TEMA “Caracterizarea generală a economiei naționale”.

PLANUL
1. Particularităţile istorico-geografice ale dezvoltării economiei
naţionale.
2. Dezvoltarea economiei naţionale în perioada actuală.
3. Structura economiei naţionale

1. Particularităţile istorico-geografice ale dezvoltării economiei naţionale.

R. Moldova dispune de diverse condiţii şi resurse naturale, de forţă umană de

muncă, de un potenţial tehnico-ştiinţific relativ înalt, necesare pentru dezvoltarea multor
ramuri ale economiei şi, în primul rând, a celor de prelucrare a materiei prime agricole.
Însă aceşti factori au influenţat în mod diferenţiat în diferite perioade asupra nivelului
general de dezvoltare economică, a specializării şi amplasării ramurilor economiei. Pe
parcursul secolului al XIX-lea, după anexarea teritoriului dat la Imperiul Rus (1812),
gubernia Basarabia era una din cele mai înapoiate periferii ale imperiului, având o
economie agrară cu un caracter unilateral, slab dezvoltată, bazată pe munca manuală. Este
cunoscut faptul că până în sec. al XIX-lea terenurile agricole ale Basarabiei erau relativ slab
valorificate; o pondere relativ mare revenea suprafeţelor ocupate cu păşuni, iar vităritul
extensiv era ramura de bază a agriculturii. Pe parcursul sec. al XIX-lea s-a extins mult
suprafaţa arabilă, iar rolul culturii plantelor în structura sectorului agrar a sporit. În cadrul
culturii plantelor erau mai dezvoltate cultura cerealelor, viticultura, pomicultura,
tutunăritul. Basarabiei îi revenea primul loc printre guberniile Rusiei la producţia de tutun.
În acea perioadă ea devine un important furnizor de materie primă agricolă pe piaţa Rusiei.
Se exportau în general produse pomicole (mere, pere, caise, prune ş.a), cereale, tutun, vin în
centrele mari urbane din zona Centrală a Rusiei. Din anul 1814 şi până în 1911 producţia
globală anuală de cereale în Basarabia a sporit de 25 ori.
Industria era slab dezvoltată, iar după volumul producţiei acestei ramuri Basarabia
deţinea unul din ultimele locuri dintre guberniile Rusiei. Unica ramură a industriei relativ
mai dezvoltată era acea alimentară, reprezentată de mici întreprinderi meşteşugăreşti
(mori, oloiniţe, uscătorii de fructe, fabrici de vin, de bere şi de alcool). Industriei alimentare
îi revenea 90% din totalul producţiei industriale. Funcţionau şi câteva întreprinderi mici de
producere a inventarului agricol. Caracterul agrar al economiei acestui ţinut s-a păstrat şi
în prima jumătate a sec. XX, excepţie fiind apariţia câtorva întreprinderi industriale relativ
mari în oraşele Chişinău, Bălţi, Tighina, Ţiraspol.
Un rol important în dezvoltarea economiei Basarabiei şi în extinderea relaţiilor
economice îi revine transportului feroviar baza căruia a fost pusă în anii 60 ai sec. al XIX-
lea. La sfârşitul anilor '70 ai sec. al XIX-lea căile ferate ale Basarabiei şi teritoriului din
Stânga Nistrului au fost integrate în sistemul feroviar al Ucrainei (inclusiv capătă legături
cu Odesa) şi mai apoi a guberniilor din zona Centrală a Rusiei. Prin aceasta a sporit esenţial
accesul Basarabiei la piaţa Rusiei. Către anul 1903 lungimea căilor ferate a acestui ţinut
constituia 800 km (Moldavia, 1970). Construcţia căilor ferate a impulsionat dezvoltarea
economică a oraşului Bălţi, care devine un important centru comercial în nordul Basarabiei,
Tighina devenind un important nod de transport, iar Tiraspolul devine centru comercial şi
1
totodată aici se dezvoltă mici întreprinderi meşteşugăreşti,
După reîntoarcerea Basarabiei la România (27 martie 1918) în perioada ce a urmat
(1918-1940) au fost întreprinse un şir de măsuri de redresare şi restructurare a economiei.
Treptat, se instaurează pacea şi începe integrarea Basarabiei în viaţa politică, economică şi
culturală românească. În oraşul Chişinău încep să funcţioneze un şir de întreprinderi ale
industriei alimentare: prima moară mecanizată, o brutărie, fabrici de mezeluri, de
bomboane, de tricotaje. Oraşul se integrează în reţeaua de căi de comunicaţie a României.
După formarea RASS Moldoveneşti (12 octombrie 1924) pe teritoriul din stânga
Nistrului s-a pus baza formării industriei alimentare (de conserve, vinicolă ş.a.), a
energeticii, de producere a inventarului agricol în oraşele Tiraspol, Grigoriopol, Crasnoe ş.a.
După anexarea Basarabiei la URSS (28 iunie 1940) şi formarea RSS Moldoveneşti,
economia republicii a fost integrată în complexul economic unic al URSS. În primele decenii
din perioada postbelică, după ce a fost restabilită economia distrusă în perioada războiului,
au fost restructurate toate ramurile economiei naţionale, dezvoltându-se pe o nouă bază
tehnică. La prima etapă s-a dezvoltat cu ritmuri mai avansate industria uşoară şi
alimentară, îndeosebi cea vinicolă, a conservelor, a zahărului, a produselor lactate, a
uleiurilor comestibile şi a cărnii. Au fost construite multe întreprinderi mari ale industriei
alimentare în diferite centre ale republicii (Drochia, Donduşeni, Cupcini, Briceni, Călăraşi,
Orhei, Nisporeni, Cantemir, Cahul, Taraclia). Ponderea acestei ramuri în volumul total al
producţiei industriale în perioada dată constituia în jurul a 49%. În perioada anilor '60-70 a
fost pusă baza dezvoltării industriei grele: electroenergetica, industria constructoare de
maşini, de producere a materialelor de construcţie, chimică.
În anii '50-'60 au fost construite astfel de uzine mari din industria electrotehnică:
Moldavkabel, Elektroaparatura, Elektromaş. Au fost create industria tractoarelor (destinate
în special pentru plantaţiile de vii şi livezi), cea textilă şi a confecţiilor. În perioada
postbelică au fost construite fabrici de importanţă republicană precum combinatul de
producere a ţesăturilor de mătase din Tighina, fabrica de tricotaje din Chişinău „Steaua
Roşie", fabrica de producere a pieilor artificiale, combinatul de blănuri din Bălţi,
combinatul de producere a ţesăturilor de bumbac din Tiraspol, întreprinderi de producere
a mobilei, a covoarelor. Toate ramurile industriei grele şi uşoare au fost orientate
preponderent spre utilizarea surselor de materie primă şi energie importate din spaţiul ex-
sovietic. Procesul de industrializare în republică a contribuit la dezvoltarea ulterioară a
întregii economii naţionale, inclusiv a ramurilor infrastructurii.
Însă în strategia dezvoltării industriei grele, în primul rând a celei constructoare de
maşini, din perioada dată nu s-a ţinut cont pe deplin de condiţiile geografice specifice ale
teritoriului republicii: lipsa de resurse minerale şi de combustibil, deficitul de resurse
naturale locale (acvatice, vegetale), densitatea relativ mare a populaţiei. Specializarea
uzinelor constructoare de maşini din oraşele mari (Chişinău, Bălţi, Tighina, Tiraspol) nu a
fost orientată spre satisfacerea cerinţelor economiei naţionale, în primul rând din sectorul
agro-industrial, dar, în cea mai mare parte, aceste uzine deserveau complexul militar din
fosta URSS.
Producţia întreprinderilor din complexul militar se livra conform directivelor
centrului, iar specialiştii şi muncitorii pentru aceste întreprinderi, cu mici excepţii, erau
angajaţi din diferite regiuni ale URSS, cu precădere din Rusia şi Ucraina. Întreprinderile din
complexul militar nu au fost integrate raţional în complexul economic al republicii. Cu atât
2
mai mult ele au avut drept consecinţă extinderea nejustificată a oraşelor pe contul
terenurilor agricole înalt productive, poluarea mediului, agravarea diverselor probleme
sociale, în primul rând a celor locative în detrimentul populaţiei băştinaşe.
Pe lîngă dezvoltarea industriei, în perioada postbelică au avut loc mari transformări
şi în agricultură. Pe teritoriul dintre Prut şi Nistru în anii 1949-1950 a avut loc
colectivizarea forţată a gospodăriilor individuale ţărăneşti pe bază de proprietate colectivă
şi de stat. Formarea gospodăriilor mari agricole a contribuit la o anumită sporire a nivelului
de mecanizare şi chimizare a ramurii, la extinderea suprafeţelor irigate şi la aplicarea unor
realizări ale ştiinţei. În baza principiului de cooperare în această perioadă au fost create
întreprinderi mari intergospodăreşti, în cea mai mare parte de creştere a bovinelor şi a
porcinelor, care au contribuit la sporirea volumului producţiei. Însă dezvoltarea sectorului
agrar din perioada dată a fost însoţită şi de multe fenomene negative. În primul rând,
ţăranul, fiind lipsit de proprietate privată asupra pământului şi totodată slab remunerat, a
devenit pasiv şi dezinteresat în sporirea productivităţii muncii. Iar sistemul de planificare
centralizată din sectorul agrar, decalajul destul de mare dintre preţurile la producţia
agricolă şi cea de maşini, îngrăşăminte, a avut drept consecinţă diminuarea indicilor
eficienţei producţiei. Drept rezultat, multe gospodării agricole devenind falimentare,
funcţionau numai datorită subvenţiilor din partea statului.
Ca o direcţie prioritară de dezvoltare a agriculturii în acea perioadă era considerată
specializarea şi concentrarea producţiei. Ca urmare, specializarea îngustă a producţiei
agricole a condus inevitabil la încălcarea regulilor tehnologice adecvate condiţiilor
naturale, a asolamentelor şi deci la scăderea randamentului resurselor naturale.
Valorificarea intensivă a terenurilor în pantă pentru arături, vii şi livezi, urmărind profitul
economic imediat, este însoţită astăzi de efecte distructive de lungă durată: alunecări de
teren, ravene, sărături, terenuri cu exces de umiditate. Toate aceste fenomene se răsfrâng
negativ asupra indicilor eficienţei producţiei.

2. Dezvoltarea economiei naţionale în perioada actuală.

Economia R. Moldova până la proclamarea independenţei (27 august 1991) se

dezvolta ca parte componentă a complexului economic unic al fostei URSS. În această
perioadă a fost creat un mare potenţial economic, tehnico-ştiinţific şi de cadre inginereşti, o
industrie multiramurală şi un complex agroindustrial de importanţă unională. Numai în
perioada anilor 1975-1991 producţia ramurilor din sfera materială a sporit aproximativ de
4 ori (P. Roşea..., 1997, p. 14). În anul 1990 în republică a fost produsă energie electrică -
16,8 mlrd kwh, tractoare - 9,8 mii buc, ciment - 2,3 mln t, ţesături de bumbac — 169,6 mln
m2, conserve - 1,8 mlrd borcane conv., zahăr tos - 435,8 mii t. Însă la sfârşitul anilor '80 şi
începutul anilor '90 s-au stopat ritmurile sporirii indicilor economici, au apărut mari
disproporţii în dezvoltarea sferei productive şi a celei neproductive.
În structura exportului era joasă ponderea producţiei finite, iar capacitatea de
producţie în majoritatea ramurilor se utiliza în proporţie de numai 40-70%. Începând cu
anul 1991, preţurile la producţia importată s-au majorat brusc. Inflaţia externă şi internă
din ultimii ani a dus la majorarea preţurilor la resursele energetice de 860-1000 ori.
Caracterul energofag al industriei republicii, pe de o parte, şi preţurile mult mai reduse la
producţia agricolă şi alimentară exportată din republică, pe de altă parte, au avut drept
3
consecinţă creşterea continuă a datoriilor externe. În urma acestor procese negative, care
s-au aprofundat în perioada de criză economică, majoritatea indicatorilor macroeconomici
din ultimii 8 ani au diminuat în proporţii diferite. Produsul intern brut este în continuă
scădere, constituind în anul 1998 doar 34% din volumul anului 1990 (fig. 9). Producţia
industrială în perioada respectivă a diminuat până la 44%, iar cea agricolă, până la 54%. în
anul 1999 PIB a fost de 12204 mln lei (în preţuri curente), fiind cu 4,4% sub nivelul anului
precedent.
O scădere bruscă în ultimii 2 ani s-a atestat în exporturi şi importuri. Cota
agriculturii în formarea PIB rămâne relativ înaltă. În anii 1990-1998 producţia industrială
s-a redus încontinuu, a treia parte din întreprinderi şi-au stopat activitatea sau activează
conform unui grafic redus, celelalte funcţionează numai la 10-20% din întreaga capacitate.
La 1 ianuarie anul 2000 procedura de faliment a fost iniţiată faţă de 122 agenţi economici,
inclusiv faţă de 24 întreprinderi mari.
Printre cele 26 ţări ale Europei Centrale, de Est şi din CSI, care în 1989-1990 au
purces la tranziţia spre o economie de piaţă, R. Moldova se situează pe primul loc la
capitolul declinului economic. În majoritatea ţărilor în curs de tranziţie din aceste regiuni
între anii 1992-1994 a început procesul de creştere economică, pe când în R. Moldova criza
economică după perioada dată s-a aprofundat şi mai mult. Asupra dezvoltării economice a
republicii se răsfrânge negativ şi dezbinarea teritorială a economiei în două sisteme, ce
există în condiţii juridice şi forme organizatorice diferite, fiind o consecinţă a instalării la
putere pe cale neconstituţională a forţelor separatiste în teritoriul din stânga Nistrului şi
municipiul Tighina.
Pentru perioada de tranziţie la economia de piaţă este caracteristică prezenţa unui
număr mare de întreprinderi mici cu un număr de salariaţi ce nu depăşeşte 75 persoane.
Sectorul întreprinderilor mici s-a consolidat îndeosebi în domeniul comerţului, unde le
revine 84% din totalul vânzărilor din republică.

3. Structura economiei naţionale

La ora actuală în structura economiei naţionale a republicii rolul de bază revine

agriculturii şi ramurilor industriei alimentare (fig. 10). Ramurile din sectorul agroindustrial
determină în mare măsură nivelul general de dezvoltare al economiei naţionale şi au o
pondere de 50-55% în producţia globală. În acest sector activează cca 2/3 din numărul
celor angajaţi în sfera productivă, iar producţia agroindustrială constituie principalul
articol de export. Producţia agricolă în toate categoriile de gospodării în anul 1999 a
constituit în preţuri curente 5,4 mlrd lei sau 92% faţă de anul 1998. Totodată, a sporit în
continuare ponderea sectorului individual în agricultură constituind 67% din producţia
agricolă totală.
A doua ramură a economiei naţionale după importanţă este industria, care
întruneşte cca 600 întreprinderi şi asociaţii mari şi mijlocii. În structura ramurală a
industriei rolul principal îi revine industriei alimentare (46,2%), urmată de
electroenergetică (17,6%), industria constructoare de maşini (10,8%) şi cea uşoară (6,2%).
Întreprinderile industriale diferă după forma de proprietate (fig. 11).
Ramurile industriei se caracterizează printr-o amplasare teritorială neuniformă. Cea
mai mare parte din întreprinderile industriale este concentrată în oraşele mari şi mijlocii
4
din regiunea Centrală (Chişinău, Călăraşi, Cricova), de Nord (Bălţi, Cupcini, Drochia,
Donduşeni), din cursul inferior al râului Nistru (Tiraspol, Dnestrovsc, Tighina). În regiunea
de Sud sunt amplasate mai puţine întreprinderi industriale, din care predomină cele ale
industriei alimentare (Cahul, Cantemir, Comrat, Ci-mişlia). La momentul actual este necesar
de a promova o concepţie care să prevadă limitarea creşterii centrelor industriale mari
deja formate şi stimularea extinderii noilor construcţii în oraşele mici şi în sate, fiind mai
aproape de baza de materie primă locală. De asemenea, se impune stimularea sporirii
potenţialului industrial al centrelor judeţene.
Un rol tot mai mare în structura economiei naţionale îi revine ramurilor
infrastructurii care deservesc producţia: aprovizionarea tehnico-materială, deservirea
informativă şi de calcul, instituţiile de proiectare, birourile de construcţii. În ramurile din
sfera neproductivă activează cca 29,3% din numărul celor angajaţi în economia naţională.
Acest indice este mult mai inferior comparativ cu statele înalt dezvoltate, unde atinge cota
de 60-70%.
În ultimii 9 ani republica parcurge o cale anevoioasă de tranziţie la economia de
piaţă. Unele rezultate pozitive pe parcursul acestei perioade pot fi considerate: crearea
unui mediu concurenţial, liberalizarea preţurilor, elaborarea cadrului legislativ, iar cota
sectorului privat a sporit la 50% din PIB. Orientarea spre piaţă a economiei s-a manifestat
şi prin creşterea ponderii serviciilor în PIB de la 17% în anul 1991 la cca 40% în anul 1999.
Însă, cu toate aceste transformări pozitive, situaţia în economie rămâne a fi
complicată. Reformele în diferite sfere ale economiei se realizează fără o strategie bine
gândită, lipseşte susţinerea antreprenoriatului din partea statului, nu este promovată o
politică socială adecvată cerinţelor omului şi ca rezultat situaţia social-economică s-a
înrăutăţit brusc. Plus la aceasta peste 50% din PIB se referă la „economia subterană".
La ora actuală pentru a depăşi faza acută a crizei şi a obţine o stabilizare
macroeconomică este necesar să fie promovate astfel de acţiuni în dezvoltarea economiei
naţionale (Strategia naţională ..., 2000):
 stimularea dezvoltării ramurilor industriale orientate spre utilizarea
materiilor prime locale: cosmetică, farmaceutică, fabricarea materialelor de
construcţie, utilizarea deşeurilor industriale şi resurselor secundare;
 reorganizarea şi restructurarea întreprinderilor cu susţinerea organismelor
financiare internaţionale, având drept obiectiv modernizarea tehnologiilor şi
reorientarea lor la cerinţele pieţei;
 continuarea procesului de privatizare în agricultură şi restructurarea
întreprinderilor agrare nerentabile, prin crearea infrastructurilor noi de
piaţă pentru gospodăriile ţărăneşti;
 modernizarea infrastructurii: transporturilor, telecomunicaţiilor, sistemelor
energetice, gazoductelor, apeductelor, serviciilor comunale etc;
 în contextul realizării Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă este
necesar de a menţine un nivel înalt şi stabil al creşterii economice, a asigura
conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale;
 promovarea tehnologiilor curate, valorificarea deşeurilor, utilizarea raţională
şi regenerarea resurselor naturale.

5
Bibliografie

1. Mâtcu M., Sochircă V. “Geografia umană a Republicii Moldova”. Chişinău “ARC”, 2001.
2. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2006, Chişinău, 2006.
3. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2007, Chişinău, 2007.
4. Breviarul statistic 2007. Moldova în cifre, Chişinău , 2007.
5. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1978.
6. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1990.
7. ***** Anuar Statistic de Comerţ Exterior. Departamentul analiză Statistice şi Sociologice a R.
Moldova. Chişinău 2004.
8. ***** Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău 2005.