Modernizare și urbanizare în România interbelică.

Arhitectura orașului București în anii `30

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………….p. 1.

Capitolul I: Politica internă a lui Carol al II-lea (1930-1938)

1.1. Restaurația…………………………………………………………………………….p.
2.
1.2. Regele Carol al II-lea și partidele politice…………………………………………….p.
2
1.3. Dictatura regală: Alegerile parlamentare din decembrie 1937 și urmările lor………...p.
5
1.4. 10 februarie
1938……………………………………………………………………....p. 6

Capitolul II: Modernizarea și urbanizarea orașului București

Capitolul III:….

1
 Capitolul I: REVENIREA ÎN ȚARĂ A REGELUI CAROL AL II-LEA

În Ccei 10 ani de domnie ai lui, Carol al II-lea au cunoscut parcurs mai multe etape de
evoluție. Din punct de vedere economic,Primii ani după revenirea sa la tron sunt marcați de
criza economică din 1929-1933. Urmează,, apoi, puternicul avânt din anii 1934-1938, și, în
final, începutul recesiunii, marcați de contextul internațional al începerii războiului în Europa
(1939-1940). În ansamblu plan intern se pot observa, totuși, a fost o perioadă de progrese
notabile, precum cele din economie (în industrie în special), dar și în domeniul cultural și
social, cu deosebire în ceea ce constituie economia și mai ales industria. Deși vViața politică a
fost una foarte agitată, au avutavând loc mari confruntări între forțele democratice și cele
extremiste, astfel încât partidele politice au cunoscut un proces de evadare, înlesnindu-ifapt
care i-au înlesnit lui Carol al II-lea decizia desă treacă la dizolvarea blocare a activității lor în
martie, 1938, în plan economic și social au existat unele continuități. Procesul se modernizare
a României a fost continuat. Dar pentru a înțelege care au fost evoluțiile acestui proces de
modernizare și, implicit, de urbanizare a Bucureștiului, vom începe prin a analiza în acest
prim capitol, care au fost evoluțiile politicii interne a lui Carol al II-lea. Astfel, ne vom opri
asupra unor momente importante, precum: contextul și semnificația revenirii la tron a lui
Carol al II-lea, relația dintre Rege și partidele politice și modul în carea această colaborare s-a
răsfrânt asupra politicilor sociale și economice și nu în ultimul rând, începuturile conducerii
autoritare a lui Carol al II-lea.

1.1. Restaurația
Prima declarație publică în care fostul principe își exprimareda dorința de a se
reîntoarce în țară pentru a ocupa tronul, a fost redată într-un ziar parizian intitulat „Le Matin”,
publicat la data de 31 iulie 1927. Principele argumenta că dorește reîntoarcerea pentru
afirmase că s-a reîntors pentru că situația politică era tot mai grea și dorea o restabilizare
asupra țării. Noaptea de 6 spre 7 iunie 1930 a fost la Palatul Cotroceni o noapte albă. Nicolae
Iorga a fost anunțat de către secretarul prințului Carol și de secretarul de Justiție, Victor
Cădere, că regele Carol a revenit în țară. După urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea,
guvernul Mironescu și-a prezentat demisia, întrucât se dorea formarea unui nou guvern.
Nicolae Iorga scria că el îl va susține pe rege în aceste realizări. Dr. N. Lupu afirma guvernul
de concentrare, dar amintea că „ în condițiile menținerii Parlamentului dominat de național-
țărăniști, un guvern prezidat de Iuliu Maniu era inevitabil 1”. Prin modalitatea în care a sosit în
țară și a știut să manevreze contactele cu liderii politici, Carol al II-lea a demonstrat că nu va
avea recunoștință pentru nimeni, iar cei care l-au ajutat vor putea fi modelați după propriile

1
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Volumul III, Carol al II-lea, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. 94.

2
sale interese. M. S. urmărea, în fapt, „guvernarea peste partidele deja existente, dorind să pună
în practică ideea cabinetului de uniune națională, dar și proiectarea în prim-planul societății
românești a unui model nou de monarh care nu numai domnește, dar și guvernează2”.

Revenirea în țară a însemnat încălcarea actului de la 4 ianuarie 1926. Vezi ce însemna

acest act. Care erau conditiile puse?

1.2. Regele Carol al II-lea și partidele politice

Intențiile suveranului au fost dezvăluite în data de 8 iunie 1930, într-o discuție pe care
a avut-o cu Nicolae Iorga ,, Vreau un ministeriu de concentrare supt o conducere care să nu
fie a unui șef de partid […] miniștrii care mă reprezintă pe mine, eu să-i numesc 3”. Iuliu
Maniu este apelat de Carol să organizeze noul guvern, însă acesta refuză propunerea din două
motive: primul reprezenta un temei personal, iar cel de-al doilea este constituit de faptul că
„d-sa nu găsește indispensabilă prezența sa în fruntea guvernului”. Având refuzul lui Iuliu
Maniu, suveranul „a încredințat mandatul de consolidare a noului guvern lui Constantin
Prezan4”. Deoarece Constantin Prezan a eșuat, iar regele nu avea o altă alternativă, la data de
13 iunie, Iuliu Maniu a fost împuternicit din nou cu consolidarea guvernului, iar de această
dată, președintele P.N.Ț. a acceptat, în schimbul angajamentului suveranului că se va încorona
împreună cu Elena la Alba Iulia, în septembrie 1930. Guvernul condus de Iuliu Maniu va
depune jurământul în fața regelui în decursul zilei de 13 iunie, marcând astfel continuarea
guvernării național-țărăniste. Cu toate că sentimentul predominant în țară era acela că P.N.Ț. a
ieșit victorios, primele efecte ale restaurației s-au făcut simțite: suveranul a reușit să obțină
includerea în guvern a lui Mihail Manoilescu, susținător vechi și înflăcărat al regelui, dar și
numirea în funcția de secretar particular al suveranului pentru Constantin (Puiu) Dumitrescu.

Deopotrivă, mama Marelui Voievod de Alba Iulia a primit titlul de „Majestatea sa”, iar
Reginei Maria i-a fost interzis să mai desfășoare acțiuni politice sau să mai aibă discuții cu
oamenii politici. „În decursul zilei de 16 iunie 1930 a trebuit să se stabilească la castelul din
Balcic5”. Singura problemă era constituită de relația tensionată dintre Majestatea Sa și
Partidul Național Liberal. Vintilă Brătianu, șeful partidului îi acuza pe regenți că au încălcat
jurământul și a concluzionat că evenimentul de la 8 iunie a fost „Actul disperat al unui
guvern care crede să-și refacă situația în acest mod6”. Se hotărăște excluderea lui Gheorghe
Brătianu pe motiv că încălcase linia stabilită de conducerea P.N.L. Fiind exclus din partid,
Gheorghe Brătianu a convocat Congresul general al Partidului Național Liberal, la data de 15
iunie, constituind un nou partid sub numele de „georgist”. Carol a privit acțiunea cu vădită
simpatie.

Partidul condus de Iuliu Maniu a privit cu satisfacție decăderea P.N.L., acesta fiind principalul
său concurent. Forțat de colaboratorii săi principali, Vintilă Brătianu a cerut audiență regelui,
însumând reluarea legăturilor alături de Coroană. Odată cu revenirea Elenei Lupescu în
2
Cristian Sandache, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998, p. 45.
3
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p.
317.
4
Ioan Scurtu, op.cit., p. 95.
5
Florin Constantiniu, op. cit., p. 319.
6
Ion Bulei, Scurta istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996, p. 57.

3
România, pe data de 12 august 1930, s-a consolidat și Camarila Regală, din care făceau parte:
Alexandru Mavrodin, Aristide Blank, Nae Ionescu, soții Wieder, Mihail Manoilescu, Puiu
Dumitrescu, Nicolae Tabacovici, Nicolae Malaxa. Camarila avea să controleze viața
economică și pe cea social- politică a României, acționând cu stăruință pentru a crește rolul
monarhiei, sprijinind, totodată, și grupările de extremă dreaptă. Primul om care a luat la
cunoștință pericolul Camarilei Regale a fost Iuliu Maniu. Acesta nădăjduia că va reuși să o
înlăture pe Elena Lupescu prin „încoronarea lui Carol al II-lea cu M.S. Elena la Alba Iulia”.
Evitarea suveranului l-a făcut pe Maniu să forțeze luarea deciziei, astfel încât, la data de 8
octombrie 1930 a prezentat demisia guvernului său. La data de 10 octombrie 1930 „Gh. Gh.
Mironescu a primit mandatul de constituire a guvernului, acesta având la bază programul
P.N.Ț.7”.

Pentru a îngrădi efectele crizei economice și mai ales pentru a micșora cheltuielile bugetare,
guvernul a adoptat unele măsuri de „austeritate”, între care desființarea a 5 secretariate de
stat, dreptul unui funcționar de a beneficia de un singur salariu, chiar dacă persoana respectivă
ocupa mai multe funcții. De asemenea, la 1 ianuarie 1931, guvernul a introdus prima „curbă
de sacrificiu” prin care salariile urmau să fie diminuate cu 10/15%. În anii 1930-1931, s-au
înregistrat importante frământări și regrupări în cadrul partidelor politice. Sfârșitul guvernării
național-țărăniștilor a fost primită cu satisfacție de opinia publică, profund nemulțumită de
politica promovată de aceștia în cei 2 ani și jumătate. Pentru realizarea planurilor sale, „regele
a încredințat mandatul de constituire lui Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra și
reprezentantul țării noastre la Societatea Națiunilor8”. Pe 18 aprilie, Carol i-a cerut lui Iorga să
constituie un guvern de experți, și, asistat de Argetoianu, „Iorga a pus în picioare un guvern
destul de reușit, în care se simțea și mâna lui Carol9”. Primul gest semnificativ care a trădat în
chip categoric gustul monarhului pentru soluțiile cu tentă autocratică a fost acela prin care,
numindu-l pe Iorga în funcția de președinte al Consiliului de miniștri, i-a înmânat și lista
noului guvern, situație imposibil de acceptat din perspectiva conceptului de separare a
puterilor în stat. Regele făcuse un pas decisiv pe calea instaurării unui regim personal,
folosindu-se de Nicolae Iorga, „care nu avea un partid puternic, și, totodată, nu ținea la
existența celorlalte partide10”. Prin urmare, guvernul condus de Iorga constituia „replica pe
care regele o dădea partidelor politice care nu au înțeles să răspundă la apelurile ce li s-au
adresat și era în același timp o lecție pentru ele, arătându-le că țara se poate conduce la nevoie
și cu un guvern în afara partidelor11”. Activitatea guvernamentală și constituțională „a fost
puternic marcată de evoluția crizei economice12”.

De aici poți începe al doilea subcapitol

7
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 229.
8
Nicolae Iorga, Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930. Istoria unei lupte pentru un ideal
moral și național, Editura PRO, București, 1999, p. 443.
9
Paul D. Quilan, Regele playboy. Carol al II-lea al României, Editura Humanitas, București, 2001, p. 169.
10
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1988, p. 339.
11
Cristian Sandache, op. cit., p. 51.
12
Ioan Scurtu, op. cit., p. 120.

4
 În primii ani de domnie (1930-1934), Carol a încercat să impună doar guverne de
uniune națională, astfel, acestea erau dependente de el și nu aveau suportul unui partid politic.
În timpul guvernării lui Gh. Tătărăscu, monarhul a încercat să-și lase amprenta pe politica
desfășurată de cabinetul Tătărăscu „ Guvernul a început să utilizeze tot mai frecvent sistemul
de conducere prin decrete-legi, ceea ce ducea la compromiterea unei instituții fundamentale a
regimului democratic […] spre sfârșitul mandatului său, guvernul Tătărăscu, deși se folosea
de P.N.L., devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea 13” . Suveranul punea pe
seama crizei economice noile sale intervenții politice. În realitate, amprenta pe care o lăsa nu
făcea decât să adâncească problemele pe care statul român avea să le întâmpine. Regele i-a
ales în mod expres pe cei care l-au susținut sau pe care credea că îi va putea controla în
folosul propriilor sale scopuri.

După alegerile parlamentare și după asasinarea lui I. G. Duca, care a avut loc la data
de 4 ianuarie 1934, Rregele, fără a se consulta cu liderii Partidului Național Liberal, îi
trasează lui Gh. Tătărăscu, care era un lider al tineretului liberal, sarcina de a întemeia un
guvern nou. Totodată, decide să vorbească și cu Alexandru Averescu, propunându-i să creeze
un guvern de „unitate națională”. „Depăşindu-şi prerogativele ce-i erau acordate prin
Constituţie, Carol al II-lea a exercitat o influenţă dominatoare asupra guvernului. În fapt, toate
măsurile vizând diminuarea rolului Parlamentului şi sporirea puterii executivului au fost
sugerate de Carol al II-lea şi Camarila sa 14”. Sprijinul pe care M.S. îl acorda lui Tătărăscu a
produs o ruptură între tinerii liberali și vechii membri de partid cu influență deosebită. Jocul
de factură politică pe care avea să îl întreprindă Carol al II-lea pentru impunerea propriului
său regim va influența și guvernările ce vor avea loc în viitor.

După alegerile din anul 1937, monarhul evită să numească un guvern de uniune
națională. La data de 6 februarie 1938, au loc negocieri între reprezentanții partidelor P.N.L.
și P.N.Ț., în discuție fiind abordată și perspectiva unei colaborări, iar Gheorghe Brătianu a
purtat discuții cu liderii politici ai partidelor. Suveranul îl numește pe Octavian Goga să
formeze noul guvern, rezultând un guvern cu înclinații de extremă dreapta. Guvernul
reprezentat și format de Octavian Goga va avea o perioadă scurtă de afirmare, fiind înlocuit
cu un guvern personal al regelui Carol al II-lea, cel reprezentat de patriarhul Miron Cristea.
„Concluzia este că regele juca un rol esențial în stabilirea alternanței partidelor la putere, și de
aici concurența între ele, pentru acapararea simpatiei Coroanei […] astfel încât e imposibil de
susținut ideea că suveranul ar fi jucat rolul unui interpret al voinței populare, ori chiar rolul
unui arbitru imparțial15”. Mai adaugă informații despre relația dintre N. Iorga și Rege; Rege și
țărăniști, Rege și liberali; care era opinia oamneilor politici despre el. Care au fost principalele
măsuri adoptate de către guvernele din perioada 1930-1938.

1.3.Dictatura regală: Alegerile parlamentare din decembrie 1937 și urmările lor.

Alegerile parlamentare din anul 1937 aveau să fie ultimele alegeri liberare desfășurate
în România, până la căderea comunismului din 1989. Scena politică a fost împărțită și
fragmentată de deciziile lui Carol al II-lea. Cu toate acestea, nici guvernul lui Gh. Tătărăscu
13
Sorin Radu, Introducere în istoria contemporană a României, Sibiu, 2003, p. 42.
14
Ioan Scurtu, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 319
15
Sorin Radu, op. cit., p. 31.

5
nu se afla într-o poziție mai prielnică, fiind afectat de contradicțiile din interiorul partidului,
dar și de degradarea politică acumulată în cadrul unui mandat, respectiv 5 ianuarie 1937- 28
decembrie 1937. Regele Carol va avea un rol semnificativ și în desfășurarea acestor alegeri.
În cadrul unei întâlniri, alături de Corneliu Zelea Codreanu, regele propune instituirea unui
„regim autoritar concomitent cu proclamarea sa drept șef suprem al Mișcării Legionare 16”.
Răspunsul negativ al liderului legionar a atras radicalizarea atitudinii regelui față de Legiune,
dar și față acțiunile sale. Pentru a opri dezvoltarea Partidului Național Țărănesc, Carol a
încercat să îndepărteze lideri importanți din sfera partidului cu ajutorul diverselor partide care
îi erau loiale lui. O altă încercare de a atrage P. N. Ț. sub influența sa a fost propunerea
adresată la data de 12 noiembrie 1937 către Ion Mihalache, lider țărănist, dorind să formeze
un guvern, condiția fiind numirea în partid a miniștrilor loiali regelui. Ion Mihalache a refuzat
propunerea, astfel încât, s-a ajuns la demisia acestuia din Partidul Național Țărănesc.

În data de 25 noiembrie 1937 a avut loc „Pactul de neagresiune electorală”, fiind

semnat de către Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu și Corneliu Zelea Codreanu, având obiectivul
de a limita activitatea lui Carol al II-lea contra partidelor. Alianța a declanșat ample discuții
cu întreaga clasă politică, dar și o stare de confuzie pentru alegători, aceștia neputând să
înțeleagă apropierea dintre un partid de factură democratică și unul de factură extremă dreapta
adeptă unui sistem autoritar. „Pactul de neagresiune” era, după cum sugerează și titlul, un pact
defensiv. În realitate, pactul era mai mul decât un pact al apărării împotriva despotismului
guvernului. „ Pentru a răpune decizia lui Carol la autocrație, Iuliu Maniu s-a aliat cu un partid
care sugera, într-un mod mai sistematic și mai radical, punerea la interdicție a cetățeanului 17”.
În cursa electorală au intrat „66 de partide și formațiuni politice 18”, fapt ce arăta slaba unitate
a partidelor, dar și dezbinarea acestora în organizații lipsită de importanță pe scena politică.
Lupta politică nu a fost marcată de promisiuni și programe, strategia partidelor, fiind
reprezentate asemenea celor din anul 1933. Discursul Partidului Național Țărănesc a fost cel
clasic, fiind abordate teme de interes pentru populația aflată în mediul rural. Discursul susținut
de liberali se baza, în mare parte, pe lupta partidului pentru păstrarea unui sistem democrat,
iar extrema dreaptă a avut o atitudine de negare față de partidele și de activitatea lor,
acuzându-le de lipsa patriotismului și corupție.

Deopotrivă, confruntarea nu a fost între formațiunile democratice cu cele fasciste, ci

împotriva guvernului și a lui Carol al II-lea, fiind vizat modul de conducere a statului. Deși în
timpul campaniei electorale au fost enunțate anumite incidente între guvern și reprezentanții
partidelor „votul, în sine, s-a desfășurat fără tulburări prea mari și în mare măsură fără piedici
birocratice19”.

1.4. 10 februarie 1938

16
Sorin Radu, Cultură, politică și comportament electoral în România, Editura Univ. „Lucian Blaga” , Sibiu,
2006, p. 168.
17
Armin Heinen, trad. Cornelia și Delia Eșianu, Legiunea Arhanghelului Mihail, Ediția a II-a, Editura
Humanitas, 1999, p. 328.
18
Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 162.
19
Sorin Radu, Cultură politică și comportament electoral în România, Editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, p.
214.

6
 După afișarea rezultatelor alegerilor din 1937, s-a produs o criză în politica
românească, partidul aflat la guvernare nereușind să atingă 40% și nici partidele aflate în
opoziție nu reușeau să revendice succesiunea guvernamentală. Criza politică nu a fost cauzată
doar de neatingerea pragului electoral, ci și de faptul că formațiunile de extremă dreaptă au
obținut rezultate neașteptat de pozitive. Partidele politice democratice nu au putut preveni
acest moment de criză. Aceste probleme care au intervenit în interiorul partidelor politice au
ușurat demersul regelui de a refuza venirea la putere a țărăniștilor, conduși de Iuliu Maniu.
Profitând de momentul de criză, regele Carol al II-lea îl însărcinează pe Octavian Goga, în
data de 28 decembrie 1937, cu formarea unui nou guvern. Noua formulă gândită de suveran îi
oferea acestuia posibilitatea de a acționa în scop propriu, de impunere a unui regim personal.
Prin numirea unui partid de extremă dreapta, Carol dorea să distrugă și ultima forță ce nu
fusese încă uzată. În puținele zile de guvernare sub conducerea lui Octavian Goga, au fost
adoptate o serie de măsuri anti-democratice, dar și antisemite. În timpul celor 44 de zile în
care Octavian Goga a condus, au dispărut toate rezistențele care îl opreau pe Carol să instituie
autocrația. „Economia era alarmantă din cauza viitorului incert20”.

În data de 18 ianuarie 1938, s-a cerut dizolvarea Parlamentului de către suveran,

constituind „ un act fără precedent în istoria românilor, care arată cât de departe merge abuzul
regelui în folosirea dreptului de dizolvare a Corpurilor Legiuitoare 21”. Carol a urmărit
instaurarea unui regim propriu, autoritar, astfel încât, continuă manevrările politice și în
timpul guvernării lui Octavian Goga. Chiar dacă Parlamentul avea să își reia activitatea în
luna februarie, regele reorganizează programul alegerilor, acestea având loc la data de 2
martie 1938. Totodată, a fost limitată propaganda electorală, iar formațiunile politice mai mici
trebuiau să participe în cadrul alegerilor însoțite de formațiunile politice mai puternice. „În
dorința de a obține un mai mare control politic, vechii prefecți și autoritățile locale alese în
1937 au fost înlocuite cu oameni fideli Coroanei22”. Ampla campanie de destabilizare şi
discreditare a partidelor politice dusă de către Carol al II-lea, precum şi „eşecul sistemului
electoral în a produce stabilitate electorală” au avut ca şi consecinţă, cu o singură excepţie,
imposibilitatea guvernelor de a duce până la sfârşit „mandatul constituţional de patru ani,
durata medie de funcţionare a unui cabinet fiind de 227,05 zile( între 1926-1937) 23”. Acest
lucru este speculat de către rege, fiind folosit, alături de alte motive, pentru legitimarea
loviturii de stat. La data de 10 februarie 1938, Carol al II-lea i-a convocat pe toți liderii
partidelor semnificative, exclus fiind Corneliu Zelea Codreanu, dar și pe foștii prim-miniștri
pentru a le comunica decizia cu privire la încetarea instabilității politice. Întrucât nimeni nu s-
a opus, la câteva ore, suveranul a numit un nou partid, condus de această dată de Patriarhul
Miron Cristea. Regele le-a propus formarea unui guvern de uniune națională, oferindu-le
funcții de secretar de stat, iar singurul care refuză este Iuliu Maniu, liderul Partidului Național
Țărănesc. În dimineața zilei de 10 februarie 1938, Octavian Goga își prezintă demisia, iar în
aceiași zi, Patriarhul Miron Cristea primește mandatul de a forma un nou guvern, scopul
propus fiind restabilirea liniștii în România.

20
Armin Heinen, op. cit., p. 338.
21
A. M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, Vol III, Editura RAO, București, 2002, p. 217.
22
Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, Editura Vremea, București, 2007, p. 26.
23
Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritism, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 64.

7
După cum aminteam și la început, regimul constituit de regele Carol al II-lea a reprezentat o
dictatură autoritară. Raymond Aron considera că, fenomenul totalitar este reprezentat de 5
caracteristici principale. Guvernarea personală a lui Carol al II-lea însumează doar 3 dintre
ele, după cum urmează: „ Fenomenul totalitar intervine într-un regim care acordă unui partid
monopolul activităţii politice24”. Carol interzice activitatea partidelor politice şi pune bazele
Frontului Renaşterii Naţionale, devenit singurul partid acceptat pe scena politicii româneşti.
Cea de-a doua caracteristică este reprezentată astfel: „Pentru a răspândi acest adevăr oficial,
statul îşi rezervă la rândul său dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrângere şi pe
cel al mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare radio, presă,
televiziune este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă”. Suveranul se foloseşte
de instituţiile statului pentru a impune şi menţine regimul său personal, folosind, inclusiv,
violența ca metodă de constrângere. De asemenea, cenzura presei şi propaganda oficială a
regimului îl ajută la consolidarea dictaturii sale. Cea de a treia este redată prin următorul
enunț: „Majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat şi devin,
într-o oarecare măsură, parte integrată a statului”.

Ulterior ,,la 17 februarie, a fost modificată legea pentru menţinerea ordinii de stat.
Conform acesteia, organizarea de grupuri secrete se pedepsea aspru, ca şi organizarea de
marşuri de tip militar25”. Principalul țel al acestuia, după instaurarea noului guvern, a fost
elaborarea unei Constituții care să ofere regelui prerogative mult mai extinse. „La data de 12
februarie trebuia să înceapă anteproiectul Constituției, aceasta urmând să fie redactată de
Istrate Micescu în urma indicațiilor primite de la Carol 26”. Următoarea mişcare de consolidare
a regimului carlist a fost reprezentată de dizolvarea partidelor politice din 30 martie 1938.
Liderii formaţiunilor politice care nu s-au opus loviturii de stat din 1938, sunt incapabili să
acţioneze împotriva dizolvării partidelor: „Decretul de dizolvare a partidelor politice era, în
fapt, principalul obiectiv a lui Carol. Liderii partidelor mici, Nicolae Iorga, Alexandru
Averescu, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, Grigore Iunian, A.C. Cuza au primit
aproape fără nici o reacţie acest decret, unii dintre ei susţinând şi fiind beneficiarii lui 27”.
Reacţia din partea liderilor politici ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional-
Ţărănesc a fost una lipsită de rezultate, trimiţând memorii deschise către rege. Această decizie
era legitimată de propaganda carlistă care susţinea incapacitatea partidelor de a face faţă noii
realităţi politice: „Vechile organizaţii de partid nu mai corespund unei funcţiuni politice; ele
nu mai au o raţiune de existenţă şi devin astfel perimate. Mai mult chiar, activitatea unor
organisme incompatibile cu noua aşezare ar putea constitui o piedică în calea unei normale
dezvoltări a noii vieţi politice din România28”.

Denumirea şi structura Frontului Renaşterii Naţionale aveau să se schimbe în iunie

1940 ca o consecinţă a lipsei de rezultate şi a inconsistenţei ideologice. Noul nume a fost cel
de „Partidul Naţiunii,” iar conducerea era exercitată de un Stat Major şi un Secretariat. „A fost
24
Raymond Aron,trad. Simona Ceaușu, Democrație și Totalitarism, Editura ALL EDUCATIONAL, București,
2001, pp. 212-213.
25
Ilarion Țiu, op. cit., p. 29.
26
Al. Gh. Savu, Dictatura Regală, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 158.
27
Știrbu Gigel Sorinel, Liberalismul românesc în anii 1930-1940, Editura Enciclopedică, București, 2011, p.
180.
28
Al. Gh. Savu, op. cit., p. 174.

8
declarat partid unic şi totalitar aflat sub conducerea supremă a regelui. Astfel, regimul de la 10
februarie 1938 a degenerat în totalitarism, regele Carol al II-lea devenind primul dictator din
istoria României29”. Politica de conciliere dusă de Carol al II-lea continuă şi se reîncep
negocieri cu partidele tradiţionale pentru obţinerea unui sprijin politic şi popular cât mai mare,
dar şi pentru limitarea posibilităţilor ca elementele legionare din guvern să reacţioneze şi să
încerce răsturnarea regimului carlist. „Tratativele duse prin Ernest Urdăreanu cu Dinu
Brătianu s-au soldat cu un rezultat pozitiv : preşedintele P.N.L a semnat un apel, similar
apelului lui Horia Sim, chemând membrii Partidului liberal să intre în Partidul Naţiunii 30”.
Tratativele purtate cu Iuliu Maniu nu au avut acelaşi succes, Partidul Naţional Ţărănist
rămânând singurul mare partid democrat în opoziţie faţă de regim, dar fără o putere politică
reală de a pune în pericol regimul dictatorial. Următoarea mişcarea a suveranului pentru
menţinerea regimului său dictatorial şi pentru a salva măcar teritoriile rămase în cadrul
Regatului României, este de a refuza din nouă şi ultima şansă de instaurare a unui guvern
democrat, respingând propunerea din 4 iulie făcută de o „delegaţie de 12 fost miniştri în
frunte cu Iuliu Maniu […], care dorea numirea unui guvern de concentrare naţională31”.

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 reprezintă sfârşitul regimului autoritar al lui
Carol al II-lea. Pierderile importante de teritorii suferite de România, precum şi umilinţa
suferită de românii de pe acele teritorii, au dus la izbucnirea de revolte populare îndreptate
împotriva regimului carlist. La aceste manifestaţii iau parte şi reprezentanţi din cadrul armatei
române, fiind cerută cu insistență demisia guvernului şi abdicarea regelui. La 4 septembrie
1940 suveranul îl desemnează pe Ion Antonescu să formeze un nou guvern, iar în data de 5
septembrie îi acordă puteri extinse la conducerea statului.

CAPITOLUL II: URBANIZAREA ȘI MODERNIZAREA ORAȘULUI BUCUREȘTI

Urbanismul este o creație a modernității produsă prin schimbările fundamentale în

structura socială a noilor state moderne. Acest „nou produs” apare în momentul unei
schimbări majore de paradigmă la nivelul societății, la începutul unei noi ere istorice și pe
fondul unei schimbări în conștiința individului. Modernizarea a însemnat de fapt, descoperirea
instrumentelor „abstractizate, iar planul urbanistic este un astfel de instrument”. Chiar
formarea urbanismului și testarea ideilor sale în practică este tot o caracteristică generală a
modernității. Începutul secolului XX a fost o perioadă de „facere” a lucrurilor executate,
căutate, descoperite. Mersul lumii era clar, era acela de creștere și schimbare, atât interioară,
individuală, cât și a cadrului acestei lumi. Acest sens nou venea după o perioadă
fundamentalistă, de observație și teoretizare a trăirilor individuale, specifică sfârșitului de
secol XIX. Fiind o nouă perioadă, sensul de reflecție și acțiune era dinspre individ spre mediul
său erau căutate și testate efectele teoriei asupra orașului. Dar acest proiect al modernității a
fost un perpetuu început. Chiar și perioadele istorice, sfârșitul secolului XIX cu
industrializarea, începutul secolului XX cu schimbările sociale și formarea statelor naționale,

29
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag 115.
30
Al. Gh. Savu, op. cit., p.356.
31
Ioan Scurtu, op. cit., p. 119.

9
perioada interbelică sunt valuri diferite în cadrul aceluiași proces de schimbare fundamentală
a lumii.

Problema transformărilor capitalelor europene în perioada interbelică a balansat

nevoile modernizării de la începutul secolului XX cu cele ale reconstrucției de după Primul
Război Mondial. Astfel, provocările modernității pentru oraș au venit odată cu apariția și
popularizarea automobilului care a impus nevoi de mobilitate și industrializare, cu
schimbările structurale în societate care au dus la apariția unor clase noi, cu noi cerințe și
odată cu schimbarea rolului statului în stat social și capitalist cu o nouă orânduire socială.
„Secolul al XX-lea consemnează un lung șir de dezbateri despre „specificul național în
arhitectură, iar acest specific este căutat de regulă prin delimitare și prin sublinierea
diferențelor față de stilurile arhitecturale ale Europei Occidentale 32”. După secolul XIX,
România va fi influențată tot mai mult de cultura Occidentală, astfel încât Nicolae Iorga își va
structura cartea „Istoria Bucureștilor” pe capitole, precum: „Bucureștii în stil țarigrădean”,
„Zorile occidentalismului în București”. Această oscilare între „oriental și occidental”, între
„local și internațional” pare să fie una dintre temele predominante ce însumează fenomenul de
arhitectură în România secolului XX. Începutul secolului XX reprezintă o perioadă favorabilă
pentru arhitectura marilor clădiri. „Privirile românilor se îndreptau spre capitala „surorii mai
mari a României”, locul din care se propagau modele culturale ale epocii 33”. Cu toate acestea,
A. D. Xenopol afirma despre acest stil adoptat că reprezenta „ O varietate amețitoare de
forme, o ornamentare încărcată, o amestecătură a tuturor epocilor și a tuturor stilurilor, face de
tocmai arhitectura noastră n-are nici stil, nici caracter34”.

„Oraș mare şi frumos şi foarte populat” cu „foarte frumoase edificii publice şi, mai ales,
hanuri minunate” scria în veacul al XVIII – lea un consul francez, ajuns pe meleaguri 35”.
Municipiul Bucureşti este o oglindă a istoriei şi de dezvoltare, le-a parcurs neabătut. “Oraş al
grădinilor, al cravanseraiurilor şi al uliţelor cu aer de Balcani, oraş al asimetriilor
provocatoare şi al haosului pitoresc, Bucureştiul rămâne, nu mai puţin, singura capitală din
Răsaritul european, unde poţi întâlni la tot pasul toate stilurile arhictectonice ale continentului,
de la “art nouveau” şi de la “art deco” până la “neo-românesc” şi “cubism”. Spiritul creator al
indivizilor este relevat prin construcțiile realizate, în special, în perioada interbelică, astfel
încât, pe lângă valoarea lor atestată istoric, și o semnificație deosebită pentru studiul evoluției
arhitecturii românești. Monumentele specifice orașului București au o istorie proprie, având
darul de a da continuitate vieții omului pe aceste mealeaguri. După cum relata și
academicianul Răzvan Theodorescu, “capitala României este singurul loc de pe planetă al
cărei patrimoniu construit și venerabil a fost agresat și vandalizat în timp de pace, rănile
finalului de epocă nefiind vindecate nici astăzi36”. Bucureștiul interbelic e o străinătate de
culori, de arome, de zgomote ș ritmuri, de oameni și firme 37”. „Bucureștiul, cel din 1931, în
32
Marius Marcu-Lapadat, Fețele ornamentului. Arhitectura bucureșteană în secolul 20, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2003, p. 7.
33
Ibidem, p. 37.
34
Ibidem, p.39.
35
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura
Meronia, Bucureşti, 2011, p. 5
36
Ibidem.
37
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2003, p. 5.

10
care se deschid nenumărate cinematografe noi și se ridică imobilul modern al Societății
Asigurarea Românească, cu sala de spectacole ARO din Bulevardul Tache Ionescu, sală care
va rezista în toate Bucureștiurile ulterioare38”.

Cunoscut mai mult pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au
îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea a fost o personalitate remarcabilă prin
prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Carol al II-lea
a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. Au apărut în ultima vreme foarte multe
volume menite să contribuie la recuperarea, măcar parțială a istoriei unui oraș atât de familiar
nouă și totuși atât de puțin cunoscut în toată complexitatea lui. „ Bucureștiul interbelic a fost
și încă mai este un oraș al contrastelor în care se intersectau, într-un amalgam pestriț, bunele
și relele, rafinamentul occidental și pitorescul balcanic, înalta societate cosmopolită ce locuia
în „palatele americane” și mahalaua plină de cocioabe „cu fereastra joasă” împrejmuite de un
gard de pari, jumătate putrezită de ploi39”. Totodată, nu se simte lipsa tonalității nostalgice, a
evocării „sufletului de altădată al Bucureștilor”. Toate capitalele de stat și-au păstrat nu numai
vechile monumente istorice, dar și vechile străzi, vechile cartiere, pasaje urbanistice pitorești
în care dăinuiește sufletul unor epoci și moravuri trecute. „Există o Budapestă veche, pe malul
stâng al Dunării, o Vienă veche, un Paris de altă dată, o Londră cu locuințe de pe vremea lui
Shakespeare40”. Frumoasa capitală a devenit un oraș stat european, un fel de centru al
Balcanilor, urbanistica și arhitectura fiind modificate , înălțate, odată cu însemnătatea-i
politică, la același potențial de confort și artă. S-a făurit un plan de sistematizare, la care au
colaborat personalități pricepute și pe care și-a pus semnătura de consolidare însăși Carol al
II-lea. Pentru noua Românie, pentru noul monarh, pentru noul suflet național și eroic trebuia
să fie ridicată o arhitectură nouă, din materiale noi, pe un loc nou, într-un colț pitoresc al
vastei capitale.

Curând, după preluarea puterii, la 15 august 1930, noul monarh a afirmat, într-un discurs, că
vrea să fie „un Brâncoveanu al culturii României”. Întrucât tema mea de licență se adresează,
în primul rând, Bucureștiului, voi insista doar asupra celor realizate pentru ei. Reprezentările
monarhului au fost esențiale în largul domeniu al culturii: s-a ocupat de sistematizarea
orașului, de modernizarea construcțiilor și aspectului străzilor, de crearea de locuri de
agrement. De educarea tineretului, de organizarea de fundații, de sprijinirea învățământului și
a artiștilor. În anul 1935, în urma unor discuții ample cu arhitecți de marcă din România, în
frunte cu Ion Berindei, s-a finalizat proiectul de sistematizare al orașului București, actual și
astăzi. Prin prisma ideilor sale, făurite apoi de arhitecți, s-au lărgit bulevardele, acestea
căpătând un aspect modern. S-au redimensionat Piața Victoriei, Piața Aviatorilor, apărând
spații noi destinate agrementului și comerțului, cum sunt rotonda de pe Șos. Kiseleff, ș.a.m.d.

2.1. Monumentul Eroilor Aerului

Prin intermediul lor au apărut și edificii reprezentative pentru oraș. Un exemplu semnificativ
îl constituie cea din Piața Aviatorilor, la a cărei inaugurare, în „20 iulie 1935, a participat
monarhul Carol al II-lea, prințul Nicolae, un pasionat aviator și Marele Voievod de Alba Iulia
38
Idem, p. 13.
39
***, Bucureștii anului 1935, Editura Tritonic, București, 2005, p. 7.
40
Idem, p. 9.

11
Mihai41” și o mare mulțime de studenți și militari. Pentru a înțelege mai bine cum a luat
„naștere” acest edificiu, voi încerca să îl prezint, atât din perspectivă istorică, cât și
arhitecturală. „ Fiind situat pe Bd. Aviatorilor, în piața cu același nume, monumentul poate fi
văzut din Piața Victoriei42”. Înălțarea edificiului s-a realizat în urma unui concurs care a avut
loc în anul 1927, fiind prezente 20 de proiecte, toate expuse la Ateneul Român. Prin vot
secret, a fost ales cel mai reușit, cel al sculptoriței de origine rusească. Lydia Kotzebue (1885-
1944), stabilită în România. Realizat între 1930-1935, a fost inaugurat în prezența Principelui,
festivitatea fiind încheiată cu o paradă militară. Înainte de a trage cordonul tricolor, suveranul
a relatat următoarele: „Inaugurăm, în această zi de sărbătoare și de reamintire a aviatorilor,
monumentul prin care o țară întreagă se închină către aceia care, cu sacrificiul vieții lor, au
întărit puterea noastră aeronautică[…]Fie ca aceste plăci de bronz, amintitoare a jertfelor, să
se pună cât mai rar pe această piatră 43”. „Monumentul Eroilor Aerului”, cum este denumit și
inscripționat pe fațada sa, înalt de 20 de m, este compus dintr-un soclu de piatră, în formă de
obelisc, ridicat pe o bază formată din 4 prisme trapezoidale unite în colțuri prin arcuri de
piatră, baza fiind așezată pe un postament circular44”. În vârful obeliscului este așezat Icar,
simbolul omului zburător cu aripile deschise. Edificiul expune ideile care au inspirat crearea
lui, precum, victoria omului, înfrângerea forței de atracție a pământului și sacrificiile făcute de
om pe drumul greu al stăpânirii văzduhului. „Toate statuile sunt realizate din bronz, cea a
eroului aviator având 5 m înălțime și 5 tone greutate 45”. Pe latura din spate a soclului se văd
insignele, căștile și aparatura aviatorilor, iar pe celelalte fațete se află 13 plăci mari din bronz,
pe care sunt gravate numele a 179 de eroi aviatori morți între anii 1912 și 1934 în luptele din
Primul Război Mondial.

Din nefericire, alte statui, asemenea celor amintite anterior, ce împodobeau rotonda de pe Șos.
Kiseleff au fost distruse în timpul și din ordinul regimului comunist. În același context, al
sistematizării străzilor și piețelor orașelor, acestea au fost împodobite de flori și pomi care au
colorat în nuanțe calde Bucureștiul, devenind astfel o frumoasă grădină.

Clădirile au început să capete un alt aspect, net deosebit de cel existent între limitele secolului
al XIX-lea. Era vizibil că se ajungea la o formă de occidentalizare, cerută și impusă de regele
Carol al II-lea prin arhitecții și inginerii constructori, între cei din urmă primând numele lui
Emil Praeger. Se poate aminti în acest sens, clădirea Ministerului Afacerilor Externe, astăzi
Palatul Victoria, din piața cu același nume, clădirea Ministerului Afacerilor Interne, astăzi
sediul Senatului de pe Calea Victoriei, vis-à-vis de fostul Palat Regal și chiar finalizarea
acestuia din urmă, edificiul Școlii de Război, astăzi Academia Militară, Clădirea Facultății de
Drept, etc. Voi face, din nou, o prezentare a edificiilor, din punct de vedere arhitectural,
pentru a înțelege mai bine contextul apariției lor, astfel, după, cum urmează, voi prezenta
Ministerul Afacerilor Externe, astăzi Palatul Victoria: Clădirea s-a păstrat și după 1937,
când a început construirea unui alt sediu al acestui minister. În acea vreme, s-a adus în
discuție demolarea Palatului Sturdza în cadrul unui proiect de sistematizare a Pieței Victoria,
41
Emanuel Bădescu, De toate din vechiul București, Editura Vremea, București, 2013, p. 145.
42
Velntina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, Editura Meronia,
București, 2011, p. 144.
43
Emanuel Bădescu, op. cit., p. 147.
44
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, loc. cit.
45
Ibidem, p. 145.

12
clădirea fiind demolată în anul 1945 în urma unui incendiu. „Noul edificiu a fost construit
după planurile arhitectul Duiliu Marcu (1885-1966). Abia finalizat, construcția a fost grav
avariată în timpul bombardamentelor germane din anul 1944, fiind refăcut 8 ani mai târziu, în
195246”. Clădirea are un plan simetric, pe mai multe niveluri, și prezintă spre piață o fațadă de
100 m. Etajul I, rezervat pentru recepții, are ca piesă dominantă salonul principal (10 x 70 m),
ce ocupă întregul front al fațadei, cu acces direct pe terasa de deasupra arcadelor. Etajele
următoare sunt ocupate de cabinetele miniștrilor, săli pentru consilii și comisii, birouri,
desfășurate de-a lungul culoarelor în formă de E. „Volumul simplu, de forme clasice, prezintă
spre Piața Victoriei o fațadă placată cu marmură albă de Rușchița, ritmată de stâlpi ce
organizează și armonizează întregul front al construcției. Sculptura decorativă poartă
semnătura lui Mac Constantinescu (1900-1970)47”.

Academia de Înalte Studii Militare (Școala de Război). În anul 1939, după 50 de ani de
activitate a instituției, a fost inaugurat, în Cartierul Cotroceni, sediul Școlii Superioare de
Război, construit după ideile lui Duiliu Marcu, lucrările de finisare fiind continuate și după
1940. Edificiul a avut de suferit, ca și zona din jur, de pe urma bombardamentelor din aprilie
și a conflictelor din august 1944 dintre armata română și cea germană, întrucât aici se afla
sediul misiunii Militare Germane în România, atât instituția, cât și celelalte clădiri, fiind
refăcute imediat după război. „Ansamblul se compune din corpul principal și mai multe
pavilioane grupate într-un patrulater cu una din laturi pe Șos. Panduri. Clădirea, alcătuită din
parter și 4 etaje, are în corpul central, scara monumentală și amfiteatrul cu cele 450 de locuri
formând piesele importante ale compoziției48”. Surprinde fațade sobre, cu finisaje executate
din placaje de piatră naturală și tencuieli, soclul fiind din piatră.

Facultatea de Drept, Rectoratul Universității din București. Clădirea situată lângă Opera
Română, a fost ridicată în 1934-1935 după planurile arh. Petre Antonescu (1873-1965).
Edificiul face parte din proiectul realizat de regele Carol al II-lea pentru „ Cetatea
Universitară”, prevăzut în planul de sistematizare a orașului, alături de Casa de Cultură a
Studenților. Amplasată în mijlocul unui parc, are un plan dezvoltat simetric în jurul nucleului
central ce conține curtea de onoare, vestibulul și Aula Magna, cu un diametru de 28 de m și o
înălțime de 17 m, cu o scară monumentală, ce reprezintă axa de compoziție a edificiului.
„Ținuta neoclasică este dată de statuile părinților antici ai Dreptului, acestea fiind plasate
deasupra intrărilor - Licurg, Solon, Cicero, Papinian și Justinian, realizate de Ion Jalea,
Constantin Baraschi, Ioan Grigore Popovici și Spiridon Georgescu 49”. Basoreliefurile de pe
pavilioanele de pe colț, opere ale sculptorului Mac Constantinescu redau „ Dezrobirea unui
sclav în fața magistraților în Forul roman” și „ Justinian înconjurat de magistrați prezintă
codexul său poporului”.

În spatele ultimei clădiri prezentate, pe Calea Plevnei, legionarii au ridicat Casa de Cultură a
Studenților. Fiind un obiectiv de interes pentru educarea studenților, încadrat în proiectatea
„ Cetate universitară”, regele a sprijinit planul și ridicarea edificiului. Tot în timpul domniei

46
Ibidem, p. 192.
47
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, loc. cit.I
48
Ibidem, p. 31
49
Ibidem, p. 120.

13
lui, pe Șos. Kiseșeff, a fost continuat și terminat lucrul la Muzeul Etnografic și de Artă
Națională Regele Carol I, ulterior Muzeul de Istorie a P.C.R., astăzi Muzeul Țăranului
Român. ( Abia în anul 1939, sub direcția prof. Ion Tzigara Samurcaș, muzeul a fost finisat).
Construcția impresionează, în exterior, prin stilul neo-românesc și fațada din cărămidă
aparentă, iar în interior, prin împărțirea cerută de un muzeu modern. În principiu, ultima
caracteristică a făcut ca aceasta să fie în perioada interbelică , poate, cel mai modern muzeu
din S-E Europei.

În afară de aceste edificii destinate unor instituții publice, au fost înălțate blocuri particulare
moderne, asemenea Malaxa, Helgiu și Ferekide, situate pe actualul Bd. Nicolae Bălcescu,
Mica sau Nestor, cum îi mai spuneau bucureștenii după cofetăria-cafenea omonimă situată la
parter, pe Calea Victoriei. În partea de Nord a orașului, apele fetide și bălțile au fost
transformate în parcuri de agrement, Sugestiv numite Luna Park, amenajate între anii 1935-
1939, ele au oferit oaze de relaxare, în special pentru pensionari și pentru copii. Pe malurile
locurilor au fost create și cluburi sportive, ca A.M.A. ( Asociația Magistraților și Avocaților),
Country Club, destinate diplomaților și elitei bucureștene. Tot în această perioadă,
concomitent cu amenajarea Luna Park, numit astăzi, Herăstrău, din pîcate, destul de deteriorat
în zilele noastre, s-a construit și Muzeul Satului. Situat între locul Herăstrău și Șos. Kiseleff,
el a fost ridicat de prof. Dimitrie Gusti, om de cultură. El a fost secondat de o echipă de tineri
erudiți, formată din asistenții săi și din îndragostiți de lumea satului ca Mircea Eliade, Traian
Herseni, Henri H. Stahl, Ernest Bernea , Mircea Vulcănescu, Apostol D. Culea, etc. Au reușit
să creeze o îmbinare măiastră a gospodăriilor țărănești din toată țara, imagine vie a civilizației
române. „ În prima etapă, între anii 1936-1940, muzeul se întindea pe o suprafață de 6, 5 ha,
în care erau amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele mai reprezentative
pentru anumite regiuni din România: case cu anexe gospodărești, o biserică ( din
Dragomirești- Maramureș), troițe, instalații tehnice, fântâni și un scrânciob 50”. Planurile de
amplasament, realizate de dramaturgul și scenograful Victor Ion Popa și de arh. Florea
Stănculescu, valabile în cea mai mare parte și astăzi, reproduc harta României prin gruparea
monumentelor de arhitectură și de tehnică populară pe regiuni.

„Evoluția unui oraș sub diversitatea aspectelor lui edilitare și urbanistice urmează evoluția
socială în general51”. Un asemenea oraș este Bucureștiul, capitala țării noastre. Istoria lui este
strâns legată de istoria formării și afirmării statului român. În viziunea lui Nicolae Ionescu,
Bucureștii, cu ale sale cartiere diferite, se prezintă ca un conglomerat de orașe. „Orgoliul te
îndeamnă să le indici pe cele dominate de blocuri moderne, înălțate de pe vremea regelui
Carol al II-lea, căci sentimentul reconfortant ca apariții prin sânge marilor națiuni occidentale
este persistent și puternic52”. Pe lângă blocuri, mai vedem cinematografe înșirate conform
modei apusene, reclame luminoase, etc. Trecutul modelează constiința colectivă a unui oraș, îi
formează caracterul. Bucureștiul a fost mereu un oraș care s-a reinventat în funcție de
numeroasele schimbări apărute în istoria sa tumultoasă. Bucureștiul s-a aflat la
întrepătrunderea dintre mediul cultural european și cel balcanico-oriental.

50
Ibidem, p. 160.
51
George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. l I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 11.
52
Nicolae Ionescu, Bucureștiul de altădată, Editura Alcor, București, 2002, p. 6.

14
Societatea românească își îndeplinise visul de generații a reîntregirii teritoriale și își arăta
dorința spre nou și modern. „Acum, se întâlnesc cel mai bine tradiția, modernitatea, vechiul și
noul, inovația și conservatorismul53”.

Bucureștiul, capitala noului stat român întregit a căpătat un nou statul național, devenind un
magnet pentru populația din noile clase sociale, venită în oraș împreună cu o serie de
revendicări teritoriale și funcționale: locuințe, transporturi, locuri de muncă. Încheierea Primul
Război Mondial a reliefat presiunea cererii pentru locuințele de tip social. Această cerere,
după cum era de așteptat, nu a putut fi satisfăcută, în special în condițiile creșterii urbanizării,
cu mijloacele tradiționale. În urbanism, pe o axă a timpului, elaborarea planului urbanistic al
unui oraș este etapa inițială, este nucleul de la care pornește transformarea unui oraș. În acest
cadru general al vremii, evaluarea urbanismului bucureștean în relație cu sine, cu teoria și
ambițiile modernității poate fi elocvent pentru că a polarizat toată gândirea urbanistică
românească a începutului de secol XX, dar și toată atenția politică. Planul de sistematizare al
capitalei ar fi fost o scânteie de bună practică pentru restul orașelor, și, totodată, a fost și un
subiect bine cunoscut între specialiști, și nu doar, beneficiind de o bună popularizare prin
publicațiile de larg consum ale vremii.

53
Historia http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/aspecte-socio-culturale-ale-bucure-tiului-
interbelic.

15