetti (1848). Termină
studiile în ţară în 1850 şi, doi ani mai târziu, pleacă la Paris unde termină Facultatea de Drept. Întors în ţară (1857)
este numit profesor de Drept Comercial la Colegiul „Sf. Sava”, de unde trece la Universitate şi continuă cursul său
până în 1882. Numit membru al Eforiei şcoalelor şi apoi director, izbuteşte în 1859, cu ajutorul lui Constantin
Bozianu (1815 – 1882) şi Gheorghe Costaforu (1821 – 1876) să înfiinţeze Facultatea de Drept din Bucureşti. Ales
deputat al Capitalei în Camera de la 1859, rosteşte un discurs memorabil în urma căruia se proclamă Unirea
Principatelor sub domnia lui Cuza. Vasile Boerescu a făcut parte din mai multe ministere. Ministru de Justiţie în
guvernul Nicolae Golescu (28 mai – 13 iulie 1860), când propune desfiinţarea pedepsei cu moartea, ministru de
Justiţie şi ad-interim la Culte în guvernul Manolache Costache Epureanu (13 iulie 1860 – 14 aprilie 1861). Ministru
de Justiţie în cabinetul Dimitrie Ghica (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870). Ministru de Externe (28 aprilie 1873
– 30 ianuarie 1876) şi ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică (9 ianuarie – 7 aprilie 1874) în cabinetul Lascăr
Catargiu (11 martie 1871 – 30 martie 1876), când cu toate opunerile Imperiului Otoman încheie la 10 / 22 iunie
1875, prima Convenţie comercială vamală şi de navigaţie cu Austro – Ungaria, afirmând astfel drepturile de
egalitate ale României faţă de celelalte puteri. Ministru de Externe în guvernul Ion C. Brătianu (11 iulie 1879 – 9
aprilie 1881). În 1891, face parte pentru câteva zile, din guvernul generalului Ioan Em. Florescu.
Opera: Soldatul orfan, melodramă militară 3 acte, traducere, Bucureşti, 1850; La Roumanie apres le traité de Paris,
Paris 1858; Traité comparatif des délits et des peines au point de vue philisophique et juridique, 1857; (fără nume),
Le ferman turc pour la convocation des Divans, 1857; România după tratatul de Paris, Paris, 1867; Explicarea
convenţiunii relative la organizarea principatelor, Bucureşti 1858; Examen de la convention du 19 Août…, Paris,
1858; Cuvânt rostit de directorul Şcoalelor V. Boerescu la împărţirea premiilor pe 1858 – 59; Explicarea condicei
comerciale, Bucureşti 1859; Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiunii publice, 1863; Mémoire sur la
juridiction consulaire dans les principautés - unis, Paris 1865. – Ediţie românească, Bucureşti 1868; Codicele
române … colecţiune de legile principatelor unite, 1865; Apendice, 1875; Mémoire prèsenté à la conférence de
Paris, Paris 1866; La question israelite, discours, Bucarest 1879; Conflictul religios de la Curtea de Argeş,
Interpelare, 1879; Proiect pentru revizuirea constituţiei, 1883; Discursuri politice 1859 – 1883, Tom. I – II, 1910.
(Cu o notiţă biografică). (Dinu R. Rosetti, op. cit., p. 31 – 32; Lucian Predescu, op. cit., p. 109; Stelian Neagoe,
op. cit., p. 21 – 22, 44, 47 – 48, 53).
24
Ludovic Steege (6 septembrie 1813, Bucureşti – 28 martie 1872, Iaşi). Medic, om politic, de origine germană.
A început prin a fi medic de despărţire şi medic primar în Moldova, când a şi scris lucrarea „ Les eaux minérales de
Slanic en Moldavie” (1854). Având vaste cunoştinţe juridice, a fost numit membru în Comisia Centrală din Focşani
şi apoi membru al Curţii de Casaţie. Ludovic Steege a fost primul diplomat român acreditat simultan la Curţile de la

6
coroborate şi cu absenţa apetenţei regale la un om complet apolitic, au constituit tot atâtea motive
ca Filip de Flandra să nu dea curs ofertei de a fi înscăunat pe tronul Principatelor Unite 26.
Candidatura lui Filip de Flandra nemulţumise nu doar Turcia, Rusia şi Austria, ci chiar pe
Napoleon al III-lea.
În aceeaşi zi în care era comunicat la Bucureşti refuzul lui Filip, Imperiul Otoman cerea
acordul Puterilor Garante pentru a trimite un comisar în România cu sarcina de a pune capăt
unirii celor două ţări. Divergenţele dintre puteri şi propunerea împăratului Napoleon al III-lea
referitoare la convocarea unei conferinţe, au asigurat românilor un nesperat răgaz ca să-şi
găsească o rezolvare în sensul năzuinţelor naţiunii lor.
Esenţială pentru depăşirea crizei era găsirea grabnică a unui alt candidat la domnie. Ion C.
Brătianu şi Ioan Bălăceanu, noul agent al ţării la Paris, au propus la 14 / 26 martie 1866
guvernului de la Bucureşti candidatura prinţului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.
Meritele iniţiale pentru soluţia franceză a germanului Carol de Hohenzollern le-au
împărţit trei bătrâne doamne pariziene: Hortense Cornu 27 – sora „de lapte” a lui Napoleon al

Viena, Berlin şi Petersburg (1 ianuarie 1869 – 16 mai 1872). A făcut parte din deputăţia care a mers la Düsseldorf în
1866, spre a notifica alegerea principelui Carol, ca Domn al românilor. Sub domnia lui Cuza a fost ministru de
Finanţe (11 octombrie 1863 – 21 ianuarie 1865) în guvernele Mihail Kogălniceanu (11 octombrie 1863 – 26 ianuarie
1865) în afara perioadelor 16 aprilie – 22 august şi 21 septembrie – 5 noiembrie 1864, fiind plecat din ţară şi înlocuit
cu Nicolae Rosetti – Bălăceanu şi în guvernul Ştefan Golescu, în perioada 17 august – 21 octombrie 1867 (Dinu R.
Rosetti, op. cit., p. 174; Lucian Predescu, op. cit., p. 806; Stelian Neagoe, op. cit., p. 35 – 36, 42).
25
Scarlat Fălcoianu. Juristconsult, născut în Bucureşti la 26 octombrie 1828. Studii secundare la Colegiul „Sf.
Sava” şi cele juridice la Paris. Reîntors în ţară, în 1854, a fost numit substitut de procuror la Parchetul Înaltei Curţi
şi, mai apoi, preşedinte al Tribunalului Civil de Ilfov. În timpul căimăcămiei principelui Alexandru Ghica (iunie
1856 – octombrie 1858), a fost numit director în Ministerul Justiţiei. Înainte de Unirea definitivă, a fost ministru de
Justiţie (27 octombrie 1861 – 22 ianuarie 1862) în guvernul Dimitrie Ghica (19 iulie 1861 – 22 ianuarie 1862) şi
apoi trecut preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti. Odată cu înfiinţarea Curţii de Casaţie (1861), Fălcoianu a fost
numit membru la Înalta Curte, unde a funcţionat până la moartea sa ca membru, preşedinte de secţiune şi prim –
preşedinte. A făcut parte şi din Consiliul General al Instrucţiunii Publice. A decedat în Bucureşti, la 26 octombrie
1876 (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 72; Lucian Predescu, op. cit., p. 314; Stelian Neagoe, op. cit., p. 27).
26
Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2007, p. 214; Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, Volumul I. 1866 – 1869,
Ediţia a doua şi prefaţă de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 7.
27
Hortense – Albine Lacroix, doamna Cornu (1809, Paris – 1875, Longpont). Părinţii: mama – Desirée Favreux,
camerista Hortensiei (1783 – 1837), fiica din prima căsătorie a Josefinei de Beauhanais, soţia lui Napoleon I,
căsătorită în 1802 cu Ludovic, fratele lui Napoleon I, devenit rege al Olandei (1806 – 1810); tatăl: Lacroix, valet în
serviciul reginei Hortense. Din mariajul Hortensiei cu Ludovic s-au născut trei băieţi: Napoleon Carol – mort la 5
ani, Napoleon Ludovic – mort în 1831 şi Carol – Ludovic – Napoleon, viitorul împărat Napoleon al III-lea.
Fetiţa cameristei şi a valetului a primit numele stăpânei, Hortense. Foarte dotată, fetiţa a atras atenţia reginei,
care i-a permis să se joace cu copiii ei, moştenitorii tronului.
După ce Ludovic a renunţat la tronul Olandei (1810), Hortense a divorţat de soţul ei şi după 1815 a fost
exilată, petrecând iarna în Italia şi vara în sudul Germaniei, unde familia Lacroix a însoţit-o permanent. Copiii au
crescut împreună, până când viitorul Napoleon III a intrat la Colegiul german din Augsburg, iar Hortense Lacroix la
pension. Regina Hortense a vizitat de mai multe ori reşedinţa de la Mannheim a marelui duce de Baden, a cărei
soţie, Sophie, născută de Beauharnais, era verişoara ei. Tot la Augsburg, fiica marelui duce de Baden, Joséphine, a
ajuns să fie colegă şi prietenă la pension cu Hortense Lacroix, care era cu patru ani mai mare. Joséphine von Baden
s-a căsătorit în 1834 cu principele german Karl Anton von Hohenzollern – Sigmaringen, şi el pe jumătate francez,
căci mama sa, Antoinette, născută Murat, era fiica fratelui celebrului mareşal napoleonean Joachim Murat (1767 –
1815), rege al Neapolului (1808 – 1814). Joséphine von Baden şi Karl Anton von Hohenzollern – Sigmaringen au
fost părinţii viitorului rege al României, Carol I.

7
III-lea, asupra căreia avea o mare înrâurire; baroneasa Ozélie de Franque, intimă a familiei de
Hohenzollern şi prietenă din copilărie a Mathildei Drouyn de L’huys – soţia influentului ministru
de Externe francez, preşedinte al Conferinţei Puterilor Garante de la Constantinopol.
Avantajele acestei candidaturi s-au dovedit a fi considerabile: „Familia de Hohenzollern
se înrudea cu Casa imperială franceză şi cu cea regală prusiană, iar Carol era simpatizat,
apreciat, deopotrivă de Napoleon al III-lea şi de Wilhelm I. Odată asigurat sprijinul Parisului şi
Berlinului, plus atitudinea binevoitoare a Londrei, cauza României pentru Prinţul străin căpătă
serioşi sorţi de izbândă” 28.
În urma aprobării în ţară a demersului său, Brătianu s-a deplasat la Düsseldorf, unde a
ajuns în Vinerea Patimilor - 18 / 30 martie 1866 – şi unde Carol sosise pentru a serba Paştele în
familie - iar a doua zi a fost primit în audienţă de către guvernatorul provinciei renane, prinţul
Carol Anton de Hohenzollern, pentru ca fiul său să primească vacanta Coroană a Principatelor
Unite – România. Apoi a avut o întrevedere de două ore cu tânărul prinţ, care „n-a dat un
răspuns categoric, dar, evident, s-a arătat interesat de oferta ce i se făcea” 29.
La 20 martie / 1 aprilie, în ziua Paştelui catolic, Brătianu trimitea de la Berlin, următoarea
telegramă către agentul diplomatic la Paris: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără
condiţiuni” 30.
Revenit la Bucureşti, Brătianu a determinat guvernul să dea mandat lui Ion (Ioan)
Bălăceanu 31 pentru ca acesta să propună oficial prinţului candidatura şi l-a convins să anunţe
Între 1828 – 1835, Hortense Lacroix a locuit la Roma, în palatul Ruspoli, proprietatea reginei Hortense. Aici,
l-a cunoscut pe pictorul Sebastien Melchior Cornu, s-au căsătorit şi s-au mutat la Paris (1835). Germanistă de talent,
Hortense Cornu, a publicat traduceri sub pseudonimul Sebastien Albin: „Balade şi cântece populare din Germania”
(1841), „Goethe şi Bettina” (1843). Legătura Hortensei Cornu cu fosta ei colegă de pension a continuat. Soţii Cornu
sunt oaspeţii reşedinţei de la Umkirch, lângă Freiburg, unde vara, Joséphine îşi vizita mama, împreună cu copiii ei.
Micul Carol a stârnit simpatia soţilor Cornu, pictorul executându-i, pe la 1843, un portret ce îl înfăţişează cu un
motan în braţe. Hortense Cornu a întreţinut o lungă corespondenţă cu Napoleon al III-lea, întreruptă după 2
decembrie 1851, pe care ea a donat-o Bibliotecii Naţionale, cu condiţia ca publicarea ei să fie făcută mai târziu (Paul
Augé, op. cit., Tome Deuxième, p. 487; Ibidem, Tome Troisième, p. 1.072).
28
Memoriile Regelui Carol I al României …, p. 8.
29
Acad. Dan Berindei (coord.), op. cit., p. 555.
30
Dimitrie Onciul, op. cit., p. 28.
31
Ion (Ioan) Bălăceanu (25 ianuarie 1825, Bucureşti – 22 decembrie 1914, Nice, Franţa). A fost fiul natural al
domnitorului Alexandru Ghica (aprilie 1834 – octombrie 1842) şi al Mariei Al. Văcărescu, căsătorită cu Constantin
Bălăceanu. Părintele său legitim, Constantin Bălăceanu a fost mare hatman şi membru al Divanului judecătoresc
(1836), ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1838), ministrul Justiţiei (1856). Instrucţia începută în ţară sub
îndrumarea unui preceptor francez, Ioan Bălăceanu şi-a completat-o în Franţa, absolvind Liceul „Louis le Grand”.
S-a întors în ţară şi a luat parte la Revoluţia de la 1848. Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti l-a numit prefect
de Muscel. După înfrângerea Revoluţiei, s-a refugiat în Transilvania şi de acolo, la Paris. Sub domnia lui Cuza a
fost, pentru un timp, prefect de poliţie. Începând cu anul 1866, Bălăceanu va desfăşura o intensă activitate
diplomatică: agent diplomatic al ţării la Paris (15 februarie 1866 – 17 mai 1867), la Constantinopol (31 decembrie
1870 – 26 martie 1871). Demisionat din corpul diplomatic, este numit prefect al Poliţiei Capitalei (15 ianuarie – 29
ianuarie 1876). Preia potofoliul Externelor în cabinetul Lascăr Catargiu (30 ianuarie – 4 aprilie 1876). Trimis din
nou agent diplomatic la Viena (19 mai 1876 – 11 septembrie 1878), înaintat ministru plenipotenţiar în acelaşi oraş
(11 septembrie 1878 – 31 octombrie 1882). Transferat la Roma (31 octombrie 1882 – 24 septembrie 1884) şi, din
nou, la Paris (24 septembrie 1884 – 31 ianuarie 1885). Reia funcţia de ministru plenipotenţiar la Constantinopole (10
aprilie 1886 – 16 martie 1889). Delegat în Comisiunea Europeană a Dunării şi în Comisiunea mixtă a Prutului (1
iulie 1889 – 1 aprilie 1893). La 1 aprilie 1893 este numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra,
post pe care îl ocupă până la 1 decembrie 1900. A decedat la 22 decembrie 1914, la Nice, în Franţa (Dim. R. Rosetti,

8
ţinerea unui plebiscit prin care opţiunea pentru prinţul Carol de Hohenzollern urma să fie
confirmată.
Consiliul de Miniştri a luat urgent decizia în şedinţa din 30 martie 1866:
„Jurnal
Astăzi în treizeci Martiu, una mie opt sute şase zeci şi şase;
Luând în consideraţie depeşele D-lui Agent al Principatelor Unite Române la Paris, Ioan
Bălăceanu;
Luând în consideraţiune raportul Domnilor comisari Vasilie Boerescu, Scarlat Fălcoianu
şi Ludovic Steege şi corespondinţa între aceşti Domni cu Ministerul Afacerilor Străine al
Belgiei, Rogier, prin care se constată că Majestatea Sa Regele Belgiei a declinat acceptarea
tronului României pentru comitele de Flandra;
Consiliul de Miniştri în unanimitate supun Înaltei Locotenenţe Domneşti următoarele
decisiuni, ce sunt a se lua:
I. Poporul Român este chemat a se pronunţa, prin un plebiscit, dacă voeşte să sue pe
tronul ereditar al Principatelor Unite pe Principele Carol Ludvic de Hohenzzollern, sub numele
de Carol I.
II. Plebiscitul să se facă în următorul mod:
Art. 1. Vor vota toţi Românii în vârstă de 25 de ani, cari se bucură de drepturile lor civile
şi politice, şi cari, prin legea electorală, însuşesc condiţiunile de alegători în comunele rurale şi
urbane.
Art. 2. La primirea acestui decret, autorităţile comunale, urbane şi rurale, din toată
România, vor deschide registre pentru înscrierea votului în cele patruzeci [ … ] poliţie prin
oraşe şi subprefecţii prin orăşele şi sate, se vor transporta în toate comunele jurisdicţiunei lor
spre a priveghia şi a asigura înfiinţarea şi deschiderea acestor registre.
Art. 3. Aceste registre vor rămânea deschise, în toate cancelariile comunale ale
României, de la 8 ore dimineaţa până la 6 ore seara, şi aceasta din ziua de două Aprilie până la
opt aprilie seara.
Cetăţenii vor înscri însuşi sau (neştiind singuri a scrie) prin alţii votul lor în registre, cu
arătarea numelui şi pronumelui lor.
Art. 4. La sfârşitul termenului de mai sus şi în cele dintâiu douăzeci şi patru de ore, cel
mult, numărul voturilor date, se va constata în şedinţă publică şi se va adeveri la sfârşitul
registrului de autoritatea comunală, care apoi va trimite registrul la Prefectura judeţului.
Art. 5. În reşedinţa fiecărui judeţ, tribunalul de întâia instanţă, faţă fiind Prefectul
judeţului şi în Bucureşti Prefectul Poliţiei, va face de îndată recensământul voturilor date în
cuprinsul judeţului. Resultatul acestei lucrări se va adresa Ministerului de Interne, prin calea
cea mai repede.
Art. 6. Recensământul general al voturilor date de poporul român, se va face la
Bucuresci în sânul unei Înalte Comisiuni, care se va institui prin un alt decret.
Resultatul se va promulga prin puterea esecutivă.

op. cit., p. 19; Lucian Predescu, op. cit., p. 69; Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., p. 931, 934, 936, 939, 942).

9
 Art. 7. Ministerul de Interne, este însărcinat a activa şi a regularisa formarea,
deschiderea, ţinerea, închiderea şi trimiterea registrelor plebiscitului.
Ioan Ghica,
I. Cantacuzino,
D. Sturza,
Dimitrie Ghica,
Major Leca,
Mavrogheni,
C. A. Rosetti” 32.
Conformându-se deciziilor Consiliului de Miniştri, la 30 martie / 11 aprilie, Locotenenţa
Domnească vestea, printr-o Proclamaţiune, noua candidatură şi supunerea ei unui plebiscit:
„Proclamaţiune
Români,
În decurs de zece ani aţi dovedit de trei ori în faţa Europei, prin actele şi drepturile
Voastre că sunteţi o naţiune, c-aveţi conştiinţă de drepturile şi trebuinţele voastre, că voiţi
unirea şi ca scut al naţionalităţei noastre un Domnitor străin; şi fiecare afirmare a voastră a fost
aplaudată de toate naţiunile, fiecare act al vostru a fost recunoscut şi confirmat de puterile
garante.
Faptul că de la 11 / 23 Februariu, fiind o nouă şi mai puternică afirmare, v-a atras şi
admirarea şi iubirea mai a unanimităţei puterilor celor mai mari. Această iubire; acest respect
al autonomiei, al suveranităţei noastre, [ … ] a reprezentantului nostru şi a comisarilor de către
Maestatea Sa Sultanul, şi a agent [ … ] Guvernului de către Maestatea Sa Împăratul Francesilor
şi prin amâ [ … ] Conferinţelor până ce, în faţa noilor împrejurări, veţi fi vorbit din nou, vă veţi
fi afirmat din nou, veţi fi pus cea de pe urmă mână la săvârşirea măreţei Voastre lucrări.
Dacă însă puterile cele mai mari, v-au lăsat deplină domnie vouă înşivă, ele au ochii
ţintiţi pe noi; căci, de destinările României sunt legate şi interese mari ale Europei, şi este
dovedit până la evidinţă c-acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date
în mâna unei naţiuni desbinate, trunchiate, slabe, prin urmare şi cu totul departe de a fi
bulevardul puternic pentru rădicarea căruia puterile garante au vărsat sângele şi comorile lor.
Pentru consolidarea acestui bulevard, naţiunea a cerut, cum ziserămu, la 1857 şi 1859,
un domnitor străin.
Cel ales însă la 11 / 23 Februariu, declarând oficial că din cause de familie nu poate
primi; noi, autorisaţi de voinţa naţională, conduşi de datoria ce avemu d-a pune frâu tutulor
intrigilor şi uneltirilor ce au de scop sugrumarea naţionalităţei noastre, şi siguri că d-astă dată
voinţa naţiunei va fi încoronată de cea mai deplină isbândă, supunem la alegerea directă a
naţiunei, ca Domnitor al Românilor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzzollern, ce va domni
sub numele de Carol I.
Români ! dorinţa voastră nestrămutată de a fi o naţiune tare, lumina ce aţi dobândit prin
atâtea lungi şi dureroase suferinţe, prăpastia de la gura căreia ne-a depărtat actul de la 11 / 23

32
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21, f. 23.

10
Februariu, şi-n care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dă credinţa că veţi da în
unanimitate coroana Principelui Carol I şi veţi face astfel ca peste puţine zile Europa întreagă
să repete unanima noastră strigare: „Trăească România una şi nedespărţită !
Locotenenţi Domneşti:
Nicolae Golescu, Lascar Catargiu, Nicolae Haralambie
Preşedintele Cabinetului şi Ministru Secretar de Stat la Lucrările din afară, Ion Ghica
Ministru din Întru, Dimitrie Ghica
Ministru Financelor, Petre Mavrogheni
Ministru Cultelor şi Instrucţiunei Publice, C. A. Rosetti
Ministru Lucrărilor Publice, Dimitrie Sturza
Ministru de Resbel, Dimitrie Leca
Ministru Justiţiei, I. Cantacuzino” 33.
De asemenea, Locotenenţa Domnească, prin Decret, a stabilit şi modul în care se va
desfăşura plebiscitul:
„Locotinenţa Domnească a Principatelor Unite
La toţi de façia şi viitori sănătate
Luând în consideraţie raportul Dlui Comisar Ion Brătianu.
Luând în consideraţie depeşile Dlui Agent al Principatelor Unite Române la Paris Ioan
Bălăcianu.
Luând în consideraţie raportul Domnilor Comisari Vasile Boerescu, Scarlat Fălcoianu şi
Ludivic Steege –
Corespondenţa între aceşti domni şi Ministrul afacerilor Străine al Belgii Rogier prin
care se constată că Majistatea sa Regile Belgii a declinat acceptarea tronului Romănii pentru
Comitele de Flandra.
Luând în priivire Jurnalul Consiliului de Miniştri No. …
Am decretat şi decretăm:
Art. 1. Poporul Român este chiemat ase pronunţa prin un Plebiscit, dacă voeşte să sue pe
tronul ereditar al Principatelor Unite Române pe Principile Carol Ludovic de Hohenzzollern,
sub numele de Carol 1 iu.
Art. 2. Vor vota toţi Românii de 25 ani, cari se bucură de drepturile lor civile şi politice
şi cari prin legea Electorală însuşesc condiţiunile de alegători în Comunile Rurale şi urbane.
Art. 3. La primirea acestui Decretu, autorităţile Comunale, urbane şi Rurale, din toată
Romănia, vor dischide registru pentru înscrierea votului. În cele 48 de ore după primirea acestui
Decret, Prefecţii şi Şefii de Poliţii prin oraşe şi Subprefecţii prin oraşe şi sate, se vor transporta
în tóte Comunile Jurisdicţiunei lor, spre a privighia şi a asigura înfiinţarea şi deschiderea
acestor registre.
Art. 4. Aceste registre vor rămânea deschise, în tóte cancelariile Comunale alle Romănii,
de la 8 ore de dimineaţă până la 6 ore seara şi aceasta din ḑioa de 2 Aprilie până la opt Aprilii
sara.

33
Ibidem.

11
 Cetăţenii vor înscrie însuşi sau / nu ştiind singuri a scrie / prin alţii, votul lor în registru,
cu arătarea numelui şi pronumelui lor.
Art. V. La sfărşitul terminului de mai susu şi în cele dintâiu 24 de ore cel mult, numărul
voturilor date, se va constata în şedinţă publică şi se va adiveri la finitul registrului de
autoritatea Comunală, care apoi va triimite registrul la Prefectul Judeţului.
Art. VI. În reşidinţa fiecărui Judeţu, Tribunalul de întâia instanţă, faciă fiind Prefectul
Judeţului şi în Bucureşti Prefectul Poliţiei va face de îndată recisimentul voturilor date în
cuprinsul Judeţului, resultatul acestei lucrări se va adresa Ministrului de Interne prin calea cea
mai repede.
Art. VII. Recensimentul General al voturilor date de Poporul Român se face la Bucureşti,
în sinul unei alte Comisiuni care se va institui prin un alt Decret, resultatul se va promulga prin
puteri ecsecutivă.
Art. VIII. Şi cel depă urmă Ministeru de Interne este însărcinat a activa şi a regula
formarea, ţinerea, închiderea şi trimitirea registrelor Plebiscitului.
Dată în Bucureşti, în 30 Martie anul una mie opt sute şase ḑaci şi şasă.
General Neculai Golesco
Lascăr Catargiu
Neculai Haralamb
Miniştri: Ion Ghica, Dimitrie Ghica, P. Mavrogheni, C. A. Roset, D. Sturḑa, I.
Cantacuzino, Major Dimitrie Leca” 34.
La 1 aprilie 1866, prefecturile au primit o Circulară, în care li se explicau modalitatea în
care trebuia să se desfăşoare plebiscitul şi sarcinile ce reveneau autorităţilor judeţene şi locale în
buna desfăşurare a acestuia:
„Întemeiat pe patriotismul Dv. vă încredinţezu o misiune din cele mai delicate menită a
asigura pentru totdauna fericirea României.
Chemaţi îndată pe toţi subprefecţii la residenţă şi după ce le veţi comunica următoarea
proclamaţiune le veţi ordona a scoate la minut copii într-un număr cât se va putea mai mare.
Se înţelege că unde se află tipografie le veţi tipări şi le veţi trimite şi la Prefecturile
vecine.
Îndată apoi fiecare subprefect va pleca însuşi în ocolul său şi unde va fi trebuinţa veţi
delega şi osebiţi oameni de credinţă spre înlesnirea […] .
Ei vor forma îndată câte două caete […] hârtie […] d-asupra cărora se va scrie judeţul,
ocolul şi numirea comunei.
Pe unul din caete se va scrie ca titlu cuvântul pentru şi pe celălalt contra, apoi în capul
întăei pagini se va scrie: Numim Domn al Principatelor Unite cu drept de moştenire pe
Principele Carol Ludwig ce va domni sub numirea de Carol I iu.
Şi mergând din Comună în Comună va cere înscriere tuturor locuitorilor, cari nu mă
îndoescu vor subsemna fără multă gândire în caetul cu cuvântul pentru fiindcă numai astfel se
poate asigura fericitul viitor al ţării noastre.

34
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 19 / 1866, f. 23 – 24 verso.

12
 Îndată apoi caetele se vor sigila şi va şi adeveri de fiecare comună subprefectul după ce
va ocoli toate actele reîntorcându-se la residenţă cu caetele, le veţi supune la adeverirea
Tribunalului.
Iar Dv. procedând în oraşe la aceiaşi operaţie pe de o parte îmi veţi comunica prin
telegraf resultatul totalei lucrări, iar pe de alta printr-un într-adins din bună credinţă îmi veţi
trimete în capitală toate caetele.
Această operaţie adică: trimeterea subprefecţilor pe la ocoale va începe la 2 Aprilie, iar
săvârşirea sper că nu va trece peste 8 Aprilie.
Să se comunice în copie la subprefecţi cu îndatorire a face întocmai urmare.
Indescifrabil” 35.
Trei zile mai târziu, Consiliul de Miniştri anunţa şi el plebiscitul, care trebuia să se
închidă la 8 / 20 aprilie, zi în care Carol împlinea 27 de ani:
„CONSILIUL MINIŞTRILOR,
Românilor !
Înalta Locotenenţă, prin Proclamaţiunea sa v-a dat în cunoscinţă că de la voi numai
depinde acum fericirea României, şi putem ḑice fiinţa ei.
Sunt ḑece ani de când în trei rânduri şi în cele mai mari şi mai solemne ocasiuni aţi
declarat, aţi votat în unanimitate că cunósceţi că împrejurările politice şi posiţiunea nóstră
geografică cer imperios séu să fim o naţiune unită şi tare séu să perim, şi că nu vom putea fi o
naţiune de nu vom avea pe tronul României un Domnitor care să fie membru al uneia din
familiile domnitóre în Occident. Astă-ḑi dorinţa vóstră e împlinită mai mult încă de cât cea mai
mare ambiţiune naţională ar fi putut pretinde.
PRINCIPELE CAROL I, este membru a duoe familii domnitóre, şi cari încă sunt din cele
mai strălucite, din cele mai puternice.
Este rudă d-aprópe şi încă din ramura de sus cu familia regéscă a Prusiei, cu acea
familie ce tot d’auna a născut din sânul său eroi şi care a dat pe Frideric cel Mare, ce prin
scinţa şi voinţa sa prefăcu ducatul cel mic ce i-a încredinţat naţiunea într-unul din cele mai
puternice regate ale Europei.
E rudă prin duoe ramure, cu Napoleon III, şi încă considerat ca făcând parte din însu-şi
acea familie Bona - parte, însemnată de mâna lui Dumneḑeu, ce dete lumii încremenită duoi
Napoleoni cari adoraţi ca nişce semi – ḑei o conduseră cum conduce magnetul ferul, la
democraţia, la respectul naţionalităţilor, la gloria cea adevĕrată şi neperitóre.
E fiiul alteţei sale regale, CAROL, ANTONIE, IOAKIM, PRINCIPE DE
HOHENZZOLLERN, capul partitei liberale a naţiunii celei mai liberale, şi celei mai învĕţate din
lume, a naţiunii Germane. Fiul singurului Principe din lume care pentru unire, pentru unitatea
Germaniei, a sciut a merge cu sacrificiul pâne a se coborî dupe tron, şi care astă-ḑi stimat,
adorat de gloriósa Germania, este unul din cei mai de căpetenie conducători ai ei spre libertate
şi unitate.

35
Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1866, f. 3 – 3 verso.

13
 CAROL I, al Românilor, este el însu-şi unul din cei mai stimaţi şi iubiţi principi ai
Europei, pătruns de cele mai nobile şi liberale principie, modest cum este tot d’auna virtutea şi
tare ca credinţa când are o datorie de împlinit.
Români ! cu mâna pe consciinţă, în acest moment sacru, în care în adevĕr cerul se
deschide spre România spre a-nregistra nemurirea ei ca naţiune, jurăm, ’naintea vóstră,
’naintea lui Dumneḑeu ş-a Europei, că avem asigurarea că, Carol I al Romănilor, va conduce
Romănia pe calea dreptăţii, a virtuţei, a libertăţii şi că numai cu el şi prin el ea va putea fi, şi-şi
va putea îndeplini misiunea ce i-a însemnat Provedinţa. În picióre dară, Români ! Ora mântuirei
a sunat. Cartea vieţei Romăniei s-a deschis ’nainte-ve; c-o mână pe ranele vóstre cele
sângerânde, şi cari erau în ajun d-a cangrena, şi-n cea-altă cu péna vieţei, merge-ţi şi scriţi în
Plebiscit, CAROL I al Romănilor. Provedinţa, voind a ne lumina prin semne chiar, a făcut, ca în
ḑiua de 8 / 20 Apriliu, în care se închide plebiscitul, CAROL I înplinesce 27 ani. Provedinţa,
voind a ne descepta, a făcut ca Dunărea, acest fluviu căruia datorim protecţiunea Europei să ia
nascere, să aibă isvorul în ţéră chiar unde a născut CAROL I, Domnul Romăniei. Votăţi dară,
Români, cu vechea vóstră credinţă, votaţi cu tăria vóstră romanéscă, votaţi în unanimitate şi
fără un minut de şovăire, şi intrigile tóte se vor nimici şi cu proclamarea votului vostru se va
proclama, se va afiirma fiinţa Patriei Romăniei.
Ion Ghica, Dimitrie Ghica, C. A. Rosetti, D. Sturdza, I. Cantacusin, Major D. Leca,
P. Mavrogheni.
Bucuresci, 2 Apriliu, anul 1866” 36.
Plebiscitul s-a desfăşurat între 2 / 14 – 8 / 20 aprilie 1866.
Pentru ca plebiscitul să se desfăşoare în direcţia dorită, guvernul a trimis comisari în toate
districtele [judeţele] ţării.
Ion Ghica expedia Prefecturii Putna o telegramă prin care anunţa că: „Pentru a va da
trebuinciosul concurs spre a grăbi esecutarea plebiscitului, Guvernul a găsit de cuviinţă a
orândui pe D. Iancu Negură Comisar în destrictul Dv.” 37.
În noua sa calitate, Iancu Negură s-a adresat şi el Prefecturii: „Ministerul numindu-mă
Comisariu estraordinar pentru a activa eczecutarea plebiscitului la district Bacău, Putna şi
Tecuciu, am onoare a vă ruga să recurgeţi la cele mai espeditive măsuri legale spre a răspunde
la aşteptarea înaltului guvernământ” 38.
Încă din ziua de 1 / 13 aprilie 1866, guvernul transmisese ordine şi instrucţiuni la toate
prefecturile „de a însărcina pe unde trebuinţa va cere, persoane de credinţă şi zel pentru
politicianismul ţării noastre în misiune de a stârni pentru prescrierea plebiscitului” 39.
Între cei care s-au implicat efectiv în buna desfăşurare a plebiscitului şi luminarea
poporului în vederea alegerii de deputaţi ai districtului a fost, din nou, Ştefan Neagoe. El a dat o
circulară, în calitatea sa de director al Gimnaziului din Focşani, către institutorii din Panciu,

36
Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 19 / 1866, f. 29.
37
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1866, f. 87.
38
Ibidem, f. 83.
39
Ibidem, f. 8.

14
Odobeşti şi Vrancea „lămurindu-le revoluţiunea din 11 Fevruarie, vorbindu-le de dreptate,
înfrăţire, moralitate şi despre pământurile ţărăneşti.
Rezultatul propagandei lui Neagoe a fost dintre cele mai fericite. Cuvintele sale au găsit
ecou în sufletele ţăranilor lor prin mijlocitorii săi, învăţătorii din orăşelele menţionate” 40.
La 3 aprilie, prefectul solicita primarului urbei Focşani „să formaţi două registre unul
pentru cei care au dreptul de alegători şi altul pentru oricare va voi să iscălească” 41.
Era urmarea unei telegrame pe care prefectul o primise de la ministrul Dimitrie Ghica,
prin care i se cerea ca „pe lângă condicile astăzi existente pentru plebiscitul să se formeze şi alte
condici deosebite, în care pot să subscrie afară de cei loviţi de incapacitate, toţi românii care au
împlinit 21 ani” 42.
Comandantul dorobanţilor judeţului Putna a primit ordin de la prefect să trimită la
Prefectură „patru dorobanţi călări, având a să înainta în district oare care lucrări de urgenţă în
interesul guvernului” 43.
După numai câteva zile, subprefecţii Plaselor putnene au început să raporteze prefectului
rezultatele plebiscitului din comunele componente.
Subprefectul Plasei Bilieşti, raporta la 5 aprilie că „de la încredinţare ordonanţelorú
pentru descinderia Plebicistului mă aflu necontenitu prin Comune; până în presentu sau
subsemnaţii mai multu de câtu majoritate în Registru pentru comunile Surae – Bilieştii – Făureii
– Mirceştii şi Ciuşlea au depusu sub semnăturile în unanimitate, nici unu votu în toată Plasa nu
au fostu contra; cauza nepronunţărei a tuturoru locuitoriloru este pentru că se găsescu în
muncă; sprerezu însă ca până la 8 ale presentei să se pronunţe toţi acei în dreptu, vă asigur că
rezultatul va fi în acordu cu dorinţa Guvernului” 44.
Subprefectul Plasei Zăbrăuţi informa pe prefect că „pănă acum, la comunele din această
plasă, s-au urcat la 3.000 numărul iscăliturilor: Pentru şi numai unul: Contra, în comuna
Panciu” 45.
Subprefecţii erau mulţumiţi de felul în care votau oamenii şi-i trimiteau prefectului
rapoarte foarte optimiste: „Lucrările plebiscitului merge foarte bine, populaţia din această
plasă [Răcăciuni] subscrie cu mulţumire în registru, pentru aicea predomineşte cea mai mare
linişte” 46 sau „Populaţia din astă plasă cu cel mai mare entusiasm votează Pentru şi în fiecare
zi paginele registrelor Pentru se acoper cu semnături, când cele Contra până în moment stau
albe” 47.

40
V. V. Haneş, op. cit., p. 10.
41
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1866, f. 10.
42
Ibidem, f. 11.
43
Ibidem, f. 11.
44
Ibidem, f. 17.
45
Ibidem, f. 18.
46
Ibidem, f. 19.
47
Ibidem, f. 20.

15
 La 5 aprilie 1866, ministrul de Interne, Dimitrie Ghica a transmis prefecturilor ca „prin
cellu mai grabnicu mijlocu să puneţi a se afişa prin comune alăturatele essemplare tipărite după
Decretul Locotenenţei şi Proclamaţiuni ale guvernului pentru plebiscit” 48.
Prefectul a repartizat subprefecţilor şi primarilor locali un număr de afişe, cu obligaţia
acestora de a le afişa prin comune.
Din ambele exemplare, la Focşani au fost distribuite 11, Plasa Răcăciuni – 21, Plasa
Vrancea – 21, Plasa Zăbrăuţi – 21, Plasa Gârlele – 21; acelaşi număr la Plasa Bilieşti 49.
Indiferent cât de bine se desfăşura plebiscitul, ministrul de Interne Dimitrie Ghica a
dispus ca în conformitate cu instrucţiunile „condicile pentru sub-scriere plebiscitului nu să pot
conchide mai înainte de ziuă opt aceştii luni. Iar îndată ce veţi cunoaşte rezultatul, fie chiar cu
oarecare mici lacune, să mi le comunicaţi mai înainte” 50.
Până în ziua de 6 aprilie, în Plasa Vrancea, semnăturile pentru erau de 1.400, în
comunele Colacu, Valea Sării, Năruja, Paltin, Spulber, Nereju, Nistoreşti, Ferăstrău [Herăstrău]
şi Bârseşti. Locuitorii din aceste comune „cu cel mai viu Intusiasm în unanimitate adeverează
pentru Plebiscit şi nici cum de contra” 51.
În Plasa Gârlele, în toate comunele s-a votat pentru: Bătineşti – 147, Boloteşti – 300,
Ţifeşti – 215, Ireşti – 302, Clipiceşti – 127, Miera – 655, Păţeşti – 335, Jariştea – 250, Vărsătura
– 331, Pădureni – 166, Găgeşti – 251. Total: 2.748 52.
Aceeaşi situaţie în Plasa Bilieşti: Suraia – 483, Ciuşlea – 189, Costienii – 157,
Călieni – 171, Târgu Nămoloasa – 145, Vulturu de Jos – 135, Vulturu de Sus – 221,
Răstoaca – 132, Mircescii – 189, Nănescii – 185, Nămoloasa – 206, Mărăsescii – 161,
Jorăscii – 107, Făurei – 166. Total: 2.902 53.
În Plasa Vrancea au apărut 18 voturi Contra „în care n-au avut di Placiri a să subscri
Nici un cităţean” 54.
Situaţia pe comune a fost următoarea: Bărsăştii – 203, Ferăstrău [Herăstrău] – 91,
Nestoriştii – 141, Spulbiru – 93, Paltin – 202, Nereju – 136, Tichirişu – 226, Vidra – 312,
Năruja – 140, Găurile – 217, Valea Sării – 102, Colacu – 160, Tulnici – 104, Spuneşti – 151,
Poiana – 74, Negrileşti – 180, Văsuiu – 77, Pauleşti – 255. Total: 2.864 55.
În oraşul Odobeşti, au votat pentru 154 de locuitori, iar registrul contra „au rămas
56
albu” .
În Plasa Răcăciuni, voturile pentru au fost 3.029: Cornăţelu – 61, Agiudu Vechiu – 28,
Mândrişca – 63, Coţofăneşti – 145, Cucova – 131, Urecheşti – 95, Garoafa – 120, Sascut – 284,
Drăguşani – 111, Orbenii de Jos – 47, Borşanii – 60, Rugineştii – 132, Copăceştii – 75,

48
Ibidem, f. 22.
49
Ibidem, f. 24.
50
Ibidem, f. 25.
51
Ibidem, f. 27 – 27 verso.
52
Ibidem, f. 31.
53
Ibidem, f. 35.
54
Ibidem, f. 36.
55
Ibidem, f. 36 verso.
56
Ibidem, f. 37.

16
Burcioaia – 74, Pufeştii – 141, Târgu Agiudu – 160, Angheleştii – 72, Pădurenii – 115,
Domneştii – 121, Bâlca – 80, Valea Seacă – 161, Bereştii – 139, Scurta – 160, Pănceştii – 231,
Orbenii de Sus – 153 57.
Şi în Plasa Zăbrăuţi, locuitorii au votat în unanimitate pentru: Străoani de Sus – 341,
Vizantea – 211, Moviliţa – 343, Mărăştii – 112, Răcoasa – 305, Străoanii de Jos – 285,
Fitioneştii – 170, Diocheţii – 188, Soveja – 301, Mănăstioara – 274, Păuneştii – 592,
Câmpurile – 437, Crucea de Sus – 277, Crucea de Jos – 225. Total: 4.081 58.
Odată încheiat plebiscitul în seara zilei de 8 aprilie 1866, toate registrele au fost aduse la
Prefectura Putna, care la rândul său, le-a înaintat Tribunalului local care le verifica şi legaliza, în
prezenţa prefectului şi a unui membru al Comitetului permanent 59.
Ele trebuiau înapoiate Prefecturii care avea obligaţia să le trimită de urgenţă ministrului
de Interne.
Imediat, în ziua de 9 aprilie, preşedintele Tribunalului Putna comunica prefectului că
„Registrele de plebiscitu primite pe lăngă adresele Dv. Nr. 3.658 şi 3.711 legalizându-se
conform ordinului Dlui Ministru Justiţii nr. 2.578.
Am onoare a vi le reîntoarce asociat la aceasta împreună cu Procesul Verbal încheiat
constatarea voturilor de alegerea de Domnu allu Prinţipatelor Unite a Principelui Carol Ludvig
de Hohenzollern Sigmarengen care va domni sub numele de Carol I iu” 60.
Procesul – verbal a fost încheiat în „Anul una-mie-optu-sute-şase-ḑeci-şi şase luna Aprilii
nouă zile.
Tribunalul destrict Putna în presenta dlui Prefectu al acestui judeţu şi a dlui Membru
comitetului permanentu, verificându registrele de sub-scriirea plebicistului, s-au făcutu
recensiune voturilor şi din 23.854 contribuabili ce suntu în acestu judeţu după încredinţarea
dată de Dl. Prefectu s-au constatatu că au votatu pentru alegerea de Domn al Principatelor
Unite cu dreptul de moşcenire a Principelui Carol Ludvig de Hohenzolern Sigmaringen ce va
domni sub numele de Carol I iu 18.270 în care intră 15.935 acei cu direptul de alegători, iar
restul din ceilalţi locuitori admişi conform ordinului telegrafic al dlui Ministru Nr. 2.578 şi două
voturi contra.
Spre constatare s-au încheietu acestu procesu verbal care se va înainta Onor: Dl.
Ministru de Interne împreună cu registrele plebicistului prin Dl. Prefectu de destrictu” 61.
Prefectul l-a însărcinat pe Niculae Radovici, şeful Biroului administrativ din Cancelaria
Prefecturii Putna să se deplaseze în Capitală „spre a presenta Dlui Ministru Interior Registre de
Plebiscitu din acestu Judeţiu”, asigurându-l că „sunt invitaţi toţi Dnii căpitani ai poştilor din
cerconscripţiunea Bucureşti a-i da la momentu câte o căruţă cu doi cai” 62.

57
Ibidem, f. 38.
58
Ibidem, f. 39.
59
Ibidem, f. 28.
60
Ibidem, f. 43.
61
Ibidem, f. 44.
62
Ibidem, f. 41 verso.

17
 De asemenea, Radovici era însoţit şi de un dorobanţ, solicitat de către prefect
comandantului acestuia 63.
Prefectul informa pe ministrul de Interne că „Registrile Plebiscitului ci au fost deschise în
fie care comună din acestu districtu dela 2 până la 8 curent … în număr de 84 institute Pentru şi
tot atâtea Contra, verificându-se de Tribunalul localu în presenţa subsemnatului şi a Domnului
Costache Olănescu, unul din membrii onorab. Comitet Permanent conform instrucţiilor. Odată
cu aceasta am onoare a le înainta Domniei Voastre prin D. Niculae Radovici, şef biurou
administrativ.
Supuindu-vă tot odată în cunoştiinţa că în acele intitulate pentru figurează 18.270 voturi,
iar în cele contra numai două voturi” 64.
Cele două voturi contra au aparţinut Panciului şi Adjudului.
Niculae Radovici s-a întors din Capitală în ziua de 15 aprilie 1866 65.
Plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului Carol din dinastia de
Hohenzollern – Sigmaringen s-a încheiat în favoarea sa: 685.969 voturi pentru, din care 18.270
aduse de Vrancea şi 224 voturi împotrivă, din care numai două erau din Vrancea.
Rezultatele favorabile ale plebiscitului desfăşurat în Vrancea şi încrederea în alesul lor,
au făcut ca membrii Consiliului Comunal Focşani să-i adreseze o depeşă telegrafică, la 26 aprilie
1866:
„Alteţei salle Regale Carolu 1 iu de Hohenzollern, Domnitoru allu Principateloru
Danubiane
Dusseldorf Prusiea Renană
Noi Sub – semnaţii membrii Consiliului Comunii Urbane Focşani, încredinţăm pe Alteţa
Vóstră regală de simţimintele de gratitudină şi de devotamentul locuitorilor acestui oraşu.
Împreună cu naţiunea ci ari nestrămutata voinţă, şi vom sci să persevereze în votul ce ea
a exprimat.
Să trăiască Carol 1 iu principele Româniloru
Să trăiască libertatea” 66.
În curând, toţi prefecţii au primit o telegramă de la Dimitrie Ghica prin care erau
informaţi că: „Agentile guvernului la Paris D. Bălăceanu prin telegramna din 21 Aprilie face
cunoscutu că principile Carol I a priimit official coroana offerită de Români” 67.
Prefectul de Putna a cerut subprefecţilor ca exemplarele tipărite după telegrama
ministrului de Interne „să le afişaţi în totu cuprinsul acei plăşi spre obşteasca ştiinţă” 68.
Începând cu 9 / 21 aprilie 1866 s-au desfăşurat alegerile pentru o nouă Adunare căreia
avea să-i revină sarcina de a elabora cea dintâi Constituţie a României.
În Vrancea, deputaţi de oraşe au fost aleşi: maiorul Panaite Tufelcic şi Nicolae Voinov –
la Focşani şi Alexandru Sihleanu – la Odobeşti. Deputaţi de Putna au primit sufragiile
63
Ibidem, f. 42.
64
Ibidem, f. 40 – 40 verso.
65
Ibidem, f. 45.
66
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 19 / 1866, f. 42.
67
Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1866, f. 53.
68
Ibidem, f. 54.

18
alegătorilor: Vasile Pogor, Alexandru Balş, Gheorghe Apostoleanu – colegiul I, Alexandru
Sihleanu – colegiul II, Nicolae Voinov – colegiul III, Dimitrie Pruncu – colegiul IV.
Senatori de Putna: Costică N. Suţu – colegiul I şi Iancu Pastia – colegiul II 69. La 28
aprilie / 10 mai 1866, Adunarea Deputaţilor a fost deschisă. Locotenenţii domneşti au cerut
Adunării să „consacre” rezultatele plebiscitului referitoare la noul principe domnitor. La 1 / 13
mai 1866, proiectul de Constituţie, elaborat de Consiliul de Stat, a fost înaintat Adunării, care
avea să aibă şi rolul unei Constituante 70.
În aceeaşi zi, telegrama – circulară transmisă prefecţilor de către ministrul de Interne,
aducea la cunoştinţă că „Astăzi adunarea au votat unirea cu Prinţul Carol cu 111 voturi pentru,
6 adesiuni şi 6 abţineri” 71. Vestea a fost adusă la cunoştinţă în toate localităţile judeţului.
Principele Carol se afla în drum spre România, unde a sosit, după o călătorie aventuroasă,
la 8 / 20 mai 1866. Ministrul Dimitrie Ghica a trimis tuturor prefecţilor o depeşă prin care li se
aducea la cunoştinţă că „Astăzi la 5 ½ ore Măria Sa Domnul Românilor Carol I ne-a adressat
următoarea telegramă dela Severin:
Nicolae Golesco, Lascăr Catargiu, Nicolai Haralambie, Locotenenţa Princiară.
Puind piciorul pe tărâmul României noa Mea patrie mă grăbescu a esprima membrilor
Locoteneţii Domneşti sentimenturile cele mai sincere, fericit a mă găsi în sfârşit în mijlocul
naţiunei care m-a onorat cu încrederea sa, adresăzu mai înainte de toate Cerului rugăciunile
mele spre a-mi ajuta a-Mi împlini cu demnitate marea şi frumoasa misiune ce mi-a impus
Provedinţa” 72.
Rezoluţia prefectului: „Comunicat tuturor autorităţilor din acest judeţ, administrative şi
judiciare şi să se tipărească presenta prin foi volante” 73.
Într-o altă telegramă - circulară trimisă prefecturilor, la 20 mai 1866, ministrul Dimitrie
Ghica, reconfirma că „Astăzi Duminică Alesul nostru Prinţul Carol I a debarcat pe tărâmul
Ţerrei sale la orele 5 ½ seara la Turnu Severin, prin coronarea edificiului politic al României
s-a pus un capăt suferinţelor noastre sociale.
Să trăiască România.
Să trăiască Suveranul ei Carol I” 74.
Prefectul de Putna a dispus ca telegrama - circulară „să se comunice tuturor autorităţilor
administrative şi judiciare prin foi tipărite şi să se afişeze prin străzi spre ştiinţa publică” 75.
La 10 / 22 mai 1866, Domnitorul a fost primit cu ovaţii de bucureşteni:
„Solemnităţile primirei se începură nu departe de Băneasa, o pădurice cu un castel
neterminat încă, al fostului hospodar Bibescu. Primarul Bucureştilor, Dimitrie Brătianu, fratele
lui Ion Brătianu, care rămăsese în Piteşti, prezentă prinţului pe o pernă de mătase roşie cheile

69
Cezar Cherciu, Focşanii – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI – 1950), Editura Andrew, Focşani, 2010, p. 181.
70
Acad. Dan Berindei (coord.), op. cit., p. 558.
71
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1866, f. 55.
72
Ibidem, f. 57 – 57 verso.
73
Ibidem.
74
Ibidem, f. 61.
75
Ibidem.

19
oraşului: cei 30.000 oameni adunaţi acolo repetară cu entusiasm strigătul de ura ! cu care
primarul îşi sfârşi vorbirea-i plină de foc.
Prinţul Carol ţinu o cuvântare de mulţumire în franţuzeşte şi-şi exprimă, în vorbe calde,
speranţa că va avea puterea de a duce la bun sfârşit fericirea României, misiune grea pe care o
luase cu încrederea tare în ajutorul Cerului.
Pe când poporul aclama pe tânărul suveran, dete o ploae torenţială, cea dintâiu care
stropea şi răcorea ogoarele României, uscate de trei luni …” 76.
După primirea făcută de autorităţile Capitalei la Băneasa, Prinţul s-a urcat cu generalul
Golescu şi cu Ion Ghica într-o trăsură de gală deschisă, trasă de şase cai şi a pornit spre oraş.
După un drum de un ceas şi jumătate, în mijlocul sunetelor de clopote şi a bubuiturilor de tun,
convoiul a ajuns în faţa Mitropoliei, unde „Prea Sfinţia sa mitropolitul Nifon, primatul României,
o figură respectabilă de bătrân, cu vestminte de aur, cu tiara pe cap şi cu un toiag de argint, eşi
întru întămpinarea prinţului; era împresurat de o întreagă ceată de preoţi, îmbrăcaţi în odăjdii
scumpe şi prezintă cu solemnitate prinţului Evanghelia s’o sărute, apoi îl luă de braţ şi-l
conduse în biserică spre un tron, în faţa iconostasului” 77.

După Te – Deum,
Prinţul, însoţit de către
Mitropolitul primat, de
guvernul provizoriu şi de
întregul minister, a trecut
pe jos la Cameră, care era
în faţa Mitropoliei.
La intrare a fost
primit de către preşedintele
Manolache Costache
Epureanu, care l-a condus
la tronul princiar ridicat pe
tribună. Prinţul a fost
salutat „cu aclamaţii de un
entusiasm indiscriptibil;
însufleţirea nu voia să se mai potolească; tribunele erau tixite de lume; afară de deputaţii celor
33 de districte ale ţărei, erau acolo consilierii Curţei de casaţie în ornate roşii, membrii Curţei
de compturi, ai Curţei de apel precum şi şefii autorităţilor administrative; - abia se găsea loc
pentru toţi în sala nu prea mare” 78.
Mitropolitul a pus Crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului şi a invitat pe
Principe să depună jurământul pe legile ţării. Apoi, colonelul Nicolae Haralambie a citit formula

76
Memoriile Regelui Carol I al României …, p. 45.
77
Ibidem, p. 47.
78
Ibidem, p. 49.

20
de jurământ românesc, care se comunicase Prinţului şi în traducere franţuzească: „Jur de a păzi
legile României; d’a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului” 79.
Preşedintele Camerei, Costache Epureanu a ţinut „o cuvântare însufleţită prinţului care a
răspuns în limba franceză”.
Seara, la ora 10, s-au adunat la Palat foştii locotenenţi domneşti şi guvernul, care şi-au
prezentat demisia, pentru a lăsa Prinţului mână liberă pentru formarea întâiului său cabinet.
Noaptea, la ora 1, s-a ajuns la o formulă de guvern, în care erau reprezentate toate partidele:

Preşedinte şi ministru de Interne – Lascăr

Catargiu (moldovean, conservator): „liniştit şi mai
practic, pune temeiul de căpetenie pe înfiinţarea
unei administraţii sistematic organizate” 80.
Ministru de Finanţe – Ion C. Brătianu
(muntean, liberal)
Ministru de Externe – Petre Mavrogheni
(moldovean, conservator): „e foarte considerat ca
financiar; cultura sa de salon francez se
împerechează la el cu fineţea grecească şi se
distinge prin linişte şi obiectivitate a
caracterului” 81.
Ministru al Cultelor – C. A. Rosetti
(muntean, liberal): „un bărbat foarte talentat, plin
de însufleţire, înflăcărat pentru cauza lui” 82.
Ministru de Justiţie – Ioan Cantacuzino
(muntean, centru): „e un mare proprietar bogat; de
şi în viaţa politică mai puţin reputaţia-i nepătată şi
prin buna – voinţe-i de a colabora după puteri la
regenerarea ţărei” 83.
Ministru de Război – generalul prinţ Ion Ghica (moldovean, dreapta moderată): „e fiul
unui fost hospodar; posedă şcoală diplomatică şi forme amabile franceze” 84.
Ministrul Lucrărilor Publice – Dimitrie Sturdza (moldovean, centru): „cel mai tânăr
dintre miniştri, şi-a făcut educaţia în Germania şi aduce pentru slujba sa o putere de muncă
neobosită; ştiinţă bogată şi stăruinţă germană” 85.
Încă din ziua de 9 aprilie 1866, prefectul de Putna, prin adresa nr. 3.701, înregistrată la
Primăria Focşani cu nr. 1.157, anunţa că la 10 aprilie urma „a se serba prin tedeumuri la
79
Ibidem.
80
Ibidem, p. 52 – 53.
81
Ibidem.
82
Ibidem.
83
Ibidem, p. 52, 54.
84
Ibidem.
85
Ibidem.

21
Biserica Sf. lui Ioan din acestu oraşu şi a se chema bine cuvântare cerului asupra alesului Domn
alu Romînii alteţa sa Principile Carolu 1 iu” 86.
Pentru că era secetă, în biserică şi pe câmp s-au făcut rugăciuni pentru ploaie 87.
Asupra jurământului depus de Carol I în ziua de 10 mai 1866, toate prefecturile au fost
înştiinţate prin Circulara din 11 mai, semnată de către Lascăr Catargiu:
„… Colonelul N. Haralambie a citit jurământul:
„Jur de a fi credincios ţerei, de a păzi religiunea României precum şi integritatea
teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional”. Cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta
Cruce, Carol rosteşte cu glas tare: „Jur. Semnează actul jurământului, care se adevereşte de Em.
[inenţa] Sa Mitropolitul primat şi se contrasemnează de întregul Minister. Primul ministru
depune actul în mâinile lui M [anolache] Costache – preşedintele Adunării care se adresează lui
Carol: „Măria Ta, în numele Adunărei al câria sunt organ, viu a vă prezenta mulţemirile ei
entusiastice şi urările ce face pentru domnia MĂRIEI SALE. Naţiunea ai cărei repreḑentanţi ve
inconjură aici, fără de a nu cruţa nici silinţa nici sacrificiu pentru a consolida tronulu şi dinastia
MĂRIEI TALE şi a lucra împreună cu MĂRIA TA la nobila misiune ce vă este dată de a stabili
pentru vecinica mărirea şi prosperitatea României.
TRĂEASCĂ MĂRIA SA CAROL I
Răspunsul lui Carol I
„Alesu de cătră naţiune, cu spontaneitate, Domnu al Romănilor, meam părăsit, fără a sta
la îndoélă, şi ţara şi familia, spre a răspunde la chiemarea acestui poporu căre meau
încredinţatu destinurile sale (aclamaţiuni entusiastice). Puind piciorul pe acest pământu sacru
am devenit Român. Primirea plebiscitului îmi impune, o sciu, mare datorii, vă aducu o inimă
leală, cugetări drepte, o voinţă tare de a face bine, un devotament fără margini cătrâ noua mea
patrie, şi acel neînvins respect cătră legi, cu care mam deprinsu în sinul familiei mele (ura
prelungite) … Cetăţean astăzi mâne de va fi nevoe, soldat, şi eu voiu împărtăşi cu Dv. sórta cea
bună cum şi cea rea. Din acest moment, totulu este comun între noi, credeţi în mine, precum
credu eu în Dv. !
Singur numai D-zeu póte şti ce viitorul păstréză Patriei nóstre ! din partemi să ne
mulţumim întru a ne face datoria, să ne întărim prin concordie ! Să unim puterile nóstre spre a fi
la înălţimea evenimentelor !
Provedenţa care a condusu pe alesul Dv. până aci, şi care am înlăturat tóte pedicele din
calea mea nu va lăsa neîndeplinite operea sea. Trăească România !
(strigăte prelungite şi repetite)” 88.
Ministrul de Interne, prin telegrama nr. 10.779, a comunicat prefectului de Putna lista
guvernului conform Decretului nr. 809 / 1866 semnat de către Carol I 89.

86
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 19 / 1866, f. 37.
87
Ibidem, f. 38 – 40.
88
Ibidem, f. 54.
89
Ibidem, f. 55.

22
 La 14 mai 1866, prefectul primea de la Ministerul de Interne 46 de exemplare din
Proclamaţia de la 11 mai a lui Carol I, cu obligaţia ca aceasta să fie afişată prin comunele
judeţului:
„Români !
În destinurile omeneşti nu este o datorie mai nobilă, decât acea de a fi chiemat a menţine
drepturile unei naţiuni şi a consolida libertăţile ei.
O misiune aşa de însemnată M-a decis să părăsesc fără preget o posiţiune independentă,
familia şi ţara de care am fost legat prin legămintele şi suvenirurile cele mai sacre, pentru a
urma apelulu vostru.
Primirea plebiscitului, care a pus pe capul Meu coroana lui Ştefan cel Mare şi a lui
Mihaiu Viteazul, îmi impune o mare răspundere. Sper însă, că-mi va fi dat, cu ajutorul lui
Dumnezeu şi cu întreg devotament de a asigura nouei Mele patrii, o existenţă fericită şi demnă
de trecutul ei.
Români !
Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul.
Puteţi să va întemeiaţi pe Mine în ori ce timp, precum Eu mă întemeiez pe voi.
Datu în Capitala Noastră Bucuresci, în 11 Maiu 1866
Carol”.
Miniştri: Lascăr Catargiu, Ioan Brătianu, Petru Mavrogheni, Ioan Cantacuzin, Constantin
Rosetti, General Ion Ghica, Dimitrie Sturdza 90.
Începând cu ziua de 14 mai 1866, în conformitate cu ordinul Ministerului de Interne, toţi
funcţionarii Primăriei Focşani depuneau „jurământul legiuit”, adăugând la sfârşit: „Jur credinţă
Domnitorului Carol 1 iu şi Dinastii salle. Aşa să mi ajute Dumneḑeu” 91.
La rândul său, primarul Focşanilor depunea jurământul în faţa prefectului.
Într-o singură zi – 30 mai 1866 – au depus jurământul funcţionarii de la Primăria Focşani
şi consilierii comunali focşăneni, funcţionarii dependenţi de
Subprefectura Zăbrăuţi, funcţionarii şi consilierii de la Primăria
Odobeşti, funcţionarii dependenţi de Subprefectura Gârlele 92.
Consiliul de Miniştri a hotărât ca portretul lui Carol I să fie
pus în toate sediile autorităţilor administrative judeţene şi comunale.
În acest scop, la 26 iulie 1866, au fost expediate în Vrancea un
număr de 18 litografii 93.
Prefectura Putna a primit o ofertă din partea maiorului
Dimitrie Papazoglu 94 – 10 septembrie 1866 – care redusese la un

90
Ibidem, f. 61.
91
Ibidem, f. 56.
92
Ibidem, f. 67, 69, 71, 75 – 77.
93
Ibidem, f. 93.
94
Dimitrie Papazoglu. Publicist, născut în Bucureşti, la 28 martie 1811. A intrat în oştire, în 1830, ca iuncăr şi a
ajuns la gradul de locotenent – colonel. A decedat în anul 1893. Opera: Catehismul soldatului român, Bucureşti,
1862; Călăuza pe Dunăre, 1863; Excursiune arheologică în România, 1864; Muzeul Pappasogiu, 1864; Răspuns

23
şfanţ  bucata portretele lui Carol. Condiţia era ca banii să fie daţi în avans şi pe urmă expediate
portretele. Oferta a fost transmisă şi Primăriei Focşani 95.

ortodox, 1864; Monumentul lui Mihai Viteazul, 1868; Viteaza luptă … în Dealul – Spirei, 1866; Program, 1867;
Monumentele antice ale României, 1868; Biserica în România, 1870; Înmulţirea şi organizaţia oştirii româneşti,
1870; Catehismul militarului român, 1870; Istoria începutului oraşului Bucureşti, 1870; Călăuza sau conducătorul
Bucureştiului, 1871; Evenimentele insurecţiei elene şi răscularea lui Tudor Vladimirescu, 1873; Cronica
regimentului de infanterie No. 2, 1874; Excursiune arheologică …, 1874; Istoria fondării oraşului Bucureşti, 1891
(Lucian Predescu, op. cit., p. 634).

şfanţ = veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei.
95
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 19 / 1866, f. 96.

24