EVOLUTIA ECONOMIEI IN ROMANIA

[Perioada interbelica (1918-1939)

Economia va cunoaşte în această perioadă mai multe etape de dezvoltare şi va fi

influenţată de principalele teorii economice, lansate de specialiştii şi teoreticienii
unor importante partide politice.
Neoliberalismul - era teoria Partidului Naţional Liberal care susţinea că România
se afla la începutul capitalismului şi că trebuia dezvoltată industria naţională după
modelul celor occidentale. Pentru dezvoltarea ei trebuiau folosite în primul rând,
capitalurile autohtone („prin noi înşine”), iar capitalurile străine investite să fie mai
mici decât cele româneşti. Se considera că în ţară se găseau condiţii suficiente
pentru dezvoltarea industrială ca: materie primă, capital, specialişti şi forţă de
muncă. De asemenea, rezolvarea problemei agrare se putea face tot prin
dezvoltarea industriei, care putea absolvi forţa de muncă de la ţară şi putea
împiedica astfel fărâmiţarea micii proprietăţi prin moştenire. Independenţa ţării se
putea consolida tot prin dezvoltarea industriei.
Ţărănismul - continua curentele semănătorist şi poporanist, existente la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. El considera că România avea o
altă cale de dezvoltare decât statele occidentale industrializate şi că trebuia să
rămână un stat ţărănesc, bazat pe agricultură, dar o agricultură modernă,
mecanizată. În privinţa industriei, consideră că trebuie dezvoltate numai ramurile
care au asigurată baza de materii prime din ţară: alimentară, a petrolului, a
cărbunelui şi a lemnului. Deoarece credea că în România nu se găsea capital
suficient pentru o dezvoltare industrială de anvergură, a menţinut vechea cale a
„porţilor deschise”, lansată în trecut de conservatori. După marea criză economică
din 1929-1933 ţărăniştii vor renunţa la această cale fiind şi ei adepţii
protecţionismului vamal, atât de necesar în schimburile cu statele dezvoltate. Cei
mai de seama reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Stere, Gh. Zane şi Virgil
Madgearu, ultimul având o concepţie modernă despre noile căi de dezvoltare a
României pentru deceniul patru al secolului al XX-lea. Celelalte curente, ca
marxismul de tip leninist şi naţionalismul, nu au strălucit în căi pentru dezvoltarea
economiei, ci au indicat direcţii pentru o nouă organizare a societăţii şi a statului.
Marxismul sprijinea industrializarea şi era reprezentat de Şerban Voinea şi
Lucreţiu Pătrăşcanu, iar naţionalismul, reprezentat în primul rând de Nae Ionescu,
respingea ideea progresului industrial şi a influenţei europene.

Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale în perioada

interbelică. În structura proprietăţii agrare s-au produs mutaţii substanţiale. S-au
depus eforturi, pe linie guvernamentală, pentru sprijinirea micilor proprietari, dar
rezultatele au fost modeste. O anumită contribuţie au dus, la dezvoltarea
agriculturii, diferite structuri de cercetare în domeniu. A Început producţia internă
de batoze, semănători şi alte maşini agricole, care în 1938 satisfăcea 80% din
necesităţile României.
Transporturile cunosc şi ele un proces de dezvoltare, strâns legat de cel al
industriei. Căile ferate au fost conectate de cele din provinciile unite cu ţara. S-au
pietruit şi modernizat peste 1600 km şosele, dar cu toate acestea reţeaua de
drumuri a rămas mult în urma Europei Occidentale. Transportul maritim era
deservit de porturile Constanţa şi Chilia şi beneficia de 15 nave sub pavilion
românesc, iar cel pe Dunăre era deservit de porturile de pe fluviu şi de nave
fluviale. Transportul aerian se realiza de o companie a statului, LARES, şi de
avioane IAR, fabricate la Braşov şi remarcându-se prin performanţele lor în toată
lumea. Poşta, radioul, telecomunicaţiile fac paşi importanţi, iar din 1925 se
introduce monopolul de stat asupra instalării posturilor de radio şi a centralelor
telefonice.
Comerţul depinde mult de structura economiei româneşti şi de evoluţia situaţiei
internaţionale. Dacă până în 1929 principalele produse exportate erau cele agricole,
după această dată, pe locul întâi se situează cele petroliere. Chiar dacă din 1934 se
reduce importul produselor finite (o parte a lor producându-se în ţară), balanţa
comercială a României era în fiecare an deficitară, iar în perioada crizei economice
a fost catastrofală. Deşi leul era convertibil, a fost atins de multe ori de inflaţie.
Cele mai importante bănci ale acestei perioade au fost Banca Naţională a României
(controlată de liberali), Banca Românească, Banca Română, Banca de Credit,
Banca Marmorosch-Blank etc. Până în 1928 comerţul exterior românesc avea ca
parteneri principali Anglia şi Franţa, iar după 1934 partenerul cel mai important va
fi Germania. La nivelul anului 1938 venitul naţional pe locuitor a ajuns la 110
dolari (după alte estimări la 94), făcând din România una din cele mai dezvoltate
ţări din sud-estul Europei, comparabilă cu state ca Polonia, Austria, Ungaria
Sistemul monetar
Prima bornă economică pot fi anii 1920-1921, când s-a realizat unificarea
monetară, prin trecerea de la pluralismul monetar antebelic și belic la o singură
monedă, leul. A fost un proces complex și complicat, care a necesitat politici și
acțiuni curajoase, menite să înlăture „haosul monetar care există la noi ca o
consecință fatală a întrupării României Mari”, cum se preciza într-un raport al
BNR din anul 1920.
Din punct de vedere al proprietății, al relațiilor și activităților productive și
comerciale, al economiei de piață, trăsăturile economice interbelice au existat până
în 1947 și 1948 când, prin stabilizarea monetară și apoi prin naționalizarea
principalelor mijloace de producție din 11 iunie 1948, s-au făcut pași semnificativi
spre nouă realitate și activitate economică socialistă.
Economia dupa WW1 (World War 1)
Realizarea statului unitar la 1918 va crea posibilitatea accelerarii ritmului evolutiei
politice, sociale si economice a Romanie.
Razboiul si ocupatia germana au provocat tarii insemnate pagube umane si
materiale : 800.000 morti, activitatile economice sleite si dezorganizate.
Agricultura nu mai poseda nici un fel de stocuri iar productia industriala a scazut
sub 50% din nivelul antebelic, functionand abia un sfert din intreprinderile
incurajate de stat.
In general procesul de refacere a economiei a avut un caracter contadictoriu fiind
mai accelerat intre ani 1922-1923 ca urmare a unui proces de democratizare a
structurilor social economice prin reforma agrara din 1921 si introducerea votului
universal.
Industria lemnului s-a redresat mairepede, ca urmare cereri sporitela exportde
cherestea si lemn de costructie ;industria hartiei a atins in anul 1924 nivelul
productiei antebelice, situatie in care s-a gasit si industria materialelor de
constructie.
Dintre industriile prelucratoare industria alimentara a continuat sa fie cea mai
importanta.

Economia dupa WW2

Economia romaneasca cunoscut doua perioade distincte ale dezvoltarii sale. Prima,
cuprinsa intre 1945-1958, a fost caracterizata printr-o dependenta stricta, liderii
romani nebeneficiind de autonomie politica, fiind inconjurati de o armata de
consilieri sovietici care, in cele mai multe cazuri, erau realii conducatori ai
Romaniei. Controlul sovietic a fost accentuat de existenta societatilor mixte
romano-sovietice, transformate in instrumente prin care resursele naturale
romanesti s-au scurs catre statul sovietic.
A doua perioada, cuprinsa intre 1958-1968, s-a caracterizat printr-o deschiere
economica a Romaniei spre Occident. Incepand cu 1960, Romania a reluat
legaturile sale traditionale cu statele vestice intrerupte la sfarsitul razboiului.
Produsele romanesti se puteau cumpara acum din magazinele din Europa de Vest
si din Statele Unite ale Americii. Totusi, preponderenta comertului se orienta, in
continuare, spre statele comuniste, datorita calitatii scazute a produselor romaneşti.