Economie rurală – economie urbană în România

I. Economia românească în perioada interbelică

România a păşit în sec. al XX lea ca o ţară “ eminamente agrară “.

În perioada interbelică, România dispune de o bază ( bogăţii naturale, forţă de muncă)
pentru o dezvoltare economică accelerată.
Valorificarea acestor resurse era condiţionată de mai mulţi factori:
- climatul politic intern şi zonal
- atragerea capitalului străin
- consolidarea capitalului autohton
- integrarea reală a noilor provincii
- evoluţia economiei mondiale
Numai aşa se putea crea o economie unitară care să canalizeze eforturile de
reconstrucţie ale naţiunii române.
Dificultăţile pe linia refacerii economice erau accentuate de inexistenţa unei industrii
constructoare de maşini. Conform Buletinului statistic al României pe anul 1921, 41%
din nr.de înterprinderi şi 50% din capitalul investit se aflau în vechiul regat, iar în
Transilvania 37%, respectiv 29%.
Se remarcă o repartiţie inegală, pe provincii, a capacităţilor industriale, în vreme ce, în
agricultură, datorită reformei agrare din 1921, s-a consolidat pretutindeni proprietatea
mică şi mijlocie.

II. Dezbaterea de idei în problema dezvoltării economice

Motivele de mai sus au determinat în societatea românească interbelică o largă

dezbatere privind căile şi direcţiile de urmat în dezvoltarea economică.
Partidul Naţional Liberal - era adept al teoriei “ prin noi înşine “ ce avea în vedere :
- consolidarea capitalului autohton
- industrializarea de care depindea independenţa economică
a ţării
- se dorea diminuarea dependenţei României de ţările
industrializate
- schimbarea raportului intern dintre ponderea economiei
rurale şi urbane
Susţinătorii acestui curent, Ştefan Zeletin şi Mihail
Manoilescu, aveau în vedere şi accentuarea intervenţiei
statului în economie, motiv pentru care teoriile lor se
numesc neoliberale.
Partidul Naţional Ţărănesc – Virgil Madgearu, N. Angelescu vedeau dezvoltarea
economică a României diferită de cea a Occidentului industrializat, fiind adepţii
menţinerii specificului agrar, a preponderenţei economiei rurale nu neapărat tradiţionale
dar cu susţinerea ei de către industria autohtonă.
 III. Refacere şi dezvoltare

Refacerea economiei româneşti a fost dificilă şi mai lentă decât a altor ţări, încheindu-se
abia în anul 1924. Perioada de refacere a fost urmată de una de avânt, în care, datorită
politicii coerente a P.N.L.,aflat la guvernare până în 1928, industrializarea şi
urbanizarea au făcut progrese.
Pe lângă ramurile tradiţionale ( industria alimentară,, cea a textilelor, a cherestelei, a
hârtiei) un aport important revine industriei metalurgice şi siderurgice din Transilvania
şi Banat, mineritului şi, mai ales, industriei petrolului.
Legea minelor din 1924 stabileşte controlul statului asupra bogăţiilor miniere ale
subsolului. Industria petrolului ca şi cea forestieră constituie puncte de atracţie pentru
capitalul străin. România rămâne o ţară exportatoare de produse petroliere în Marea
Britanie, Italia,Turcia, Germania şi un furnizor de cherestea pentru alte state. La nivelul
întregii ţări, populaţia urbană, care reprezenta 20% în 1930, cunoaşte o creştere cu 14%
până în 1939.
Agricultura rămâne principalul furnizor al exportului, deşi este marcată de :
- fragmentarea excesivă a proprietăţii
- lipsa capitalului
- lipsa unui sistem de creditare
- mecanizarea aproape inexistentă
Pe moşiile salvate de la marea expropriere din 1921 se aplică metode de exploatare
moderne şi apar maşinile agricole. Se practică arenda dar lipsea munca salariată.
Dezvoltarea promiţătoare a economiei româneşti este oprită de marea criză economică
din 1929 – 1933, care a evidenţiat fragilitatea industriei şi capitalului autohton, precum
şi dependenţa de evoluţiile mondiale

IV. Economia în perioada comunistă şi postcomunistă

După preluarea puterii comuniştii au acţionat rapid pentru “ transformarea socialistă
a agriculturii „ – are loc- exproprierea proprietăţii private
- formarea gospodăriilor de stat
- colectivizarea forţată
- în 1962 60% din suprafaţa agricolă era în proprietate colectivă
( C.A.P. – uri), 30 % în proprietate de stat şi doar 10 % în
proprietate individuală.
Concentrarea proprietăţii a făcut posibile modernizarea şi creşterea producţiei până în
anii 1980, dar interesul scăzut al celor care munceau în acest sector a determinat o slabă
productivitate a muncii. Rezultate dezastruoase a avut politica lui Ceauşescu de
sistematizare a satelor care a dat o lovituro societăţii tradiţionale rurale care a adus
România în atenţia opiniei publice internaţionale.
După 1989 s-a trecut la o restaurare parţială a proprietăţii particulare în agricultură,
care din lipsa fondurilor, a devenit mai curând tradiţională decât modernă.
Naţionalizarea din 11 iunie 1948 a transformat statul comunist în proprietar unic.
Industrializarea a dus la o urbanizare rapidă.