28.

Industria românească interbelică

Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape totalmente producţia,

dar refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială.
Ea se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a
deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializării.
Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ capacitatea
productivă a Vechiului Regat în domeniul ecramicii, industriei lemnului, energiei electrice,
metalurgiei şi textilelor.
Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. Măsurile care vizau refacerea
producţiei au urmărit, în acelaşi timp, şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional.
Încă din ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi
Comerţului, prin care guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din
străinătate, acordând prioritate produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii
prime etc.) Un rol important a avut Societatea Naţională de Credit Industrial constituită în 1923,
care prin politica de credite a sprijinit dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate
mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe, între care Fabrica de Sârmă de la
Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi
întreprinderi constructoare de maşini din rândul cărora se remarcă: Malaxa-Bucureşti (1926), IAR-
Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60% din totalul întreprinderilor industriale
existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.
Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul şi de
creşterea producţiei între 1924-1928. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost stimulată de
investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost spectaculoasă, plasând România pe locul
al şaselea printre producătorii mondiali. Liberalii au acordat o atenţie deosebită metalurgiei,
asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie continuă împotriva concurenţei străine.

Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a
industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit
în aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare
ramură industrială a suferit o scădere drastică.
Odată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate între 1934-
1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat.. Industria metalurgică s-a extins,
întrucât a sporit constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de
asemenea, producţia de cărbune, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul său potenţial,
deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari.
Producţia petrolieră a înregistrat un record în 1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6
milioane tone în 1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute
şi, între 1934-1937, şi de o diminuare a consumului intern.

În fenomen întâlnit şi în România anilor ’30 a fost acela al concentrării capitalului. Concentrarea
capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu sprijinul liberalilor, care au
acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea costurilor şi o
încetare a concurenței inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi confirme rolul
de ramură independentă şi profitabilă a economiei naţionale. Multe ramuri ale industriei
progresaseră suficient la sfârşitul anilor ’30 pentru a fi în măsură să satisfacă aproape toate
necesităţile interne în materie de alimente, textile şi chimicale. Dar industria românească nu era în
măsură să asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare pentru propria sa dezvoltare. Acestea
trebuiau să fie importate, situaţie care indică perpetuarea subdezvoltării industriale. Sub raport
tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma celor din Occident.
Dintre realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti,
construite la IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse de statele foarte dezvoltate din
punct de vedere economic.

În ciuda dezvoltării impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de bază a
ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78 % din populaţia activă continua să-şi
găsească în agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie.