TEMA “Industria alimentară”.

PLANUL
1. Industria prelucrării culturilor cerealiere.
2. Industria prelucrării culturilor tehnice.
3. Industria conservelor.
4. Industria vinicolă.
5. Alte industrii alimentare

1. Industria prelucrării culturilor cerealiere.

Industria morăritului şi panificaţiei este una din cele mai vechi activităţi industriale,
având o importanţă primordială pentru economia naţională. Dacă în trecut era
reprezentată de numeroase mori mici, în perioada postbelică au fost construite fabrici şi
combinate mari. Astfel de unităţi de producţie sunt localizate în toate oraşele, adică sunt
orientate spre principalii consumatori. Cele mai mari capacităţi de producţie sunt în
Chişinău, unde se evidenţiază societatea „Franzeluţa", care asigură cca 2/3 din necesarul de
pâine al oraşului. Această ramură include şi producţia de paste făinoase, biscuiţi, drojdii şi
alte produse.
In ultimii ani capacităţile de producţie ale întreprinderilor mari din această ramură
sunt utilizate doar în proporţie de 30-40%, iar producţia s-a micşorat.
Industria berii este o ramură cunoscută încă din sec. al XIX-lea, când au apărut
primele fabrici, iar în prezent este reprezentată de 6 fabrici mari de bere şi câteva unităţi
de producţie mai mici. Principalele materii prime pentru producerea berii sunt orzoaica (o
varietate de orz) şi hameiul care, în mare măsură, se importă. Localizarea întreprinderilor
este determinată de prezenţa consumatorului, de aceea fabricile de bere sunt amplasate în
oraşe: Chişinău, care asigură mai mult de jumătate din producţia totală, Bălţi, Tiraspol,
Orhei, Ocniţa ş.a. Producţia de bere s-a micşorat în ultimul deceniu de la 7-9 mln dal în anii
'80 la 2-2,5 mln dal la sfârşitul anilor '90, ca urmare a reducerii capacităţii de cumpărare a
populaţiei.
Industria nutreţurilor combinate utilizează ca materie primă cereale, ierburi
diverse şi resturi vegetale (paie, tulpini de porumb), deşeuri ale industriei alimentare etc. şi
produce furaje pentru animale: concentrate, făină de iarbă ş.a. Întreprinderile acestei
ramuri sunt localizate, de regulă, lângă consumator (fermele zootehnice), dar şi în zonele
de materie primă, îndeosebi în arealele cerealiere. Cea mai mare parte a unităţilor de
producere a nutreţurilor combinate se află în nordul republicii, după care urmează
regiunea sudică. Principalele centre din regiunea de Nord sunt: Drochia, Ghindeşti, Soroca,
Glodeni, Râşcani; din regiunea Centrală: Orhei, Anenii Noi; din regiunea de Sud: Comrat,
Vulcăneşti. Aceste unităţi de producţie au fost construite pe lângă complexele mari
zootehnice şi, ca urmare a desfiinţării acestora, se află în prezent într-o stare dezastruoasă.

2. Industria prelucrării culturilor tehnice.

Industria uleiurilor vegetale utilizează ca materie primă aproape exclusiv

1
seminţele de floarea-soarelui, dar şi porumbul, soia ş.a.. În trecut era reprezentată de
numeroase oloiniţe mici, iar în perioada postbelică au fost construite fabrici mari la Bălţi,
Tighina şi Otaci. Capacităţile de producţia ale acestor fabrici sunt utilizate în prezent în
proporţie de cca 10-20%. În anii '90 au fost construite multe oloiniţe si secţii mici de
producţie a uleiurilor vegetale în majoritatea satelor şi oraşelor, ceea ce facilitează
industrializarea producţiei din gospodăriile ţărăneşti individuale. Pe lângă uleiul vegetal se
mai obţin şi alte produse valoroase: şrotul (folosit în furajarea animalelor), margarina,
halvaua ş.a. La fabrica, de uleiuri din Tighina se obţine ulei vegetal şi miere artificială din
boabe de porumb. Producţia de ulei vegetal s-a micşorat în ultimul deceniu, de la 125,6 mii
t în anul 1990 la doar 11,3 mii t în anul 1998. Astfel, dacă în trecut mai mult de jumătate
din producţie se exporta, în prezent exportul este foarte mic.
Industria zahărului. Prima fabrică de zahăr a fost construită la Râbniţa în anul
1898, iar ulterior au intrat în funcţiune încă 10 fabrici (majoritatea după anii '50): la Bălţi,
Donduşeni, Drochia, Ghindeşti, Alexăndreni, Făleşti, Cupcini, Glodeni, Gârbova, Briceni.
Toate fabricile sunt localizate în regiunea de Nord, adică în apropiere nemijlocită de
arealele de cultură a sfeclei de zahăr.
O dată cu extinderea culturii sfeclei de zahăr şi construcţia fabricilor de zahăr, a
crescut rapid producția de zahăr, de la 11,8 mii t în anul 1940 la 435,8 mii t în anul 1990.
Ca urmare a crizei economice în anii '90 producţia s-a micşorat până la 185,6 mii t în anul
1998. O importanţă mare în dezvoltarea ulterioară a industriei zahărului va avea crearea în
anul 2000 a unei societăţi pe acţiuni care a inclus 4 fabrici de zahăr (din Alexăndreni,
Făleşti, Donduşeni şi Drochia), având ca acţionar principal compania germană
„Sudzucker". Pe lângă producţia de zahăr la aceste fabrici se mai produce alcool acizi,
conserve, drojdii, iar deşeurile producţiei (borhot, melasă) servesc ca furaje pentru
sectorul zootehnic.
Industria tutunului este una din ramurile de specializare ale economiei, având un
rol important în export. Ramura este reprezentată de 8 fabrici de fermentare a tutunului şi
un combinat de tutun. Fabricile de fermentare sunt localizate predominant în partea
nordică a republicii, unde se află şi arealul principal de cultură a tutunului, la Cupcini
(raionul Edineţ), Floreşti, Drochia, Făleşti şi Şoldăneşti. Mai sunt fabrici de fermentare la
Orhei, Dubăsari şi Ceadâr-Lunga (UTA Găgăuză), iar în Chişinău se află Combinatul de
tutun, care include o fabrică de fermentare şi una de ţigarete. După fermentare o parte din
tutun este adusă la fabrica de ţigarete din Chişinău, iar alta se exportă. Producţia de
ţigarete este în ultimii ani de cca 8-9 mlrd bucăţi anual, din care o parte se exportă.
Industria uleiurilor eterice, fiind asigurată pe deplin cu materie primă locală, a
devenit în perioada postbelică o ramură de specializare. Astfel, R. Moldova era principala
regiune specializată în culturile etero-oleaginoase din fosta URSS şi asigura (în anii '80)
57% din producţia de ulei de levănţică, 39% - ulei de trandafir, 28% - ulei de salvie. Au fost
construite fabrici de uleiuri eterice în zonele de materie primă la Vişineşti, Leova,
Pervomaisc, Căinări, Căuşeni, Glodeni, Râşcani ş.a.
O cultură tehnică valoroasă este soia, cu utilizări multiple în economie, cu o
importanţă fertilizantă pentru soluri etc. Soia este cunoscută încă din antichitate, iar în
Basarabia a fost introdusă în sec. al XIX-lea. O creştere substanţială a suprafeţei cultivate cu
soia a avut loc în anii '80, când deţinea cca 37 mii ha, iar producţia era de cca 31 mii t anual.
În anii '90, ca urmare a crizei economice, suprafaţa cultivată cu soia s-a restrâns, alcătuind
2
în medie pe anii 1989-1998 doar 3,7 mii ha. Repartiţia spaţială a culturii de soia este foarte
neuniformă - cca 77% din suprafaţa cultivată şi 83% din producţia totală revin regiunii de
Nord. Soia se foloseşte în special pentru producerea nutreţurilor combinate pentru
animale. Din alte culturi tehnice se mai cultivă pe suprafeţe mici sorgul pentru mături,
rapiţa, macul ş.a.

3. Industria conservelor.

Industria conservelor de fructe şi legume - o ramură de specializare a economiei

naţionale, care dispune de o bază largă de materie primă locală. Primele unităţi de
industrializare a fructelor şi legumelor au apărut încă în sec. al XIX-lea, însă o dezvoltare
rapidă a avut această ramură în sec. XX. În perioada interbelică au fost construite fabrici de
conserve în fosta RASSM, la Tiraspol, Grigoriopol, Crasnoe, Coşniţa, iar în perioada
postbelică au intrat în funcţiune numeroase fabrici noi şi au fost modernizate cele vechi, În
prezent funcţionează 27 de fabrici de conserve şi peste 30 de secţii mici de prelucrare a
fructelor şi legumelor, fiind localizate în principalele zone pomicole şi legumicole.
Majoritatea întreprinderilor sunt concentrate în valea Nistrului, la Tiraspol,
Slobozia, Crasnoe, Grigoriopol, Dubăsari (acestea fiind cele mai mari din republică după
capacităţile de producţie), Coşniţa, Speia (raioanele Dubăsari și Grigoriopol), Căuşeni,
Olăneşti (raionul Ștefan Vodă). Fabricile din această zonă sunt specializate în prelucrarea
legumelor (îndeosebi a tomatelor), un rol important revenind şi producţiei de conserve
pentru copii (în primul rând unei fabrici specializate din Tiraspol). În partea centrală
fabrici de con serve sunt la Chişinău, Orhei, Ungheni, Călăraşi şi Nisporeni. Acestea sunt
profilate în prelucrarea fructelor şi mai ales în producerea sucurilor.
În regiunea de Nord cele mai importante fabrici de conserve se află la Cupcini,
Camenca, Soroca, Floreşti şi Glodeni. Întreprinderile produc o gamă variată de conserve,
evidenţiindu-se fabrica din Cupcini care, datorită utilizării unor tehnologii moderne,
reuşeşte să exporte o bună parte din producţie. În sudul republicii sunt doar două fabrici
de conserve, la Cahul şi Cantemir, care produc în special conserve de legume, ca rezultat al
prezenţei materiei prime în regiunea legumicolă din lunca Prutului.
Producţia de conserve s-a majorat substanţial în perioada postbelică, ajungând la
cca 2 mlrd borcane convenţionale în anii '80, dar în anii '90 s-a micşorat mult. Ca urmare a
crizei economice şi a insuficienţei pieţei de desfacere, producţia a coborât la 500-600 mln
borcane convenţionale în a doua jumătate a anilor '90, iar capacităţile de producţie ale
fabricilor de conserve sunt utilizate doar în proporţie de 20-30%.
În ultimele decenii sortimentul de produse a devenit mai variat: sucuri, compoturi,
gemuri, dulceţuri, fructe şi legume congelate, pastă de roşii, sucuri" concentrate de fructe,
legume marinate şi murate şi altele. Ca rezultat al prelucrării fructelor şi legumelor se obţin
şi produse secundare, cum sunt pectina - produsă din tescovină de mere, terciul sau alte
deşeuri ale prelucrării - care se folosesc ca furaje pentru animale etc. Cea mai mare parte a
producţiei acestei ramuri este exportată, în prezent fiind mai solicitate pe piaţa externă
sucurile naturale. Prin aceasta se explică creşterea producţiei de sucuri în ultimii ani, care
deţine cca 50-60% din producţia totală a industriei de conserve.

4. Industria vinicolă.
3
 Industria vinicolă este în prezent principala ramură a industriei, contribuind cu 15%
la volumul total al producţiei industriale şi cu 1/4 în totalul exportului. În cadrul industriei
vinicole se produce un sortiment larg de băuturi alcoolice: vinuri diverse, şampanie, coniac,
vermut, alcool, rachiu, lichior ş.a.; de asemenea sucuri, acid tartric (sare de lămâie), oţet;
utilizare economică au şi deşeurile producţiei - tescovina, seminţele de struguri ş.a.
Vinificaţia are vechi tradiţii pe acest teritoriu, fiind efectuată timp îndelungat prin
metode casnice tradiţionale. În sec. al XIX-lea au apărut primele fabrici de vin, iar ulterior şi
primele fabrici de coniacuri, la Chişinău, Călăraşi şi Tiraspol. Un avânt deosebit l-a avut
industria vinicolă în perioada postbelică, când au fost construite câteva zeci de
întreprinderi vinicole (combinate, fabrici de prelucrare primară şi secundară a strugurilor)
şi reconstruite cele vechi. Aceste unităţi au fost înzestrate cu utilaje moderne, cu capacităţi
de depozitare şi condiţionare a vinului. în această privinţă se remarcă beciurile amenajate
de la Cricova (mun. Chişinău), Mileştii Mici (r-ul Ialoveni) ş.a.
Pentru localizarea acestor unităţi este caracteristică amplasarea fabricilor şi a
secţiilor de prelucrare primară exclusiv în apropiere de materia primă, iar a fabricilor de
prelucrare secundară şi a combinatelor de vinuri şi coniacuri - atât în zonele viticole, cât şi
în centrele de consum. Cea mai mare parte a centrelor de vinificaţie este concentrată în
regiunile Centrală şi de Sud, adică în principalele zone vinicole. Combinate de vinuri şi
coniacuri sunt la Chişinău („Aroma"), Bălţi, Călăraşi, Tiraspol (KVIN) şi Râbniţa, renumite
prin producţia de vinuri superioare, coniacuri, ,vodcă şi alte băuturi. În producţia de vinuri
spumante şi şampanie sunt specializate combinatele de vinuri din Cricova, Chişinău
(„Vismos"), iar în ultimii ani a început a se fabrica o astfel de producţie şi la Nisporeni,
Chirsova (UTA Găgăuză), Stăuceni, Romaneşti.
Fabricile de vinuri mai importante sunt localizate în cadrul podgoriilor viticole
amintite anterior. Un renume mondial îl au fabricile de vin din Purcari, şi Răscăieţi, datorită
în primul rând calităţii excepţionale a vinurilor roşii de marcă „Negru de Purcari" şi „Roşu
de Purcari" ş.a., exportate pe larg şi distinse cu numeroase medalii de aur la concursuri
internaţionale. În producţia de vinuri roşii sunt specializate şi fabricile din Romaneşti -
calitatea şi gustul vinurilor fiind apropiată de cele de Bordeaux. Fabrici de vinuri având
capacităţi mari se află şi la Ialoveni, Bardar (r-ul Hâncești), Stăuceni (mun. Chişinău),
Hânceşti (r-ul Hâncești), Peresecina (r-ul Orhei), Nisporeni, Căuşeni, Ciumai, Taraclia,
Dubăsari ş.a.
Producţia de vin în perioada postbelică a crescut considerabil, de la 1,3 mln dal în
anul 1940 la cea 25-26 mln dal în anii '70, iar ulterior s-a micşorat, coborând la cea 6 mln
dal la sfârşitul anilor '80. În ultimul deceniu producţia a alcătuit în medie cca 14 mln dal
anual, oscilând mult de la an la an. Cea mai mare parte a acestei producţii este exportată şi
deşi în ultimii ani volumul exportului s-a redus, totuşi alcătuieşte cca 10-12 mln dal anual.
A crescut în ultimii ani producţia de vinuri spumante şi şampanie, fiind de cca 1-1,4 mln dal
pe an, în timp ce producţia de coniac s-a redus simţitor - de la cea 1 mln dal la sfârşitul
anilor '80 la numai 200-400 mii dal la sfârşitul anilor '90.

5. Alte industrii alimentare

Materia primă vegetală se mai utilizează şi în alte ramuri ale industriei alimentare,
4
care sunt mai slab reprezentate în republică. La acestea se referă, în primul rând, industria
de cofetărie, care utilizează zahăr, făină, ulei, gemuri şi alte materii prime. Această ramură
include producţia de bomboane, ciocolată, torturi şi alte produse zaharoase. Este
reprezentată de fabrica „Bucuria" din Chişinău - principalul producător, precum şi de
numeroase secţii de cofetărie. Fabrica de cofetărie „Bucuria" a început a funcţiona în anul
1951 şi ulterior şi-a extins capacităţile, fiind înzestrată cu utilaje moderne. La fabrică se
obţine un sortiment mare de produse (diverse tipuri de bomboane, torturi şi alte dulciuri),
care sunt competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă. Volumul producţiei
acestei ramuri s-a micşorat mult în ultimii ani, de la 70,2 mii t în anul 1990 la 12-14 mii t la
sfârşitul anilor '90.
O ramură aparte care foloseşte materia primă vegetală este industria amidonului
şi melasei, care se produc în cea mai mare parte la o fabrică din Tighina. Aceste produse
sunt obţinute din porumb şi se utilizează: amidonul în industria alimentară, în
farmaceutică etc, iar melasa în fabricarea alcoolului, a nutreţurilor combinate ş.a.
Industria cărnii are tradiţii vechi, primele întreprinderi fiind construite în sec. al
XIX-lea (la Chişinău şi Bălţi), însă o dezvoltare puternică a avut în perioada postbelică. Au
fost construite numeroase abatoare, combinate şi fabrici de carne, unităţi frigorifice ş.a. şi
reconstruite fabricile vechi. Această ramură este asigurată cu materie primă de sectorul
zootehnic şi fabrică un sortiment mare de produse din carne: mezeluri, conserve, carne
congelată şi alte preparate din carne. Unităţile de producţie sunt localizate, de regulă, în
oraşele mari, adică lângă consumator, excepţie fiind unele abatoare şi secţii mici de
prelucrare a cărnii, amplasate în apropiere de materia primă.
Principalele unităţi ale acestei ramuri sunt combinatele de carne din Chişinău, Bălţi,
Donduşeni, Ungheni, Tiraspol, Tighina, Ceadâr-Lunga. Acestea fabrică o varietate mare de
produse din carne şi dispun de antrepozite frigorifice. La Chişinău se află şi un mare
combinat frigorific de păstrare a produselor din carne. Centre mai mici ale industriei cărnii
(abatoare, fabrici sau secţii de carne) sunt în majoritatea oraşelor: Briceni şi Otaci (r-ul
Edineţ), Soroca şi Floreşti, Râbniţa şi Dubăsari, Bulboaca (r-ul Anenii Noi), Cimişlia, Orhei,
Cahul ş.a.
Ca urmare a crizei din agricultură şi a dificultăţilor în dezvoltarea industriei cărnii
(restrângerea pieţei de desfacere, uzarea utilajelor, insuficienţa investiţiilor ş.a.), volumul
producţiei s-a redus considerabil în ultimii ani. Din anul 1990 până în anul 1998 producţia
de carne (fabricare industrială) a diminuat de la 258 mii t la 20 mii t, de mezeluri - de la
50,0 mii t la 4,5 mii t, de conserve din carne - de la 48,8 mln borcane convenţionale la 5,0
mln.
În cadrul întreprinderilor de prelucrare a cărnii se efectuează, de regulă, şi
prelucrarea peştelui. Cea mai importantă unitate de prelucrare a peştelui este localizată în
Chişinău. Se industrializează, cu precădere, peşte de import şi mai puţin peşte local.
Industria laptelui şi produselor lactate. Prelucrarea laptelui este practicată din
timpuri vechi, cel mai cunoscut produs fiind brânza de oi, care în mare parte se exporta. O
dezvoltare rapidă a înregistrat această ramură după al doilea război mondial, când au fost
construite numeroase unităţi de prelucrare a laptelui. Principalele produse obţinute sunt
untul, caşcavalul, smântână, brânza, laptele praf, îngheţata ş.a. Unităţile de producţie din
această ramură sunt localizate atât lângă consumator (de regulă, acestea sunt unităţile de
capacitate mare), cât şi lângă sursele de materie primă (în zonele specializate în creşterea
5
animalelor pentru lapte). Cele mai importante centre ale industriei laptelui sunt în primul
rând oraşele mari: Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina, în care se fabrică o gamă variată de
produse. O concentrare mai mare de unităţi este caracteristică regiunilor de Nord şi
Centrală (acestea fiind principalele zone de producţie a laptelui), în care mai remarcăm
centrele: Cupcini, Soroca, Floreşti, Râbniţa, Râşcani, Otaci, Ungheni, Hânceşti ş.a. În
regiunea de sud fabrici mai importante sunt la Cahul, Taraclia, Comrat, Leova. Aceste
fabrici mari se confruntă în perioada actuală cu dificultăţi serioase, astfel capacităţile de
producţie sunt utilizate în proporţie de numai 10-20%. Volumul producţiei s-a redus foarte
mult: de exemplu, din anul 1990 până în anul 1998 producţia din lapte integral s-a
micşorat de la 455 mii t la 32 mii t, producţia de unt - de la 27,0 mii t la 2,6 mii t.

Bibliografie

1. Mâtcu M., Sochircă V. “Geografia umană a Republicii Moldova”. Chişinău “ARC”, 2001.
2. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2006, Chişinău, 2006.
3. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2007, Chişinău, 2007.
4. Breviarul statistic 2007. Moldova în cifre, Chişinău , 2007.
5. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1978.
6. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1990.
7. ***** Anuar Statistic de Comerţ Exterior. Departamentul analiză Statistice şi Sociologice a R.
Moldova. Chişinău 2004.
8. ***** Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău 2005.