România în perioada interbelică

În urma primului război mondial s-a realizat întregirea teritorială a statului român. Regele statului era
Ferdinand (nepotul de frate al regelui Carol I) care a domnit între 1914 – 1927; mai era numit şi Ferdinand
„Întregitorul” pentru că în timpul domniei lui s-a realizat unirea provinciilor româneşti aflate sub dominaţie
străină cu România.
În octombrie 1922 la Catedrala de la Alba Iulia regele Ferdinand şi regina Maria erau încoronaţi ca regi
ai României Mari .
În 1923 se adopta o nouă Constituţie pentru statul român care se baza pe principiul separării puterilor în
stat, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti:
- regele exercita puterea executivă(deţinută de rege şi guvern); numea şi revoca miniştri; sancţiona legi; era
şeful armatei şi acorda decoraţii; avea dreptul de a încheia acorduri şi de a bate monedă; avea dreptul de a
acorda graţierea.
- puterea legislativă exercitată de Parlament care era bicameral – Senat şi Adunarea deputaţilor; avea dreptul de
a adresa interpelări guvernului ş. a.
-puterea judecătorească era exercitată de Înalta Curte de Justiţie .
Perioada dintre 1925 şi 1930 este caracterizată de criza dinastică, deoarece moştenitorul tronului Carol ,
renunţase la prerogativele regale. În 1927 regele Ferdinand moare, iar staul român va fi condus până în 1930 de
o regenţă (formată din trei persoane) = guvernare provizorie exercitată de una sau mai multe persoane în timpul
minoratului, absenţei sau bolii unui monarh.
În 1930 Carol revine pe neaşteptate în ţară (6 iunie 1930) şi este proclamat de Parlament, la 8 iunie
1930, regele României cu numele de Carol II (1930 – 1940). După 1930 democraţia românească va fi în pericol
deoarece regele dorea instaurarea unui regim autoritar, reuşind instaurarea acestuia în februarie 1938 până în
septembrie 1940.
Monarhia autoritară a lui Carol II s-a caracterizat prin :
- adoptarea unei noi Constituţii în februarie 1938 prin care prerogativele regelui erau sporite, consolidându-se
astfel regimul autoritar (nerespectarea principiului separării puterilor în stat);
- măsurile adoptate :
- dizolvarea partidelor şi grupărilor politice;
- desfiinţarea sindicatelor;
- formarea de organizaţii de tineret – „Straja Ţării”, Frontul Naţional Studenţesc - conduse de rege,
realizându-se astfel propaganda regelui prin intermediul lor;
- s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale (care ulterior va deveni Partidul Naţiunii) partid condus de
rege , unic şi totalitar.
 În vara anului 1940 datorită pierderilor teritoriale pe care le-a suferit România (Basarabia, nordul
Bucovinei anexate de Rusia; Transilvania – Ungaria; Cadrilaterul- Bulgaria), Carol II a fost obligat să abdice –
să renunţe la tron.
Partidele politice. Partidul Naţional Liberal s-a format în 1875 prin coaliţia de la Mazar Paşa.
Preşedintele partidului era Ion C. Brătianu. PNL reprezenta interesele burgheziei mici şi marior proprietari
industriali. Ideologia liberală se baza pe ideea politicii „porţilor deschise”, ceea ce însemna că se susţinea
dezvoltarea economiei româneşti cu capital străin. PNL să dispară de pe scena politică în 1947, ca uramre a
instaurării regimului comunist.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926 prin fuzionarea Partidului Ţărănesc din Transilvania cu
Partidul Tărănesc din Vechiul Regat (România până la 1918- Moldova şi Ţara Românească unite la 1859 –
devenită independentă la 1878. România se procla regat în 1881.). Preşedintele partidului era Iuliu Maniu. PNŢ
reprezenta interesele burgheziei mici şi mijlocii.
Ideologia partidului se baza pe politica „prin noi înşine”, adică economia românească să se dezvolte cu
resurse proprii, fără investiţii străine, sau acestea să fie cât mai reduse. Şi PNŢ va dispare din viaţa politică
românească tot în 1947 după înscenarea de la Tămădău.
Mişcarea de extremă dreapta reprezentată de mişcarea legionară. În 1923 se forma Liga Apărrării
Naţional Creştine (L.A.N.C.). Din aceasta în 1927 se desprinde formaţiunea politică „Legiunea Arhanghelul
Mihai” condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care în 1930 devenea „Garda de Fier.” Legionarii promovau ura,
intoleranţa, au făcut apologia crimei. Au acţionat împotriva regimului democratic, pentru instauraea unei
dictaturişi a unei politici de segregaţie rasială, ce viza exterminarea populaţiei evreieşti. Au practicat o politică
xenofobă şi foarte periculoasă. Au realizat mai multe asasinate politice şi numeroase acte de violenţă pentru a-şi
atinge scopurile politicii lor.
Pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, trei legionari l-au ucis pe rpimul ministru. Ca urmare
a acestui fapt au fost scoşi în afara legii. În decembrie 1934 organizaţia a reapărut sub numele Partidul Totul
pentru Ţară. În noiembrie 1938 Corneliu Zelea Codreanu şi alţi doisprezece legionari au fost arestati şi
suprimaţi.
Mişcarea de extremă stânga - comuniştii. De fapt, Partidul Comunist din România a acţionat ca o secţie
a Cominternului. La 8 mai 1921, reprezentanţii de extremă stânga din Partidul Socialist au pus bazaele
Partidului Comunist. Partidul Socialist nu a urmat Partidul Comunist. PCR avea o politică antinaţională
pronunţându-se pentru lichidarea României Mari. Orientarea antinaţională a partidului, instigarea cu sprijin
sovietic, la tulburări în Basarabia, în 1924, la Tatar-Bunar, au grăbit scoatrea în afara legii a comuniştilor în vara
lui 1924. Astfel, comuniştii au acţionat în ilegalitate până în august 1944.
Viaţa economică a României în perioada interbelică. În această perioadă economia românească are trei
etape:
 1919-1928, etapa refacerii economice şi a accelerării dezvoltării sale în condiţiile consolidării statului
naţional unitar;
1929-1933, etapa marii crize economice;
1934-1940, etapa unui susţinut progres economic bazat pe următoarele direcţii: moderniziarea, prin
dezvoltarea industrieiproprii; o politică protecţionistă; rolul statului în economie; colaborarea avantajoasă cu
capitalul străin.
Perioada marii crize s-a repercutat negativ asupra economiei româneşti. Criza a cuprins toate ramurile
economice, ducând la închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producţiei şi a puterii de
cumpărare a populaţiei, falimentul a numeroase bănci, salariile şi pensiile au scăzut sau nu au fost plătite deloc,
iar investiţiile au fost reduse foarte mult. Apogeul crizei a fost în anul 1932, când în România erau 300 000 de
şomeri. Singura ramură care a continuat să aibă creşteri de producţie a fost cea petrolieră.
Anul 1938 este momentul de vârf al perioadei interbelice.Î n acest an, România avea un venit naţional pe
cap de locuitor de 110 dolari S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia, Grecia, Polonia, Iugoslavia,
Bulgaria, Ungaria. Industria contribuia cu 30,8 % la venitul naţional.
După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat exportator de materii prime şi importator de utilaje
industriale. Ţara noastră a ocupat locul şase în lume şi primul în Europa la producţia de petrol, locul doi în
Europa la gaze naturale şi aur, locul patru în Europa la grâu.
Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l-au avut industriaşi, bancheri şi oameni de afaceri, ca
Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţa, O. Kaufman, Ion Gigurtu, grupaţi în jurul regelui Carol
al II-lea.
În perioada interbelică, economia României a avut un caracter agrar-industrial.
Repartiţia în plan teritorial a zonelor industriale, ca şi înzestrarea lor tehnică a fost inegală. Cele mai
puternic industrializate arii geografice au fost Bucureşti-Ploieşti-Valea Prahovei, Braşov-Mediaş-Sibiu-Turda-
Cluj, Hunedoara-Arad-Timişoara-Reşiţa, Baia Mare-Satu Mare, Bacău-Piatra Neamţ, Galaţi-Brăila.
România a avut o importantă industrie constructoare de maşini. S-au produs locomotive , vagoane de
toate tipurile, cazane cu abur, autobuze. La I.A.R. Braşov (fondată în 1925) erau fabricate avioane, precum
IAR-80, IAR-81 care s-au remarcat prin performanţele lor deosebite în ceea ce priveşte viteza şi plafonul de
zbor.
Dacă între 1918-1929, comerţul era dominat de realţiile cu Franţa şi Marea Britanie, după 1933,
Germania a început să se împună în schimburile cu România. România a cunoscut, în 1936, volumul comercial
ce l mai ridicat din întreaga perioadă economică.
Aşadar, economia românească, prin direcţiile sale de dezvoltare din perioada interbelică, în ciuda unor
discrepanţe între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor sale sectoare şi a faptului că nu au fost întotdeauna
valorificate pe deplin condiţiile oferite de noul cadru de dezvoltare istoric, a asigurat o creştere a producţiei de
bunuri, care s-a reflectat şi în plan social şi politic.
Argumentaţi şi problematizaţi:
Patru principii ale regimului democratic şi patru ale regimului totalitar; patru atribuţii ale regelui.
Ideologiile / doctrinele partidelor politice şi evoluţia /dispariţia acestora.
Cinci aspecte ale evoluţiei economiei româneşti în perioada interbelică.