I. Aspecte din biografia lui D.A. Sturdza (1833-1892).

Dimitrie Alexandru Sturdza (alintat Mitică sau Mitiță), a fost o personalitate politică și
culturală emblematică pentru România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv
prima parte a secolului XX1, descendent al unei vechi familii boierești moldovenești 2, făcând
parte din marele neam al Sturdzeștilor 3, Dimitrie Alexandru Sturdza s-a născut pe data de 25
februarie/9 martie 1833, într-o „sâmbătă sara pe la 2 ceasuri 4 momente” 4, în Miclăușeni, județul
Roman, astăzi județul Iași5. Tatăl său era era vornicul Alexandru D. Sturdza ( 1803-1848), văr
de-al doilea cu Alexandru S. Sturdza și cu Mihail G. Sturdza, viitorul domn regulamentar al
Moldovei6. Mama lui era născută tot o Sturdza, Ecaterina, fiica lui Costache Sturdza și mătușa lui
Alexandru S. Sturdza, publicist și istoric7.
Referitor la studiile urmate de către Dimitrie Alexandru Sturdza, informațiile prezintă
anumite lipsuri. Nu putem identifica educația acestuia în totalitate, dar trebuie să subliniem un
aspect extrem de important pentru acele vremuri. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea
tinerii boieri studioși din Principate se orientau spre Franța, Dimitrie Alexandru Sturdza se va
orientat spre mediul german, aici a frecventat/audiat cursurile mai multor universități germane 8.
Așadar, în anul universitar 1850/1851, îl regăsim pe Dimitrie Alexandru Sturdza, în vârstă de 17
ani la Facultatea de Drept a Universității Ludwig-Maximilian din Munchen9. Între anii
1852/1853, figurează în foile matricole ale Universității din Bonn, Facultatea de Drept 10. În anii
următori (1854/1855) îl regăsim pe tânărul Sturdza frecventând cursurile Facultății de Drept din
cadrul Universității Friederick Wilhelm din Berlin11. Potrivit unor contemporani ai acestuia,

1
Petru Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară,
București, 2011, p. 11.
2
Mihai Sorin Rădulecu, Elita liberal românească 1866-1900, Editura ALL, București, 1998, p. 40; vezi pe larg
Ștefan Sorin Gorovei, Sturdzeștii (I), în ”Magazin Istoric”, anul XXXVIII, nr 1(322), ianuarie 1994.
3
Petru Otu, Maria Georgescu, op. cit., p. 11.
4
Nicoleta Stan Țurcanu, Copilăria și studiile lui Dimitrie A. Sturdza în ”Anuarul Institutlui de Istorie A.D.
Xenopol”, nr. 55, Iași, 2018, p. 187.
5
Grigore Crăciun, Guvernarea Național-Liberală în România (1895-1899), teză de doctorat, Iași, 2009, p. 95.
6
Mihaela Damean, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, p.
22-23.
7
Ibidem.
8
Mihaela Damean, op. cit., p. 25.
9
https://epub.ub.uni-muenchen.de/9550/1/pvz_lmu_1850_51_wise_sose.pdf (accesat pe 29 Octombrie 2019).
10
http://digitale-sammlungen.ulb.uni-bonn.de/periodical/pageview/811143 ( accesat pe 29 Octombire 2019).
11
Mihaela Damean, op. cit., p. 26.

1
Dimitrie Alexandru Sturdza ar fi urmat și studii de economie, finanțe și istorie la Universitățile
din Gottingen, Jena și Freiburg12.
Reîntors în țară, Dimitrie Alexandru Sturdza intră în viața politică în 1857, la vârsta de 24 de
ani, ca secretar al Divanului Ad-hoc13, însărcinat cu facerea proceselor verbale14. Ca secretar,
Sturdza nu s-a implicat în dezbateri, ci doar le-a consemnat 15. Următorul an îl va găsi pe tânărul
Sturdza ocupând postul de secretar al caimăcămiei de trei instalată în 1858. Membru al Adunării
Elective care l-a impus pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei 16, putem așadar să afirmăm
faptul că Dimitrie Alexandru Sturdza a avut un rol destul de important în realizarea Unirii de la
24 ianuarie 1859.
După proclamarea Unirii, începe o nouă viață pentru Dimitrie Alexandru Sturdza,
devenind secretar particular al noului domnitor Alexandru Ioan Cuza17. Însă caracterul acestuia,
rezultat al educației germane, a condus la o neînțelegere între cei doi. Așadar la 5 martie 1859
Dimitrie Alexandru Sturdza a părăsit postul de secretar al domnitorului 18, luând potofoliul
ministerului instrucției publice în Moldova, în cabinetul lui Ion Ghica19. Legat de
neîntelegerea creată între Dimitrie Alexandru Sturdza și domnitorul Alexandru Ioan Cuza,
istoriografia prezintă două ipoteze care ar fi dus de fapt la ruptura totală dintre aceștia, în prima
fază este vorba despre o scrisoare a lui Napoleon al III-lea din 1860, adresată lui Alexandru Ioan
Cuza, în care îl îndemna pe acesta să-și întărească armata și să o concentreze pe malurile Dunării
pentru a proclama apoi independența țării20. Conținutul scrisorii ar fi fost dezvăluit lui D.A.
Sturdza, care, la rândul său, a divulgat-o consulilor englez, austriac și prusian. Apoi, presa
occidentală a publicat știrea, punându-l pe Împărat într-o postură mai mult decât delicată 21. În
urma acestui eveniment, Împăratul francez va expedia o telegramă la București, în urma acestor
evenimente, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și-ar fi pierdut mințile și l-a agresat pe Sturdza,
pălmuindu-l și îmbrâncindu-l22. A două ipoteză ar fi aceea că într-o zi pe vremea când era
12
În memoria lui Dimitrie Alexandru Sturdza. Cu prilejul centenatului de la nașterea sa – 25 februarie 1933,
București, Imprimeriile Independența, 1933, conferința lui Constantin I.C. Brătianu, p. 8.
13
”Românul”, an XXXXIV, nr. 161, 9 octombrie 1914, p. 1.
14
”Viitorul”, an VII, nr. 2384, 9 octombrie 1914, p. 1.
15
Ibidem.
16
Grigore Crăciun, op. cit., p. 99.
17
„Gazeta Transilvaniei”, an LXXVII, nr. 224, 10 (23) octombrie 1914, p. 1.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Mihaela Damean, op. cit., p.42.
21
Ibidem.
22
Ibidem.

2
ministru, Sturdza, se prezentase la Domnitor cu un document ce trebuia semnat, găsindu-l pe
acesta în compania unei femei, fără a se simți stânjenit câtuși de puțin 23. După demisia
ministerului Ghica, Dimitrie Alexandru Sturdza, rămâne în afara vieții politice, publicând în
Steaua Dunării (8-15 decembrie 1859)24, două articole intitulate „Moralitatea și noile instrucțiuni
pentru aplicarea legei electorale din 7 august 1859” 25, ceea ce va conduce la un proces de presă și
o osândire la o închisoare de două luni într-o mânăstire 26, după eliberare se va retrage la moșia de
la Miclăușeni, revenind în viața politică la 18 ianuarie 1861, desemnat de către domnitor ca
ministru secretar de stat la Departamentului Lucrărilor Publice în guvernul condus de Anastasie
Panu, însă nu pe o perioadă îndelungată, părăsind postul în luna mai a aceluiași an, fiind de
asemenea ultima dată când a ocupat o funcție publică în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza27.
Următoarea perioadă din viața lui Dimitrie Alexandru Sturdza este lipsită de importanță,
retras la moșia de la Miclăușeni stă departe de viața politică până la detronarea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, dar în cadrul acestui moment îl vom regăsi pe personajul nostru făcând
parte din ”monstruoasa coaliție” alături de Lascărgi Catargi, Gheorghe Ghica, C.A. Rosetti, Petre
Mavrogheni și Ion Cantacuzino28, ducând la detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în
noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, astfel se mai încheie un episod din activitatea politică a lui
Dimitrie Alexandru Sturdza29,în cadrul acestei activități a pornit ca un colaboratol al noului
domnitor, iar mai târziu ca un contestatar, de asemenea și rolul pe care l-a avut în lupta pentru
Unirea Pricipatelor trebuie remarcat, fiind extrem de apreciat de contemporanii săi30.
Pe lângă detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, anul 1866 avea să reprezinte și
ultima dorință a românilor din cadrul Adunărilor Ad-hoc, ideea prințului străin pe tronul
Principatelor31. Așadar după evenimentul din seara de 10 spre 11 februarie se constituie o
Locotenență domnească unde-l vom regăsi pe personajul nostru Dimitrie Alexandru Strudza
alături de Nicolar Golescu, colonelul Nicolae Haralambie și Lascăr Catargi 32, iar astfel a
23
Grigore Crăciun, op.cit., p. 100.
24
„Gazeta Transilvaniei”, an LXXVII, nr. 224, 10 (23) octombrie 1914, p. 1.
25
Mihaela Damean, op.cit., p. 39.
26
A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice din România, Editura Librăria Stanciulescu, București, 1920, p. 404.
27
Mihaela Damean, op.cit., p. 40.
28
Ibidem, p. 41.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, vol I, Editura Paideia, București, 2000, p. 33.
32
Ibidem, p. 38.

3
începutul lupta aducerii prințului străin, deși pe tronul Principatelor a venit Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, românii s-au raportat mai întâi către Filip de Flandra de origine
belgiană, dar acesta refuză, așadar orientarea românilor se va face imediat către Carol de
Hohenzollern Sigmaringen ( cunoscut sub numele de Carol I) 33. Rolul lui Dimitrie Alexandru
Sturdza este unul destul de semnificativ în această perioadă, fiind Ministrul al Lucrărilor publice
în cadrul guvernul prezidat de Ion Ghica 34, și de asemenea un susținător desăvârșit a aducerii lui
Carol pe tronul Principatelor35.
După sosirea prințului străin în țara pe data de 10 mai 1866, îl vom regăsi pe Dimitrie
Alexandru Sturdza tot mai prezent în cadrul vieții politice, dacă în timpul domnitorului
Alexandru Ioan Cuza locul său a fost unul secundar, în perioada domnitorul, iar apoi regelui
Carol, acesta a ocupat un loc destul de important și deosebit pe scena politică 36. Prima funcție pe
care o va ocupa va fi aceea de Ministru al Lucrărilor Publice 37, în calitate de Ministru, Sturdza
susține instaurarea Senatului, dreptul de Veto necondiționat și absolut al Principelui sub
denumirea de „România” pentru Principatele-Unite și ia parte la votarea Constituției și
depunerea jurământului lui Carol I38. După sosirea prințului străin și adoptarea primei Constituții,
mai rămâne un singur lucru, recunoașterea acestuia de către Poarta Otomană. Pentru negocieri
sunt trimiși la Constantinopol Dimitrie Alexandru Sturdza și George Știrbey 39, în urma mai
multor negocieri purtate de către aceștia, domnitorul Carol va face personal o călătorie la
Constantinopol (între 12 și 19 octombrie 1866) fiind însoțit printre alții și de Dimitrie Alexandru
Sturdza, rezultatele fiind îmbucurătoare, noul regim era recunoscut de către Poartă, pentru ca
apoi să fie recunoscut și de către Puterile Garante (8/20 ianuarie 1867)40.
După întoarcerea în țară, Dimitrie Alexandru Sturdza se va retrage pentru o perioadă din
viața politică, devenind membru al asociației literare Junimea de lași, în cadrul acestei activități
nu putem remarca un moment semnificativ, astefel nu vom trata cele petrecute în această
perioadă. Însă la sfârșitul anului 1868, o dată cu numirea guvernului Ghica (Președinte, externe)

33
Keith Hitchins, România 1866-1947, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Ediția a IV-a,
Editura Humanitas, București, 2013, p. 26-28.
34
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, București, 2006,
p. 299.
35
Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 41.
36
Mihaela Damean, op.cit., p. 46-47.
37
„Gazeta Transilvaniei”, an LXXVII, nr. 224, 10 (23) octombrie 1914.
38
Ibidem.
39
Mihaela Damean, op.cit., p. 48.
40
Ibidem, p. 48-49.

4
– Mihail Kogălniceanu ( Interne), D.A. Sturdza revine pe scena politică, mai bine spus
diplomatică, fiind numit agent diplomatic la Constantinopol 41. Misiunea lui Dimitrie A. Sturdza
era aceea de a strânge legăturile cu Imperiul Otoman și de a obține anume revendicări care ar fi
dus la întărirea autonomiei ( recunoașterea dreptului de a bate moneda, consacrarea titulaturii de
România, desființarea jurisdicției consulare)42. Dar după lungi negocieri guvernul Otoman refuză
să acorde României dreptul de a bate moneda 43, în cadrul acestui context avem o contribuiție și
din partea guvernului austro-ungar, deoarece pe monedele de aur și argint s-ar fi pus titulatura lui
Carol de „domn al Românilor” 44, ceea ce îi supăra destul de tare pe guvernanții de la Viena 45. Pe
lângă cele întâmplate în legătură cu dreptul de a bate moneda, Dimitrie Alexandru Sturdza în
misiunea sa de agent diplomatic va reuși să reglementeze cu Patriarhia de la Constantinopol
anumite chestiuni legate de de organizarea Bisericii Ortodoxe Române, fapt pentru care a fost
decorat de Carol I46. Dar cu toate acestea în cursul lunii septembrie 1870, pe motiv că guvernul îi
refuză concediul, își înainteză demisia din postul de agent diplomatic, astfel se încheie cariera de
diplomat a lui D.A. Sturdza47.
Întors în țară îl regăsim pe D.A. Sturdza ministru de Finanțe în guvernul condus de Ion
Ghica ( Președinte și Interne)48, guvernul lui Ion Ghica se bucura de sprijinul majorității
liberale49. În cadrul acestui guvern, D.A. Sturdza se va ocupa de elaborarea unei soluții cu privire
la situația financiară a țării, pentru a ameliora problema discută alături de domnitorul Carol,
acesta prezentându-i o scrisoare pe care o înaintese suveranilor Puterilor Garante ( cu expecția
Franței)50, pentru a le fi prezentată situația internă a României, Sturdza emoționându-se foarte
tare văzând în ochii domnitorului încrederea deplină pe care i-o acordă 51. O altă problemă cu
care se confrunta România în acea perioadă era „afacerea Stroussberg”, în calitate de Ministru al
Finanțelor D.A. Sturdza va susține la 23 februarie în Camera Deputaților o expunere cu privire la
41
Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1984, p. 236.
42
Ibidem, p. 236-241.
43
Ibidem, p. 242.
44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
Mihaela Damean, op.cit., p. 66.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Vasile V. Russu, Viața politică în România ( 1866-1871). De la liberalismul radical la conservatorismul
autoritar, vol II, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2001, p. 229.
50
Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediție și prefață de Stelian Neagoe, vol II, Editura
Scripta, București, 1993, p. 144.
51
Ibidem.

5
situația financiară a țării, și care a avut drept rezultat „o adâncă emoțiune, deoarece finanțele ca
și creditul statului mergeau spre un dezastru foarte greu de înlăturat” 52. Carol tot mai dezamăgit
de situația internă a țării îsi exprimă intenția de a abdica 53, iar pe data de 11/23 martie, Principele
îl cheamă pe D.A. Sturdza pentru a-i solicita convocarea Locoteneței Domnești de la 1866, însă
la rugămințile acestora Carol pare că se răzgândește, crezând că până la urmă se poate constitui
un guvern stabil care să reglementeze această soluție 54. Guvernul care va prelua pentru o
perioadă primul plan al șcenei politice românești este cel al lui Lascăr Catargi, astfel chesiunea
dinastică va lua sfârșit, urmând ca Dimitrie Alexandru Sturdza să se retragă pe o perioadă de
patru ani din cadrul vieții politice55.
Coaliția de la Mazar Pașa a avut rolul de a fi prelucrat „structura organizatorică”, de a fi
decanat ”opțiunile programatice” și de a fi consacrat titulatura Partidului Național Liberal 56.
Denumirea coaliției e dată după locul unde se adună: o casă din strada Biserica Enei, pe atunci a
englezului Lakeman, fost în serviciul otoman de Mazar Pașa și căsătorit cu o româncă 57, aceste
întruniri la care participau fruntașii liberali: C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu. Dumitru
Brătianu, Ion C. Brătianu, Ion Ghica, D.A. Sturdza și alții au constituit o victorie politică ce-și va
arăta roadele nu prea mult timp 58. În această nouă structură intrau liberalii radicali, moderați în
jurul lui Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica, „fracționiștii” lui N. Ionescu și gruparea politică din
jurul lui Costache Manolache Epureanu59, coaliția de la Mazar-Pașa constituie, astefel actul de
naștere al Partidului Național Liberal60. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu,
A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al Candiano Popescu, Anastase
Stolojan, Gh Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu puneau bazele Partidului Național Liberal 61.
Printre cei care alcătuiau Comitetul director îl regăsim și pe Dimitrie Alexandru Sturdza alături
de V. Arvanezu, D. Berindei , Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti,
ș.a.62. Printre punctele cele mai importante ale programului noului partid regăsim: reducerea
52
Mihaela Damean, op.cit., p 67.
53
Ibidem, p. 68.
54
Ibidem.
55
Ibidem, p. 69.
56
Grigore Crăciun, op.cit, p. 43.
57
Ibidem, p. 44.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Șerban Rădulescu Zoner (coordonator), Istoria Partidului Național Liberal, cuvânt înainte acad. Constantin
Bălăceanu-Stolnici, Editura ALL, București, 2000, p. 43.
62
Ibidem, p. 43-44.

6
cheltuielilor publice, îmbunătățirea situației sătenilor, aplicarea principiului descentralizării,
63
încurajarea inițiativei private , o politică externă independentă, ș.a. . Deși în primă instanță
domnitorul nu arăta o dorință a despărțirii de către conservatori, în urma rezultatelor alegerilor
din primăvara anului 1876 (Lascargă Catargi fiind nevoit să-și înainteze demisia la 30 martie
1876), se va orienta către Partidul N. Liberal 64. Desemnat de coaliție pentru a forma guvernul,
Ghoerghe Vernescu la 2 aprilie prezintă Monarhului lista cu Miniștri, unde-l vom regăsi pe D.A.
Sturdza la finanțe65, însă Principele se va arăta nemulțimit că la Ministrul de Război nu era
reprezentant un militar de profesie, sugerând ca Ion C. Brătianu să primească Ministerul de
Finanțe66, refuzul din partea coaliției duce la un nou guvern fiind alcătuit în mare măsură de către
militari, dar nu va reuși să se mențină la putere decât o lună 67. D.A. Sturdza ales între timp
vicepreședinte al Senatului (28 aprilie 1876), va figura ca minitru al Lucrărilor Publice, în cel de
al doilea guvern de coaliție, condus de Ion C. Brătianu68.
Pe plan extern ”Criza Orientală” se agrava pe zi ce trece, atât Ion C. Brătianu cât și
domnitorul Carol I erau adepții unei convenții alături de Imperiul Rus69, D. A. Sturdza considera
însă neutralitatea României în cadrul acestui conflict ca fiind cea mai bună soluție 70. În principal
Sturdza se temea de intrarea trupelor rusești pe teritoriul românesc, de o convenție cu Rusia și
pierderea Basarabiei)71. Pentru o scurtă perioadă D.A. Sturdza a fost desemnat Minsitru de
Finanțe (27 ianuarie 1877- 21 februarie 1877), demisionând din cauza divergențelor dintre el și
domnitor72. La 4/16 aprilie 1877 se încheie convenția dintre Rusia și România, unde Rusia își lua
angajamentul de a respecta integritatea teritorială a României, iar la rândul său Români de a oferi
libera trecere a trupelor țariste pe teritoriul românesc73, însă trupele rusești aveau să treacă, la 12
aprilie fără a notifica dinainte acest lucru autorităților române și fără aprobarea convenției de

63
Mihaela Damean, op.cit., p. 70.
64
Ibidem, p. 70-71.
65
Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediție și prefață de Stelian Neagoe, vol III, Editura
Machiavelli, București, 1994, p. 23.
66
Mihaela Damean, op.cit., p. 71.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 72.
69
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Un monarh devotat, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p.
244-247.
70
Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediție și prefață de Stelian Neagoe, vol III, Editura
Machiavelli, București, 1994, p. 64.
71
Grigorie Crăciun, op. cit., p. 100.
72
Mihaela Damean, op. cit., p. 75.
73
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 246.

7
către Parlament74. Pe 9 mai România și-a proclamat Independența, consfințită a doua zi prin
mesajul Suveranului75, însă reacția Puterilor garante față de această acțiune, a fost negativă,
rezevându-și dreptul de a se pronunța la viitorul Congres de pace76.
Anul 1878 avea să reprezinte primele dificultăți în cadrul relațiilor româno-ruse, în prima
ipostază respingerea prezenței unui delegat român la negocierile ruso-otomane, iar pe de altă
parte dorința tot mai prezentă a Rusiei de a relua sudul Basarabiei, oferind României drept
Dobrogea în schimb77. Încheierea tratatului de la San-Stefano între Imperiul Rus și cel Otoman,
deși recunoștea independența României, avea să fie vehemet contestat atăt de guvern, cât și de
parlament78. Din aceste motive, se propune o moțiune prin care să solicite Puterilor europene
recunoașterea independeței, totodată armata română din sudul Dunării trebuia rechemată, o
delegație urmând să fie desemnată pentru apărarea intereselor țării la viitorul Congres de pace 79.
Înainte de convocare Congresului, Dimitrie Alexndru Sturdza alături de Ion Ghica aveau să fie
trimiși în străinătate pentru obține sprijin în direcția revendicării României, rezultatul fiind unul
însă dezamăgitor, neobținând nici o asigurare fermă 80. Astfel tratatul de la Berlin81, preconiza
recunoașterea independeței, cedarea sudului Basarabiei către Imperiul Rus, primirea Dobrogei,
Delta Dunării și Insula Șerpilor și în ultimul rând acordarea de drepturi civile și politice străinilor
de alt rit decât cel creștin ( modificarea art. 7 din Constituție) 82. Revenind la Dimitrie Alexandru
Sturdza acesta a apărut în primă opostază ca un contestatar al guvernului lui Ion C. Brătianu,
având dreptate cu privire la anumite lucruri, însă finalmente vocea lui a rămas neascultată,
România ajungând la pierderea Basarabiei ( cu toate că a primit Dobrogea în schimb, aceasta nu
reprezenta principalul al clasei politice de atunci, pentru că vreme de mai bine de 500 de ani
aceasta s-a aflat sub ocupație otomană)83.

74
Ibidem, p. 246-248.
75
Nichita Adăniloaiei, Parlamentul și războiul de independență, în Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan
(coordonatori), Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România pînă la 1918, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1983, p. 232.
76
Mihaela Damean, op. cit., p. 75-76.
77
Sorin Liviu Damean, România și Congresul de pace de la Berlin ( 1878), București, Editura Mica Valahie, p. 53-
54.
78
Ibidem, p. 56-57.
79
Mihaela Damean, op.cit., p. 79.
80
Ibidem.
81
Vezi tratatul în Ion Ionașcu, Tratatele Internaționale ale României în documente (1368-1900), Editura Politică,
București, 1971, p. 333-337.
82
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 76.
83
Mihaela Damean, op. cit., p. 80.

8
 Următoarea perioada îl va regăsi pe Dimitrie Alexandru Sturdza pe băncile Senatului,
desemnat la 25 noiembrie/ 7 decembrie 1878 drept Ministru de Finanțe în guvernul condus de
Ion C. Brătianu, Sturdza propunând o măsură legislativă ce va produce oarecare vâlvă la nivelul
opiniei publie, este vorba de legea monetară din 18/ 30 noiembrie 1879 pentru baterea a 24 de
milioane de lei monedă de argint de cinci lei menită a reduce circulația monetară prin retragerea
rublelor rusești, stârnind împotriva lui o veritabilă furtună, toți deținători de ruble de la acea
veme contestându-l84. Oricum respectiva măsură financiară a fost una meritorie în condițiile
crizei monetare existente, fiind apreciat și de specialiști 85. O altă problema care se va regăsi în
parlamentul român va fi cea legată de modificarea art. 7 din Constituție impusă în cadrul
tratatului de la Berlin, astefel se formează un nou guvern, unde-l regăsim pe Dimitrie Alexandru
Sturdza la Portofoliul Ministerului de Finanțe, plecând la Berlin cu misiunea de a încerca să
înduplece cabinetul de la Berlin în direcția recunoașterei independeței României și pentru
reglemenatarea problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român 86. Sturdza reușește să
obțină mutarea Sediului Societății căilor ferate la București și schimbarea acțiunilor de bază și
prioritare cu obligațiuni de stat cu o dobândă de 6%, fără alte garanții 87. Guvernul român
devenea astfel acționarul principal, cu drepturile de a vota în Adunarea Generală și de a asigura
o influență decisivă asupra afacerilor Societății. Revenind la problema art. 7 din Constituție,
lucrurile nu au avut un succes, deși în luna octombrie 1879, Parlamentul adoptase noul conținut
al art. 7, Germania alături de Anglia și Franța continuă să nu recunoască independența României,
insitând asupra soluționării căilor ferate88. Prin urmare la 26 ianuarie 1880 avea să fie
promulgată Legea pentru cesiunea căilor ferate ale societăților acționarilor către statul român,
urmând ca independența României să fie recunoscută de Germania, Franța și Anglia ( 8/20
februarie 1880)89.
După finalizarea celor amintite mai sus, Dimitrie Alexandru Sturdza se va ocupa de o
altă problemă apărută în vechiul Regat, reglementarea succesiunii la tron, după cum foarte bine
cunoaștem, Carol și Elisebata nu aveau copiii ceea ce reprezenta o problemă, însă acesta l-a
desemnat pe nepotul său Ferdinand, Sturdza s-a arătat încă de la început un susținător al
84
Ibidem, p. 80-82
85
Ibidem.
86
Memoriile Regelui Carol I. De un martor ocular, ediție îngrijită de Neagoe Stelian, vol IV, Editura Macheavelli,
București, 1994, p. 249.
87
Mihaela Damean, op. cit., p. 84.
88
Sorin Cristescu, Carol I. Corespondență personală, 1878-1912, Editura Tritonic, București, 2005, p. 73-74.
89
Mihaela Damean, op.cit, p. 88.

9
regalității, consemnând necesitatea României la rang de regat 90. Astfel pe 14/26 martie 1881,
România este ridicată la rangul de Regat, urmând ca încoronoarea regelui Carol și a reginei
Elisabeta să fie pe data de 10 mai 188191, printre participanți îl regăsim și pe Dimitrie Alexandru
Sturdza92, care se va retrage din viața politică pentru un an de zile.
Pe 1 august 1882, Dimitrie Alexandru Sturdza preia Ministerul Afacerilor Străine,
dovenindu-se un partizan al politicii noastre externe către Puterile Centrale 93, această perioada
din viața personajului nostru poate fi împărțită în trei etape: în primul rând este vorba despre
„problema dunării”, care devenise principala preocupare a politicii externe românești încă din
188194, a două problemă asupra căreia s-a focalizat Dimitrie Alexandru Sturdza este strâng legată
de Incidentul diplomatic din Iași la data de 6/18 iunie 1883 unde în cadrul banchetului oferit în
sala Teatrului Național, unde se aflau regele Carol I și alte personalități importante, liberalul
Petre Grădișteanu, care amintea de provinciile românești, Bucovina, Basarabia și Transilvania ca
la pietrele prețioase ce lipsesc din coroana regală 95, mai mult de atât, C.A. Rosetti, va toasta, la
sfârșitul discursului său în onoarea regelui și Reginei românilor96, urmând un scandal enorm din
partea reprezentaților austro-ungar, în urma acestui incident Dimitrie Alexandru Sturdza își
exprimă regretul printr-o explicativă baronului Mayr, Sturdza exprimându-și regretul pentru cele
petrecute la Iași, adăugând însă că regele Carol nu a aprobat niciodată acele cuvinte rostite 97 .
Pentru a se pune capăt conflictutlui cu Austro-Ungaria s-a hotărât înmânarea către baronul Mayr
a unei declarații cu principei conforme prin care guvernul român își cerea scuze și dezaproba
cele întâmplate98.
După cum afirmam și mai sus, Dimitrie Alexandru Sturdza a fost un susținător al alianței
României alături de Puterile Centrale, încă din august 1880, premierul Ion C. Brătianu a
întreprins vizite la Berlin și Viena, ceea ce avea să contribuie la o mai mare apropiere de Puterile
Centrale99. Dincolo de aceste lucruri, orientarea guvernanților și a Regelui Carol era tot mai
vizibilă. Negocierile concrete privind propunerile de alianță se vor purta în septembrie 1883,
90
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, vol I, Editura Paideia, București, 2000, p. 216-217.
91
Ibidem, p. 220.
92
Mihaela Damean, op.cit, p. 92.
93
Ibidem, p. 93.
94
Sorin Cristescu, Carol I și politica României ( 1878-1912), Editura Paideia, București, 2007, p. 33-35.
95
Ibidem, p. 47.
96
Ibidem.
97
Ibidem, p. 46-47.
98
Ibidem, p. 47.
99
Mihaela Damean, op.cit., p. 103.

10
între Ion C. Brătianu și ministrul de Externe Austro-Ungar, Gustav Kalnoky, la Viena, în urma
acestor negocieri s-a conturat ideea de semnare a unui tratat bilateral româno-austro-ungar la
care să adere și Germania, astfel pe 18/30 octombrie 1883 la Viena, Dimitrie Alexandru Sturdza
încheia un tratat de alianță cu Austro-Ungaria, prin care atât Austro-Ungaria cât și România sunt
obligate să intervină dacă celălalt stat este atacat100, finalmente nu putem afirma decât că acest
tratat a fost un succes deplin al diplomației românești în fruntea căreia se afla Dimitrie
Alexandru Sturdza.
La 2/14 feburarie 1885 preia Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în urma
demisiei lui Gheoerghe Chițu, astfel misiunea sa ca Ministru al Afacerilor Străine se sfârșește 101.
Aflându-se în funtea acestui Minister timp de trei ani, Dimitrie A. Sturdza și-a îndreptat atenția
în două direcții. În primul rând putem sesiza lupta întreprinsă de către acesta pentru
recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ( 1885) 102, iar în cel de-al doilea rând
inițiativele legislative pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ ( 1885-1888), sau mai
plauzibil mi se pare subtitlul oferit de Cristina Gotin: ”Politică școlară a lui D.A. Sturdza și
proiectul său de reformă (1885-1888)”103. Demersul întreprins de către acesta referitor la
organizarea Bisericii Ortdoxe Române își are originea încă de pe vremea când ocupa funcția de
agent diplomatic la Constantinopol104. Însă de această dată, în calitate de ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice, atenția sa va fi focalizată pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii
Ortodxe Române105. Într-o circulară trimisă ministrului plenipotențiar al României la
Constantinopol, Gheorghe M. Ghica, la 20 aprilie 1885, Dimitrie A. Sturdza insista a se grăbi
reglementarea definitivă a chestiunii recunoașterii autocefaliei 106. Motivul făcând referire la
cauza opoziției unor înalți ierarhi, printre care și Mitropolitul Moldovei, față de Mitropolitul
Primat Calinic107. În aceeași zi, ministrul transmitea actele privind reglementarea situației cu
Patriarhia constantinopolitană și anume: scrisoare Mitropolitului Primat prin care, în numele

100
Ion Ionașcu, Tratatele Internaționale ale României în documente (1368-1900), Editura Politică, București, 1971,
p. 467-469.
101
Mihaela Damean, op.cit. p. 107-108.
102
Ibidem, p. 110.
103
Cristina Gudin, Politică școlară a lui D.A. Sturdza și proiectul său de reformă (1885-1888) în Nicolae Isar,
Cristina Gudin, Din Istoria Politicii Școlare Românești. Problemele Învățământului în Dezbaterile Parlamentului
( 1864-1899), Editura Universității din București, București, 2004, p. 139.
104
Mihaela Damean, op. cit., p. 108.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem.

11
Sfântului Sinod și cu încuviințarea Regelui, cere Patriarhului ecumenic recunoașterea
autocefaliei și scrisoarea lui Sturdza către Patriarhul Ioachim al IV-lea prin care afirma
adeziunea guvernului regal la aceasta.108. La 25 aprilie/7 mai 1885, minstrul român la
Constantinopol transmitea la București Tomos-ul Patriarhiei și cele două scrisori ale Patriarhului
către Mitropolitul Primat și Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice prin care recunoștea
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române109. Deși meritele reglementării se cuvin lui Mavrogheni și
Gheorghe M. Ghica, nu este de omis nici rolul lui D.A. Sturdza care a administrat întreaga
chestiune.
Focalizându-mă pe cel de al doilea demers întreprins de ministrul Cultelor și Intrucțiunii
Publice. Dimitrie Sturdza conștient de rolul educației în formarea tinerilor. Considera că în
școală „se desvoltă practicarea adevărului și a binelui, simțământul ordinei și al disciplinei,
obiceiul îndeplinirii punctuale și întregi a unei munci active și neîncetate, întărirea iubirii de
țară”110. Totodată, școala „trebuie să-și formeze oameni și cetățeni gata a pricepe și a făptui cele
bune și folositoare pentru patrie, pentru familie, pentru ei înșiși 111. A elaborat un proiect de lege
pentru instrucțiunea publică elementară, primară, secundară și superioară 112. Proiectul a fost
discutat timp de mai multe luni în cursul anului 1886, fiind luat în considerație în Camera
Deputaților, respectivul proiect avea 180 de articole și priveau toate categoriile de învățământ 113.
Pentru început, se urmărea introducerea instrucției elementare, pentru ca acei copii care nu
împliniseră vârsta de șapte ani să poată avea acees acees la educație în mod instituționalizat 114. În
ceea ce privește învățământul primar, proiectul avea în vedere o stabilire clară și diferențiată a
duratei cursurilor, în mediul urban fiind de 4 ani, iar în cel rural de 5 ani. Se avea în vedere și o
rotație a institutorilor la clasele primare, pentru a nu crea dimensiuni între profesori, toți predând
cunoștințe elementare115. O distincție va fi introdusă și în învățământul secundar între cel cu
profil clasic și cel cu profil real. Tot în același domeniu relevantă este ideea ministrului de a
acorda dreptul gimnaziilor să elibereze diplome în urma unui examen general. Referitor la

108
Ibidem, p. 109.
109
Ibidem.
110
Dimitrie Alexandru Sturdza, Partidul Național Liberal de la 1876 până la 1888, Tipografia Carol Göbl,
București, 1888, p. 48.
111
Ibidem.
112
Cristina Gudin, Nicolae Isar, op.cit., p. 140.
113
Ibidem.
114
Ibidem, p. 141.
115
Ibidem.

12
învățământul superior guvernul Sturdza susține înființarea la București a unei Școli
Politehnice116. Formarea viitoarelor cadre didactice din învățământul primar prin intermediul
instituțiilor specializate, precum școlile normale normale pentru învățători nu erau omise. În felul
acesta, institutorii alegeau mai mult mediul urban. Sturdza era de părere că profesorii în școlile
din mediul rural să fie săteni. Referitor la formarea cadrelor didactice din ciclul secundar, aceștia
se specealizau prin urmarea de cursuri de pedagogie, recrutarea lor făcându-se pe baza unui
examen de capacitate, rezultatele fiind valabile cinci ani117.

116
Ibidem, p. 142-143.
117
Ibidem, p. 143.

13