UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

Statul și dreptul în România interbelică.

Unificare legislativă.
Dreptul constituțional.

Asist. Dr. I. Drăghici Anghel Mihnea Alexandr

EVOLUȚIA VIEȚII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940)

La nivel social, Marea Unire din 1918 și activitatea reformatoare de dupa aceasta au
generat mutații semnificative. Astfel, a avut loc o creștere importantă a populației țării,
grevată însă, în vara anului 1940, de pierderile teritoriale.
România a devenit un stat de mărime medie, aflându-se în ceea ce privește populația și
suprafața, pe locul 8 și 10 între statele Europei. Cel mai important recensământ al opopulației
s-a desfășurat în anul 1930, când au fost numărați 18025896 locuitori. Dintre aceștia, 71,9%
erau români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni și ucraineni, 2,3% ruși, 2%
bulgari, 1,5% țigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi și croația, o,3% polonezi, 0,1%
greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naționalități.
România a încetat să mai fie un stat de emigrație, mai ales după ce, în 1925, a fost adoptată o
lege ce consfințea libertatea emigrării. Până în 1938, s-au așezat în România 28580 cetățeni
străini și au plecat 11709 cetățeni români. Marea majoritate a populației, în procent de 78,9%
a continuat să trăiască în lumea statelor. Restul, de 21,1%, era concentrată în orașe ca
București, cu 630000 locuitori, sau Cernăuți, Galați și Iași cu circa 400000 locuitori fiecare. O
statistică din 1930, privind repartiția forței de muncă pe profesiuni, arată că 72,3% dintre
locuitori lucrau în agricultură, 9,4% în activități industriale, 4,8% erau funcționari, iar 4,2% se
ocupau de comerț și credit.
Burghezia a jucat un rol important în plan economic și politic. Pozițiile sale s-au consolidat în
urma făuririi cadrului imndustrial al României Mari. Consolidându-și pozițiile social-
economice, întreprinzătorii capitaliști au trasat linia de dezvoltare a societății românești după
Marea Unire. Deși s-a conturat un grup al burgheziei mari, industriale și bancare, reprezentat
între alții, de Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gicurtu, O. Kaufmann, în țara naoastră a
dominat burgezia mică și mijlocie.
Țărănimea a reprezentat principala forță de muncă, fiind, la începutul perioadei interbelice,
subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa răsăriteană. În același timp, după 1929, ea
a cunoscut un proces de stratificare, în cadrul căruia s-a conturat o pătură importantă a micilor
proprietari agricoli și o alta a lucrătorilor agricoli, ea s-a manifestat, în plan politic, ca o
categorie socială care a alimentat toate grupările și partidele politice.
PARLAMENTUL ȘI BURGHEZIA – FACTORI IMPORTANȚI AI VIEȚII
POLITICE
În cadrul vieții politice din România interbelică Parlamentul și Monarhia au jucat un rol
semnificativ. Parlamentul reprezenta puterea legislativă și, în cadrul regimului democratic, era
un organism de primă importanță. La baza activității sale au stat art. 33 și 42 din Constituția
din 1923, ce au prevăzut că puterea emană de la națiune și că membrii Parlamentului
reprezentau națiunea. Având o structură bicamerală, fiind format din Adunarea Deputaților ș
Senat, er era un for de control al activității executivului. Miniștrii erau responsabili pentru
actele lor în fața Parlamentului. Totodată, Paramentul a găzduit ample dezbateri, ce s-au
concretizat în importante hotărâri asupra marilor probleme ale societății românești între cele
două războaie mondiale, și anume ratificarea tratatelor de pace după primul război mondial,
Constituția din 1923, organizarea administrativă, evoluția economică și direcțiile sale
primordiale, consultările electorale, progresul culturii și altele.
Funcția de președinte al Parlamentului reprezenta încununarea unei îndelungate activități
social-politice și culturale. Printre deținătorii acestei demnități menționăm pe Nicola Iorga,
Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru Lapedatu și alții. Parlamentul a fost dominat, în
ceea ce privește culoarea ăpolitică a membrilor săi, de către Partidul Național Liberal și de
Partidul Național Țărănesc, dar și de către alte partide, urmare a divesrificării spectrului vieții
politice. Au activat în cadrul său reprezentanții marii burghezii, dar, cu precădere, ai celei
mici și mijlocii – intelectuali, juriști, învățători, avocați, industriași, reprezentanți ai
minorităților naționale.
Monarhia a avut în România un rol tradițional. Ea a îmbrăcat forma constituțională,
prerogativele fiind stabilite prin Constituția din 1923. În acord cu legea fundamentală a țării și
Statulul Casei Regale din anul 1884, regele, din dinastia Hohenzollern – Sigmaringen,
exercita dreptul de grațiere, era șeful forțelor armate, conferea decorații, avea dreptul de a
încheia acorduri și a bate monedă. Orice act al suveranului trebuia însă contrasemnat de
ministrul de resort. Până în anul 1938 acestea au fost prerogativele de care s-a bucurat
Monarhia în România. Ulterior, ele au sporit grație politicii personale a lui Carol al II-lea.
În perioada domniei lui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Partidul Național Liberal și
șeful acestuia Ion I.C. Brătianu, a avut un ascendent deosebit asupra monarhiei pe care de
fapt, a tutelat-o. La 15 octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia,
ceremonia de încoronare a lui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României.
ÎNCORONAREA REGELUI FERDINAND I ȘI A REGINEI MARIA LA ALBA-
IULIA, ÎN 1922

Serviciul religios a fost asigurat de către Miron Cristea, Patriarhul României, și Episcopii
Bălan și Pimen al Ardealului, și respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit coroana de
la Mihail Pherekide, președintele Adunării Deputaților și și-a așezat-o singur pe cap. Apoi a
încoronat-o pe regina Maria. Se împlinea, astfel, și profeția lui Nicolae Filipescu, care îi
declarase regelui: Sire, ești trimisul lui Dumnezeu, ca să împlinești visul unui neam. Vei fi
cel mai mare voievod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: domn al
Ardealului, al țării Românești și Moldovei.

La festivitățile de la Alba-Iulia și București, au luat parte reprezentanți din 13 state ale lumii
ca o nouă confirmare internațională a Marii Uniri. Printre aceștia menționăm pe ducele de
York, generalii Berthelot și Weygand, regina Elisabeta a Greciei și Maria a Iugoslaviei,
principesa Beatrice de Bourbon.
Odata cu Criza Dinastică și mai ales în perioada Regenței (1927-1930), monarhia a devenit un
instrument al partidelor politice. Criza a fost provocată de către prințul moștenitor Carol. S-a
iscat astfel o luptă pentru controlul puterii politice între Ion I.C. Brătianu și Carol. În 1925,
Carol a reprezentat Curtea Regalăa României la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. La 12
decembrie 1925, prințul a trimis o scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, prin care a renunțat
la prerogativele de moștenitor al tronului și a rămas în străinătate împreună cu Elena
Lupescu. Prințul mai renunțase o dată la tron în 1918, după ce se căsătorise în secret cu Ioana
Maria Valentina sau Zizi Lambrino, și cu greu a fost convins atunci să accepte anularea
actului. La 28 decembrie 1925, Carol a reconfirmat însă atitudinea sa, la Milano, în fața lui
Hiott, ministrul Casei Regale, care a făcut o ultimă încercare de a-l convinge să renunțe la
gestul său. La 30 decembrie 1925, Consiliul de Coroană de la Sinaia a acceptat renunțarea la
tron a lui Carol.
La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat proiectele de lege, ce urmau să
fie înaintate Parlamentului și care confirmau noua realitate de la conducerea țării. În ziua
următoare, camerele reunite ale Parlamentului au luat act de hotărârea de renunțare la tron a
prințului Carol și au proclamat succesor al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Mihai, sub
autoritatea unei Regențe. Lui Carol, devenit Carol Caraiman, i s-a interzis ferm intrarea în
România și s-au prevăzut măsuri drastice contra acelora ce puneau în discuție actul de la 4
ianuarie 1926. În 1927 a murit Ferdinand, și pe neașteptate și Ion I.C. Brătianu. Criza
dinastică a împiedicat asupra dezvoltării politice normale a statului român. Pe de o parte,
P.N.L a încercat să-și subordoneze Regența, prin includerea în cadrul său a reginei Maria. Pe
de altă aprte, s-a desfășurat în țară o puternică agitație politică pe tema revenirii lui Carol la
tron. Ea a fost folosită de Partidul Național Țărănesc pentru a lovi și răsturna pe liberali de la
putere. Astfel, s-a inițiat, la 6 mai 1928, o mare adunare național-țărănească la Alba-Iulia,
unde se zvonea că trebuia să sosească și Carol. De aici, urma să se organizeze un marș spre
București, pentru a răsturna pe liberali și a cuceri puterea. Iuliu Maniu era, totodată, dornic să
intre în legătură cu Regența, pe care a dorit să și-o subordoneze prin intrarea în rândurile sale
a lui Constantin Sărățeanu. Dar, abia la 10 noiembrie 1928 Iuliu Maniu a format guvernul,
primul guvern național-țărănesc din istoria românilor.
SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE. EXTREMA DREPATĂ ȘI STÂNGĂ ÎN
VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI.
Sistemul formațiunilor politice s-a remarcat în România interbelică printr-o complexitate
deosebită, urmare a profundelor mutații social-economice de după Marea Unire. Ele au
exprimat interesele unor pături, grupări și forțe sociale, fiind prezente în toate etapele
regimului politic intern. Rolul important l-au jucat partide ca Partidul Național Liberal și
Partidul Național Țărănesc, ce au avut o dinamică proprie. Evoluția economică și socială a
influențat însă și mișcările partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând în haine și cu
denumiri noi. Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena istoriei. Partidul
Conservator Progresist reprezenta interesele marilor proprietari funciari. El era condus de
Alexandru Marghiloman, iar organul său de presă era -Steagul-. Conservatorii au fost afectați
de reforma agrară din 1921 cu consecințele sale social-economice și de faptul că nu posedau
organizații la scara întregii țări.
Fondat în 1908, Partidul Conservator-Democrat era condus de către Take Ionescu, iar tribuna
sa de presă era ziarul -Românimea-. El era exponentul proprietarilor agricoli interesați de
aspectele noi ale dezvoltării economice. În 1919 și-a schimbat denumirea în Partidul
Democrat. Take Ionescu și-a văzut visul cu ochii, acela de a ajunge prim-ministru, doar o lună
de zile, între 17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922, deoarece a primit vot de neîncredere în
Parlament. În 1922 formațiunea a fuzionat cu Partidul Național.
Partidul Naționalist-Democrat, condus de Nicola Iorga a continuat să activeze și după 1918.
Tribuna sa de presă era -Neamul Românesc-. El a grupat mica burghezie și, în general,
intelectualitatea democrată. S-a pronunțat în mod masiv pentru sprijinirea tronului. Rivalitatea
dintre N. Iorga și A.C. Cuza a dus la retragerea celui din urmă din partid, în 1920, și formarea
Partidului Naționalist-Democrat Creștin. În 1923, A.C.Cuza a format Liga Apărării Naționale
Creștine. În aprilie 1918 s-a constituit la Iași Liga Poporului. Liderul său era Alexandru
Averescu, numit în 1930 mareșal al României. În 1920 a devenit primul partid care avea
adepți la nivelul întregii țări. Guvernul Averescu (1920-1921) a addoptat o serie de măsuri
importante pentru dezvoltarea României, și anume legile de reformă agrară, unificare
monetară, reforma financiară, primul buget al României întregite. Frământările din interiorul
partidului au dus, în 1925, la fuziunea cu resturile Partidulul Conservator Progresist.
În 1918 s-a constituit și Partidul Țărănesc. El a fost exponentul Păturii înstărite de la sate –
preoți, învățători, țărani înstăriți. Își expunea ideile prin ziarul -Țara Nouă- și apoi – Aurora-.
Fondatorul său a fost învățătorul Ion Mihalache. Printre formațiunile importante din această
perioadă s-au numărat și cele din provinciile unite din 1918 cu România, și anume Partidul
Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț, Partidul Democrat al Unirii din Bucobina,
având în frunte pe Ion Nistor, și Partidul Național Român din Transilvania.
Partidele care au articulat în jurul lor cele mai importante desfășurări de forțe au fost Partidul
Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. P.N.L. a reprezentat interesele burgheziei
industriale și financiare, ale căror poziții economice și politice s-au consolidat mult după
Marea Unire. Marea majoritate a capitalului liberal era plasat în industrie, sistemul bancar și
comerț, chiar și în agricultură, deși într-o proporție mult mai mică. La conducerea sa s-au
succedat Ion I.C. Brătianu de fapt și unul dintre cei mai de seamă oameni politici români, care
a dat numele său perioadei dintre 1918-1927, decada brătienistă, Vintilă Brătianu, I. Gh.
Duca, Constantin(Dinu) I.C. Brătianu. În decembrie 1930 președinte al P.N.L. a fost ales I.
Gh. Duca, care a luptat pentru refacerea organizațiilor județene și a prestigiului partidului.
Deoarece acesta a fost asasinat de către legionari la Sinaia, la 29 decembrie 1933, șef al
partidului a fost ales, în 1934, Constantin Dinu I.C. Brătianu.
Partidul Național Țărănesc s-a format, la 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național
Romîn cu Partidul Țărănesc. Una dintre condițiile de bază ale fuziunii a fost înlăturarea lui
Constantin Stere, cadru de seamă în conducerea Partidului Țărănesc. Partidul a guvernat țara
în anii crizei economice din anii 1929-1933 și s-a confruntat cu grave probleme. Partidul nu a
fost scutit de frământări interne și sciziuni, fiind părăsit mai ales de elementele din apripa
stângă. Numirea în 1933 de către Carol al II-lea, din nou contra uzanțelor parlamentare, a lui
Alexandru Vaida-Voievod ca prim-ministru în locul lui Iuliu Maniu, ce dețiea șefia partidului,
a dus la accentuarea divergențelor între cei doi oameni politici, ceea ce slujea, de fapt, politicii
regale. În septembrie 1933 a fost ales președinte al P.N.Ț Ion Mihalache, iar la conducere au
fost numite cadre tinere, ca Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, care și-au propus revigorarea
partidului.
În 1937, în urma demisiei lui Ion Mihalache, Iuliu Maniu a revenit la conducerea partidului.
La alegerile din 20 decembrie 1937, deși a semnat cu liderul legionarilor, Corneliu Zelea
Codreanu, un pact de -neagresiune electorală-. P.N.Ț. nu a obținut rezultate deosebite. Iuliu
Maniu ca și Dinu Brătianu, a protestat, după 1938, față de instaurarea monarhiei autoritare a
lui Carol al II-lea, dar s-a mărginit la unele memorii și declarații politice.
Mișcarea socialistă din România a trecut, în perioada interbelică, prin numeroase frământări,
generate de tendința unor lideri de a acționa sub influența revoluției bolșevice din Rusia, din
1917. Din noiembrie 1918, Partidul Social-Democrat din România a adoptat denumirea de
Partidul Socialist. În 1927 s-a constituit Partidul Social-Democrat, care s-a manifestat în viața
politică a țării drept partidul muncitorilor industriali. În 1928 s-a desprins din rândurile sale o
grupare care a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România., intitulat apoi, în
1932, Partidul Socialist Independent.
La extrema dreaptă a vieții lopitice s-a aflat mișcarea legionară. Concentrând mai multe
grupări politice, ea s-a remarcat printr-o teorie periculoasă și nocivă pentru tineret – teoria
purificării prin moarte, care a exacerbat misticismul, a promovat ra, intoleranța, a făcut
apologia crimei. În 1923 A.C. Cuza a fondat - Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.),
al cărei ziar era Apărarea Națională. Ea dispunea de o organizație paramilitară, lăncierii. În
cadrul LANC s-a conturat o grupare condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Acesta, în
octombrie 1924, a ucis la Iași în incinta tribunalului, pe prefectul poliției, Constantin Manciu.
În 1927 Codreanu a pus bazele unei noi organizații fasciste – Legiunea Arhanghelul Mihail,
care și-a schimbat denumirea în 1930 în Garda de Fier. Pericolul reprezentat de aceasta
organizație pentru viitorul țării a determiat pe primul ministru, I.Gh. Duca, ca, printr-un jurnal
al Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, să interzică Garda de Fier. Drept răspuns, la
29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, trei legionari l-au ucis pe primul ministru.
Unii reprezentanți ai cercurilor conducătoare, regele Carol al II-lea însuși, au tratat cu
legionarii în speranța că-i vor putea folosi ca masă de manevră. La alegerile din 20 decembrie
1937 partidul legionar s-a situat pe locul al treilea. La începutul regimului de guvernare
personala al lui Carol al II-lea organizația s-a autodizolvat, Corneliu Zelea Codreanu și
conducători importanți au fost închiși. Împrejurările legate de lipsa de sprijin politic și social
pentru regimul carlist, criza sa de autoritate, presiunile Germaniei hitleriste, izolarea politico-
diplomatică a țării, l-au determinat pe Carol al II-lea, în vara anului 1940, la o reconciliere cu
legionarii.
Ascendentul deosebit al liberalilor între anii 1922-1928 s-a tradus prin publicarea unei noi legi
electorale. La 27 martie 1926 s-a publicat legea -primei electorale-. Potrivit prevederilor sale,
partidul care obținea 40% din totalul veniturilor primea 50% din locurile din Parlament.
Repartizarea mandatelor se făcea astfel; din numărul total de mandate pe țară se scădeau mai
întâi cele atribuite grupărilor minoritare în zonele în care acestea dominau, chiar dacă nu
întruniseră minim 2%. Mandatele rămase se îmărțeau între partidul victorios în alegeri, ce lua
50%, iar restul între toate partidele participante la alegeri, inclusiv, din nou, cel victorios,
conform numărului de voturi. Legea era astfel, în esența sa, în contradicție cu Constituția din
1923, căci favoriza un singur partid politic.
Criza economică din ani 1929-1933, deși s-a repercutat violent asupra societății românești, a
determinat numeroase eforturi din partea executivului pentru a-i limita efectele.
După anul 1934, statul român s-a angajat pe linia protejării economiei naționale și a devenit
primul acționar. S-au adoptat unele măsuri privind încurajarea întreprinderilor, controlul
activității unor carteluri, măsuri de lichidare și reeșalonare a datoriei publice și țărănești. În
același timp, guvernele au devenit, treptat, instrumente în mâna lui Carol al II-lea, tot mai
interesat în instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice și activitatea
lor parlamentară. Se deschidea drumul către regimurile autoritare în România.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA ITNERBELICĂ

 În evoluția economică a României, între anii 1918-1940, se pot deosebi câteva etape
de dezvoltare: 1. 1919-1928, etapa refacerii economice și a accelerării sale în condițiile
consolidării statului național unitar. 2. 1929-1933, etapa crizei economice. 3. 1934-1940,
etapa unui susținut progres economic pe seama comenzilor de stat și a necesităților de apărare
a țării. Pe fondul progresului economic s-au conturat câteva direcții primordiale, și anume:
modernizarea, prin dezvoltarea industriei proprii, o politică protecionistă, rolul statului în
economie, colaborarea avantajoasă cu capitalul străin. După războiul de reîntregire națională
și distrugerile provocate de desfășurarea acestuia, refacerea economică s-a impus ca o cerință
de seamă. Aceasta în condițiile în care, în 1919, producția economică a României a
reprezentat circa 20-25% din cea înregistrată în anul 1913. Și alți indicatori argumentează
situația grea a economiei naționale. În 1919, de pildă, agricultura a înregistrat un puternic
regres, căci România, care fusese un traditional exportator de cereale, a fost nevoită să
importe grâu pentru populație. În 1918, extracția de petrol a reprezentat doar 47% din
cuantumul anului 1913. Într-o situație foarte grea se afla și sistemul financiar, apăsat de
inflație și circulația mai multor monede. Ca urmare a unor eforturi susținute, situația
economică s-a îmbunătățit însă după 1924.
Criza economică din 1929-1933 s-a repercutat negative asupra ansamblului economiei
românești, în condițiile specific de dezvoltare a țării noastre. Primele semne au apărut încă de
la finele anului 1928. Dezorganizarea economică a avut în România unele trăsături specific,
reieșite din: statutul agriculturii în ansamblul enocomiei, contractarea de noi împrumuturi
externe, scăderea prețurilor materiilor prime, presiunea capitalului strain, repercursiunile sale
asupra maselor populare. Criza a cuprins toate ramurile economice, ducând la închiderea a
numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producției și a puterii de cumpărare a populației,
falimentul a numeroase bănci. Salariile și pensiileau scăzut sau nu au fost plătite deloc, iar
investițiile au fost reduce drastic. Volumul producției industriei a coborât cu 50%. Reduceri
notabile sunt consemnate la producția de fontă – de la 72000 tone (1929) la 2000 tone (1933),
- și de cărbune – de la peste 3000000 tone (1929) la 1500000 tone (1933). Apogeul crizei a
fost atins în anul 1932, când erau înregistrați, în România, 300000 șomeri. Reorganizarea
economiei, inclusive pe baza unor măsuri instituționale – fondarea Ministerului Economiei
Naționale și Înzestrării Armatei, a Corpului Superior de Control – investițiile de capital,
comenzile de stat, încurajarea unor ramuri și subramuri noi au determinat, după 1934, o nouă
etapă de dezvoltare a economiei. S-au întreprins, totodată, măsuri pentru creșterea participării
statului la finanțarea industriei chimice, textile, electrotehnice.
Anul 1938 ocupă o poziție central în istoria economiei naționale, fiind momentul de
vârf al perioadei interbelice. În acest an, România avea un venit national pe locuitor de 110
dolari S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia, Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria,
Ungaria. Industria contribuia cu 30,8% la crearea venitului national. În același an s-au extras,
între altele, 6500000 tone petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238000 tone
cărbune, 280000 tone oțel, 140000 tone minereu de fier, 143000 tone zahăr. Indicele
producției industrial a fost de 133%, România fiind plasată, astfel, înaintea Ungariei –
(126,5%) și Poloniei (118%), După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat exportator de
materii prime și importator de utilaje industriale. Țara noastră a ocupat locul șase în lume și
întâi în Europa la producția de petrol, locul doi în Europa la gaze naturale și aur, locul patru în
Europa la grâu. Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l-au avut industriașii, bancherii
și oamenii de afaceri, precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociornița, O.
Kaufman, Ion Gigurtu, grupați în juru lregelui Carol al II-lea. Situația internațională gravă,
din vara anului 1940, și impunerea recunoașterii rapturilor teritoriale României – Nord-Vestul
Transilvaniei, (Dictatul de la Viena), teritoriul dintre Prut și Nistru, Basarabia ( pe baza
pactului Ribbentrop – Molotov ), și Cadrilaterul, au afectat masiv unitatea firească a statului
national roman, dezvoltarea sa economică.
În perioada interbelică, economia României a avut, astfel, un caracter agrar-industrial,
care, pe parcursul evoluției sale a cunoscut unele modificări, în sensul atenuării ponderii
sectorului agricol în favoarea celui industrial, fără a schimba însă imaginea de ansamblu.
Agricultura nu a mai avut însă rolul decisive în economie. Dinamismul a fost, totodată, un
atribut important al evoluției economiei în anii 1918-1940. Ritmul mediu de dezvoltare al
industriei românești a fost de 5,3-5,5%, printre cele mai ridicate din Europa interbelică. Indice
de seamă al nivelului de dezvoltare al economiei, gradul de înzestrare tehnică nu a fost
uniform, căci, într-o mare măsură, țara noastră a continuat să rămână un stat importator de
utilaje și mașini industrial. În timp ce întreprinderi, precum I.A.R. Brașov, Malaxa sau Reșița
au dispus de un nivel de înzestrare tehnică comparabil cu standardele de pe plan Mondial,
marea majoritate a întreprinderilor a rămas deficitară din punct de vedere tehnologic.
Repartiția în plan territorial a zonelor industrial, ca și înzestrarea lor tehnică, a fost inegală.
Cele mai puternic industrializate arii geografice au fost București-Ploiești-Valea Prahovei,
Brașov-Mediaș-Sibiu-Turda-Cluj, Hunedoara-Arad-Timișoara-Reșița-Baia Mare-Satu Mare,
Bacău-Piatra Neamț, Galați-Brăila. Principalele preocupări teoretice privind calea de urmat în
viitor de către societatea românească au polarizat o vastă dezbatere în perioada interbelică. Ea
a vizat și economia, alături de regimul politic și rolul luptei sociale. Între curentele de idei cu
largă audiență s-au impus neoliberalismul, țărănismul sau agrarianismul și marxismul.
Neoliberalismul a avut drept teoriticieni pe Mihai Manoilescu, Ștefan Zeletin, Vintilă
Brătianu, I. Gh. Duca, Victor Slăvescu. El a accentuat rolul industriei și a întrevăzut o strână
legătură între industrializare, modernizare și consolidarea independenței politice. Statul urma
să joace un rol important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică. Politica
economică inspirată de acest current, „prin noi înșine” a fost susținută , între 1922-1928, de
Partidul Național Liberal.
Pe fondul expansiunii capitalului străin în România, ea a vizat ocrotirea economiei
naționale și consolidarea puterii economice a burgheziei industriale și financiare,
supraevaluând însă capacitatea financiară a țării. Ea a considerat, de asemenea, că progresul
României era legat de dezvoltarea industriei. Tototdată, ea a urmărit expoatarea bogățiilor
solului și subsolului cu sprijinul primordial al capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul
străin nu era exclus, ci doar limitat, pentru a fi mai bine controlat. Principalele sale
instrumente de realizare au fost societățile mixte, împrumuturile, importurile de mașini și
unelte. În sprijinul său, s-au adoptat o serie de măsuri legislative – legea pentru retragerea din
circulație a coroanelor și rublelor (1920), legea privind comercializarea și controlul
întreprinderilor economice ale statului (1924), legea minelor (1924), legea pentru stabilizarea
monetară (1929).
Legea minelor a fost dezbătută pe larg, mai ales ca urmare a aplicării principiului
proprietății statului român asupra bogățiilor subsolului, care a trezit ostilitatea marilor
monopoluri petroliere.
Țărănismul a fost teoretizat, între alții, de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Gheorghe Zane,
Ion Mihalache și a constituit ideologia micilor proprietari agricoli. România urma să fie, în
viziunea acestor teoriticieni, un stat agrar, în care dezvoltarea industriei să fie subordonată
progresului agriculturii, inspirată de cea daneză și practicată pe baza principiilor moderne. Se
aprecia că de progresul agriculturii deindeau aprovizionarea pieții interne, asigurarea
necesităților de hrană ale populației, caracterul activ al balanței comerciale externe. Deoarece
se considera că România nu dispunea de capitalul necesar propășirii economice, prin politica
economică a „porților deschise” s-a încercat încurajarea capitalului străin, dar nu în dauna
ecelui autohton, între cele două tipuri de capital urmând chiar să se instaureze o egalitate de
tratament. Această politică a fost abandonată, în mod oficial, în 1932.
Marxismul, asupra căruia s-au aplecat, între alții, Șerban Voinea și Lucrețiu Pătrășcanu, a
argumentat, și el, importanța procesului de industrializare ce trebuia intensificat în România.
PRINCIPALELE RAMURI ALE ECONOMIEI ȘI TENDINȚELE MANIFESTATE ÎN
CADRUL LOR.
Ramură economică importantă, agricultura nu a încetat să preocupe guvernele din perioada
interbelică. Ea s-a remarcat, prioritar, prin caracterul său extensiv, dar într-o măsură mai mică,
și prin interesul pentru cultura intensivă a unor plante, iar între 1918-1926, pentru a asigura
aprovizionarea populației, exportul de cereale a fost restrâns. Repartiția inegală a proprietății
funciare a generat acutizarea problemei agrare. S-au adăugat lipsa de capital și a unor forme
de creditare corespunzătoare a țărănimii, lipsa de inventar viu și mecanizarea insuficientă.
Modificarea art. 19 din Constituție a deschis drum, în plan legislativ, unei rezolvări a
problemei agrare. În aceste condiții, reforma agrară din 1921, precedată de decretele-lege
pentru expropriere, din decembrie 1918, a deschis calea către emanciparea economică a
țăranilor prin acordarea către aceștia a unui lot mic de pământ. Au fost expropriate, proprietăți
agricole care au însemnat 5812200 hectare arabile, pășuni, fânețe, adică 66% din marea
proprietate de peste 100 hectare. Au beneficiat de această măsură 1,4 milioane de gospodării
țărănești. Astfel, structura agrară a țării s-a modificat, unitatea economică de bază devenind
micul lot țărănesc, de până la 10 ha, cu o productivitate scăzută însă. S-au adăugat greutățile
în aplicarea pe teren a prevederilor reformei, continuarea procesului de fărâmițare a
proprietății țărănești, încât în 1938, un milion de țărani erau complet lipsiți de pământ, lipsa
de inventar agricol, răscumpărarea foarte mare a terenurilor, în 1930-1931, valoarea datoriilor
țărănești depășind de cinci ori valoarea pământului Producția de cereale a crescut însă de la 7
milioane tone în 1924 la 9 milioane tone în 1928, și a înregistrat cote importante, cu
precădere, la grâu și porumb. România se situa pe locul întâi în Europa la producția globală de
porumb și pe locul patru în ceea ce privește grâul.
Progrese importante au fost înregistrate, în 1928, la creșterea vitelor mari, ovinelor și
porcinelor. În același an erau menționate în țară 5732 de tractoare.
Criza economică din 1929-1933 a determinat scăderea suprafeței cultivate și a prețului la
produsele agricole. Țărănimea a fost silită, în aceste condiții, să contacteze noi datorii, ceea ce
a generat, ulterior, vânzarea silită a numeroase loturi de pământ. Acestei probleme presante în
viața social-economică au încercat să-i răspundă unele măsuri legislative, precum în curajarea
învățământului agricol, exportul de cereale, legile de conversiune a datoriilor agricole, din
1932 și 1933, și respectiv legea asanării datoriilor agricole, din același an. Economia
românească în perioada interbelică a fost martora creșterii rolului industriei, în ansamblu, ce
reprezenta, alături de meserii, în 1926, 37% din valoarea totală a producției. Ea a fost
favorizată de bogăția de materii prime, de politica oficială de credite, de măsurile leghislative
avantajoase. La nivelul producției industriale a crescut ponderea industriei mari și s-a
diminuat corespunzător cea a industriei mici și mijlocii. Un rol important pe această direcție l-
a avut și politica de investiții a cărui nivel a crescut, de exemplu, de la 8100000 lei, în 1927, la
24000000 lei, în 1938, în industria petrolieră. Avându-se în vedere importanța refacerii
industriale și încurajarea, în general, a economiei, numai între 1918-1921 au fost emise 63 de
acte normative, ce au contribuit la demarajul economiei românești. Producția de cărbune a
crescut de la 2500000 tone în 1923, la 3000000 tone în 1928, cea de țiței de la 1900000 tone
în 1924 la 4,3 milioane de tone în 1928. În România au funcționat, în deceniul trei al secolului
nostru, 60 de rafinării. Între 1925-1927, 7 mari societăți petroliere – Unirea, Creditul minier,
Concordia-Sirius, Româno-Americana, Petrolul Românesc, Astra Română, Steaua Română –
controlau 79% din producția țării. Necesitățile legate de refacerea economiei au impus mutații
deosebite și în industria metalurgică, reprezentată de întreprinderi ca Malaxa și Copșa Mică-
Cugir. Izbucnirea crizei economice din 1929-1933 a dus însă la scăderea producției
industriale, cu excepția exploatării petrolului, și a prețurilor la produsele agricole și
industriale, creșterea numărului de șomeri. Circa 10000 întreprinderi de diverse categorii au
fost declarate falimentare. În 1932, când criza a atins apogeul în România, valoarea producției
industriale a scăzut cu 50% în ansamblul economiei. Singura ramură care a continuat să aibă
creșteri de producție a fost cea petrolieră. Concomitent, exportul de produse petroliere a urcat
de la 3 milioane tone la 5 milioane tone între 1929-1933, deoarece prețul la țiței era în
scădere.
DREPTUL CONSTITUȚIONAL

Constituția din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,
constituindu-se practic, într-o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se explica
faptul că noul text constituțional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior. In
consecință, au fost menținute vechile principii și norme caracteristice monarhiei
constituționale parlamentare: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului
reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul
inviolabilității monarhului, principiul responsabilității ministeriale, principiul rigidității
constituționale, principiul supremației Constituției în raport cu celelalte legi. Acestora le-au
fost adăugate însă si câteva noi, așa cum au fost: principiul statului național unitar, principiul
naționalizării subsolului si principiul supremației legii si a statului de drept. Caracterul
național unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o continuare firească a
prevederii din vechea Constituție care afirma ca Principatele Unite Române constituie "un
singur stat indivizibil".
Noua formulare reflecta, așadar, pasul înainte făcut prin desăvârșirea unității naționale si de
stat a României. Tot în sensul unei continuități trebuie privite si celelalte două caracteristici
ale statului păstrate din textul constituțional anterior, respectiv cea referitoare la caracterul
indivizibil al statului si cea legată de caracterul inalienabil al teritoriului național.
Drepturile si libertățile cetățenești. In noul text constituțional, noțiunea de "român" a
căpătat un sens nou, care depășea semnificațiile etnice si confesionale pe care i le conferiseră
textul din 1866. Astfel, referirile la "români" nu mai apelau la vechile distincții de factura
etnica, lingvistică sau confesională, apropiind sensul noțiunii de conceptul modern de
"cetățean".
In titlul referitor la drepturile românilor, sunt enumerate in articole distincte majoritatea
drepturilor si libertăților cetățenești: egalitatea cetățenilor in fata legii; libertatea individuală;
libertatea conștiinței; inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondentei; libertatea
întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiționare; dreptul de a-i acționa in judecata pe
funcționarii publici. A fost menținută in totalitate libertatea presei, prevăzându-se răspunderea
civila solidara a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea tipografiei pentru
acele publicații neperiodice ai căror autori sau editori erau necunoscuți. A fost suprimata
obligativitatea căsătoriei religioase, instituindu-se totodată egalitatea intre sexe.
Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condițiile in care femeile urmau sa-si
exercite drepturile politice.
Cu privire la dreptul de proprietate, Constituția din 1923 a menținut caracterul sacru si
inviolabil al proprietății, stabilind regula ca nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de
utilitate publica si după o dreaptă si prealabilă despăgubire stabilita de justiție. Constituția din
1923 nu mai definea însă cazurile de utilitate publica, așa cum o făcuse cea din 1866, ci lasă
legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia ca
proprietarii puteau fi expropriați nu numai pentru cele trei cazuri prevăzute anterior de textul
din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale.

Potrivit însă modificării aduse in 1917 articolului 19 din Constituția anterioara, conceptul de
utilitate publica includea si imperativul dezvoltării gospodăriei țărănești ca baza a producției
agricole. Coroborând cele doua modificări majore ale textului constituțional din 1866, rezulta
ca proprietatea a căpătat in 1923 o funcție de utilitate sociala, ceea ce ii permitea statului sa
facă exproprieri pentru a putea pune in aplicare reforma agrara.
Principiul naționalizării subsolului afirma ca statul putea folosi subsolul unei proprietăți
pentru lucrări de folos obștesc. Zăcămintele miniere, precum si bogățiile subsolului erau
declarate proprietate de stat, in vreme ce căile de comunicație, apele navigabile si flotabile,
precum si spațiul atmosferic au fost incluse in domeniul public.
Conform principiului separației puterilor, Constituția din 1923 a menținut cele trei categorii
de organe care exercitau puterile in stat (legislativa, executiva si judecătorească), declarându-
le independente una de cealaltă.
Coroborând principiile suveranității naționale, guvernământului reprezentativ si separației
puterilor, rezulta ca a fost menținut vechiul regim reprezentativ in care rolul principal revenea
organelor care exercitau puterea legislativa.
Puterea legislativa se exercita in continuare in mod colectiv de către Rege si Reprezentanta
Națională bicamerala. Lucrările acesteia erau convocate de către Rege, monarhul având atât
dreptul de a le convoca in sesiuni ordinare sau extraordinare, cat si pe acela de a dizolva una
sau ambele Camere. Constituția din 1923 acorda dreptul de inițiativă legislativa atât Regelui,
cat si Reprezentantei Naționale. Propunerile legislative erau discutate si aprobate de către
majoritatea celor doua Adunări, după care erau înaintate Regelui spre promulgare. Acesta din
urma își menținea însă pe mai departe posibilitatea de a refuza sancționarea legilor adoptate
de Reprezentanta Națională.
Membrii celor doua Camere erau aleși prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal.
Sistemul de vot a încetat sa mai fie cel unipersonal, in locul sau fiind introdus scrutinul pe
lista.
Mandatul membrilor celor doua Camere era stabilit pentru o perioada de 4 ani.
Sistemul electoral. In anul 1926 a fost adoptata o noua lege electorala care, in acord cu textul
constituțional, stabilea numărul parlamentarilor, formula de organizare a circumscripțiilor
electorale, precum si modul de repartizare a mandatelor din Camera Deputaților si Senat.
Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaților, noua lege venea sa înlocuiască principiul
reprezentării proporționale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare. Sistemul primei
majoritare se întemeia pe următoarea distincție de baza: formațiunea politica ce obținea 40,1%
din voturile totale pe tara era declarata grupare majoritara, in vreme ce restul formațiunilor
primeau statutul de grupări minoritare. In cadrul mecanismului de atribuire a mandatelor,
urma calcularea procentajelor obținute in fiecare circumscripție, iar acolo unde una dintre
grupări obținea majoritatea absoluta (cel puțin 50 % din voturi), respectiva grupare primea in
circumscripție numărul de mandate conform procentului obținut. In continuare, din numărul
total al mandatelor pe tara, se scădea numărul mandatelor atribuite in circumscripțiile in care
se realizaseră majorități absolute, iar mandatele ramase din aceste circumscripții, împreună cu
mandatele ramase din circumscripțiile in care nici o grupare nu obținuse majoritatea erau
împărțite astfel: 50 % dintre mandate reveneau grupării declarata majoritara la nivel național,
ceea ce constituia prima electorala; 50 % din mandate erau împărțite proporțional cu
procentajele obținute in alegeri, intre beneficiarii acestei jumătăți din numărul mandatelor
fiind inclusa si gruparea majoritara; grupările politice care nu obțineau cel puțin 2% pe tara nu
luau parte la aceasta împărțire a mandatelor.
In ceea ce ii privește modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituția prevedea doua
modalități: unii erau aleși, alții erau considerați membri de drept.
Senatorii aleși erau desemnați astfel:
a) o parte dintre ei erau aleși prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal; la alegeri
toate mandatele din fiecare circumscripție electorala reveneau partidului care obținea cele mai
multe voturi (sistemul majorității relative);
b) o parte erau aleși de către membrii consiliilor județene si comunale (urbane si rurale),
întruniți intr-un singur colegiu pe fiecare județ, astfel încât era ales cate un senator pentru
fiecare județ;
c) o parte erau aleși de către membrii camerelor de comerț, de industrie, de munca si de
agricultura, reuniți in colegii separate, astfel încât pentru fiecare județ erau aleși cate patru
senatori;
d) ultima parte era formata din senatori aleși de către universități, din sânul lor, prin votul
profesorilor, astfel încât fiecare universitate alegea cate un senator.
Senatorii de drept erau: mitropoliții tarii; episcopii eparhiei ai bisericilor ortodoxa si greco-
catolica; conducătorii confesiunilor religioase recunoscute de stat; președintele Academiei
Romane; foștii prim miniștri si foștii miniștri cu mandate de peste 6 ani; foștii președinți ai
Camerelor Legislative care deținuseră aceasta poziție mai mult de 8 sesiuni ordinare; foștii
senatori si deputați aleși in cel puțin 10 legislaturi; foștii președinți ai Înaltei Curți de Casație
si Justiție care ocupaseră aceasta funcție mai mult de 5 ani; foștii președinți ai Adunărilor
Naționale de la Chișinău, Cernăuți si Alba Iulia care au declarat Unirea; generalii in rezerva si
in retragere care exercitaseră comanda trupelor pe front cel puțin de 3 luni sau care se aflaseră
in aceasta poziție cel puțin 4 ani pe timp de pace.
Modul de alegere a membrilor Senatului, reflecta preocuparea autorilor textului constituțional
de a transforma aceasta camera a legislativului intr-un corp tehnic. Format din persoane care
au acumulat experiența profesionala gratie înaltelor funcții deținute in stat, acest corp tehnic
putea echilibra activitatea
Camerei Deputaților, care, fiind aleasa prin vot universal, putea înregistra diverse derapaje
legislative.
Puterea executiva aparținea Regelui, care o transmitea pe cale ereditara, in cadrul familiei
domnitoare, in conformitate cu dreptul de primogenitura masculina. Persoana monarhului a
rămas mai departe inviolabila, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniștrilor.
Constituția nu ii atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale,
validitatea acestora fiind si ele conditionata de contrasemnatura unuia dintre ministri.
In atributiile monarhului intrau: intocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor;
numirea sau confirmarea in functii publice; desemnarea persoanei primului ministru; numirea
si revocarea ministrilor; comanda suprema a armatei; conferirea de decoratii; emiterea
monedei nationale
Asemenea Constituției din 1866, textul din 1923 nu a prevăzut responsabilitatea politica a
miniștrilor in fata legislativului, ci doar responsabilitatea juridica (civila si penala).

Puterea judecătorească. In articolele consacrate puterii judecătorești, a fost consacrat

principiul inamovibilității tuturor magistraților, condițiile in care urma sa opereze aceasta
trebuind sa fie stabilite printr-o lege speciala. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi
jurisdicții altfel decât prin lege, precum si crearea unor comisii sau tribunale excepționale.
Principiul supremației legii si a statului de drept a fost pus in practica prin atribuirea
contenciosului administrativ puterii judecătorești si prin instituirea controlului judecătoresc
asupra a constituționalității legilor.
Conform noii Constituții, instanța de contencios putea anula orice act ilegal al unei autorități
administrative care vatămă pe un cetățean sau putea obliga organul administrativ/funcționarul
vinovat de săvârșirea actului ilegal la plata de daune pana la data restabilirii dreptului celui
vătămat.
In ceea ce privește controlul constituționalității legilor de către instanțele de judecata, acesta
avea o istorie mai veche, instanțele care judecaseră pana la acea data cazurile de
neconcordanta a legilor ordinare cu prevederile constituționale, adoptând soluții pentru fiecare
caz in parte, fără a se institui un principiu de drept. Noul text constituțional a eliminat
posibilitatea pronunțării instanțelor inferioare asupra caracterului neconstituțional al legilor,
stabilind ca singura instituție care are competenta materiala a judecării acestor cazuri este
Curtea de Casație si Justiție, in secțiuni reunite. Aceasta din urma prevedere constituia o
consolidare a principiului separației puterilor in stat, întrucât Curtea de Casație si Justiție
putea doar sa declare neconstituțională legea in cauza respectiva, in vreme ce datoria de a
modifica sau abroga legea incriminata, astfel încât aceasta sa fie in acord cu Constituția, le
revenea Camerelor Legislative.

Tot in vederea asigurării supremației Constituției si a legalității a fost organizat Consiliul

Legislativ, un organism alcătuit din juriști de înalta calificare care avea ca sarcina controlul
preventiv al constituționalității legilor. Funcționarea instituției se baza pe obligativitatea ca
toate proiectele de lege, precum si regulamentele de aplicare a legilor sa fie supuse avizului
prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ, preventiv si nu
deliberativ.

Bibliografie:
Istoria Românilor de la 1821 până în 1989 – Mihai Manea, Bogdan Teodorescu – Editura
didactică și pedagogică R.A. București - 1996