Independența

Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau independeţa s-a manifestat încă din veacul al XVIII-
lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui
străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obţinerea în viitor a
independenţei, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin,
în fruntea ţării, ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea
suzeranităţii otomane erau dovezi de independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la
1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat
revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante
prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la
un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia
comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia
cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sank
Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Suzeranitatea faţă de
Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.[1]

Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici şi al lui Carol I, ci al întregului
popor român – să se realizeze în noul context internaţional apărut odată cu declanşarea luptei
antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucneşte răscoală antiotomană din
Bosnia şi Herţegovina, urmată în anul următor de declansarea războiului Serbiei şi Muntenegrului
împotriva Imperiului otoman, precum şi – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a
bulgarilor împotriva aceleiaşi mari puteri.

Poziţia oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest
sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenţilor
diplomatici romani din străinătate (notă semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, L.Catargiu, la
această dată şi ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului roman de a opune rezistenţă
în cazul unei intervenţii străine:„Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudenţă şi
din prevedere să facă şi el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi
ameninţată, fie prin agresiune din partea Truciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori,
indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În
cazul unei conflagraţii, adauga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri,
care i-ar solicita sprijinul, „cu condiţia bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea
teritoriului său şi toate dreturile seculare”.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere
recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”, document întâmpinat cu un
răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

Tratatul de Pace de la Berlin

12 aprilie (24), 1877. Alexandru al II-lea a semnat manifest despre începutul războiului ruso-turc. Lupta
diplomatică în jurul conflictului.Londra a protestat împotriva declarării războiului Turciei, insistând ca
rușii să nu se angajeze pe interesele britanice în Turcia. Mijlocul lunii mai guvernul B. Disraeli a sugerat
Austro-Ungaria acțiune militară comună împotriva Rusiei. Austria-Ungaria trebuia să lovească spatele
armatei ruse, iar Anglia să-și trimită flota în strâmtorile Mării Negre. Viena a refuzat de la intrarea în
războiul împotriva Rusiei, dar a fost de acord să participe la o așezare postbelică în Balcani. 19 ianuarie
(31) în Adrianopol a fost semnat armistițiu, prin care armata rusă a continuat să ocupe o serie de
teritorii. 19 februarie (3 martie) 1878 și a fost semnat un tratat de pace cu participarea contelui NP
Ignatieff. Condițiile Tratatului San Stefano: 1. Muntenegru, Serbia și România au primit independență
deplină, Bosnia și Herțegovina au devenit autonome. 2. Crearea unui mare stat bulgar autonom. Pe
teritoriul Bulgariei, cetățile au fost distruse și trupele turcești au fost retrase. 3. Rusia s-a întors în
Basarabia de Sud, pierdută după războiul Crimeii, în Caucaz - Ardagan, Karst, Bayazet și Batum, Turcia a
plătit o despăgubire în valoare de 310 milioane de ruble. Congresul de la Berlin și deciziile sale. A
existat o mare luptă pentru îndeplinirea termenilor tratatului, pe care Anglia și Austria-Ungaria s-au
opus. Motivele convocării Congresului de la Berlin: 1. Anglia și Austria-Ungaria au dorit să-și extindă
teritoriile; 2. Anglia și Austria-Ungaria au căutat să submineze influența rusă în Balcani și să diminueze
rezultatele victoriilor militare ale Rusiei. 3. Au vrut să revizuiască noile frontiere ale Bulgariei,
extinzându-se aproape până la Constantinopol, ceea ce a provocat alarma în rândul sultanului turc. 4.
Austria-Ungaria a fost cel mai preocupat de influența crescândă a popoarelor slave din Balcani.
Congresul de la Berlin a fost precedat de o serie de acorduri. 18 mai (30) 1878 acord secret-englez-rus,
care a predeterminat termenii generali ai revizuirii Tratatului de la San Stefano. 23 mai (4 iunie)
Angliasemnat acord secret cu Turcia despre o alianță defensivă - Convenția Ciprupotrivit căreia Marea
Britanie a câștigat dreptul de a ocupa Cipru și dreptul de a controla reformele guvernului turc în Asia
Mică. De fapt, la Berlin, Rusia a ajuns în izolare diplomatică. Germania, pe care guvernul țarist mizează
să o ajute, nu a intervenit în mod oficial la dezbatere și nu numai că nu a oferit ajutor real, dar sprijini
adversarii Rusiei. Noul tratat de la Berlin din 1878 a încălcat semnificativ interesele Rusiei și ale țărilor
slave. 1. Independența Muntenegrului, Serbiei și Principatului Român a fost recunoscută, dar creșterile
lor teritoriale în conformitate cu Tratatul de la San Stefan au fost reduse semnificativ. 2. Bulgaria a fost
împărțită în două părți (granița sa era Balcanii). Principatul Bulgariei de Nord a primit autonomie, iar
partea de sud, așa-numita Rumelie de Est, a rămas sub stăpânirea Turciei (oficial provincie turcească
autonomă cu un guvernator creștin). 3. Austro-Ungaria și-a asigurat dreptul de a ocupa Bosnia și
Herțegovina și a desfășura garnizoane între Serbia și Muntenegru - în Novopazar Sanjak, care a rămas cu
Turcia. 4. Rusia a refuzat valea Bayazet și Alashkert și a dobândit doar Ardagan, Kars și Batumi, în care s-
a angajat să introducă un regim porto franco (portul liberului schimb). Basarabia de Sud a trecut în
Rusia. Anglia a obținut Cipru, ocupat de britanici fără firman (decretul) sultanului turc, care nu a dorit să
îndeplinească ultimatumul englez cu privire la concesiunea Ciprului, dar a fost obligat să ajungă în acord
cu acest fapt de facto.