UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „Ion Ionescu de la Brad”

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Conf. dr.
LIVIU MIHAI IRIMIA

TEHNOLOGIA CULTURILOR
HORTICOLE - VITICULTURA
(SUPORT DE STUDIU I.D.)

Unitatea de învăţare 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. IMPORTANŢA VITICULTURII

Viticultura este o ramura a a agriculturii cu implicaţii importante în plan

social şi economic. Din punct de vedere social, viticultura reprezintă o sursă de îmbunătăţire a
alimentaţiei. Sub aspect economic viticultura furnizează profit, valorifică terenurile slab fertile,
furnizează materii prime pentru industria alimentară, stimulează producţia industrială, constituie sursă
de venituri din export şi oferă alternative pentru industria turistică.
1.1.1. Îmbunătăţirea alimentaţiei. Valoarea alimentară a strugurilor,
mustului şi stafidelor se datorează conţinutului lor ridicat în compuşi organice esenţiali pentru
organismul uman. În compoziţia chimică a strugurilor intră: zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză),
între 12 - 28 % ; acizi organici (tartric, malic, citric), până la 2 %; săruri minerale (K, Ca, Mg, P, Fe etc.),
0.5 %; substanţe azotate (aminoacizi, polipeptide) 0,17 - 0,20 %; vitamine (C, B1, B2, PP, A, E); enzime,
polifenoli, etc. Zaharurile din struguri sunt reprezentate prin fructoză (80-130g/l) şi glucoză (70-120g/l)
la care se mai adaugă cantităţi mici de galactoză, xiloză, riboză şi zaharoză.

1.1.2. Sursă de venituri pentru populaţie. Cultura viţei de vie necesită un

volum ridicat de forţă de muncă manuală, de circa 80-100 ZO/ha, furnizând locuri
de muncă pentru muncitorii zilieri şi sezonieri.
1.1.3. Valorificarea raţională a fondului funciar. Viţa de vie se poate
cultiva pe terenurile improprii culturilor de cereale şi plante tehnice: terenuri în
pantă, nisipuri, soluri pietroase etc. Pe glob între 47-50 % dintre plantaţiile
viticole sunt situate pe terenuri în pantă. În ceea ce priveşte venitul realizat,
viticultura reprezintă o ramură de producţie intensivă a agriculturii, caracterizată
printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor. Valoarea producţiei
obţinută la 1 ha plantaţie de viţă de vie echivalează cu cea a 10-15 ha culturi
cerealiere.
1.1.4. Bază de materii prime pentru industrie. Strugurii sunt folosiţi ca
materie primă pentru obţinerea vinurilor, spumantelor, distilatelor din vin şi

1
sucurilor.
1.1.5. Stimularea producţiei industriale. În viticultură se folosesc cantităţi
însemnate de substanţe chimice, materiale şi utilaje, sectorul viticol reprezentând
o importantă piaţă de desfacere pentru producţia industrială.
1.1.6. Sursă de produse pentru export. Exportul de vin aduce marilor ţări
viticole (Italia, Franţa, Spania) venituri de 3-5 mld. euro pe an.
1.1.7. Turismul viticol. Se dezvoltă tot mai mult, mai ales în ţările cu
potenţial turistic natural. Constă în vizitarea podgoriilor, cunoaşterea arealelor
viticole de origine ale vinurilor renumite, vizitarea cramelor, prezentarea
tehnologiilor viticole şi degustarea vinurilor.

1.2. ISTORICUL VITICULTURII

Viţa de vie este planta de cultură cu istoria cea mai îndelungată şi mai bine
documentată. Istoria cultivării acestei specii se împleteşte într-o măsură
importantă cu cea a evoluţiei societăţii omeneşti.
Viţa de vie a fost luată în cultură cu 7-9 mii de ani în urmă, în Neolitic, o
dată cu apariţia primelor aşezări omeneşti cu caracter permanent. Leagănul
culturii viţei de vie este Asia Mică, arealul cuprins între Marea Caspică, Marea
Neagră şi Marea Mediterană. Dovezile arheologice atestă faptul că primele culturi
de viţă de vie au apărut în oaze, unde oamenii au plantat butaşi de viţă sălbatică
aduşi din păduri. După descoperirea vinului, acum circa 6000 de ani, interesul
pentru cultura viţei de vie a crescut. În scurt timp viticultura s-a răspândit şi în
zonele învecinate (Anatolia, Fenicia, Mesopotamia, Persia).
1.2.1. Antichitate. Un rol important în extinderea culturii viţei de vie
revine fenicienilor, popor antic care a trăit până în secolul III î.Hr. în zona
litoralului estic a Mării Mediterane, pe teritoriul actual al Libanului, Siriei,
Israelului şi Palestinei. Renumiţi comercianţi şi navigatori, fenicienii au practicat
timp de sute de ani negoţul cu vinuri în porturile de la Marea Mediterană
1.2.2. Perioada Evului Mediu. Epoca migraţiei popoarelor, care a marcat
Evul Mediu (sec. V-X a.D.), a reprezentat pentru viticultură o perioadă de
stagnare. Cultura viţei de vie a dăinuit în zonele deluroase şi submontane mai
adăpostite de migratori. Spre sfârşitul Evului mediu cultura viţei de vie recapătă în
importanţă şi începe să fie practicată pe domeniile mănăstirilor, care aveau nevoie
de vin pentru Euharistie şi apoi pe domeniile feudale. Vinul devine băutura
nobililor, în timp ce berea îşi pierde din importanţă devenind băutura săracilor.
Începând cu sec. XIV, odată cu expansiunea Imperiului Otoman, cultura viţei de
vie intră într-o nouă perioadă de regres. Interdicţia consumului de vin impusă de
Coran duce la diminuarea suprafeţei podgoriilor din Pensinsula Balcanică.
1.2.3. Perioada Renaşterii a reprezentat şi pentru viticultură o etapă de
progres. Inventarea tiparului (Gutenberg, 1455) va contribui la popularizarea
cunoştinţelor despre viţa de vie şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se
introduce terasarea terenurilor în pantă, fertilizarea cu îngrăşăminte organice,
lucrările de întreţinere a solului etc. În aceeaşi perioadă are loc concentrarea
plantaţiilor de viţă de vie pe podgorii şi constituirea sortimentele locale de soiuri.

1.2.4. Secolele XVIII-XIX. La începutul sec. XIX viticultura continuă să se formeaze ca ştiinţă; Suprafaţa
cultivată cu viţă de
vie continuă să se extindă până la jumătatea sec. XIX, când în Europa este adusă
accidental din America de Nord filoxera, care va devasta până la sfârşitul sec.
XIX viticultura europeană.
1.2.5. Perioada contemporană. În prezent viticultura prezintă un grad înalt

2
de dezvoltare şi modernizare. Sistemele de conducere tradiţionale a viţei de vie,
folosite până la începutul sec. XX, au fost abandonate şi s-a trecut la cultura viţei
de vie în plantaţii de tip industrial. Tehnologiile de cultură s-au perfecţionat,
păstrând însă unele elemente care asigură tipicitatea şi autenticitate vinurilor.
Înfiinţarea noilor plantaţii se bazează pe folosirea de material viticol certificat,
liber de virusuri şi micoplasme.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

Viţa de vie roditoare (Vitis vinifera Linee) se cultivă pe un areal geografic larg, cuprins între 51° latitudine
nordică şi 40 ° latitudine sudică. Struguri de calitate, cu conţinut ridicat de zaharuri, arome, antociani şi
aciditate echilibrată se obţin însă numai în zonele cu climat temperat şi mediteranean, dispuse
bandiform, de o parte şi de alta a Ecuatorului, între paralelele de 30 – 50 ºlat. N şi 23 – 40 ºlat. S.
Potrivit O.I.V. (Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului), în anul 2012
suprafaţa viticolă mondială era de 7.4 mil. ha,
Producţia globală de struguri este de 677.9 mil. q. Cea mai mare
producţie de struguri se înregistrează în Italia, 80.57 mil. q, urmată de: China,
72.0 mil. q; SUA, 67.44 mil. q; Spania, 57.47 mil. q; Franţa, 57.05 mil. q.
În ceea ce priveşte producţia de vin, aceasta este de 269.0 mil. hl, cele mai
mari ţări producătoare fiind: Italia, 48.63 mil. hl; Franţa, 41.42 mil. hl; Spania,
34.63 mil. hl; SUA, 19.2 mil. hl; Argentina, 14.67 mil.hl; Australia, 12.43 mil. hl;
Consumul mondial de vin este de 244.9 mil. hl. Pe primul loc se situează
Franţa, cu 31.7 mil. hl, urmată de: SUA, 28.5 mil. hl; Italia, 26.0 mil. hl;
Germania, 20.7 mil. hl; China, 13.6 mil. hl; Marea Britanie.

1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA

Datorită favorabilităţii ridicate a condiţiilor ecologice, viticultura s-a
dezvoltat pe teritoriul României încă din antichitate, devenind o ocupaţie de bază
mai ales în mediul rural. Importanţa pe care o prezintă din punct de vedere social
şi economic, face să fie considerată în prezent un patrimoniu naţional, care
trebuie protejat şi dezvoltat. Acesta cuprinde plantaţiile de viţă de vie pe rod,
pepinierele viticole, plantaţiile de viţe portaltoi şi plantaţiile mamă furnizoare de
coarde altoi, terenurile viticole în pregătire, centrele de vinificaţie şi depozitele de
vinuri cu utilajele aferente. Suprafaţa favorabilă pentru cultura viţei de vie este în România de circa 240
000 ha. În prezent suprafaţa cultivată cu viţă de vie în România este de circa 190000 ha,

1.4.1. Regiunile viticole din România. România este situată în zona

climatului temperat continental, favorabil pentru cultura viţei de vie, fapt ce
explică răspândirea acestei specii şi cultivarea ei pe întreg teritoriul ţării.
Prin lucrările de zonare a culturii viţei de vie, pe
teritoriul României au fost delimitate 8 regiuni viticole: Regiunea viticolă a
Podişului Transilvaniei; Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei; Regiunea
viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei; Regiunea viticolă a Dealurilor
Banatului; Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului; Regiunea
viticolă a Colinelor Dobrogei; Regiunea viticolă a Teraselor Dunării; Regiunea
viticolă a Nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării.

Unitatea de învăţare 2: BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

2.1. FORMAREA SPECIEI VITIS VINIFERA L.

3
Filogenia speciei Vitis vinifera L. ssp. sativa a fost mult timp controversată: unii botanişti susţineau că ar
proveni din Vitis sylvestris Gmel., iar alţii că ar fi rezultatul încrucişării mai multor specii de viţe sălbatice,
dispărute în timpul glaciaţiunilor. Teoria actuală, bazată pe tehnici de genetică moleculară, statuează
faptul că Vitis vinifera L. ssp. sativa îşi are originea în biotipurile de viţă sălbatică răspândite încă din
Cuaternar în întreaga zonă cu climat temperat din Europa şi Asia Mică.

2.2. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE

Viţele cultivate se împart în două mari grupe: viţe roditoare, destinate
producţiei de struguri, şi viţe portaltoi, folosite pentru altoirea soiurilor nobile
europene.

2.2.1. Viţele roditoare sunt reprezentate prin circa 10000 de soiuri, care
provin din speciile de viţe roditoare europene, asiatice şi americane sau din
încrucişarea acestora între ele (Winkler şi colab., 1962). În funcţie de originea lor
genetică, pot fi clasificate în trei grupe: soiuri nobile europene; hibrizi
producători direcţi (HPD); soiuri cu rezistenţă biologică sporită la boli şi
dăunători (soiuri rezistente).

2.2.1.1. Soiurile nobile europene aparţin speciei Vitis vinifera L. ssp. sativa. Provin din viţa de vie
sălbatică Vitis vinifera ssp. sylvestris (C.C. Gmel.) Heig şi deţin 90% din totalul suprafeţelor cultivate cu
viţă de vie pe plan mondial. Realizează producţii mari, de calitate, cu conţinut ridicat de zaharuri,
antociani şi compuşi aromatici; sunt sensibile la filoxeră, boli criptogamice şi temperaturi scăzute.
Datorită sensibilităţii ridicate la filoxeră, nu se pot cultiva pe rădăcini
proprii, necesitând a fi altoite pe viţe americane. Se cultivă pe rădăcini proprii, ca viţe indigene, numai
pe nisipuri şi soluri nisipoase libere de filoxeră.

2.2.1.2. Hibrizii producători direcţi („hibrizi franţuzeşti”, „hibrizi francoamericani”

sau HPD) au fost obţinuţi prin încrucişarea soiurilor nobile europene
cu speciile americane V. riparia, V. rupestris, sau cu hibrizi ai acestora.
În prezent, legislaţia europeană interzice cultura
hibrizilor producători direcţi în extravilanul localităţilor. Se acceptă cultura lorîn
gospodăriile populaţiei, ca plante ornamentale sau pentru producerea strugurilor
necesari consumului familial. Singura excepţie o reprezintă cultura hibridului
Baco 1 în regiunea Cognac din Franţa, în vederea obţinerii vinurilor destinate
distilării.

2.2.1.3. Soiurile cu rezistenţă biologică sporită la boli şi dăunători (“soiuri

rezistente”, „hibrizi înnobilaţi”) au fost obţinute prin reîncrucişarea hibrizilor
producători direcţi cu soiurile nobile europene (Galet, 1991). S-a urmărit sporirea
potenţialului calitativ de producţie al HPD, cu menţinerea rezistenţei la filoxeră,
boli criptogamice, dăunători şi temperaturi scăzute. Apropierea genetică de Vitis
vinifera prin reîncrucişarea cu soiurile europene a dus la creşterea calităţii
producţiei dar, în acelaşi timp, şi la scăderea rezistenţelor biologice. Ca urmare,
hibrizii înnobilaţi au rezistenţă mijlocie la filoxeră, putând fi totuşi cultivaţi pe
rădăcini proprii.

2.2.2. Viţele portaltoi sunt cultivate pentru coardele anuale, din care se obţin butaşii
portaltoi, necesari altoirii soiurilor europene. Principala caracteristică
a viţelor portaltoi o reprezintă rezistenţa ridicată la filoxeră (Dactulosphaira
vitifoliae Shimer), dăunător specific genului Vitis. Larvele acestei insecte
colonizează rădăcinile viţei de vie şi se hrănesc cu seva, pe care o extrag prin

4
înţepare (fig. 1.35); pe rănile provocate se instalează microorganisme, care duc la
putrezirea rădăcinilor şi la uscarea butucilor.
Fiecare dintre soiurile de viţe portaltoi prezintă însuşiri agrobiologice, care
îl fac valoros pentru anumite condiţii de cultură şi chiar pentru anumite soiuri
roditoare, respectiv: rezistenţă la nematozi, boli, calcar activ din sol, săruri
nocive, secetă sau umiditate sporită; precocitate; vigoare sporită, care susţine
potenţialul de producţie al soiurilor roditoare etc. Aceste însuşiri agrobiologice
28
valoroase permit cultivarea soiurilor vinifera în condiţii ecologice dintre cele mai
diverse (climat mediteranean arid – Sicilia; soluri calcaroase – Côte d’Or; soluri
acide – Beaujolais etc.).
Pentru România, cei mai corespunzători sunt portaltoii din grupa
Berlandieri x Riparia, caracterizaţi prin înrădăcinare uşoară şi profundă, afinitate
bună la altoirea cu soiurile vinifera şi rezistenţă la calcarul din sol.

2.3. CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC LA VIŢA DE VIE

Ciclul ontogenetic (ontos = fiinţă şi genesis = dezvoltare) priveşte întreaga

durată de existenţă a viţei ca plantă cultivată, de la apariţie ei ca individ până la
pieirea naturală. Ciclul ontogenetic al viţei de vie cuprinde cinci perioade de
vârstă (Fregoni, 2006): perioada intramugurală, perioada de tinereţe, perioada de
maturitate progresivă, perioada de maturitate deplină şi perioada de declin.

2.3.1. Perioada intramugurală marchează începutul ciclului ontogenetic

al butucului de viţă de vie. Corespunde cu formarea mugurelui pe lăstar şi durează
circa un an, până la pornirea sa în vegetaţie, în timpul forţării butaşilor.
La viţele înmulţite prin seminţe, perioada intramugurală corespunde
perioadei embrionare. Aceasta începe odată cu fecundarea ovulului şi durează
până la germinaţia seminţei şi alungirea radicelei.
2.3.2. Perioada de tinereţe începe cu pornirea mugurelui în vegetaţie sau
germinaţia seminţei şi durează până la apariţia primelor inflorescenţe pe lăstari.
Este o perioadă neproductivă, cu durata de 3-4 ani la viţele înmulţite pe cale
vegetativă şi 5-7 ani la cele înmulţite prin seminţe. Fenomenul biologic dominant în această perioadă
este creşterea, în urma căreia iau naştere lăstari viguroşi, care vor forma tulpina şi ramificaţiile lemnoase
multianuale ale butucului. În paralel are loc dezvoltarea sistemului radicular, prin ramificarea şi
alungirea rădăcinilor, volumul explorat de acestea fiind aproximativ egal cu cel al coroanei butucului.
2.3.3. Perioada de maturitate progresivă începe odată cu intrarea viţelor
pe rod (apariţia primelor inflorescenţe) şi durează 5-7 ani, până la atingerea
nivelului de producţie caracteristic soiului.
Creşterile vegetative sunt încă puternice, însă productivitatea viţei sporeşte
de la an la an. Hidraţii de carbon devin prevalenţi în raport cu compuşii cu azot
(C/N >1) şi se sintetizează hormonii florigeni, care determină formarea mugurilor
de rod. Tulpina şi ramificaţiile de schelet ale butucului se îngroaşă tot mai mult,
devenind depozitul de substanţe de rezervă ale butucului. Rezervele metabolice
depozitate în lemnul multianual vor fi folosite de butuc pentru dezmugurit şi
creşterea lăstarilor, diferenţierea mugurilor de rod, maturarea lemnului coardelor,
creşterea strugurilor şi acumularea compuşilor organici în boabe.
Pentru menţinerea echilibrului biologic vegetativ, sistemul radicular
continuă să se dezvolte prin alungirea şi îngroşarea rădăcinilor, furnizând părţii
aeriene apa şi elementele minerale necesare proceselor de creştere şi dezvoltare.

5
2.3.4. Perioada de maturitate deplină începe după 10 – 15 ani de la plantare, odată cu realizarea
producţiilor mari şi relativ constante de la an la an. În
condiţiile normale, perioada de productivitate maximă a viţelor se menţine 20 – 25
de ani, timp în care metabolismul plantei este dominat de procesul de rodire.
Creşterea lăstarilor este moderată, resursele metabolice fiind utilizate,
preponderent, pentru diferenţierea mugurilor de rod, creşterea strugurilor şi
maturarea lemnului coardelor. Sistemul radicular se dezvoltă tot mai mult, pe
măsura necesarului de elemente nutritive a părţii aeriene a butucului. În lemnul
multianual se depun cantităţi tot mai mari de substanţe de rezervă, care asigură
rezistenţa la ger pe timpul iernii şi constituie suportul nutritiv necesar creşterii şi
fructificării. Cordoanele sau braţele butucului îmbătrânesc, se degarnisesc, ca
urmare a diminuării rezervei de muguri dorminzi şi a rănilor rezultate în urma
tăierii de rodire şi necesită a fi înlocuite periodic cu elemente lemnoase tinere.
Măsurile agrofitotehnice care se aplică în această perioadă au ca obiectiv
menţinerea potenţialului de producţie a butucilor în parametri optimi şi
prelungirea perioadei de maximă producţie. Se intervine prin fertilizări, tratamente
fitosanitare, tăieri de rodire echilibrate, cu sarcini de rod corespunzătoare soiului
şi condiţiilor de cultură, aplicarea lucrărilor şi operaţiunilor în verde şi menţinerea
stării optime de fertilitate a solului.
2.3.5. Perioada de declin începe în momentul în care echilibrul biologic
dintre sistemul radicular şi sistemul aerian al butucului se deteriorează, rădăcinile
nemaiputând furniza elementele minerale necesare desfăşurării în bune condiţii a
proceselor de creştere şi fructificare. Începutul perioadei de declin este marcat de
diminuarea creşterilor vegetative, scăderea producţiei, uscarea progresivă a
braţelor sau cordoanelor şi apariţia a tot mai mulţi lăstari lacomi.
Deteriorarea echilibrului biologic este consecinţa acţiunii însumate a
factorilor negativi care au afectat în decursul timpului sistemul radicular, atât în
mod direct (răni provocate de insecte, agenţi patogeni şi utilajele de întreţinere a
solului etc.) cât şi indirect (răni provocate părţii aeriene prin tăieri severe,
poziţionarea dezechilibrată a elementelor de rod pe cordoane, atacul ciupercilor
lemnului şi alţi factori care au frânat aprovizionarea optimă a rădăcinilor cu
metaboliţi). Potenţialul de absorbţie al sistemului radicular se diminuează
continuu: volumul de sol explorat de rădăcinile viabile este tot mai redus,
rădăcinile active sunt tot mai puţine şi mai îndepărtate de tulpină datorită alungirii

6
rădăcinilor de schelet. Îmbătrânirea sistemului radicular influenţează favorabil
calitatea producţiei: datorită aprovizionării slabe cu apă şi elemente minerale,
creşte presiunea osmotică în frunze şi se intensifică migrarea zaharurilor spre
struguri, fapt ce explică calitatea deosebită a producţiei la viţele bătrâne.
Dacă fenomenul de senescenţă este observat din timp, există
posibilitatea prelungirii duratei de exploatare economică a plantaţiilor, prin
executarea tăierilor de regenerare a butucilor şi stimularea creşterii sistemului
radicular prin subsolaj şi fertilizare.

2.4. CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Reprezintă totalitatea manifestărilor biologice cu caracter periodic, pe care

le desfăşoară viţa de vie pe parcursul unui an. În funcţie de modificările
morfologice pe care le parcurge viţa de vie, în ciclul biologic anual se deosebesc
două perioade distincte: perioada de vegetaţie şi perioada de repaus vegetativ.

2.4.1. Perioada de vegetaţie

Perioada de vegetaţie reprezintă secvenţa din ciclul biologic anual în care
procesele fiziologice se manifestă cu intensitate sporită şi produc modificări
anatomo-morfologice vizibile. În timpul perioadei de vegetaţie, viţa de vie
parcurge mai multe fenofaze/faze de vegetaţie, care marchează procesele de
creştere, dezvoltare şi reproducere. În ordinea cronologică a succesiunii lor,
fenofazele viţei de vie sunt: plânsul, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, înfloritul,
creşterea boabelor, maturarea strugurilor şi căderea frunzelor (fig. 2.2.).
Plânsul, dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi căderea frunzelor sunt
fenofaze ale organelor vegetative, iar înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea
strugurilor sunt fenofaze ale organelor de rod. Fenofazele organelor de rod se
desfăşoară concomitent cu cele ale organelor vegetative şi sunt parcurse de viţa de
vie în toate tipurile de climat. Activitatea biologică se desfăşoară numai în
perioada anului în care temperaturile medii diurne sunt mai mari de 10°C.

2.4.1.1. Plânsul, marchează intrarea viţei de vie în perioada activă de

vegetaţie şi se manifestă prin apariţia picăturilor de sevă la capetele coardelor
secţionate şi pe rănile apărute pe butuc în urma tăierilor. Datorită creşterii presiunii radiculare, apa se
deplasează ascendent, prin vasele lemnoase, până la nivelul
coardelor. Dacă butucul a fost supus tăierii, seva se pierde pe la capetele
elementelor de rod (cepi, cordiţe, coarde) sau prin rănile de pe lemnul multianual.
Durata plânsului este de 2 - 14 zile, însă, în anumite condiţii, se poate prelungi
până la 20 sau chiar 30 de zile.
Plânsul încetează datorită dezvoltării în sevă a unor bacterii saprofite (ex.
Hypomyces biassolettianus), care formează la suprafaţa rănilor de pe butuc o masă
mucilaginoasă, impregnată cu săruri minerale, sau ca urmare a apariţiei gomelor şi
tilelor în vasele lemnoase.
În timpul plânsului în plantaţii se repară sistemul de susţinere, se cercuiesc
coardele, se efectuează copcitul, completarea golurilor, fertilizarea, arătura de
primăvară şi tratamentul cu zeamă sulfocalcică. Durata plânsului este de 2 - 14 zile, însă, în anumite
condiţii, se poate prelungi
până la 20 sau chiar 30 de zile.

2.4.1.2. Dezmuguritul reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului

de creştere, evidenţiată prin deschiderea ochilor de iarnă şi apariţia vârfului

7
primelor frunze ale lăstarului. Dezmuguritul cuprinde două subfaze: înmugurit şi dezmugurit propriu-zis
- înmuguritul (stadiul B, Baggiolini) – subfaza în care ochii de iarnă îşi
măresc volumul ca urmare a creşterii mugurelui principal
- dezmuguritul (stadiul de “punct verde”; stadiul C Baggiolini), este
marcat de îndepărtarea catafilelor şi apariţia vârfului verde al mugurelui . Se consideră că viţa a
dezmugurit atunci când mai mult de 50% din ochii de
iarnă sunt în acest stadiu. Dezmuguritul este influenţat de factori climatici (temperatură,
umiditate),biologici (fitohormoni, rezerve nutritive, vârsta viţelor, starea fitosanitară abutucilor) şi
tehnologici (momentul tăierii).

2.4.1.3. Creşterea lăstarilor începe cu alungirea şi îngroşarea axului

mugurelui principal al ochiului de iarnă şi se continuă cu etalarea frunzelor,
inflorescenţelor, cârceilor şi dezvoltarea lor până la stadiul adult. Creşterea în
lungime a lăstarului este stimulată de prezenţa auxinei (AIA), hormon sintetizat în
apex şi care se acumulează în cantitate mai mare pe partea însorită a lăstarului.
Acest fapt determină creşterea mai rapidă a lăstarului pe partea respectivă şi
curbarea sa spre partea opusă (nutaţia). Creşterea în grosime se datorează intrării
în activitate a cambiului şi atingerii dimensiunilor normale de către celulele
lăstarului.
În raport cu intensitatea creşterii se disting trei etape: creştere progresivă,
creştere intensivă şi creştere regresivă:
- creşterea progresivă începe imediat după dezmugurit (a doua jumătate a
lunii aprilie) şi durează 2-3 săptămâni, până în a doua decadă a lunii mai. La
început, creşterea este lentă, de 1.0 - 1.5 cm/zi, deoarece se realizează pe baza
substanţelor de rezervă din coarde.
- creşterea intensivă începe în a doua decadă a lunii mai, când frunzele
tinere au ajuns la circa 30% din suprafaţa lor finală şi încep să exporte glucide
către vârful lăstarului. Procesul este favorizat de valorile în creştere ale
temperaturii, insolaţiei şi radiaţiei solare
- creşterea regresivă începe după înflorit şi se continuă într-un ritm din ce
în ce mai lent până toamna, la distrugerea prin îngheţ a apexului. Viteza de
creştere se reduce ca urmare a utilizării glucidelor preponderent pentru creşterea
boabelor, maturarea lemnului şi acumularea compuşilor organici în struguri.

2.4.1.4. Creşterea frunzelor se desfăşoară concomitent cu creşterea

lăstarilor, fiind practic subordonată acestei fenofaze.
Primele care apar pe lăstar sunt frunzele provinite din primordiile
mugurelui principal. În primele două săptămâni, creşterea lor este înceată,
deoarece se hrănesc cu substanţele de rezervă din coarde. După 10 zile de la
dezmugurire, când ajung la circa 75% din suprafaţă, încep să exporte glucide,
contribuind la aprovizionarea lăstarului cu elementele necesare creşterii. Odată cu
intrarea lăstarului în perioada de creştere intensivă (jumătatea lunii mai), apexul
său generează noi frunze care, beneficiind de durata lungă a zilei şi folosind
glucidele furnizate de frunzele bazale, ating dimensiunile maxime caracteristice soiului.

2.4.1.5. Creşterea rădăcinilor, începe la jumătatea lunii iunie, când lăstarii

au mai mult de 90 cm lungime şi minimum 10-12 frunze adulte (Huglin, 1998).
Viteza de creştere a rădăcinilor se intensifică treptat, atinge un maximum de 2
cm/zi în a doua jumătate a lunii iulie, după care scade continuu până la sfârşitul
lunii octombrie când, odată cu căderea frunzelor şi intrarea viţei în perioada de
repaus vegetativ, încetează complet.

8
2.4.1.6. Formarea mugurilor are loc concomitent cu creşterea şi
dezvoltarea organelor vegetative şi generative ale butucului.
Primii muguri care apar pe lăstari, primăvara după dezmugurire, sunt
mugurii primari. Aceştia sunt situaţi în axila frunzelor şi iniţial sunt formaţi dintrun
singur vârf de creştere, denumit mugure „de copil”. Când frunza atinge
dimensiuni de 0.5-1 cm, iar mugurele a dezvoltat 3-5 primordii foliare, în axila sa,
spre lăstar, apare un al doilea mugure, rudimentar, cu 1-2 primordii de frunze. Cei
doi muguri vor forma împreună un complex mugural, denumit „ochi primar” (fig.
2.4). Ochii primari apar pe lăstar pe tot parcursul verii, odată cu nodurile şi
frunzele generate de apexul vegetativ al lăstarului. Mugurii din ochiului primar
sunt menţinuţi în stare de latenţă funcţională. Celălalt mugure, dinspre lăstar, evoluează încet pe tot
parcursul verii, devenind sediul unui proces de morfogeneză, pe parcursul căruia formează primordii de
frunze, primordii de cârcei, primordii de muguri şi de inflorescenţe.
În paralel cu evoluţia acestui mugure, de o parte şi de alta a lui apar noi muguri,
tot mai puţin evoluaţi. Primii doi muguri, cei mai apropiaţi de mugurele principal,
sunt denumiţi muguri secundari, următorii muguri terţiari ş.a.m.d. Odată cu
apariţia mugurilor secundari, complexul mugural devine „ochi de vară”

2.4.1.7. Maturarea lăstarilor este un proces fiziologic de acumulare a

substanţelor de rezervă în lăstari, evidenţiat prin lignificarea ţesuturilor şi
schimbarea culorii scoarţei. Din punct de vedere fiziologic, reprezintă o perioadă
de pregătire a viţei de vie pentru a rezista îngheţurilor din timpul iernii şi pentru
reluarea ciclului biologic vegetativ în anul următor. Maturarea lăstarilor începe la
jumătatea lunii august, odată cu încetinirea creşterii lăstarilor şi se încheie în a
doua jumătate a lunii octombrie, odată cu căderea frunzelor.

2.4.1.8. Căderea frunzelor marchează sfârşitul perioadei active de

vegetaţie şi intrarea viţei de vie în perioada de repaus fiziologic.

2.4.1.9. Înfloritul şi legatul florilor (stadiul I Baggiolini) încep la circa 55

– 65 zile de la dezmugurire, când inflorescenţele şi florile sunt complet dezvoltate.
Fenologic, începutul înfloritului este marcat de deschiderea primei flori, iar sfârşitul de deschiderea
ultimei flori.
La înflorire, petalele se desprind de la bază, însă rămân unite pe toată
lungimea lor, încât corola capătă aspect de capişon (fig. 2.7.); simultan,
filamentele staminelor se destind, iar anterele se răsucesc spre exterior, împingând
în sus corola, care se desprinde şi cade.
Durata înfloritului este de 6-12 zile, diferit în funcţie de timpurietatea soiului, favorabilitatea condiţiilor
climatice şi măsurile agrotehnice care se aplică în plantaţie.

2.4.1.10. Creşterea boabelor. După fecundaţie, staminele, stigmatul şi

stilul florii se usucă şi cad, ovulele cresc în dimensiuni, lojile carpelare îşi pierd
individualitatea prin gelifierea pereţilor despărţitori, iar ovarul începe să crească
pentru a forma bobul.În raport cu ritmul de modificare a volumului şi greutăţii boabelor, procesul de
creştere parcurge trei faze distincte (fig. 2.31): I - faza de creştere erbacee; II - faza de stagnare a
creşterii; III - faza de creştere – maturare

Factorii care influenţează creşterea boabelor. În funcţie de favorabilitatea

factorilor climatici şi de caracteristicile soiurilor, evoluţia este diferită, încât la
finalizarea fenofazei de creştere boabele pot fi normale, meiate sau mărgeluite.

9
- boabele normale provin din flori fecundate, au ritm de creştere mai
intens şi mărime caracteristică soiului;
- boabele meiate provin din flori nefecundate, ajung la mărimea unui bob
de mei şi apoi cad în masă. Fenomenul de meiere este caracteristic soiurilor cu
flori funcţional femele şi celor cu defecţiuni morfologice sau cu sensibilitate
ridicată faţă de condiţiile climatice
boabele mărgeluite provin din flori fecundate parţial şi îşi continuă
creşterea până ajung la mărimea unui bob de mazăre. Aceste boabe se maturează
mai devreme, acumulează cantităţi mai mari de zaharuri şi conţin doar rudimente
de seminţe.

2.4.1.11. Maturarea strugurilor cuprinde procesele fiziologice şi

biochimice care duc la modificarea aspectului şi compoziţiei chimice a boabelor,
precum şi la dobândirea de către seminţe a capacităţii de a germina. Din punct de
vedere morfologic, boabele ajung la mărimea şi aspectul caracteristic soiului. Ca
proces biochimic, maturarea strugurilor este dominată de acumularea zaharurilor,
substanţelor fenolice, compuşilor aromaţi, compuşilor azotaţi şi diminuarea
conţinutului de acizi organici şi substanţe pectice.
Durata procesului de maturare a strugurilor este de 25 - 30 zile la soiurile timpurii, 40-45 zile la soiurile
mijlocii şi 50-60 zile la soiurile târzii. În raport cu
modificările morfologice şi procesele biochimice care au loc în timpul maturării,
deosebim două perioade distincte: pârga şi maturarea deplină a strugurilor.

2.4.1.11.1. Pârga are loc aproape brusc, în circa 24 de ore şi este marcată
de modificarea aspectului şi compoziţiei bobului: mezocarpul îşi pierde
fermitatea, pieliţa se subţiază, devine elastică şi translucidă la soiurile cu struguri albi, sau roşietică la
soiurile cu struguri negri, iar conţinutul de glucide creşte rapid. Circa 40% dintre glucidele care se
acumulează în struguri la pârgă provin din mobilizarea amidonului din lemnul multianual.
Acumularea zaharurilor. Zaharurile rezultă în urma procesului de
fotosinteză, desfăşurat în perioada de vegetaţie de toate organele verzi ale
butucului de viţă de vie (frunze, lăstari, boabe în creştere). Principalul produs al
fotosintezei este zaharoza, care circulă ca atare prin floem până la organele aflate
în creştere, boabele strugurilor, lemnul multianual şi rădăcinile butucului. Ajunsă
în organele lemnoase, zaharoza se depune sub formă de amidon, devenind o
rezervă stabilă de glucide, accesibilă organelor butucului pe întreg parcursul
perioadei de vegetaţie. La pătrunderea în bob, zaharoza se transformă sub
influenţa invertazei în glucoză şi fructoză. Până la pârgă, acestea sunt consumate
în procesul de creştere a bobului, iar, după pârgă, se depozitează, pentru a
constitui rezerva de substanţe nutritive necesară maturării fiziologice a seminţelor.
La maturarea deplină a strugurilor, mustul conţine între 80 şi 130 g/l
glucoză şi 70–120 g/l fructoză. Pe lângă acestea, în must se mai găsesc cantităţi
mici de zaharoză (între 1 şi 7 g/l) şi zaharuri nefermentescibile.
Evoluţia acidităţii. După acumularea zaharurilor, reducerea acidităţii este,
din punct de vedere cantitativ, cel mai important proces biochimic care are loc în
struguri pe parcursul maturării. Aciditatea strugurilor se datorează în proporţie de
70-90% prezenţei a trei acizi organici şi anume acidul malic, acidul tartric şi
acidul citric.

pH-ul. Maturarea strugurilor este însoţită de creşterea pH-ului, ca urmare

diminuării conţinutului de acizi liberi şi creşterii conţinutului de săruri acide
(tartrat acid de potasiu).

10
pH-ul influenţează gustul şi culoarea strugurilor: s-a constatat o corelaţie
mult mai strânsă între pH şi gustul acid, decât între pH şi aciditatea totală.

Hidroliza materiilor pectice. Până la pârgă, boabele au consistenţă fermă,

iar pieliţa lor este relativ rigidă. Fermitatea se datorează materiilor pectice –
protopectină, pectină, acizi pectici – care intră în alcătuirea pereţilor celulari şi a
lamelei mediane, ce ţine celulele unite între ele. Peretele primar al celulei este
format din pectină, iar lamela mediană din pectaţi de calciu şi magneziu. Comparativ cu alte fructe,
strugurii au un conţinut redus de materii pectice,
Evoluţia compuşilor fenolici. Compuşii fenolici sunt substanţe organice a
căror structură chimică cuprinde una sau mai multe funcţii fenol: acizi fenolici,
antociani, flavone, flavani. Din punct de vedere oenologic sunt grupaţi în materii
colorante şi taninuri. La acestea se adaugă resveratrolul, o stilbenă cu rol
antibiotic, sintetizată de viţa de vie în condiţiile stresului fiziologic, provocat de
atacul de Botrytis cinerea (Adrian Marielle, 1997).
Materiile colorante se acumulează în pieliţa boabelor, iar la soiurile
tinctoriale şi în mezocarp. Din punct de vedere chimic sunt flavonoizi constituiţi
din doi nuclei aromatici, cu structura chimică C6 - C3 - C6. Se clasifică în flavone
(pigmenţi galbeni) şi antociani (pigmenţi roşii).

2.4.1.11.2. Maturarea deplină corespunde momentului în care strugurii au

atins greutatea maximă, acumularea fiziologică a zaharurilor încetează, iar
seminţele sunt mature fiziologic. Din punct de vedere tehnologic, la majoritatea
soiurilor pentru vin acesta este momentul optim pentru recoltarea strugurilor,
deoarece producţia şi conţinutul de zaharuri au atins nivelul maxim.

2.4.1.11.3. Supramaturarea. Din momentul în care seminţele au atins

maturitatea fiziologică şi sunt capabile să germineze, afluxul de sevă elaborată
către boabe încetează şi acestea intră în faza de supramaturare.
Izolarea boabelor de plantă determină: creşterea concentraţiei de zaharuri
din must, ca urmare a pierderii apei prin transpiraţie şi evaporare; diminuarea
acidităţii mustului, datorită combustiei acizilor organici în procesul de respiraţie;
degradarea antocianilor, compuşilor aromaţi şi zaharurilor, datorită intensificării
proceselor enzimatice oxidative. În prima parte a supramaturării, evaporarea are
intensitate redusă, modificarea aspectului boabelor fiind insesizabilă. Ulterior,
evaporarea apei se intensifică şi duce la zbârcirea şi stafidirea boabelor.
Ca urmare a pierderii apei prin evaporare, producţia de struguri scade cu
15-35%. Din acest motiv, supramaturarea prezintă interes numai la soiurile cu
potenţial ridicat de acumulare a zaharurilor, cum sunt Grasă de Cotnari, Pinot
gris, Sauvignon, Chardonnay, Fetească albă, care pot realiza concentraţii de
zaharuri de 300-400 g/l.

2.4.1.11.4. Botritizarea („mucegaiul nobil”) este un caz particular de

supramaturare a strugurilor, datorat atacului de Botrytis cinerea. Botritizarea stă la
baza obţinerii unora dintre cele mai renumite vinuri dulci naturale din lume:
Sauternes-Franţa, Tokay-Ungaria, Rhein- Germania, Amarone-Italia, Cotnari- România.
Fenomenul are loc numai la soiurile de vin cu aciditate moderată şi
potenţial ridicat de acumulare a zaharurilor şi numai în anumite condiţii climatice
- toamne lungi, precipitaţii puţine, zile ceţoase dimineaţa şi însorite după-amiaza.
Datorită aerului uscat, ciuperca nu formează fructificaţiile caracteristice
putregaiului cenuşiu, rezistând pe boabe sub formă de miceliu.

11
Acesta perforează pieliţa şi, prin intermediul enzimelor (celulaze, pectaze),
dezorganizează pulpa. Ca urmare, evaporarea apei din bob se intensifică, iar
mustul se concentrează. Ciuperca consumă acidul tartric, determinând reducerea
acidităţii totale a mustului. Sub acţiunea enzimelor, în bob se formează o serie de
compuşi noi - glicerol, sorbitol, mezoinozitol, acid gluconic, precursori ai
aromelor - care sporesc calitatea mustului şi permit obţinerea de vinuri cu
extractivitate ridicată, gust catifelat şi potenţial ridicat de dezvoltare a buchetului de învechire.

2.4.2. Repausul vegetativ reprezintă o însuşire de adaptare a viţei de vie

la periodicitatea termică anuală din condiţiile climatului temperat. Intrarea viţei în
repaus este determinată de scăderea temperaturilor zilnice sub pragul biologic de
10°C. Din punct de vedere fenologic, începutul repausului vegetativ este marcat
de căderea ultimelor frunze, iar încheierea lui de mişcarea de primăvară a sevei
(plânsul). Durata perioadei de repaus vegetativ este condiţionată de temperatura
medie zilnică şi de fotoperiodism: în condiţiile climatului temperat-continental,
repausul vegetativ durează, în medie, 120-150 de zile. Repausul vegetativ
cuprinde două faze distincte: repaus obligatoriu şi repaus forţat (facultativ).
Repausul obligatoriu durează între 30 şi 70 de zile, de la căderea frunzelor
până la sfârşitul lunii decembrie. Pregătirea pentru perioada de repaus începe încă
din cursul verii, odată cu diminuarea sintezei hormonilor de creştere (auxine,
gibereline, citochinine) şi acumularea în plantă a inhibitorilor endogeni (acid
abscisic). Spre sfârşitul verii, pregătirea pentru repaus continuă cu reducerea
treptată a metabolismului, încetarea activităţii mitotice, diminuarea respiraţiei,
transpiraţiei şi activităţii enzimatice, diminuarea conţinutului de apă liberă din
ţesuturi şi creşterea cantităţii de apă legată.
La sfârşitul perioadei de repaus obligatoriu, viţa este pregătită pentru
reluarea ciclului biologic vegetativ.
Repausul forţat (facultativ) este cea de-a doua etapă a perioadei de repaus
vegetativ, în care reluarea proceselor fiziologice este împiedicată de nivelul scăzut
al temperaturilor medii diurne. Calendaristic, repausul forţat începe la sfârşitul
lunii decembrie şi se încheie primăvara, în cursul lunii martie, odată cu plânsul
viţei de vie. Începând cu sfârşitul lunii ianuarie, creşterea treptată a temperaturilor
determină reluarea activităţii biologice în ţesuturile lemnoase ale butucului de viţă
de vie. Astfel, respiraţia se intensifică, iar conţinutul de glucide solubile din
ţesuturi (glucoză, fructoză, zaharoză) scade, datorită transformării lor în amidon.
Ca urmare, rezistenţa la îngheţ a organelor butucului se diminuează, mugurii
putând fi afectaţi cu uşurinţă de temperaturile scăzute. Variaţia conţinutului de
glucide este, de altfel, principala modificare biochimică care are loc în ţesuturile
lemnoase ale butucului de viţă de vie pe parcursul repausului vegetativ, acestea
determinând rezistenţa la îngheţ a organelor lemnoase.
Spre sfârşitul iernii, odată cu creşterea temperaturilor, sistemul radicular
îşi reia activitatea, conţinutul de apă al ţesuturilor creşte, activitatea biologică se intensifică şi butucul de
viţă de vie începe un nou ciclu vegetativ.

2.5. POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE LA SOIURILE DE VIŢE RODITOARE

Potenţialul de producţie al soiurilor de viţă de vie este determinat de

caracteristici agroproductive condiţionate genetic, respectiv fertilitatea mugurilor,
numărul de flori din inflorescenţă, numărul de boabe pe strugure şi greutatea medie a boabelor. Acestea
nu se corelează între ele şi au valori specifice fiecărui soi.

12
La unele soiuri (Saint Emilion, Rkaţiteli), productivitatea depinde, în
principal, de numărul de boabe din ciorchine, la altele (Riesling) de fertilitatea
mugurilor sau de greutatea boabelor (Chasselas d’oré).
În raport cu producţiile medii pe care le realizează, soiurile de viţă de vie
pot fi grupate în:
- soiuri cu potenţial de producţie ridicat (soiuri de mare producţie), care
realizează producţii de 15 - 22 t/ha sau chiar mai mult. soiurile de vin Zghihară de Huşi, Galbenă de
Odobeşti, Plăvaie
- soiuri cu potenţial de producţie scăzut (soiuri de calitate), care realizează
producţii de 5-10 t/ha, însă cu acumulări ridicate de zaharuri, antociani şi compuşi
aromatici. În această grupă intră soiurile Pinot gris, Chardonnay, Traminer,
Grasă de Cotnari, Muscat Ottonel, Pinot noir, Cabernet Sauvignon;
- soiuri cu potenţial de producţie mijlociu. Această grupă include soiuri de
vin (Fetească regală, Aligoté, Riesling italian, Rkaţiteli, Burgund mare) şi soiuri
de masă (Perlă de Csaba, Regina viilor, Muscat de Hamburg, Bicane), care
produc între 10 şi 15 t/ha,
Potenţialul de producţie se apreciază prin indicele de productivitate (Ip).
Acesta reprezintă producţia medie de struguri pe lăstar şi se calculează înmulţind
greutatea medie a unui strugure cu coeficientul de fertilitate al soiului (Cf). În
funcţie de modul de calcul, indicele de productivitate poate fi relativ şi absolut:
- indicele de productivitate relativ (Ipr) reprezintă produsul dintre
greutatea medie a strugurelui (kg) şi coeficientul de fertilitate relativ:
Ipr = g x Cfr
- indicele de productivitate absolut (Ipa) este produsul dintre greutatea
medie a strugurelui (kg) şi coeficientul de fertilitate absolut:
Ipa = g x Cfa

Unitatea de învăţare 3: ECOLOGIA VIŢEI DE VIE

3.1. FACTORII CLIMATICI

Factorii climatici: radiaţia solară, lumina, temperatura aerului,

umiditatea atmosferică, precipitaţiile şi vântul.

3.1.1. Radiaţia solară este factorul care condiţionează existenţa vieţii pe

Pământ. Radiaţia solară variază în funcţie de latitudine, anotimp şi relief.
În podgoriile din România, valorile radiaţiei solare din perioada de
vegetaţie sunt cuprinse între 80 şi 92 kcal/cm2 (Fig. 3.1.). Valorile mai mici de 80
kcal/cm2 sunt restrictive pentru viţa de vie. Valorile maxime se înregistrează pe
Terasele Dunării şi în Dobrogea (90-92 kcal/cm2), iar cele minime în Podişul
Transilvaniei (80-82 kcal/cm2).

Radiaţia solară influenţează acumularea compuşilor organici în struguri.

Deficitul de radiaţie solară determină coloraţie slabă a boabelor, conţinut redus de
zaharuri, intensitate aromatică slabă şi nivel ridicat al acidităţii mustului.

13
3.1.2. Lumina este componenta vizibilă a radiaţiei solare, reprezentată
prin radiaţiile cu lungimea de undă (λ) = 400-700 nm (radiaţii fotosintetic active).
Lumina acţionează asupra creşterii şi dezvoltării viţei de vie prin intensitate,
durata de strălucire a soarelui din timpul perioadei de vegetaţie şi prin durata
zilei de lumină.
Intensitatea luminii. La viţa de vie, fotosinteza se desfăşoară cu randament
maxim la o intensitate a luminii cuprinsă între 25000 şi 35000 lucşi. Valorile mici ale intensităţii luminii
determină diferenţierea slabă a mugurilor de rod, acumularea unor cantităţi mici
de antociani, zaharuri şi compuşi aromatici în boabe, pH mic şi aciditate totală
ridicată.
Durata de strălucire a soarelui (insolaţie reală) în timpul perioadei de
vegetaţie reprezintă suma orelor de strălucire efectivă a soarelui în intervalul 1.04-
30.09. În podgoriile din România variază între 1200 şi 1600 ore, valorile mai mici
de 1200 ore fiind restrictive pentru viţa de vie. În condiţiile mediului natural,
lumina nu constituie un factor limitativ pentru viţa de vie.
3.1.3. Temperatura, exercită o influenţă determinantă asupra dezvoltării
organismelor vii şi a răspândirii lor geografice. În cazul viţei de vie, temperatura
poate fi analizată din două perspective diferite: ca factor care influenţează
desfăşurarea fenofazelor şi proceselor fiziologice; ca factor care determină
favorabilitatea climatului pentru cultura viţei de vie.
1. Influenţa temperaturii asupra fenofazelor şi proceselor fiziologice.
Pornirea viţei de vie în vegetaţie este condiţionată de realizarea în sol, la nivelul
rădăcinilor active (20-40 cm), a unui nivel termic de 8...10°C. Temperatura la care
începe dezmuguritul este de 10°C, mai ridicată decât la alte specii vegetale.
Temperatura minimă pentru deschiderea florilor este de 15°C, iar pentru
dezvoltarea tubului polinic şi fecundarea oosferei de 17°C; temperaturile mai mici
de 15...17°C diminuează viabilitatea polenului, întârzie fecundarea şi duc la
avortarea florilor.
2. Temperatura ca factor care determină favorabilitatea climatului pentru
cultura viţei de vie.
Temperatura medie anuală. Viţa de vie se cultivă în zonele cu temperatură
medie anuală mai mare de 9 ºC. În arealele situate la limita nordică de cultură a
viţei de vie şi la altitudine mare, temperatura medie anuală poate fi mai mică, de
până la 8.5°C. În regiunile viticole cu valori ale temperaturii medii anuale mai
mare de 10°C se obţin vinuri de calitate.
Bilanţul termic reprezintă suma gradelor de temperatură şi poate fi global,
activ sau util (tab. 3.5):
- bilanţul termic global (Σtg, °C) reprezintă suma temperaturilor medii
diurne mai mari de 0ºC din timpul perioadei de vegetaţie
-bilanţul termic activ (Σta, °C) reprezintă suma temperaturilor medii
diurne mai mari de 10 ºC din timpul perioadei de vegetaţie;
- bilanţul termic util (Σtu, °C) se calculează prin însumarea temperaturilor
medii diurne mai mari de 10 ºC, din care se scade, în prealabil pragul biologic de
10 ºC;

3.2.3.2. Temperatura medie a lunii celei mai calde a anului (iulie) este
un criteriu de apreciere a favorabilităţii termice a climatului şi serveşte ca
indicator pentru stabilirea direcţiilor de producţie viticolă, după cum urmează: în
arealele viticole cu temperatura medie a lunii iulie de 17...18ºC se obţin vinuri de
masă, vinuri materie primă pentru spumante şi pentru distilate învechite din vin;

14
în arealele viticole cu temperatura lunii iulie de 19...20ºC se pot obţine vinuri albede calitate; în arealele
cu temperatura lunii iulie de 21...22 ºC se pot obţine vinuri roşii de calitate; în arealele cu temperatura
medie a lunii iulie mai mare de 22 ºC
este posibilă cultura soiurilor de masă cu maturare târzie.

3.2.3.3. Temperaturile minime absolute, nocive pentru viţa de vie.

Rezistenţa la îngheţ a organelor butucului la soiurile din V. vinifera variază după
cum urmează: ochii de iarnă rezistă până la -14...-20 °C la soiurile de masă şi -
18...-24°C la soiurile de vin; coardele anuale rezistă pînă la -20...-21 ºC;
multianual (tulpina, braţele, cordoanele) rezistă până la -22...- 24ºC; rădăcinile
rezistă până la -5...-7 ºC; lăstarii şi inflorescenţele îngheaţă la -0.2...-0.5ºC; pieliţa
strugurilor este distrusă la -4...-5 ºC.

3.1.4. Precipitaţiile. Viţa de vie este o specie cu pretenţii moderate faţă de

umiditate. Consumul zilnic de apă al unui butuc de viţă de vie este de 0.2 - 1.5 l de
apă, ceea ce înseamnă circa 8000 l/zi/ha. În timpul perioadei de vegetaţie (1 apr.-
30 sept.) necesarul de apă al unei plantaţii cu desimea de 4500 butuci/ha variază
între 200-1920 mii l/ha, cantitate ce echivalează cu un volum al precipitaţiilor
apr.-oct. de 200 mm.
Pentru cultura economică a viţei de vie, volumul precipitaţiilor anuale
trebuie să se încadreze între 500 şi 700 mm. Această cantitate se înregistrează în
majoritatea regiunilor viticole din România, cu excepţia podgoriilor din Dobrogea
şi de pe Terasele Dunării (tab. 3.7).
Atât excesul, cât şi deficitul de umiditate influenţează negativ creşterea
viţei de vie, rezistenţa la boli şi temperaturi scăzute, diferenţierea mugurilor de
rod, cantitatea şi calitatea producţiei.
3.1.5. Vântul exercită o influenţă majoră asupra climatului arealelor
viticole, stării fitosanitare a butucilor şi integrităţii plantaţiilor viticole.
Vânturile de intensitate moderată au efect favorabil asupra viţei de vie:
grăbesc zvântarea frunzelor şi a solului după ploi, prevenind apariţia bolilor
critogamice; împiedică stagnarea maselor reci de aer şi distrugerea prin îngheţ a
mugurilor pe timpul iernii; înlesnesc deplasarea grăunciorilor de polen în timpul
înfloritului, favorizând fecundarea.
Vânturile puternice produc daune plantaţiilor viticole: rup lăstarii, distrug
mijloacele de susţinere, accentuează deflaţia în plantaţiile pe nisipuri. Dacă
terenul destinat plantării este expus vânturilor puternice, se recomandă protejarea
lui prin amenajarea perdelelor forestiere.

3.2. SOLUL
Solul exercită o influenţă majoră asupra creşterii, rodirii şi calităţii
producţiei la viţa de vie. Spre deosebire de alte specii cultivate, viţa de vie este
mai puţin pretenţioasă faţă de sol, ea adaptându-se cu uşurinţă la condiţii edafice
dificile (nisipuri, soluri pietroase).
Influenţa solului asupra viţei de vie se datorează însuşirilor sale fizice şi
chimice.
Însuşirile fizice, care condiţionează vocaţia viticolă a solurilor sunt:
textura, structura, scheletul solului, grosimea, porozitatea, aeraţia, culoarea,
temperatura şi umiditatea.
3.2.1. Textura sau alcătuirea granulometrică a solului reprezintă

15
ponderea cantitativă pe care o deţin fracţiunile granulometrice (argilă, praf, nisip)
în alcătuirea solului. Solurile argiloase (argilă ≥ 33%). Toamna şi primăvara reţin cantităţi mari de apă, iar
vara se deshidratează puternic, se contractă şi distrug
rădăcinile butucilor; au aeraţie slabă, se încălzesc greu, au compactitate ridicată şi, atunci când sunt
umede, au aderenţă ridicată, fiind greu de lucrat; au capacitate de schimb cationic ridicată şi sunt bine
aprovizionate cu elemente nutritive,
asigurând obţinerea unor producţii mari. Deoarece sunt reci, aceste soluri întârzie
maturarea strugurilor, măresc aciditatea şi conţinutul mustului în substanţe
azotate, încât vinurile care se obţin sunt de slabă calitate, se limpezesc greu şi nu
se pretează la învechire. Solurile nisipoase (conţinut de argilă mai mic de 13%) au
porozitate ridicată, aeraţie puternică, se încălzesc uşor şi grăbesc maturarea
strugurilor, fiind indicate pentru cultura soiurilor de masă cu maturare timpurie.
Aceste soluri au capacitate mică de reţinere a substanţelor nutritive şi fertilitate
scăzută. Sunt mai puţin indicate pentru cultura soiurilor de vin, deoarece strugurii
acumulează cantităţi mici de zaharuri şi antociani, iar aciditatea mustului este
deficitară. Vinurile care provin de pe nisipuri sunt slab alcoolice, plate, lipsite de extractivitate şi slab
colorate. Nisipurile cu mai puţin de 7 – 8 % argilă nu permit dezvoltarea filoxerei.
3.2.2. Structura solului este o însuşire rezultată prin asocierea fracţiunilor
granulometrice ale solului în agregate complexe cu suprafaţă mare de reţinere a
apei şi elementelor nutritive. Cea mai favorabilă pentru creşterea plantelor, inclusiv pentru viţa de vie,
este structura granulară.
3.2.3. Scheletul solului este format din fragmente de rocă, înglobate în orizontul mineral
principal. Fragmentele de rocă reduc compactitatea solului, îmbunătăţesc regimul de
aeraţie, uşurează infiltrarea apei, înmagazinează căldură pe timpul zilei şi o
cedează treptat noaptea, ameliorând microclimatul strugurilor. Influenţa asupra
regimului termic este benefică, îndeosebi pentru viţele cultivate în areale cu climat
răcoros, apropiate de limita nordică de cultură a viţei de vie.

3.2.4. Grosimea solului influenţează dezvoltarea sistemului radicular al

butucilor de viţă de vie şi, indirect, aprovizionarea acestora cu apă şi elemente
nutritive. Solurile subţiri (50-60 cm) limitează dezvoltarea sistemului radicular şi
determină o alimentaţie hidrică şi minerală moderată a viţei de vie. Determină
producţii de struguri mai mici cu 20 - 30% decât cele specifice soiului, însă de
înaltă calitate.

3.2.5. Porozitatea solului, respectiv spaţiul lacunar dintre particulele de

sol (%), influenţează permeabilitatea solului, capacitatea de reţinere a apei,
migraţia substanţelor solubile pe profilul solului şi volumul edafic explorat de
rădăcini. Variază de la 47% în cazul solurilor argiloase, cu structură slab
dezvoltată, până la 60% în cazul solurilor lutoase, bine structurate, cu fertilitate
ridicată.
Valorile optime ale porozităţii pentru viţa de vie se încadrează între 40 şi
52%, diferit în funcţie de caracteristicile biologice ale soiurilor de viţă de vie.

3.2.6. Aeraţia solului influenţează activitatea rădăcinilor şi, implicit,

aprovizionarea cu apă şi elemente nutritive a butucului de viţă de vie. Valorile
optime a porozităţii de aeraţie pentru viţa de vie sunt cuprinse între 10 şi 15%

3.2.7. Culoarea solului depinde de originea geologică şi compoziţia

chimică a rocii mamă. Solurile închise la culoare (cernoziomurile, solurile cenuşii,
solurile brune) se încălzesc mai uşor decât solurile de culoare deschisă (solurile

16
cu conţinut ridicat de calcar sau de argilă). Vara, temperatura unui sol negru la
adâncimea de 10 cm este cu circa 9ºC mai mare decât a unui sol de culoare
deschisă. Această diferenţă se atenuează toamna, datorită creşterii umidităţii
solului şi scurtării duratei de strălucire a soarelui.
Solurile închise la culoare sunt mai expuse brumelor, deoarece se răcesc
mai repede. Pe de altă parte, în timpul verii, solurile închise la culoare radiază mai
multă căldură şi produc arsuri frunzelor şi strugurilor. Creşterile sunt mai
viguroase pe solurile închise la culoare, iar frunzele au culoare verde închis.
3.2.8. Umiditatea solului este factorul care asigură aprovizionarea
rădăcinilor viţei de vie cu elementele nutritive necesare creşterii.
Viţa de vie, ca specie mezofită, are pretenţii moderate faţă de umiditatea
solului. Ea se adaptează atât pe solurile puţin umede, cât şi pe cele bine
aprovizionate cu apă, însă cerinţele variază în funcţie de fenofază şi de natura
biologică a soiurilor.
Stresul hidric frânează creşterea lăstarilor, reduce suprafaţa foliară şi
determină debilitarea butucilor. În condiţii de secetă pedologică severă, boabele
îşi încetează creşterea şi se blochează acumularea zaharurilor.
Umiditatea ridicată favorizează creşterea, însă influenţează negativ
diferenţierea mugurilor de rod, rezistenţele biologice (la ger, boli criptogamice),
rezistenţele tehnologice (la fisurare, desprindere, transport şi păstrarea strugurilor) şi calitatea
strugurilor

3.2.9. Temperatura solului exercită o influenţă majoră asupra creşterii şi

dezvoltării viţei de vie. Intrarea viţei de vie în vegetaţie este condiţionată de
realizarea în sol, la nivelul rădăcinilor active, a unei temperaturi de 6.0...8ºC.
Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinilor şi absorbţia apei este de 25°C,
procesul fiind încetinit de temperaturile mai mici de 6...8°C şi de cele mai mari de
30°C.

3.2.10. Reacţia solului (pH-ul) influenţează solubilitatea şi mobilitatea în

sol a elementelor minerale necesare nutriţiei viţei de vie (fig.3.18). Intervalul
optim al pH-ului pentru majoritatea plantelor este cuprins între 6.3 şi 7.2.
3.2.11. Capacitatea totală de schimb cationic (T) este însuşirea părţii
coloidale a solului de a schimba cationii reţinuţi (Ca2+, Mg2+, K+, Na+, NH4 +, H)
cu o cantitate echivalentă de cationi din faza lichidă. Permite aprecierea stării de
fertilitate a solurilor, a eficienţei administrării îngrăşămintelor şi amendamentelor.
3.2.12. Gradul de saturaţie în baze (V%) exprimă măsura în care
capacitatea totală de schimb cationic este satisfăcută cu cationi bazici (Ca 2+, Mg2+,
K+, Na+). Cu cât gradul de saturaţie al solului cu un cation este mai redus, cu atât
puterea de reţinere a acestuia este mai mare, încât în faza lichidă rămâne o
cantitate redusă, care trebuie suplinită printr-o doză suplimentară de îngrăşământ.

3.2.13. Conţinutul de humus. Humusul rezultă din degradarea biologică a

resturilor organice, prin reacţii de descompunere şi de sinteză. Conţine 3.5 – 4%
N, 45 – 60% C, 34 – 45% O, 0.3 – 5.5% H, 1% substanţe minerale şi reprezintă
rezerva de elemente nutritive a solului, conferind acestuia însuşirea de fertilitate.
Creşterea butucilor de viţă de vie este condiţionată de existenţa în sol a
unui conţinut de humus de minimum 1.0 %

3.2.14. Conţinutul de CaCO3. Calcarul exercită o influenţă favorabilă

asupra calităţii vinurilor, conferind acestora fineţe, mineralitate şi caracter

17
aromatic. Valorificarea influenţei favorabile a calcarului depinde însă de
rezistenţa portaltoilor la acest element mineral, care este mult mai scăzută decât a
speciei V. vinifera.
Excesul de carbonat de calciu este dăunător, provocând viţei de vie un
dezechilibru de nutriţie denumit cloroză fero-calcică. Aceasta se manifestă prin
îngălbenirea şi uscarea limbului frunzelor, cu consecinţe grave asupra producţiei

3.3. RELIEFUL
Factorii geomorfologici (sau orografici), ce caracterizează relieful unui
areal viticol (forma de relief, panta terenului, expoziţia versanţilor şi altitudinea)
65
reprezintă componenta de bază a terroir-ului, ce influenţează la rândul ei factroii
climatici, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc.
3.3.1. Forma de relief. Cele mai favorabile condiţii pentru cultura viţei de
vie le oferă reliefurile deluros şi colinar.
Formele joase de relief (văi, microdepresiuni, baza pantelor) sunt mai
puţin favorabile pentru cultura viţei de vie. Acest fapt se datorează circulaţiei lente
a maselor de aer, care favorizează producerea brumelor şi a îngheţurilor în
sezonul rece.
3.3.2. Panta terenului influenţează unghiul de incidenţă a razelor solare şi, prin aceasta, valorile
radiaţiei, factor climatic care condiţionează calitatea strugurilor.
Pe pantele cu expoziţie sudică, valorile radiaţiei solare cresc odată cu
înclinaţia pantei: comparativ cu terenurile plane, radiaţia solară este mai mare cu
14% pe terenurile cu panta de 12° şi cu 30% pe terenurile cu panta de 26°. În
cazul pantelor cu expoziţie nordică, radiaţia solară scade odată cu creşterea pantei,
cu 28% pentru o pantă de 12° şi cu 54% pentru o pantă de 26°.
Cele mai favorabile pentru viţa de vie sunt pantele cu înclinare moderată,
de 12 - 18 %. Când panta este mai mare de 18% este necesară amenajarea de
terase, intervenţie care modifică, uneori radical, condiţiile de climă şi sol ale
terenului (Budan, 1974).

3.3.3. Expoziţia versanţilor determină variaţia locală a radiaţiei, insolaţiei

şi temperaturii. Cele mai mari valori ale factorilor heliotermici se înregistrează pe
versanţii cu expoziţie S, urmaţi în ordine de versanţii cu expoziţie SV, SE, E, V,
NE, NV şi N.Expoziţia S asigură cele mai mari valori ale radiaţiei solare.

3.3.4. Altitudinea influenţează nivelul temperaturii şi, prin aceasta,

desfăşurarea fenofazelor, epoca de maturare a strugurilor şi calitatea producţiei.
Temperatura aerului scade cu 0.65°C la fiecare creştere cu 100 m a
altitudinii (gradient termic vertical). În condiţiile climatului temperat, în care se
situează cea mai mare parte a suprafeţei viticole mondiale, altitudinea maximă
până la care se cultivă viţa de vie este de 400 - 450 m.

3.4. FACTORII ECOLOGICI RESTRICTIVI PENTRU CULTURA

VIŢEI DE VIE

Factorii ecologici ale căror valori devin, în anumite condiţii, restrictive

18
pentru cultura viţei de vie sunt: temperatura medie anuală, temperatura medie din
decadele I-a şi II-a lunii iunie, temperatura medie din luna iulie, bilanţul termic
activ, bilanţul termic util, lungimea perioadei bioactive a temperaturilor aerului,
radiaţia globală, insolaţia reală, altitudinea, panta, expoziţia versanţilor, grosimea
solului, conţinutul de argilă din sol.
Restrictivitatea poate fi parţială sau totală: restrictivitatea parţială este asociată cu producţii mici, de
slabă calitate şi variabile cantitativ de la an la an;
restrictivitatea totală reprezintă lipsa de favorabilitate pentru cultura viţei de vie.
rezintă restrictivitate pentru cultura viţei de vie următoarele situaţii:
- temperatura medie anuală mai mică de 8.5°C;
- temperatura medie din decadele I-a şi II-a a lunii iunie mai mică de
15…17°C;
- temperatura medie din luna iulie (cea mai caldă a anului), mai mică de
18.5°C;
- bilanţul termic activ mai mic de 2600°C;
- bilanţul termic util mai mic de 1000°C;
- lungimea perioadei bioactive a temperaturii aerului mai mică de 160 zile;
- radiaţia globală mai mică de 80 kcal/cm2/an;
- insolaţia reală mai mică de 1200 ore (01.04-30.09);
- altitudinea de peste 500-520 m (viţa de vie poate fi cultivată numai până
la altitudinea la care temperatura medie anuală este mai mare de 8.5ºC);
- panta terenului, mai mare de 22 - 28%, în cazul solurilor profunde şi 15-
18% în cazul solurilor erodate şi regosolurilor;
- expoziţia nordică, în cazul arealelor septentrionale;
- grosimea solului cu valori mai mici de 50 cm până la roca mamă
(cernoziomuri litice şi cambice, renzine litice, soluri brune luvice etc.);
- conţinutul de argilă mai mare de 50%;
- conţinutul de CaCO3 activ mai mare de 25-30% în orizonturile
litologice la zi (marne argiloase, cretă, loess şi depozite loessoide);
- conţinutul în săruri solubile mai mare de 1g/100g sol (solonceacuri);
- saturaţia în Na+ schimbabil mai mare de 15% (soloneţuri);
3.5. POTENŢIALUL DE ADAPTARE AL VIŢEI DE VIE LA CONDIŢIILE
DE MEDIU SPECIFICE AREALELOR VITICOLE
Adaptarea soiurilor de viţă de vie la condiţiile de mediu este condiţionată
de două însuşiri agrobiologice ale acestora: lungimea perioadei de vegetaţie şi
rezistenţa la îngheţ. Celelalte rezistenţe biologice (la secetă, calcar activ, aciditate, salinitate) au o
condiţionalitate redusă, deoarece factorii ecologici care le generează pot fi amelioraţi prin măsuri
agrotehnice (irigare, administare de
amendamente etc.).
Lungimea perioadei de vegetaţie arată numărul de zile necesare soiurilor
de viţă de vie pentru parcurgerea completă a ciclului biologic dezmugurit -
căderea frunzelor, cu maturarea deplină a strugurilor şi pregătirea viţei pentru
perioada de repaus vegetativ.

3.6. EVALUAREA FAVORABILITĂŢII PENTRU CULTURA

VIŢEI DE VIE PRIN UTILIZAREA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE
GEOGRAFICE (GIS)

Sau introdus în acest scop, şi cu precădere în noile ţări viticole – Australia, Noua
Zeelandă, SUA – instrumente care permit cunoaşterea de detaliu a factorilor ce

19
influenţează cultura viţei de vie, în scopul adaptării plantaţiilor, sistemelor de
cultură, sortimentelor de soiuri şi măsurilor tehnologice la specificul acestora.
Principalul intrument utilizat în acest scop îl reprezintă Sistemele Informaţionale
Geografice (GIS), softuri geografice care permit manipularea unui volum mare de
date şi obţinerea unui răspuns privind variabilitatea spaţială (variaţia în arealul
viticol) a factorilor ecologici, agenţilor patogeni, fertilităţii solului,
caracteristicilor calitative ale strugurilor etc.
GIS sunt “sisteme destinate achiziţionării, stocării, verificării,
manipulării, analizei şi afişării datelor referenţiate spaţial, relativ la suprafaţa
terestră”. Un Sistem Informaţional Geografic (GIS) cuprinde trei tipuri de
elemente (Patriche, 2003): date de intrare, respectiv informaţii care urmează a fi
prelucrate (imagini din satelit, aerofotograme, ortofotoimagini, hărţi topografice,
hărţi climatice etc.); componente funcţionale, necesare procesării informaţiilor
(modele matematice, pachete software, sisteme de transferare a datelor etc.);
elemente de ieşire, rezultate prin procesarea informaţiilor (hărţi tematice,
simularea evoluţiei proceselor şi fenomenelor etc.).

În cazul utilizării GIS în viticultură, datele de intrare sunt reprezentate de

informaţii privind factorii de relief (altitudinea, panta, expoziţia versanţilor),
factorii climatici (temperatura, precipitaţii, insolaţie, radiaţie solară etc.), solul
(tipul de sol, textura, conţinutul de humus, K2O, P2O5, N, CaCO3, pH-ul etc.),
amplasarea plantaţiilor, caracteristicile plantaţiilor (sistemele de conducere, vârsta plantaţiilor,
sistemele de susţinere etc.), distribuţia soiurilor în plantaţii etc.
Colectarea datelor de intrare se face cu ajutorul GPS (Sistemul de
Poziţionare Globală), teledetecţiei satelitare (imagini satelitare), senzorilor
meteorologici şi senzorilor de mediu. Procesarea datelor constă în digitizarea
informaţiilor (transformarea informaţiei analogice în informaţie digitală),
georeferenţierea hărţilor obţinute prin digitizare (asocierea hărţilor digitale cu
coordonatele geografice reale), constituirea bazei de date GIS.
În cadrul metodologiei de evaluare GIS este folosit pentru: generarea
hărţilor cu distribuţia spaţială individuală a factorilor şi indicatorilor ecologici:
convertirea valorilor factorilor şi indicatorilor ecologici în puncte de bonitare;
generarea hărţii distribuţiei spaţiale a potenţialului viticol în arealul analizat.

3.5.1. Sistemul de bonitare a factorilor ecologici din arealele viticole cu

climat temperat
Cuprinde 15 factori şi indicatori ecologici, definitorii
pentru favorabilitatea arealelor viticole din zonele cu climat temperat continental
(Irimia L., 2012): factori climatici: temperatura media anuală, temperatura medie
a celei mai calde luni a anului (iulie), radiaţia globală (01.IV-30.IX), insolaţia
reală (01.IV-30.IX), precipitaţiile (01.IV-30.IX); factori orografici: panta
terenului, expoziţia terenului; factori edafici: textura solului, conţinutul de humus,
scheletul solului; indicatori ecologici cu caracter sintetic: bilanţul termic util
(Σtu°C), indicele heliotermic real (IHr), indicele bioclimatic viticol (Ibcv),
indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe), perioada bioactivă a aerului (Pba).
Intervalul de favorabilitate reprezintă amplitudinea de variaţie a factorilor în
arealele viticole din România. Valorile intervalului sunt grupate în 3 clase de
favorabilitate (I-III) la care se adaugă clasa IV cu valori restrictive pentru cultura
viţei de vie:
- clasa I: valori favorabile obţinerii vinurilor roşii de calitate;
- clasa II: valori favorabile obţinerii vinurilor albe de calitate şi roşii de

20
masă;
- clasa III: valori favorabile obţinerii vinurilor albe de masă, a vinurilor
materie primă pentru spumante şi distilate din vin;
- clasa IV: valori restrictive pentru cultura viţei de vie.
Favorabilitatea valorilor din fiecare clasă este apreciată prin note de
bonitare: valorile din clasa I = 10 puncte; valorile din clasa II = 8 puncte; valorile
din clasa III = 5 puncte; valorile din clasa IV = 0 puncte; prezenţa valorilor din
clasa a patra într-un areal anulează potenţialul viticol al acestuia.

3.7.5.3. Etapele evaluării favorabilităţii ecologice pentru cultura viţei

de vie. Evaluarea favorabilităţii ecologice cuprinde 6 etape (Irimia şi Patriche,
2014): I - identificarea şi delimitarea arealului pe imaginea din satelit; II -
stabilirea distribuţiei spaţiale a factorilor şi indicatorilor ecologici; III -
convertirea valorilor factorilor şi indicatorilor ecologici în puncte de bonitare;
IV - constituirea bazei de date GIS; V - calcularea mediei punctelor de bonitare
pentru fiecare pixel din harta arealului; VI - cartografierea distribuţiei spaţiale a
favorabilităţii ecologice pentru cultura soiurilor de vin în arealul analizat.

Unitatea de învăţare 4

PRODUCEREA MATERIALULUI VITICOL

4.1. PEPINIERA VITICOLĂ

Viţa de vie se înmulţeşte atât pe cale sexuată (seminţe) cât şi pe cale

vegetativă (asexuată).
Înmulţirea sexuată este folosită numai pentru obţinerea de noi soiuri, prinhidridare sexuată controlată.
Această modalitate de înmulţire nu poate fi folosităpentru producerea de material săditor viticol,
deoarece viţele formate din seminţenu reproduc fidel caracteristicile morfologice şi însuşirile agro-
productive ale viţei
din care provin.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în producerea materialului săditor
viticol, deoarece asigură transmiterea integrală a caracterelor morfologice şi
însuşirilor agroproductive de la planta mamă la descendenţi. Înmulţirea vegetativă
se realizează prin coarde şi fragmente de coarde sau lăstari (butaşi), care, puse în
condiţii de mediu prielnice creşterii, formează plante de viţă de vie identice din
punct de vedere fenotipic şi genotipic cu cele din care provin.
Viţele tinere, rezultate în urma înmulţirii vegetative, sunt denumite
material săditor viticol şi sunt folosite pentru înfiinţarea de plantaţii şi
completarea golurilor.
Materialul săditor viticol este produs în unităţi de producţie specializate,
denumite pepiniere.
4.1.1. Plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi sunt destinate
producţiei de coarde anuale, din care să se confecţioneze butaşii altoi necesari
pentru altoirea viţei de vie. Aceste plantaţii se înfiinţează cu material săditor
certificat, liber de virusuri şi micoplasme.
4.1.2. Plantaţiile furnizoare de coarde portaltoi sunt destinate producţiei
de coarde anuale, din care să se confecţioneze butaşii portaltoi necesari pentru

21
altoirea soiurilor nobile europene. Întrucât viţele portaltoi au o perioadă de
vegetaţie mai lungă şi necesită resurse heliotermice mari pentru maturarea
lemnului coardelor, astfel de plantaţii se pot înfiinţa numai în pepinierele din
jumătatea de sud a ţării.
4.1.3. Serele/solariile sunt spaţiile ideale pentru fortificarea butaşilor
altoiţi, scoşi de la forţare, deoarece permit controlul factorilor de mediu pe
întreaga durată de fortificare a viţelor şi asigură în acest fel obţinerea unor
randamente ridicate de viţe altoite corespunzătoare STAS.
4.1.4. Şcoala de viţe. Este sectorul cel mai important al pepinierei, în care
are loc inrădăcinarea şi fortificarea viţelor altoite după scoaterea acestora din sala
de forţare. Suprafaţa şcolii de viţe diferă în funcţie de mărimea pepinierei, fiind
cuprinsă între 1-5 ha. Este tratată ca o cultura anuală deoarece ocupă terenul timp
de un an, în cadrul unui asolament cu 3 -5 sole (3 -5 ani).
4.1.5. Spaţiile de depozitare a materialului biologic. Sunt necesare
pentru păstrarea coardelor portaltoi, altoi şi viţelor altoite pe timpul iernii. Sunt
reprezentate prin hale, încăperi subterane sau depozite frigorifice.
4.1.6. Complexul de altoire-fortare. Cuprinde construcţiile care
adăpostesc hala de altoire, sălile stratificare şi forţare. Are poziţie centrală în
cadrul pepinierei şi este prevăzut cu instalaţie termică, electrică şi furnizare a apei.

4.2. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A MATERIALULUI

SĂDITOR VITICOL

Comportă două etape distincte: obţinerea butaşilor altoiţi şi obţinerea

viţelor altoite. Schema tehnologică de producere a viţelor altoite este următoarea:

4.2.1. Obţinerea butaşilor altoiţi

Această etapă se desfăşoară în cadrul complexului de altoire – forţare al
pepinierei şi cuprinde următoarele operaţiuni:
- pregătirea materialului pentru altoire;
- altoirea în uscat la masă;

22
- recepţia şi parafinarea butaşilor altoiţi;
- stratificarea butaşilor altoiţi;
- forţarea butaşilor altoiţi;

4.2.1.1.1. Pregătirea butaşilor portaltoi. Coardele portaltoi se scot de la

păstrare în mod eşalonat, cu cel puţin 5 – 8 zile înainte de data începerii altoitului.
Se verifică mai întâi calitatea materialului însilozat şi anume: starea fitosanitară a
coardelor, viabilitatea şi umiditatea fiziologică a ţesuturilor. Coardele corespunzătoare calitativ se
pregătesc pentru altoire. Lucrarea comportă
mai multe operaţiuni: umectarea coardelor, orbirea, segmentarea coardelor în
lungimi de 1 butaş, talonarea şi calibrarea butaşilor.
Umectarea coardelor portaltoi. Are ca scop refacerea umidităţii
fiziologice normale a ţesuturilor (53 – 55% umiditate). Pachetele de coarde scoase
din siloz se spală cu un jet de apă, în vederea îndepărtării resturilor de pământ sau
nisip din siloz, după care se introduc în bazine cu apă, cu temperatura mare de15 ºC.
Segmentarea coardelor. După umectare şi orbire, butaşii portaltoi lungi de
două sau trei măsuri, se segmentează la lungimea standard de minimum 30 cm.
Se procedează în felul următor: pachetele de coarde scoase de la umectare sunt
aduse pe mesele de fasonare. Se desface pachetul, se ia fiecare coardă şi se
îndepărtează mai întâi porţiunea de lemn de la bază, tăind cu foarfeca la maximum
0,5 cm sub nod. Apoi, cu ajutorul unei măsuri etalon de 30 cm, se segmentează
coarda în lungimi de un butaş standard, secţionarea făcându-se de fiecare dată la
0.5 cm sub nodul cel mai apropiat de capătul măsurii.
Talonarea butaşilor. Este necesară în cazul butaşilor portaltoi care au fost păstraţi
la o singură lungime şi constă în reîmprospătarea secţiunii de la bază la maximum
0,5 cm sub nod.
Calibrarea butaşilor. Înainte de a fi trecuţi la altoire butaşii portaltoi se
calibrează pe 3 categorii de diametre: 7,0–8,5 mm, 8,6–10,0 mm şi 10,1–12,0 mm.
Operaţiunea se execută cu ajutorul calibroarelor cu deschidere în formă de V sau
U, având gradaţii de la 7, 0 la 12,0 mm.
Calibrarea butaşilor portaltoi este necesară mai ales când altoirea urmează
să se execute mecanizat.
4.2.1.1.2. Pregătirea butaşilor altoi. Cordele altoi se scot de la păstrare cu
1 – 2 zile înainte de data altoirii. Se verifică mai întâi calitatea materialului
însilozat, controlându-se starea fitosanitară a coardelor, viabilitatea ochilor şi
umiditatea fiziologică a ţesuturilor.
Pregătirea coardelor altoi pentru altoire constă în segmentarea lor la lungimea de
un altoi (un ochi + meritalul inferior), umectarea în vederea refacerii umidităţii
fiziologice, calibrarea pe 3 grupe de diametre şi tratamentul anticriptogamic.
Segmentarea. Se face plecând de la baza coardei, prin secţionare cu
foarfeca la 1,5 cm deasupra ochilor (fig.). În funcţie de vigoarea soiului şi de
poziţia ochiului pe coardă, butaşii altoi au lungimea cuprinsă între 4 – 15 cm.

Umectarea. Deoarece ţesuturile lemnoase ale coardelor altoi sunt mai

puţin dense, umectarea butaşilor se realizează într-un interval scurt, de 24 – 36
ore. Nu se recomandă umectarea rapidă (prin vacuumare) a altoilor, deoarece
pătrunderea forţată a apei în muguri determină distrugerea lor.
Calibrarea. Pentru a mări productivitatea la altoirea mecanizată şi a
asigura folosirea unor parteneri cu diametre egale, se recomandă calibrarea
butaşilor altoi pe 3 grupe de diametre. Se recomandă folosirea calibratoarelor în
formă de U, montate pe mesele de altoire (fig. ).

23
Tratamentul anticriptogamic. În cazul în care materialul de înmulţire nu a
fost dezinfectat înainte de a fi introdus la păstrare, sau a fost tratat doar cu
dezinfectante de suprafaţă (Orthocid, Orthophaltan, Benlate, etc.), se recomandă
aplicarea tratamentului anticriptogamic înaintea altoirii. Se previne astfel atacul
bolilor produse de ciuperci din genurile Botrytis, Alternaria, Phomopsis, care se
dezvoltă pe secţiunile butaşilor mai ales în timpul forţării.

4.2.1.1. Altoirea în uscat la masă a viţei de vie

Altoirea este o verigă deosebit de importantă în cadrul tehnologiei de
producere a viţelor altoite şi impune a fi efectuată numai de muncitori calificaţi.

Metoda de altoire folosită la viţa de vie este copulaţia ameliorată cu pană

sau limb de îmbinare, denumită şi “altoire englezească”. Altoirea se execută :
- manual, cu briceagul de altoit;
- semimecanizat, cu dispozitive de altoit (DPA-1, DPA-2);
- mecanizat, cu maşini de altoit acţionate electric ( MA-1, MA-2);
La altoirea semimecanizată şi mecanizată, secţionarea butaşilor altoi şi
portaltoi se face după mai multe sisteme: “vârf de lance”, “nut şi feder”,
“scăriţă”, “lamelă”, “cui cilindric”, “cui conic”, “omega”, etc.

Altoirea manuală, la masă, a viţei de vie. Ţinând portaltoiul

în mâna stângă şi briceagul în mâna dreaptă se execută la capătul superior al
butaşului pe internod o secţiune oblică, sub un unghi de 45º. Secţiunea oblică se
execută pe partea ochiului, pentru ca zonele deficitare în substanţe de rezervă ale
butaşului să fie avantajate. Astfel, partea cu jgheab este apropiată de nod, acolo
unde se găsesc depozitate substanţele de rezervă, iar partea plană este plasată la
vârful secţiunii pentru a fi favorizată prin polaritate.
După executarea secţiunii oblice, se schimbă poziţia portaltoiului în
vederea confecţionării limbului de îmbinare. Pentru aceasta se sprijină capătul
portaltoiului pe degetul arătător al mâinii stângi. Se fixează lama briceagului în
treimea superioară a secţiunii, deasupra măduvei şi se execută prin apăsare şi
tragere o nouă secţiune sub un unghi de 30º faţă de suprafaţă. Se obţine astfel un
limb de îmbinare cu grosimea de aproximativ 2 mm. Lungimea limbului este
până la limita interioară a canalului medular. După executarea secţiunilor lama se
înclină uşor către altoitor, pentru ca limbul să rămână deschis.
Butaşul portaltoi astfel pregătit se pune pe masă. Se execută apoi secţiunea
oblică şi limbul de îmbinare la butaşul altoi. Pentru aceasta se sprijină butaşul
altoi pe degetul arătător şi se execută pe partea ochiului şi cât mai aproape de nod
o secţiune cu aceleaşi caracteristici ca cea de la poprtaltoi. Executând secţiunea
88
astfel, partea plană a altoiului este apropiată de nod şi favorizată la calusare de
substanţele de rezervă din diafragmă, iar partea cu jgheab este plasată la polul
morfologic inferior şi favorizată în procesul de calusare de polaritate.
Următoarea fază a procesului de altoire este îmbinarea altoiului cu
portaltoiul prin întrepătrunderea penelor. Îmbinarea este corespunzătoare atunci
când secţiunile de la altoi şi portaltoi se suprapun perfect, iar penele se
întrepătrund pe toată lungimea lor. Verificarea îmbinării se face scuturând uşor
butaşul portaltoi de partea inferioară, mişcare în urma căreia butaşul altoi trebuie
să rămână prins de portaltoi. Durata unei altoiri manuale nu trebuie să depăşească 30 secunde. Butaşul
altoit se pune în lădiţa de control.

24
Altoirea semimecanizată a viţei de vie. Se execută cu ajutorul
dispozitivelor de altoire acţionate cu pedală DPA-1 şi DPA-2. Dispozitivul este
alcătuit din: parte fixă, prevăzută la partea superioară cu un jgheab pe care se
aşează butaşii ce urmează a fi altoiţi; parte mobilă, pe care este fixat un cuţit de
secţionare în forma literea “omega”; pedală de acţionare a părţii mobile, situată la
partea inferioară a dispozitivului.
Recepţia butaşilor altoiţi. Dupa altoire butaşii sunt duşi la masa de
recepţie unde sunt număraţi şi se verifică îmbinarea dintre altoi şi portaltoi.
Butaşii care nu corespund sunt returnaţi la altoire. Dupa recepţionare butaşii altoiţi
corect sunt trataţi cu produse biostimulatoare pe bază de fitohormoni

4.2.1.3. Stratificarea butaşilor altoiţi

Constă în introducerea butaşilor într-un mediu cu umiditate ridicată
(rumeguş umed, nisip umed, turbă neutră umedă, apă) care să asigure desfăşurarea
proceselor fiziologice în butaşi pe toată durata procesului de forţare. Se folosesc
mai multe metode de stratificare: prin acoperire totală cu rumeguş, prin acoperire
parţială cu rumeguş, stratificare în nisip, stratificare în apă. Cea mai folosită
metodă este stratificarea cu rumeguş. Pentru stratificarea cu rumeguş, turbă sau
apă, sunt folosite lăzi; stratificarea în nisip, folosită mai rar, se face direct pe
pardoseala spaţiului în care au loc operaţiunile de stratificare şi forţare a butaşilor
altoiţi.

4.2.1.4. Forţarea butaşilor altoiţi durează circa 20-25 de zile şi decurge

diferit, în funcţie de modul în care au fost stratificaţi butaşii: în rumeguş sau în
containere cu apă.
Forţarea butaşilor stratificaţi în rumeguş. Lăzile cu butaşi stratificaţi se introduc în sălile de
forţare şi se aşează pe stelaje (rafturi). prevăzute cu instalaţii de încălzire, ventilare şi iluminare.
Pe perioada forţării, factorii devegetaţie se dirijează după cum urmează:

- temperatura. În primele 4-5 zile temperatura aerului se menţine ridicată,

la 28...30 C (temperatură de şoc), în scopul activării proceselor fiziologice ale
butaşilor, începerii diviziunii celulare şi formării calusului la punctul de altoire.
Din a patra zi, când în interiorul lăzilor cu butaşi se înregistrează 22...23 C,
temperatura în camera de forţare se reduce treptat la 22...23 C şi se menţine la
acest nivel până la sfârşitul forţării.
La 10 - 15 zile de la începerea forţării se schimbă lăzile pe verticală,
punând pe cele de jos sus şi invers. Această schimbare este necesară deoarece în
spaţiul de forţare temperatura este mai ridicată la partea superioară. Prin
modificarea poziţiei lăzilor tot materialul trece prin aproximativ acelaşi nivel de
temperatură.Temperaturile mai ridicate de 22-23 C determină formarea unui
calus abundent şi spongios (revărsat la punctul de altoire), epuizând butaşii de
substanţe de rezervă.
- umiditatea. În primele 10 zile de la începerea forţării, umiditatea relativă
a aerului se menţine ridicată, în jur de 92%. Pentru aceasta se stropesc cu apă
intervalele dintre stelaje, lăzile de forţare şi se aşează saci umezi pe calorifere. În cazul butaşilor
acoperiţi parţial cu rumeguş, pentru a menţine la un nivel ridicat
umiditatea aerului, lăzile de forţare se menţin acoperite cu folie de polietilenă în
primele 6-7 zile. Surplusul de umiditate se evacuează cu ajutorul instalaţiilor de
ventilare.
După 10 zile de la începerea forţării, umiditatea relativă a aerului se reduce
la 75-80%, pentru a evita dezvoltarea mucegaiurilor.

25
- lumina. Se asigură la un nivel de peste 1000 lucşi pe zi pe toată durata
forţării. Pentru a menţine un nivel optim de iluminare a lăstarilor în creştere, este
necesar să se instaleze deasupra stelajelor câte 2 lămpi fluorescente de 120 cm, cu
puterea de 40 waţi. Iluminarea artificială trebuie să înceapă după 4-5 zile de la
debutul forţării, cu o durată de funcţionare de 12 – 16 ore pe zi.
- aerisirea. Este necesară în scopul asigurării oxigenului pe care-l consumă
butaşii, în special în a doua jumătate a perioadei de forţare, când deja s-au format
lăstarii şi rădăcinile.
- tratamentele anticriptogamice. Cele mai mari pagube sunt provocate în
timpul forţării de putregaiul cenuşiu (Botrytis), dar şi de ciupercile din genurile
Fusarium şi Alternaria. În prima parte a forţării, când umiditatea relativă a aerului
din camerele de forţare este ridicată, tratamentele anticriptogamice preventive se
aplică prin stropirea lăzilor cu soluţii de Benlate 50 WP(0,1%), Derosal 50SC
(0,1%), Fundazol (0,2%).
-aclimatizarea butaşilor. Prin aclimatizare se urmăreşte acomodarea
butaşilor altoiţi cu condiţiile de mediu din şcoala de viţe sau solariile unde
urmează să fie plantaţi. În acest scop după încheierea forţării se opreşte încălzirea
şi, dacă condiţiile de mediu exterior permit, se deschid geamurile. Temperatura în
perioada de aclimatizare trebuie să fie de +8 ºC pentru plantarea în câmp şi de 12
– 13 ºC, pentru plantarea în solarii.

Forţarea butaşilor altoiţi, stratificaţi în containere cu apă. Se realizează în spaţii de forţare

dotate cu instalaţii de control a factorilor de mediu. Înainte de a fi introduşi la forţare, butaşii se
parafinează la capătul superior pe o lungime de 10- 12 cm, pentru a preveni oxidarea punctul de altoire
şi eventuala instalare a
mucegaiului. Parafinarea se face prin introducerea capătului butaşului în mastic cu
temperatura de 70-75 °C, timp de o fracţiune de secundă.
Butaşii parafinaţi se aşează în poziţie verticală în containere din plastic, cu
punctul de altoire la acelaşi nivel. În container se toarnă o soluţie de apă cu
substanţe stimulatoare şi nutritive cu densitate de 3-4 mg/l şi pH 6.5-7.4, care să
formeze un strat cu grosimea de 3-5 cm. Fiecare ladă se acoperă cu folie din
plastic şi cu un material textil termoizolant, care să menţină la un nivel constant
umiditatea şi temperatura din interiorul lăzii. Pe durata forţării temperatura se
menţine la 28-30 oC, higroscopicitatea aerului la 96-100 % şi se asigură o durată
de iluminare de 14-16 ore, cu intensitate de 25-30 mii lucşi. Durata forţării în apă este de 12-14 zile.
După încheierea forţării butaşii parcurg perioada de călire (aclimatizare) timp de
20-30 zile. În camerele de aclimatizare intensitatea luminii se menţine ridicată, la
un nivel de 30-40 mii lucşi, temperatura se aduce treptat la 13-14 °C, iar
umiditatea la 55-65 %.

4.2.2. Cultura butaşilor altoiţi în şcoala de viţe

4.2.2.1. Alegerea terenului pentru şcoala de viţe. Terenul destinat

înfiinţării şcolii de viţe trebuie să fie plan, sau cu pantă uşoară, de 0.2 % care să
permită irigarea pe brazde, să fie situat în apropierea unei surse permanente de apă
pentru irigare, să fie ferit de brume şi protejat de vânturile puternice prin
intermediul unei perdele forestiere, iar solul trebuie să aibă textură uşoară
(nisipoasă) şi fertilitate asigurată.

4.2.2.2. Pregătirea terenului. Terenul pe care urmează a se înfiinţa şcoala

26
de viţe se fertilizează încă din timpul verii cu îngrăşăminte organice şi chimice.
Toamna, în lunile septembrie-octombrie, terenul se desfundă la adâncimea
de 60 cm, folosind plugul PBD 60. Înainte de venirea îngheţurilor terenul se
modelează în biloane. Biloanele sunt coame de pământ cu secţiune trapezoidală,
înălţime de 40 cm, lăţime de 0.8-1.0 m la bază şi 0.2-0.4 m la vârf, distanţate la
120-140 cm, când se plantează un rând de viţe pe bilon şi la 160-180 cm, când se
plantează 2 rânduri de viţe pe bilon.

4.2.2.3. Pregătirea butaşilor pentru plantare. Pregătirea pentru plantare constă în sortarea, fasonarea,
parafinarea şi mocirlirea butaşilor altoiţi.
Sortarea. Sunt corespunzători pentru plantare butaşii cu punctul de altoire complet calusat, ochiul
altoiului pornit în vegetaţie sau cu lăstarul în lungime de 3-5 cm şi care prezintă primordii de rădăcini
adventive sau calus la bază.
Fasonarea constă în înlăturarea lăstarilor porniţi din portaltoi, scurtarea
lăstarului altoi la lungimea de 3-4 cm, scurtarea rădăcinilor de la baza butaşilor la
lungimea de 1 cm şi înlăturarea rădăcinilor pornite din altoi şi de pe nodurile
superioare ale portaltoiului.

4.2.2.4. Plantarea butaşilor altoiţi. Plantarea butaşilor în câmp se face

atunci când temperatura solului la adâncimea de 20 cm se stabilizează la 12 C.
În şcoala de viţe se practică următoarele metode de plantare:
- pe biloane acoperite cu folie de polietilenă, prin introducerea parţială a
butaşilor în sol
- pe biloane, prin acoperirea totală cu pământ a butaşilor
- în teren nebilonat, pe rânduri acoperite cu folie de polietilenă
- în teren nebilonat, prin plantarea butaşilor în rigole

4.2.2.5. Lucrările de întreţinere în şcoala de viţe. În şcoala de viţe se

aplică un complex de măsuri care asigură fortificarea viţelor, dezvoltarea
sistemului radicular si creşterea lăstarului din mugurele altoi. Cele mai
importante lucrări de întreţinere care se aplică în şcoala de viţe sunt:
- lucrările de întreţinere a solului. După plantare se face o cultivaţie
mecanică pentru afânarea solului între biloane. în timpul perioadei de vegetaţie se
aplică 6–8 praşile pe intervalul dintre rânduri pentru distrugerea buruienilor şi
afanarea solului; pentru a uşura iesirea lăstarilor se distruge crusta de pe biloane
cu ajutorul greblelor. Buruienile de pe biloane se plivesc periodic sau se
erbicidează.
- irigatul este obligatoriu în şcoala de viţe. Până la sfârşitul lunii august se
administrează 6-8 udări cu norme de apă de 250 – 300 m3/ha , care să asigure şi să
menţină un plafon al umidităţii de 70 % din IUA. Norma de irigare ajunge astfel
la 1500 –2000 m3 apă/ha. Irigarea se face pe brazde sau prin aspersiune .
- fertilizarea se aplică în timpul perioadei de vegetaţie cu îngrăşăminte
lichide sau foliare;
- protectia fitosanitară a viţelor: cel mai frecvent atac în şcoala de viţe
este cel de mană, boală care impune efectuarea cu stricteţe a tratamentelor de
combatere. Se folosesc în acest sens fungicide de contact şi fungicide sistemice
specifice, la intervalul de timp pecomandat de producător. În general produsele de
contact (zeamă bordeleză 0.7%, Champion 0.25%, Folpan 0.2%,

- copcitul vitelor. Lucrare deosebit de importantă care se efectueaza în

şcoala de viţe de 3 ori ( iunie, iulie, august). Copcitul se execută prima dată în

27
luna iunie, a dou oară în cursul lunii iulie şi ultima dată în luna august. În vederea
copcirii se descoperă viţele până sub punctul de altoire, se elimină rădăcinile de la
nodul superior al portaltoiului şi rădăcinile din altoi, după care se reface bilonul.

4.2.2.6. Marcarea impurităţilor. Sunt considerate impurităţi viţele care

aparţin altor soiuri decât cele care au fost altoite pentru a fi înmulţite în cadrul
pepinierei.

4.2.2.7. Evaluarea producţiei în şcoala de viţe. Se face în cursul lunii

august, după cel de-al III-lea copcit. Se evaluează producţia de viţe altoite STAS,
ţinându-se seama de calitatea sudurii la punctul de altoire şi de dezvoltarea
lăstarului format din altoi (lăstari lungi de peste 20 cm).
Randamentele in scoala de vite sunt de regulă scăzute, de cca. 30–35 %.
Atunci când sunt mai mici de 20 % viţele se ţin in şcoala de viţe încă un an pentru
ca anul urmator randamentul să fie de cca. 40 %.

4.2.2.8. Recoltarea viţelor altoite. Se face toamna, după căderea frunzelor,

însă înainte de venirea îngheţurilor puternice, prin dizlocarea mecanică a viţelor
cu plugul PSV 1, urmată de scoaterea manuală a viţelor, legarea provizorie în
pachete de 150-200 buc., etichetarea şi stratificarea provizorie.
Dupa recoltare se face clasarea vitelor pe categorii de calitate. Se reţin
pentru inmultire numai viţele cal. I iar cele care nu corespund se elimină.
Condiţiile care trebuie să le îndeplinească viţele cal. I sunt :
- calusul perfect format, dens, sudura completă şi rezistentă;
- lăstarul cu lemnul maturat pe cel putin 10 cm;
- cel puţin 3 rădăcini cu lungimea de minimum 10 cm.

Unitatea de învăţare 5

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIEI VITICOLE

5.1. ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA

PLANTAŢIEI
La alegerea terenului pentru amplasarea plantaţiei viticole se analizează
factorii climatici, orografici, litologici, pedologici şi social-economici.
5.1.1. Factorii climatici determină favorabilitatea arealului pentru cultura
viţei de vie dar şi direcţiile de producţie (struguri de masă, struguri pentru vinuri
de masă, struguri pentru vinuri de calitate etc.). Un areal prezintă favorabilitate
climatică pentru cultura viţei de vie dacă:
- temperatura medie anuală este mai mare de 9 ºC; la mai mult de 10ºC
se pot obţine vinuri de calitate;
- perioada bioactivă a aerului este mai lungă de 170 zile; la minimum
180 de zile se maturează strugurii la soiurile cu maturare mijlocie (epocile IVV),
iar 190-200 zile la soiurile cu maturare târzie (epocile VI-VII);
- bilanţul termic activ este mai mare de 2600ºC (permite cultura soiurilor de masă cu maturare timpurie
şi a soiurilor pentru vinuri de masă); la mai mult de 3000ºC se pot cultiva soiuri de masă cu maturare
târzie şi soiuri pentru vinuri roşii;
- bilanţul termic util este mai mare de 1000ºC; valorile mai mari de 1400

28
ºC permit cultura soiurilor cu maturare târzie şi a soiurilor pentru vinuri roşii;
- insolaţia reală este mai mare de 1200 ore; la 1600 este posibilă
cultivarea soiurilor târzii şi a soiurilor pentru vinuri roşii;
- precipitaţiile anuale mai mari de 450 mm, din care 250 mm în perioada de vegetaţie; la valori mai mici
este necesară irigarea, mai ales la soiurile de masă.
5.1.2. Factorii orografici. Soiurile pentru struguri de vin realizează
producţii de calitate în zonele cu relief colinar, deluros, cu microzone de adăpost
(amfiteatre naturale), ferite de brume, îngheţuri şi vânturi puternice. La alegerea
terenului se ţine seama de:
- înclinarea versanţilor: terenurile cu panta mai mică de 15 % nu
necesită amenajări antierozionale; terenurile cu panta mai mare de 15 - 18 %
necesită amenajarea în terase;
- expoziţia versanţilor: viţa de vie preferă expoziţia sudică; sunt
favorabili şi versanţii cu expoziţie SE – SV – E – V; nu se plantează viţă de vie pe
terenurile cu expoziţie nordică;
- forma versanţilor: se preferă versanţii uniformi, stabili, cu pantă
continuă şi lipsiţi de fenomene erozionale; versanţii neuniformi necesită lucrări de
amenajare, cu deplasarea unui volum mare de sol;
- altitudinea: în condiţiile din ţara noastră, viţa de vie se cultivă până la o
altitudinea de 500 – 550 m;
5.1.3. Factorii litologici. Depozitele litologice pe care s-au format solurile
pot fi favorabile sau restrictive pentru cultura viţei de vie. Sunt favorabile solurile
formate pe loess, marne, calcare şi depozite aluviale, iar puţin favorabile cele
formate pe argile şi nisipuri.
5.1.4. Factorii pedologici (solul) prezintă o deosebită importanţă pentru cultura viţei de vie şi stabilirea
direcţiilor de producţie.
Favorabilitatea se determină în funcţie de: textura solului, grosimea solului,
nivelul apei freatice, reacţia solului, gradul de alcalizare a solului:
- textura solului: sunt favorabile solurile cu textură şsoară şi mijlocie
(nisipo-lutoasă, lutoasă, luto-argiloasă); sunt excluse de la plantare
solurile cu conţinut în argilă > 50 %;
- grosimea solului: viţa de vie se dezvoltă şi creşte normal pe solurile cu
grosimea mai mare de 50 cm; solurile prea subţiri limitează creşterile
vegetative şi potenţialul de producţie al butucilor;
- nivelul apei freatice: pânza de apă freatică trebuie să fie la adâncime
mai mare de 2 m; la mai puţin de 2 m apar fenomene de asfixiere la
nivelul sistemului radicular al butucilor;
- reacţia solului (pH-ul) trebuie să fie cuprinsă între 6.5 – 8.2; valorile
mai mari sau mai mici sunt dăunătoare pentru viţa de vie şi necesită a fi
corectate prin administrarea amendamentelor;
- gradul de alcalizare a solului: valorile mai mari de 5 % Na schimbabil
exclud terenurile de la plantarea viţei de vie.

5.2. ORGANIZAREA TERENULUI

Are ca scop exploatarea raţională a terenului şi asigurarea condiţiilor de

mecanizare a lucrărilor de întreţinere.

5.2.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare. Unităţile teritoriale

de exploatare a terenului în viticultură sunt: parcela, tarlaua, trupul viticol şi

29
masivul viticol.
Parcela este cea mai mică unitate de exploatare a terenului. Lăţimea
parcelei este egală cu lungimea rândurilor (100 ± 20 m). La mai mult de 120 m,
rândurile îşi pierd stabilitatea, sârmele sunt dificil de întins, iar la recoltarea
strugurilor muncitorii trebuie să parcurgă o distanţă mare până la alee. Lungimea
parcelei este de 100 – 500 m, diferit în funcţie de panta terenului.
Forma parcelei este de regulă dreptunghiulară, dar, în funcţie de orografia
terenului şi de limitele perimetrului de amenajat, se pot întâlni parcele în formă de
pătrat, triunghi, trapez, în general forme geometrice regulate.
Orientarea parcelei depinde de panta şi orografia terenului: pe terenurile în
pantă, lăţimea parcelei (rândurile) trebuie orientate paralel cu curbele de nivel,
pentru a se preveni eroziunea solului; pe terenurile plane, lăţimea parcelei se
orientează pe direcţia N-S, pentru ca rândurile să fie însorite în mod egal pe durata
zilei

Tarlaua este unitatea teritorială care cuprinde mai multe parcele (3 – 10

parcele) şi are suprafaţa de 3 - 30 ha.

Trupul viticol este formată din mai multe tarlale, are suprafaţa de 150 –
500 ha şi cuprinde toate amenajările din cadrul plantaţiei viticole (drumuri,
canalele de coastă, reţeaua de irigare, sediul administrativ).
5.2.2. Trasarea reţelei de drumuri. Drumurile deservesc toate unităţile
teritoriale din cadrul plantaţiei viticole.
Reţeaua de drumuri este formată din:
- drum principal, care deserveşte de regulă un întreg masiv viticol.
drumuri secundare, care sunt situate între tarlale, au lăţimea de 4 m şi
sunt întreţinute prin înierbare; servesc la deplasarea tractoarelor şi utilajelor în
interiorul plantaţiei viticole.
- alei, cu lăţimea de 4 m, amplasate din 2 în 2 parcele; sunt necesare pentru
deplasarea utilajelor în timpul recoltării strugurilor.
- poteci, cu lăţimea de 2 m, amplasate alternantiv cu aleile; sunt necesare
pentru deplasarea muncitorilor.
Zonele de întoarcere sunt necesare pentru întoarcerea utilajelor la capetele
tarlalelor. Au lăţimea de 6 m şi sunt întreţinute prin înierbare.

5.3. PREGĂTIREA TERENULUI

Terenurile destinate plantării viţei de vie se obţin de regulă, în urma

defrişării plantaţiilor viticole ajunse la limita perioadei de exploatare economică
şi
uneori, în urma eliberării terenului de vegetaţie forestieră sau arbustivă. Aceste
terenuri sunt puţin favorabile creşterii viţei de vie.
Terenurile cultivate anterior cu viţă de vie manifestă fenomenul de
oboseală a solului, caracterizat prin: soluri compacte, cu structură defectuoasă,
grad ridicat de infestare cu dăunătorii şi agenţii patogeni specifici viţei de vie,
conţinut ridicat de toxine şi compuşi chimici nocivi, acumulaţi în straturile
profunde prin levigarea erbicidelor, fertilizanţilor şi pesticidelor. Pe terenurile
ocupate anterior cu vegetaţie forestieră, principala problemă o reprezintă prezenţa
unor dăunători (viermi albi, nematozi) şi ciuperci fitopatogene (Roselinia

30
necatrix) care atacă şi viţa de vie.
Pentru asigura prinderea şi creşterea normală a viţelor tinere după plantare,
este necesară refacerea structurii, fertilităţii şi stării fitosanitare a solului
printr-un complex de măsuri tehnologice (pregătirea solului). Pregătirea solului
durează 3– 5 ani, timp în care terenurile sunt încadrate la categoria terenuri viticole în pregătire.
Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele operaţiuni
tehnologice:
- defrişarea terenului;
- nivelarea terenului;
- odihna solului;
- fertilizarea de bază;
- ameliorarea reacţiei chimice a solurilor;
- dezinsecţia solului;
- desfundarea terenului;
- pichetarea terenului;

5.3.1. Defrişarea. Are ca scop eliminarea vegetaţiei forestiere, arbustive

sau a plantaţiei viticole îmbătrânite.
5.3.2. Nivelarea. Prin nivelare se acoperă concavităţile care ar putea
deveni locuri de băltire a apei şi se uniformizează pantele, pentru ca apa rezultată
din precipitaţii să se scurgă fără să producă fenomene erozionale.
5.3.3. Perioada de odihnă a solului. Ca urmare, după defrişarea viţei de vie este necesară
o perioadă de repaus a solului, care să permită refacerea structurii şi fertilităţii
sale. Durata perioadei de odihnă este de 3 – 5 ani, timp în care terenul se cultivă
cu leguminoase şi specii prăşitoare, care îmbogăţesc solul în azot şi contribuie la refacerea
structurii sale.
5.3.4. Fertilizarea de bază are ca scop aprovizionarea solului cu materie
organică, fosfor şi potasiu, care să fie accesibile viţelor o perioadă mai
îndelungată de timp după plantare. Fertilizarea se efectuează toamna, înainte de
desfundatul terenului, prin împrăştierea pe suprafaţa solului a îngrăşămintelor
organice şi chimice.
În vederea fertilizării organice se administrează gunoi de grajd
semifermentat. Pe terase se administreze cantităţi mai mari de îngrăşăminte
organice, în doze diferenţiate: pe jumătatea din amonte a terasei se administrează
o cantitate dublă de gunoi de grajd, în comparaţie cu zona din aval.
Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte pe bază de P2O5 şi K2O,
elemente minerale esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie.
5.3.5. Ameliorarea reacţiei chimice a solurilor. Excesul de aciditate (pH < 6.0) determină
necrozarea rădăcinilor, iar cel de bazicitate (pH > 8.2) apariţia fenomenului de
cloroză fero-calcică.
Atunci când pH-ul solului este mai mic de 6,0 se impune corectarea acidităţii prin administrarea
amendamentelor cu calciu (piatră de var, var ars, var stins, marnă etc.), iar când este
bazic prin administrarea amendamentelor cu gips.
5.3.6. Dezinsecţia solului este necesară în cazul terenurilor infestate cu
nematozi din familiile Xiphinema şi Longidorus, vectori ai maladiilor virale
(scurt-nodarea, răsucirea frunzelor, strierea lemnului, mozaicul nervurian,
necroza nervurilor). Combaterea nematozilor se face prin fumigaţie sau prin
încorporarea în sol a nematocidelor formulate ca granule.
- dezinsecţia solului prin fumigaţie: se efectuează primăvara sau toamna,

31
după desfundatul terenului şi cu cel puţin 3-6 luni înainte de plantarea viţei de vie;
- dezinsecţia solului prin încorporarea de granule: se folosesc produsele
nematocide-insecticide Mocap 10G, Temik 10G
5.3.7. Desfundatul terenului constă în afânarea solului şi a subsolului pe
adâncimea de 40-80 cm, cu scopul de a realiza condiţii de aeraţie şi fertilitate
favorabile dezvoltării sistemului radicular al viţelor, pe toată durata de exploatare
a plantaţiei.

5.4. SISTEMELE DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

În raport cu frecvenţa cu care survin temperaturile

minime nocive pentru viţa de vie în podgoriile din România se practică 3 sisteme
de cultură: sistemul de cultură neprotejată, sistemul de cultură semiprotejată şi
sistemul de cultură protejată.
5.4.1. Sistemul de cultură neprotejată este practicat în podgoriile de pe
Terasele Dunării şi din Dobrogea, areale în care temperaturile minime nocive
pentru viţa de vie survin rar, cu o frecvenţă de 1-2 ani din 10, şi provoacă pierderi
mici de muguri (20 – 40 %), care pot fi compensate cu uşurinţă prin tăieri. În acest
caz nu sunt necesare măsuri tehnologice speciale pentru protejarea butucilor de
îngheţ pe timpul iernii. În plantaţiile de pe firul văilor, acolo unde scăderile de
temperatură sunt mai accentuate, pentru a limita eventualele pierderi de muguri,
butucii sunt conduşi în formă înaltă. Astfel, coardele anuale sunt plasate într-o
zonă cu gradient termic mai ridicat, temperatura aerului la 1.0 m înălţime faţă de
suprafaţa solului fiind mai ridicată cu 0.6 ºC.
5.4.2. Sistemul de cultură semiprotejată este folosit în regiunile viticole
din jumătatea de nord a ţării (Dealurile Moldovei, Podişul Transilvaniei, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului, Câmpia Banatului) şi în podgoriile din Dealurile
Munteniei şi Olteniei. În aceste zone frecvenţa îngheţurilor este de 3 - 4 ani din
10, iar pierderile de muguri depăşesc 40 - 60 % fiind mai dificil de compensat
prin tăieri. În unii ani, în plantaţiile situate la baza pantelor şi pe firul văii,
îngheţurile determină distrug în întregime partea aeriană a butucilor de viţă de vie.
Pentru a asigura refacerea acestora, la baza tulpinii se lasă 1 – 2 cepi de
siguranţă.
Coardele formate din cepii de siguranţă se coboară toamna la nivelul solului, se
conduc pe direcţia rândului de viţe şi se protejează prin acoperirea cu un strat de
pământ de 10-15 cm grosime. Primăvara, coardele respective se folosesc fie
pentru compensarea pierderilor de ochi produse de îngheţuri, fie pentru refacerea
completă a butucilor.

5.4.3. Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele septentrionare

răcoroase, unde frecvenţa îngheţurilor este mai mare de 4 - 5 ani din 10, iar
pierderile de muguri depăşesc uneori 60 %, fiind afectate chiar şi braţele sau
cordoanele butucilor. Astfel de situaţii se întâlnesc în podgoriile situate spre limita
nordică de cultură a viţei de vie (ex. Lechinţa, c.v. Hlipiceni, c.v. Halmeu etc.) şi
în plantaţiile cu soiuri mai slab rezistente la îngheţ din podgoriile situate în
jumătatea de nord a ţării. În aceste condiţii butucii necesită a fi protejaţi prin
acoperirea integrală cu pământ pe timpul iernii (îngropare). Pentru a înlesni

32
acoperirea butucilor cu pământ se folosesc formele joase de conducere. Butucii se
dezgroapă primăvara, la începutul lunii martie, atunci când a trecut pericolul
îngheţurilor puternice şi înainte de încălzirea vremii, care poate determina
putrezirea mugurilor în sol.

5.5. TIPURILE DE PLANTAŢII VITICOLE

Plantaţiile viticole se deosebesc între ele prin distanţele de plantare,

desimea de plantare, sistemele de susţinere a viţei de vie, soiurile cultivate,
formele de conducere ale butucilor şi gradul de mecanizare a lucrărilor de
întreţinere. Aceste elemente reflectă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie
şi sunt determinate de panta terenului, fertilitatea solului, vigoarea soiurilor şi
114
direcţiile de producţie. În raport cu factorii menţionaţi, în podgoriile din România
întâlnim următoarele tipuri de plantaţii:
- plantaţii viticole obişnuite
- plantaţii cu distanţe mari între rînduri
- plantaţii pe terase
- plantaţii pe nisipuri
- plantaţii de tip familial.
5.5.1. Plantaţii viticole obişnuite se înfiinţează pe terenurile cu pantă
moderată, de 8-15 %, fiind practic generalizate în podgoriile din zonele cu relief
deluros şi colinar. În aceste plantaţii distanţele dintre rânduri sunt de 2.2 m, iar
între butuci pe rând de 1.0 – 1.4 m. Desimea de plantare variază între 3200 şi 4500
butuci/ha, diferit în funcţie de vigoarea soiurilor şi fertilitatea solurilor. Butucii
sunt conduşi în forme joase, semiînalte sau înalte, cu susţinerea pe spalier
monoplan vertical. Se cultivă soiuri pentru struguri de vin şi soiuri pentru struguri
de masă cu vigoare mijlocie de creştere.
5.5.2. Plantaţii viticole cu distanţe mari între rânduri sunt recomandate
pentru terenurile plane şi cele cu panta mai mică de 8 %, mai ales în cazul în care
solurile prezintă fertilitate ridicată. Distanţele de plantare sunt de 3.0 - 3.6 m între
rânduri şi 1.0 - 1.4 m între butuci pe rând şi, datorită suprafeţelor mari de nutriţie
(3.0 – 4.4 m2/butuc) asigură o creştere viguroasă a butucilor. Din acest motiv sunt
folosite pentru cultura soiurilor cu vigoare mare de creştere: soiuri de masă şi
soiuri pentru vin cu potenţial ridicat de producţie. În cazul soiurilor pentru vinuri
de calitate, acest tip de plantaţii determină creşterea viguroasă a butucilor,
obţinerea unor producţii mari de struguri însă de slabă calitate. Desimea de
plantare este de 2300 – 3300 but./ha, formele de conducere folosite sunt de regulă
înalte, iar pentru susţinerea butucilor se folosesc: spalierul monoplan vertical,
spalierul în formă de T, sau spalierul cu două planuri de vegetaţie.
5.5.3. Plantaţii viticole pe terase se înfiinţează pe terenurile cu panta mai
mare de 15 %, pe care lucrările de întreţinere specifice plantaţiilor viticole nu pot
fi executate mecanizat, decât în condiţiile existenţei teraselor. Principalele
caracteristici tehnice ale plantaţiilor viticole pe terase sunt: distanţe de plantare
de 2.0 m între rânduri şi 1.0 – 1.4 m între viţe pe rând, densitatea de plantare de
3500 – 5000 butuci/ha, forme de conducere joase sau semiînalte, cu susţinerea pe
spalier monoplan vertical. Deoarece solul de pe terase este de regulă slab fertil, în

33
aceste plantaţii se cultivă soiuri cu vigoare mică de creştere, de regulă soiuri
pentru vinuri de calitate (Pinot gris, Traminer, Chardonnay, Riesling italian).
5.5.4. Plantaţii viticole pe nisipuri sunt întâlnite în podgoriile amplasate
pe nisipuri şi soluri nisipoase: Sadova-Corabia, Valea lui Mihai, Iveşti-Lieşti.
Distanţele de plantare caracteristice acestui tip de plantaţie sunt de 2.5 m între
rânduri şi 1.0 – 1.4 m între butuci pe rând, cu o densitate de 2800 – 4000 de
butuci/ha. Se folosesc formele de conducere joase, semiînalte şi înalte, cu
susţinere viţelor pe spalier monoplan vertical. În plantaţiile de pe nisipuri,
rândurile de viţă de vie sunt orientate perpendicular pe direcţia vânturilor
dominante, pentru a stăvili fenomenul de deflaţie. Datorită fertilităţii scăzute a
nisipurilor, producţiile de struguri sunt de slabă calitate, vinurile care se obţin
fiind de regulă slab alcoolice, lipsite de extractivitate, slab colorate şi cu
deficit de aciditate. Nisipurile sunt însă favorabile pentru cultura soiurilor de
masă, cu precădere a celor timpurii şi extratimpurii, deoarece se încălzesc uşor şi
grăbesc maturarea strugurilor. Pentru mecanizarea lucrărilor de întreţinere, în
plantaţiile pe nisipuri se folosesc tractoarele cu dublă tracţiune, de tipul DT 445.
5.5.5. Plantaţii viticole de tip familial sunt cele amenajate pe lângă
gospodăriile populaţiei şi pe terenurile cu vocaţie viticolă din apropierea
localităţilor rurale. În aceste plantaţii se cultivă cu precădere hibrizi producători
direcţi şi mult mai puţin soiurile nobile europene, producţia de struguri fiind
destinată consumului local. Distanţele de plantare sunt de 1.5 – 1.8 m între rânduri
şi 1.0 – 1.4 m între butuci pe rând, cu o desime medie de 3900 – 6600 butuci/ha.

5.6. PICHETAREA TERENULUI

Este lucrarea prin care se trasează pe teren rândurile, se marchează locul de

plantare a viţelor pe rând, se delimitează spaţiile rezervate aleilor, potecilor,
drumurilor secundare şi zonelor de întoarcere.

5.6.2. Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane rândurile se orientează

pe direcţia nord-sud, pentru ca laturile rândului să fie însorite în mod egal pe toată
durata zilei. Pe terenurile în pantă, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de
nivel, pentru a se preveni eroziunea solului. Pe nisipuri şi soluri nisipoase,
rândurile se orientează perpendicular pe direcţia vântului dominant, pentru a se
stăvili fenomenul de deflaţie (deplasarea nisipurilor).

5.7. PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie se plantează toamna sau primăvara, în funcţie de perioada în

care s-a făcut pregătirea terenului pentru plantare.
Obişnuit, plantarea se face primăvara, cât mai devreme (sfârşitul lunii
martie-începutul lunii aprilie), pentru a se valorifica umiditatea din sol; condiţia
este ca temperatura solului la adâncimea de 40-50 cm, să fie de 8..10 ºC. Pe solurile grele,
reci şi cu exces de umiditate, plantarea se face mai târziu, în cursul lunii mai.
Plantarea de toamnă se execută numai pe terenurile bine drenate şi se
încheie înainte de venirea îngheţurilor (luna noiembrie). Ea reprezintă cea mai
bună perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se cicatrizează rănile

34
rezultate în urma fasonării, viţele intră mai devreme în vegetaţie şi se înlătură
pericolul deprecierii materialului săditor prin stratificarea peste iarnă. Lucrarea de
plantare cuprinde două grupe de lucrări distincte: pregătirea viţei pentru plantare
şi plantarea propriu-zisă.
5.7.1. Pregătirea viţei pentru plantare cuprinde controlul viţelor înainte
de plantare, fasonarea, parafinarea şi mocirlirea.
Controlul viţelor înainte de plantare. Verificarea stării viţelor se face prin
sondaj, scoţând viţe din mai multe pachete.
Fasonarea viţelor constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi, a rădăcinilor la
8-10 cm lungime şi suprimarea ciotului format din lemnul uscat de la altoi. Dacă
viţa prezintă mai multe cordiţe, se alege cea mai viguroasă, iar celelalte se înlătură
prin tăiere cu foarfeca de la punctul de inserţie. În cazul când viţa se plantează
toamna, cordiţa nu se fasonează, urmând ca scurtarea la lungimea de 3-4 ochi să
se facă în primăvară. În cazul plantării viţelor cu plantatorul sau hidroburul,
rădăcinile se scurtează la 1-2 cm lungime. La fasonare se îndepărtează rădăcinile
formate din altoi
Parafinarea viţelor, în vederea protejării punctului de altoire şi a cordiţei
de deshidratare şi eventualii agenţi patogeni din sol. Viţele fasonate se introduc cu
capătul superior pe o lungime de 10-12 cm în mastic de altoire, topit pe baie
marină la temperatura de 70 ± 2º C. Imersia durează doar câteva fracţiuni de
secundă, pentru a nu fi distruşi mugurii.
Mocirlirea viţelor. Viţele fasonate şi parafinate se mocirlesc, pentru a se
asigura un contact mai bun al rădăcinilor cu pământul care se introduce în groapă
la plantare. Mocirla (amestec de 2/3 pământ argilos şi 1/3 dejecţii de bovine,
umectat încât să adere la rădăcinile) se pregăteşte fie într-o groapă executată la
capătul parcelei, fie în găleţi. Viţele se introduc în mocirlă cu rădăcinile şi circa
1/3 din lungimea butaşului portaltoi.
5.7.2. Plantarea propriu-zisă se efectuează manual, semimecanizat sau
mecanizat, diferit, în funcţie de mărimea suprafeţei care urmează a fi plantată cu
viţă de vie şi de dotarea tehnică fermei.

Unitatea de învăţare 6:

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

6.1. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE

Datorită dezvoltării slabe a sistemului radicular şi aparatului vegetativ, viţele
tinere sunt relativ sensibile la acţiunea factorilor de mediu nefavorabili (secetă,
îngheţuri). Din acest motiv, în plantaţiile nou înfiinţate se aplică un complex de
măsuri agrotehnice specifice, care să asigure fortificarea viţelor tinere, menţinerea
desimii de plantare, realizarea într-un timp scurt a formei de conducere, intrarea
cât mai timpurie pe rod şi stimularea potenţialului biologic de producţie al
butucilor. De corectitudinea măsurilor agrofitotehnice care se aplică în primii 2-3
ani de la plantare depinde potenţialul de producţie al butucilor, longevitatea lor şi
starea ulterioară a plantaţiei.
6.1.1. Lucrările de întreţinere din anul I de la plantare

35
Sunt diferite în funcţie de sistemul de întreţinere a solului folosit în
plantaţie. În condiţiile practicării sistemului de întreţinere a solului ca ogor negru,
complexul de măsuri agrofitotehnice cuprinde: lucrările solului, controlul viţelor,
copcitul viţelor, legatul şi plivitul lăstarilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
combaterea buruienilor, irigarea, fertilizarea, completarea golurilor şi protejarea
viţelor pe timpul iernii.
Lucrările solului. Imediat după plantare, este necesară afânarea solului
dintre rânduri, pe adâncimea de 10 – 12 cm, cu PCV - 2.2 echipat cu cuţite
săgeată.
În timpul perioadei de vegetaţie, pe intervalele dintre rânduri se aplică 3 -
4 praşile mecanice, iar pe rândurile de viţe 2-3 praşile manuale. Pe solurile cu
textură mijlocie prăşitul se efectuează cu plugul cultivator viticol PCV-2.2,
echipat cu cuţite săgeată; pe solurile uşoare, nisipo-lutoase, solul se afânează prin
discuire cu DPV-1.5. Praşilele au ca scop pe de o parte, afânarea solului, iar pe de
altă parte, distrugerea buruienilor.
Toamna, după căderea frunzelor, solul de pe intervalele dintre rânduri se
mobilizează printr-o arătură pe adâncimea de 14 – 16 cm cu plugul cultivator
viticol PCV-2-2 echipat cu patru trupiţe şi o rariţă. Pentru a înlesni muşuroirea
viţelor şi infiltrarea apei în sol pe timpul iernii, arătura se efectuează prin
răsturnarea brazdei către rândul de viţe. Controlul viţelor. În condiţii normale de
vegetaţie, lăstarii viţelor răsar la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai. În
cursul lunii mai, se verifică de 2-3 ori viţele ai căror lăstari întârzie să apară la
suprafaţa solului. Pentru aceasta, se desface cu atenţie muşuroiul de la bază spre
vârf, până sub punctul de altoire al viţei. Dacă lăstarii sunt acoperiţi de bulgări
care le împiedică creşterea, se reface muşuroiul cu pământ afânat. Dacă se constată
prezenţa dăunătorilor de sol care rod mugurii sau baza lăstarilor (larve de
Melolontha, Agriotes ssp., Polyphyla fullo), se desface muşuroiul şi se presară în jurul
punctului de altoire un insecticid (Sinoratox 5G, 4-5 g/viţă). Creşterea lăstarilor poate
întârzia şi din cauza stratului prea gros de pământ care protejează viţa sau a crustei
care se formează la suprafaţa solului.
Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa ca altoiul să formeze
rădăcini proprii iar portaltoiul lăstari proprii. Rădăcinile formate din altoi
se dezvoltă în straturile de la suprafaţa solului fiind afectate de secetă şi
îngheţuri.
Neglijarea copcitului poate avea ca efect separarea altoiului de portaltoi şi scăderea rezistenţei
viţelor la secetă, cu uscarea butucilor şi apariţia golurilor în plantaţie.
În primul an de la plantare copcitul se efectuează de două ori: prima dată
în luna iunie, iar a doua oară în luna august. Lucrarea se efectuează dimineaţa sau
pe timp noros, pentru a se preveni distrugerea porţiunilor etiolate ale lăstarilor de
către razele solare şi constă în desfacerea muşuroiului de pământ până sub punctul
de altoire al viţei, îndepărtarea prin tăierea cu foarfecul a rădăcinilor din altoi,
rădăcinilor de la nodul superior al portaltoiului şi a lăstarilor din portaltoi.
Legatul lăstarilor. Se execută atunci când lăstarii au atins 30 – 40 cm
lungime, pentru a nu se apleca pe sol şi a fi afectaţi de bolile criptogamice sau
distruşi de utilajele cu care se efectuează lucrările de întreţinere în plantaţie.
Lăstarii se palisează vertical şi se leagă de tutore cu material textil sau rafie,
prin legături lejere, în formă de 8. Legatul se repetă când lăstarii ating lungimea
de 70 – 80 cm.

36
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul
bolilor criptogamice şi îndeosebi al manei. După răsărirea lăstarilor se efectuează
tratamente preventive cu fungicide de contact sau sistemice.
Tratamentele cu fungicide sistemice (Ridimil 48 WP, Mikal, Acrobat,
Curzate) sunt cele mai eficiente, deoarece substanţa activă (metalaxil, fosetil Al,
cymoxanil) pătrunde în plantă şi asigură protecţia de la interior a acesteia pentru o
perioadă de 14 zile, chiar dacă în acest interval de timp survin ploi. Tratamentul
cu fungicide sistemice se administrează la interval de 14 zile.
Tratamentele cu fungicide de contact (zeamă bordeleză, Turdacupral,
Aceste fungicide protejează organele plantei de la exterior pentru o perioadă de
maximum 7 – 8 zile; dacă în acest interval de timp survin precipitaţii tratamentul
trebuie repetat.
Tratamentele de combatere a manei se pot complexa prin introducerea în
soluţia de stropit a pesticidelor contra făinării sau dăunătorilor (acarieni, omizi).
Irigarea şi fertilizarea. Irigarea este o măsură agrotehnică obligatorie în
plantaţiile tinere de viţă de vie, datorită sistemului radicular slab dezvoltat al
viţelor şi rezistenţei scăzute a acestora la secetă. În perioadele secetoase se face
udarea localizată a viţelor, prin administrarea a 10 l apă într-o copcă deschisă la
fiecare viţă; în condiţiile existenţei unui sistem de irigare se aplică norme de udare
de 350 – 400 m3 apă/ha.
Fertilizarea se efectuează numai în plantaţiile pe nisipuri, cu îngrăşăminte
verzi (mazăre, borceag, secară, lupin), cultivate în benzi cu lăţimea de 1 m pe
intervalele dintre rânduri şi încorporate în luna iunie prin discuit.
Completarea golurilor. Datorită sistemului radicular slab dezvoltat al viţelor,
probabilitatea ca o parte dintre acestea să se usuce în timpul verii este ridicată.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Este necesară în zonele de cultură
semiprotejată şi protejată, unde survin îngheţuri puternice pe timpul iernii. Se
muşuroieşte baza coardelor pe o înălţime de 5 – 6 ochi. Lucrarea se efectuează
manual, cu sapa, după căderea frunzelor şi efectuarea arăturii de toamnă.

6.1.2. Lucrările de întreţinere din anul II de la plantare

În anul al II lea se aplică aceleaşi lucrări de întreţinere ca şi în primul an, la
care se adaugă tăierea de formare a viţelor şi instalarea sistemului de susţinere.
Tăierea de formare. Se efectuează în luna martie, după trecerea
îngheţurilor puternice.
Pentru forma joasă de conducere se păstrează la tăiere 2 cepi a 2 – 3 ochi
fiecare, sau dacă viţa este slab dezvoltată, 1 cep a 2 ochi.
Pentru forma de conducere înaltă sau semiînaltă, se lasă o cordiţă de 5 – 6
ochi, care se palisează vertical de tutore.
Instalarea sistemului de susţinere. Întrucât viţa de vie este o liană cu
ţesuturi mecanice slab dezvoltate, pentru susţinerea părţii aeriene are nevoie de
suporţi artificiali. Se folosesc în acest scop: aracii, tutorii şi spalierul.
În plantaţiile viticole este generalizat spalierul cu sârme duble, amplasate de
o parte şi de alta a stâlpilor, pentru a uşura cercuitul coardelor de rod şi dirijarea
lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie. Înălţimea la care se fixează sârmele
depinde de forma de conducere a viţelor.

37
 6.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR PE ROD

Principalele măsuri agrofitotehnice care se aplică în plantaţiile de viţă de

vie sunt: tăierile, conducerea viţei de vie pe mijloacele de susţinere, lucrările şi
operaţiunile în verde, lucrările de întreţinere a solului, fertilizarea, erbicidarea,
irigarea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Tehnologiile de cultură se aplică
diferenţiat, în funcţie de: vârsta plantaţiilor, particularităţile biologice ale
soiurilor, destinaţia producţiei de struguri şi condiţiile de biotop.

6.2.1. Tăierea viţei de vie

Din punct de vedere tehnologic, tăierile sunt operaţiuni de chirurgie

vegetală prin care se îndepărtează o parte din elementele lemnoase ale butucului,
iar celor care rămaân li se reduc dimensiunile şi li se modifică poziţia relativă în
interiorul coroanei.
Considerate un rău necesar, deoarece scurtează durata de viaţă a butucilor,
tăierile sunt impuse de spaţiul de nutriţie limitat alocat butucilor şi de necesitatea
temperării creşterilor vegetative şi favorizarea procesului de rodire.
Obiectivele care se urmăresc prin aplicarea tăierilor la viţa de vie sunt:
aducerea viţei de vie la o formă de conducere adecvată (tufă joasă sau
înaltă), care să permită efectuarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere în
plantaţii;
- realizarea şi menţinerea unui echilibru biologic util producţiei între
creşterea şi rodirea butucului de viţă de vie;
- obţinerea unor producţii mari, de calitate, constante de la an la an;
- prelungirea duratei de viaţă a butucilor şi de exploatare rentabilă a
plantaţiei.
Particularităţile biologice ale viţei de vie. Efectuarea corectă a tăierilor se
bazează pe respectarea unor particularităţi biologice pe care viţa de vie le prezintă
în zonele cu climat temperat. Acestea sunt:
Polaritatea. Fenomen biologic care la viţa de vie se manifestă cu
intensitate mare şi determină pornirea în vegetaţie, cu prioritate, a mugurilor
situaţi la polul morfologic superior al organelor lemnoase şi formarea din aceşti
muguri a unor lăstari mai viguroşi şi cu struguri mai mari.
Fructificarea pe lemnul de un an format pe lemn de doi ani este o
caracteristică a soiurilor vinifera, care obligă la formarea elementelor de rod din
coardele un an crescute pe lemnul de doi ani; la HPD lăstarii sunt fertili indiferent
de vârsta lemnului din care provin;
Distribuţia mugurilor fertili pe coardă. La viţa de vie fertilitatea mugurilor
creşte dinspre baza şi vârful coardelor spre mijlocul acestora.
Fertilitatea potenţială ridicată a mugurilor. Ochii de iarnă de pe coardele
anuale conţin mai mulţi muguri (vârfuri de creştere) şi un număr mare de
primordii de inflorescenţe; la tăiere se impune menţinerea pe butuc a unui număr
limitat de muguri, pentru ca strugurii care se formează să fie nutriţi corespunzător
şi îndeplinească criteriile de calitate.

38
Sistemele de tăiere la viţa de vie.

Sistemele de tăiere sunt definite prin

lungimea elementelor de rod care se lasă pe butuc la tăiere şi prin felul acestora
(cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod). În viticultură se practică trei sisteme de
tăiere: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt, se caracterizează prin menţinerea pe butuc a
cepilor de rod de 2-3 ochi. Se practică la soiurile de viţă de vie cu vigoare mică de
creştere şi la cele care diferenţiază mugurii de rod încă de la baza coardelor.
Tăierea în cepi prezintă următoarele avantaje: strugurii se maturează mai devreme,
se coc uniform şi acumulează cantităţi mari de zaharuri; lăstarii - mai puţin
numeroşi - permit pătrunderea aerului în interiorul tufei, însorirea mai bună a
strugurilor, precum şi pătrunderea; este simplă, poate fi executată de muncitori
necalificaţi şi se poate efectua mecanizat. Dintre dezavantajele acestui sistem se
menţionează: valorificarea potenţialului de producţie al butucilor în proporţie
scăzută, de numai 5 – 10 %, datorită încărcăturilor de rod mici şi fertilităţii
potenţiale reduse pe care o prezintă mugurii de pe cepi; scurtarea duratei de viaţă
a butucilor datorită amputărilor severe şi repetate a lemnului anual şi multianual;
scurtarea perioadei de exploatare economică a plantaţiilor.
Sistemul de tăiere lung, se caracterizează prin menţinerea pe butuc doar a
coardelor cu lungimea de 14 – 16 ochi. Folosit mai mult în trecut, la soiurile cu
vigoare mare de creştere şi soiurile pentru struguri de masă, acest sistem de tăiere
prezintă următoarele avantaje: potenţialul biologic al butucilor este valorificat
într-o măsură mult mai mare, de 40 – 50 %; lăstarii, proveniţi din mugurii de pe
porţiunea mediană a coardelor, formează struguri mari şi aspectuoşi; producţiile
de struguri sunt mai mari; butucii au durată de viaţă mai lungă, datorită
amputărilor mai puţin severe; durata de exploatare rentabilă a plantaţiilor este mai
îndelungată. Dezavantajele acestui sistem de tăiere: degarnisirea mai rapidă a
elementelor lemnoase multianuale ale butucilor datorită absenţei cepilor şi
deplasării creşterilor vegetative către vârf; maturarea neuniformă a strugurilor;
necesitatea cercuirii coardelor după tăiere.
Sistemul de tăiere mixt, reprezintă o îmbinare a sistemelor de conducere
scurt şi lung. Se caracterizează prin menţinerea pe butuc a verigilor de rod,
formate din cep de înlocuire şi cordiţă/coardă de rod. Cepul, cu lungimea de 1-2
ochi, are rolul de a forma lemnul de rod pentru anul următor şi de a preveni
135
îndepărtarea creşterilor vegetative de lemnul multianual; cordiţa/coarda formează
lăstari fertili, asigurând în acest fel realizarea producţiei de struguri.
Acest sistem de tăiere este corespunzător biologiei butucului şi prezintă
mai multe avantaje: previne degarnisirea elementelor lemnoase multianuale ale
butucilor; asigură rodirea constantă şi maturarea uniformă a strugurilor; poate fi
adaptat în funcţie de vigoarea de creştere şi vârsta butucilor, prin păstrarea unui
număr variabil de verigi de rod pe butuc.

Forma de conducere joasă, este folosită cu precădere în arealele din sistemul de cultură
protejată a viţei de vie, unde butucii necesită a fi acoperiţi integral cu pământ pe
timpul iernii. Se caracterizează prin aceea că tulpina are înălţimea de 20 – 40 cm şi
elementele lemnoase multianuale sunt situate în apropierea solului.

39
Forma de conducere semiînaltă, la care înălţimea tulpinii este de 60 – 80
cm. Este cea mai corespunzătoare pentru soiurile de vin, cu precădere cele cu
vigoare mică şi mijlocie de creştere, cultivate pe soluri slab fertile.
Forma de conducere înaltă, la care tulpina are înălţimea mai mare de 100
cm. Se foloseşte în plantaţiile cu distanţe mari între rânduri (3.0 – 3.6 m), pe
terenurile plane cu soluri fertile. Favorizează vigoarea de creştere a butucilor şi
permite obţinerea unor producţii mari de struguri, îndeosebi la soiurile pentru
struguri de masă.

Tipurile de tăiere la viţa de vie.

Clasificarea tăierilor la viţa de vie. După scopul urmărit şi vârsta

plantaţiei tăierile se clasifică în:
- de formare, care se aplică viţelor în primii 3 – 5 ani după plantare şi au
ca scop realizarea formei de conducere şi intrarea cât mai timpurie pe rod a
butucilor;
- tăieri de rodire, care au ca scop repartizarea încărcăturii de rod pe
elementele lemnoase ale butucului, eliminarea lemnului uscat sau degarnisit şi
înlocuirea acestuia cu formaţiuni lemnoase tinere.
- tăieri de regenerare, aplicate în plantaţiile bătrâne, sau îmbătrânite
prematur cu scopul de a reface potenţialul de producţie al butucilor pentru o
perioadă de 5 – 7 ani, până la defrişarea plantaţiei.

Tăierile de rodire au ca scop repartizarea încărcăturii de ochi pe

elementele lemnoase roditoare ale butucului (cepi, cordiţe, coarde), eliminarea
lemnului uscat sau degarnisit şi înlocuirea acestuia cu formaţiuni lemnoase tinere.
Lucrarea se execută în perioada repausului fiziologic al viţei de vie, de la căderea
frunzelor toamna şi până la începutul dezmuguritului, primăvara.
Controlul viabilităţii mugurilor premerge tăierilor de rodire. Necesitatea
efectuării acestei lucrări rezultă din faptul că, un număr variabil de ochi de iarnă
(muguri), sunt distruşi pe timpul iernii prin îngheţ. Alţi factori care determină
pierderile de ochi sunt umiditatea şi mucegaiurile.
Elementele lemnoase care rămân pe butuc la tăiere. Prin tăierile de rodire,
coardele de un an se scurtează la anumite dimensiuni exprimate prin numărul de
ochi. În funcţie de lungimea, rolul şi poziţia pe care o ocupă în cadrul coroanei
butucului, acestea sunt denumite: cep, cordiţă, coardă, verigă de rod, călăraş,bici.
Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde de un an la lungimea de 1-3 ochi.
Cordiţa provine din scurtarea unei coarde de un an la lungimea de 4-7
ochi. Dacă este plasată pe lemn de doi ani poartă muguri fertili şi se numeşte
cordiţă de rod.
Călăraşul rezultă prin scurtarea unei coarde purtătoare de rod la lungimea
de 4-7 ochi şi se lasă întotdeauna în spatele coardei de rod principale de pe puntea
de rod a butucului
Veriga de rod reprezintă cuplul format dintr-o coardă sau cordiţă de rod şi
un cep de înlocuire.
Biciul - formaţie de elemente lemnoase alcătuită dintr-o coardă anuală cu
lungimea de 1-1.5 m şi o porţiune scurtă de lemn de doi ani, amplasată pe capătul
unui braţ multianual.

40
La tăierea de rodire se lasă pe butuc un anumit număr de muguri
(încărcătură de ochi), care să formeze lăstarii fertili şi să asigure realizarea
producţiei de struguri.

6.2.2. Conducerea elementelor lemnoase pe mijloacele de susţinere

Conducerea elementelor lemnoase pe mijloacele de susţinere se efectuează

înainte de dezmuguritul viţei de vie.
Palisarea tulpinilor este necesară la viţele conduse pe tulpină semiînaltă şi
înaltă şi constă în legarea tulpinii de tutore în 2-3 locuri, cu scopul de a o menţine
în poziţie verticală, perfect dreaptă, fără torsionări şi aliniată pe direcţia
rândului.
Palisarea cordoanelor. Cordoanele se palisează orizontal pe sârmele
portante ale spalierului, de care se leagă cu rafie sintetică, răchită sau material
textil, în 2-3 locuri. Palisarea se face pe partea superioară a sârmei, cât mai drept,
fără bucle sau răsuciri în jurul sârmei.
Cercuitul coardelor. Lucrarea este necesară la formele de conducere cu
elemente de rod lungi (coarde de 10-16 ochi). În cazul coardelor palisate în poziţie
oblic-ascendentă sau verticală, polaritatea determină pornirea în vegetaţie a
mugurilor de la vârf, în timp ce mugurii de la bază nu dezmuguresc, sau pornesc
în vegetaţie mai târziu şi formează lăstari cu vigoare slabă de creştere. Pentru a
aşeza mugurii în acelaşi plan şi a favoriza pornirea uniformă în vegetaţie, coardele
se palisează orizontal pe mijloacele de susţinere.

6.2.3. Lucrările şi operaţiunile în verde la viţa de vie

În funcţie de necesitatea aplicării lor şi de influenţa pe care o exercită

asupra producţiei de struguri, lucrările fitotehnice se împart în două categorii:
- lucrări fitotehnice curente, care se aplică obişnuit în toate plantaţiile de
vii roditoare;
- lucrări fitotehnice speciale, care se aplică numai în anumite situaţii,
îndeosebi la soiurile pentru struguri de masă.
Lucrările fitotehnice curente. Sunt necesare atât la soiurile pentru struguri
de vin, cât şi la cele pentru struguri de masă şi se aplică în strânsă corelaţie cu
desfăşurarea fazelor de vegetaţie a viţei de vie. Efectuarea lor la momentul optim
condiţionează starea fitosanitară a plantaţiei, calitatea producţiei de struguri şi
maturarea lemnului coardelor. Din această categorie fac parte : legatul lăstarilor,
dirijarea lăstarilor, plivitul lăstarilor, copilitul şi cârnitul lăstarilor.

Plivitul lăstarilor are ca scop ameliorarea fitoclimatului butucilor. Prin această operaţiune
se înlătură lăstari consideraţi de prisos pe butuc şi
anume: lăstarii formaţi din portaltoi, lăstarii de pe tulpină (cu excepţia celor
formaţi din cepii de siguranţă), lăstarii amplasaţi pe partea inferioară a
cordoanelor, lăstarii sterili şi cei slab dezvoltaţi.
Copilitul lăstarilor constă în suprimarea lăstarilor secundari (copililor),
care se formează vara în axila frunzelor de pe lăstarul principal. Lucrarea se
efectuează odată cu legatul doi şi trei al lăstarilor. Prin suprimarea copililor, se

41
previne consumul inutil de substanţe nutritive şi se uşurează masa vegetativă a
butucului, favorizându-se pătrunderea luminii şi aerului la struguri.
Copilitul poate fi total sau parţial. Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de
creştere a lăstarilor în momentul intrării strugurilor în pârgă (începutul lunii
august). Lucrarea este necesară la soiurile cu creşteri viguroase, în special în anii
cu exces de precipitaţii, pentru a asigura pătrunderea luminii şi a aerului în
interiorul butucului. Efectul cârnitului constă în maturarea mai bună a lemnului
coardelor, grăbirea maturării strugurilor, acumularea unor cantităţi mai mari de
zaharuri şi antociani în boabe, precum şi reducerea acidităţii mustului.
Lucrarea se execută manual. Se taie cu foarfeca vârful lăstarilor împreună
cu 6-10 frunze, obişnuit porţiunile de lăstari care depăşesc înălţimea spalierului
sau capetele aracilor.

Lucrările fitotehnice speciale. Din această categorie fac parte: ciupitul

lăstarilor, răritul inflorescenţelor, scurtarea ciorchinilor, incizia inelară a
lăstarilor, desfrunzitul parţial al strugurilor.
Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere a lăstarilor
fertili, cu 1-2 zile înainte de înflorit. Prin această operaţiune se întrerupe creşterea
lăstarilor în timpul înfloritului (cca. 10-12 zile) şi se favorizează procesul de
fecundare a florilor.
Răritul inflorescenţelor (normarea ciorchinilor pe butuc) este o operaţiune
în verde specială, care se aplică la soiurile de masă, cu scopul de a îmbunătăţi
calitatea strugurilor şi a spori procentul de producţie marfă. Lucrarea se execută
imediat după legatul florilor (5-7 zile înainte de la căderea florilor), când s-au
format bobiţele şi se pot aprecia viitorii struguri.
Numărul de inflorescenţe care se păstrează pe butuc depinde de soi, de
condiţiile climatice şi de nivelul măsurilor agrotehnice aplicate.
Scurtarea ciorchinilor. Operaţiune specifică soiurilor pentru struguri de
masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari (Cardinal, Italia, Afuz-Ali, Muscat de
Adda). Se execută la 3-5 zile după înflorit (concomitent cu normarea
inflorescenţelor) şi constă în suprimarea a 1/3 din lungimea rahisului
Incizia inelară a lăstarilor constă în tăierea şi scoaterea unui inel de
scoarţă lat de 5-6 mm de pe internodul situat sub prima inflorescenţă de la baza
lăstarului. Inelarea se poate face şi la baza coardelor sau chiar a braţelor. Prin
această operaţiune se întrerupe circulaţia bazipetă a sevei elaborate şi se asigură o
supranutrire a inflorescenţelor şi a strugurilor.
Desfrunzitul parţial al strugurilor constă în îndepărtarea frunzelor situate
în zona ciorchinilor (3-4 frunze), pentru ca strugurii să poată fi expuşi mai bine la
radiaţia solară directă. Lucrarea se execută manual sau mecanizat, după intrarea
strugurilor în pârgă. Desfrunzitul se impune în toamnele lungi şi ploioase, la soiurile de
masă cu frunzişul bogat (Muscat de Hamburg, Ceauş etc.), predispuse la atacul de
putregai cenuşiu.

6.2.4. Lucrările de întreţinere a solului

6.2.4.1. Întreţinerea solului ca ogor negru. Lucrările solului se

efectuează anual sau periodic (o dată la 2 – 3 ani), la adâncimi diferite, în funcţie
de scopul urmărit şi de starea de afânare a solului. Lucrările anuale se efectuează

42
pe tot parcursul perioadei de vegetaţie a viţei de vie, de primăvara, înainte de
dezmugurit, până toamna, după căderea frunzelor. În această categorie intră:
arătura de primăvară, afânarea adâncă a solului pe rândul de viţe, praşilele,
arătura de toamnă. Lucrările periodice – subsolajul şi afânarea adâncă a solului
cu organe active de tip Cizel - se efectuează o dată la 2 – 3 ani.
Volumul de lucrări care se aplică pe parcursul unui an, ca şi tipul acestora,
diferă în funcţie de sistemul de întreţinere a solului: cel mai mare volum de lucrări
necesită solurile întreţinute ca ogor negru; un număr mai mic de lucrări se aplică
în plantaţiile în care solul este întreţinut prin înierbare sau erbicidare.

Mulcirea solului se practică în zonele secetoase şi constă în acoperirea

solului de pe intervale cu paie, pleavă sau folie de polietilenă. Prin mulcit se
limitează pierderea apei din sol, se împiedică creşterea buruienilor şi, atunci când
se folosesc paie, pleavă, etc. se îmbogăţeşte solul în materie organică. Mulcitul nu
este o soluţie economică pentru plantaţiile viticole mari, însă, pentru plantaţiile de
tip familial, nemecanizabile, poate reprezenta o metodă eficientă de combatere a
buruienilor, dacă pentru acoperirea solului se foloseşte folie de polietilenă de
culoare neagră.

6.2.4.2. Întreţinerea solului prin utilizarea de îngrăşăminte verzi se

poate practica în zonele viticole cu precipitaţii anuale mai mari de 600 mm. Se pot
utiliza ca îngrăşăminte verzi lupinul, mazărea sau borceagul de primăvară.
Acestea se seamănă în benzi de 140-160 cm pe intervalele dintre rânduri,
alternativ, o dată la doi ani. Plantele se cosesc şi se încorporează în sol în faza de
înflorire a mazărei sau lupinului, când masa vegetativă este suficientă. Prin acest
sistem se înlocuiesc total sau parţial îngrăşămintele organice, solul se îmbogăţeşte
în materie organică şi creşte mobilitatea elementelor nutritive. Trebuie avut în
vedere faptul că în anii deficitari în precipitaţii, plantele utilizate ca şi
îngrăşământ verde, pot accentua deficitul de apă din sol, reducând atât creşterile
vegetative cât şi producţia de struguri.
Avantaje: plantele însămânţate nu fac concurenţă mare viţei de vie,
deoarece au perioadă de vegetaţie scurtă şi timpurie. Partea vegetală constituie un
suport de materie organică degradabilă, contribuind la formarea humusului,
stimularea proceselor enzimatice din sol şi nu în ultimul rând la creşterea
viabilităţii ecosistemului edafic. Partea radiculară a leguminoaselor fixează azotul
atmosferic şi creează un habitat propice dezvoltării şi microorganismelor fixatoare
de azot.
Dintre dezavantajele acestui sistem de intretinere a solului: se modifica
microclimatul in orizonturile superficiale; temperatura acestora este mai scazută,
comparativ cu intretinerea solului ca ogor negru sau prin erbicidare; de aceea,
pentru a evita ingheturile tarzii sau brumele timpurii de primavara, se recomanda
ca tocarea plantelor si pastrarea lor ca mulci sa se faca primavara devreme;

9.4.3. Întreţinerea solului prin înierbarea intervalelor dintre rânduri

poate fi practicată în zonele în care cantitatea de precipitaţii în timpul perioadei de
vegetaţie este de cel puţin 350 mm. Hotaratoare pentru compatibilitatea unui areal
viticol la inierbare, sunt: tipul de sol si adancimea, solurile profunde sunt mai
potrivite decat solurile superficiale, scheletice (pietroase); inclinarea pantei si
expozitia acesteia; astfel pantele abrupte cu expozitie sudica datorita insolatiei

43
puternice au o rata mai ridicata de evaporare a apei si un necesar mai mare de apa
decat suprafetele plane sau pantele cu alte expozitii; cantitatea de precipitatii si
repartizarea lor uniforma trebuie sa fie de minim 530 mm anual; continutul in
humus sa fie de minim 2 % in caz contrar se va face fertilizarea cu gunoi de grajd;
sporirea continutului cu 1% duce la ridicarea cu 10 % a capacitatii pentru apa a
solului; alegerea amestecului de plante potrivit cu cerintele reduse pentru apa, in
principal ierburi cu suprafata foliara mica si deci cu un coeficient de transpiratie
mare.

Sistemul de inierbare are urmatoarelor avantaje: ameliorarea structurii

solului si sporirea si mentinerea unui volum suficient al permeabilitatii; franarea
degradarii humusului; sporirea continutului de humus, datorita sursei pe care o
reprezinta masa de mulci; reducerea pericolului de compactare a solului din cauza
trecerilor cu tractoarele si utilajelor; impiedicarea eroziunii solului pe pante si
reducerea pierderilor de apa prin siroire; stimularea activitatii biologice din sol;
combaterea daunelor provocate de monocultura; franarea « oboselii » solului;
diminuarea pierderilor de azot prin spalare; intensificarea cresterii radacinilor in
orizonturile profunde, ca urmare a concurentei covorului vegetal; frunzele vitelor
de vie au un continut mai mare de fosfor, iar cotinutul de azot si potasiu sub limita
critica (2,25 % N, respectiv 1,2 % K); vigoarea butucilor este diminuata, lastarii se
opresc din crestere mai de timpuriu, cu efecte favorabile asupra procesului de
acumulare de zaharuri in struguri, reducerea aciditatii.
Dezavantaje: in anii secetosi se inregistreaza pierderi de recolta datorate
concurentei pentru apa pe care o fac prezenta ierburilor; ca urmare a prezentei
unui covor vegetal la suprafata solului, se modifica microclimatul orizonturilor
superficiale; temperatura acestora este mai scazuta, comparativ cu intretinerea
solului ca ogor negru sau prin erbicidare; pentru a evita ingheturilor tarzii si
brumelor timpurii de primavara, se recomanda ca tocarea plantelor si pastrarea lor
ca mulci sa se faca primavara devreme.

9.5. Fertilizarea plantaţiilor viticole

Prin fertilizare se urmăreşte:
- aprovizionarea optimă a viţei de vie cu elemente minerale şi evitarea
carenţelor sau excesului de elemente nutritive;
- restabilirea potenţialului agronomic al solurilor, degradat datorită
monoculturii îndelungate şi pierderilor de elemente nutritive prin levigare sau
imobilizare;
- ameliorarea structurii solului şi intensificarea activităţii
microorganismelor.
9.5.1. Consumul de elemente nutritive la viţa de vie. Prin fertilizare se
restituie solului cantităţile de elemente nutritive pe care viţa de vie le consumă
anual pentru dezvoltarea lăstarilor, frunzelor şi strugurilor.

Azotul este elementul care susţine vigoarea de creştere şi potenţialul de

producţie al butucilor de viţă de vie.
Excesul de azot sensibilizează butucii de viţă de vie la atacul bolilor
criptogamice; determină creşterea excesivă a lăstarilor şi căderea unui număr
mare de flori în timpul înfloritului; prelungeşte până toamna târziu creşterea
lăstarilor; întârzie maturarea strugurilor şi a lemnului coardelor; măreşte
conţinutul mustului în compuşi azotaţi şi determină instabilitatea proteică a
vinurilor.
Carenţa de azot, se manifestă de regulă pe terenurile în pantă, pe terenurile

44
nisipoase şi în plantaţiile cu înierbare de durată. Se manifestă prin creşteri slabe
ale lăstarilor, frunzelor şi strugurilor; producţii mici; maturare deficitară a
lemnului coardelor; rezistenţă scăzută a coardelor la îngheţurile din timpul iernii.
Musturile obţinute în condiţiile carenţei de azot fermentează greu, iar vinurile sunt
astringente şi lipsite de extractivitate.

Potasiul, este cationul cel mai important al celulei vegetale, intervenind în

principalele mecanisme fiziologice (fotosinteză, respiraţie, transpiraţie).
Rolul potasiului în metabolismul viţei de vie este complex: favorizează
respiraţia şi activitatea de creştere (factor de vigoare şi productivitate);
intensifică fotosinteza, migrarea şi acumularea zaharurilor în boabe, participă la
neutralizarea acizilor organici din must (factor de calitate); intervine în reglarea
deschiderii stomatelor şi eficientizează consumul de apă al viţelor (factor de
rezistenţă la secetă).
Consumul de potasiu la viţa de vie este maximum între înflorit şi pârga
boabelor şi ridicat în timpul maturării strugurilor.

Fosforul intră în alcătuirea unor compuşi cu rol plastic în formarea

ţesuturilor şi organelor de reproducere. Nutriţia optimă cu P măreşte rezistenţa
viţelor la secetă şi temperaturi scăzute, contrabalansează excesul de N şi
stimulează creşterea rădăcinilor.

9.5.2. Îngrăşămintele organice au o pondere importantă în sistemele de

fertilizare a plantaţiilor viticole ecologice deoarece pe lângă îmbogăţirea solului în
elemente nutritive şi humus, ele intensifică activitatea microorganismelor
folositoare din sol. În categoria îngrăşămintelor organice intră: gunoiul de grajd,
dejecţiile semilichide provenite din complexele de creştere a animalelor,
îngrăşămintele verzi, compostul rezultat din descompunerea resturilor vegetale
sau a tescovinei (inclusiv descompunerea coardelor anuale)..

Gunoiul de grajd se aplica la 3-4 ani, prin administrare toamna cu

agregatul format din tractor viticol V-445 si masina de imprastiat gunoi de grajd
MIGV-1, incorporat odata cu aratura de toamna.

9.5.2. Îngrăşămintele chimice.

Azot. Dintre îngrăsămintele minerale salpetrul este singurul produs natural cu azot.
Fosfor. Pentru aprovizionarea cu fosfor vor fi utilizaţi în exclusivitate
fosfaţii bruţi, nepreparaţi. Dintre produsele care contin fosfor se recomandă: făina
de fosforite (cu actiune lentă); zgura lui Thomas
Potasiu. Este de aşteptat ca cerinţele pentru potasiu ale viţei de vie să fie acoperite
de aportul de materii organice, cum sunt composturile, paiele de cereale si găinaţul de
păsări.
Magneziu. Ca provizie de magneziu din produse minerale servesc
silicaţii primari şi secundari. Magnezitul (carbonat de magneziu) are un conţinut
de 15-20% magneziu, iar dolomitul (carbonat de calciu şi magneziu) un continut
de 15% MgO.

45
9.6. Erbicidarea
Este o măsură tehnologică folosită tot mai mult în viticultură, datorită
costului ridicat al forţei de muncă manuală, cheltuielilor mai reduse pe care le
implică şi eficienţei ridicate pe care o asigură în combaterea buruienilor (tab. ).
Este recomandată pentru regiunile viticole în care solul nu este supus eroziunii.

Cele mai
dăunătoare specii de buruieni sunt cele perene (Agropyron repens, Cynodon
dactylon, Cirsium arvense, Convolvulus arvense, Aristolochya clematitis etc.).
Pentru distrugerea buruienilor din plantaţie se organizează programe de
erbicidare cu durata de 3-4 ani. În cadrul acestor programe se folosesc erbicide cu
diferite formulări.
Erbicidele preemergente se administrează în sol, de unde buruienile le
preiau prin rădăcini. Selectivitatea lor faţă de viţa de vie se explică prin aceea că
au solubilitate redusă şi nu ajung la nivelul rădăcinilor viţei de vie.
Erbicidele postemergente se administrează în timpul perioadei de vegetaţie
direct pe frunzele buruienilor. Modul lor de acţiune diferă, în viticultură fiind
folosite atât erbicide de contact (diquat, paraquat) cât şi erbicide sistemice
(glyphosate).

Erbicidarea poate fi totală sau localizată.

Erbicidarea totalã. Constã în aplicarea erbicidelor pe întreaga suprafaţă
şi înlocuieşte toate practicile culturale. Are avantajul simplităţii şi este
recomandată în plantaţiile viticole cu distanţe mici între rânduri, în cazul
parcelelor izolate şi în cazul viilor puternic infestate cu buruieni perene.
Erbicidarea localizatã. Constã în aplicarea erbicidelor în benzi pe
rândurile de viţe. Intervalele dintre rânduri sunt întreţinute prin înierbare sau ca
ogor negru.

9.7. Irigarea plantaţiilor viticole

Datorită sistemului radicular bine dezvoltat şi profund, viţa de vie se

adaptează relativ uşor la condiţiile de deficit hidric, folosind umiditatea din sol
până la valori apropiate de coeficientul de ofilire.
Influenţa negativă a secetei se manifestă prin scurtarea
perioadei de vegetaţie, căderea prematură a frunzelor şi reducerea potenţialului
de producţie. Deficitul hidric încetineşte creşterea lăstarilor, determină ofilirea
boabelor şi blocarea sintezei zaharurilor.
Ca urmare a rezistenţei ridicate viţei de vie la secetă, în viticultură irigarea
se aplică numai în zonele secetoase, cu o sumă anuală a precipitaţiilor mai mică de
450 mm şi mai puţin de 250 mm în timpul perioadei de vegetaţie. În România
zonele afectate frecvent de secetă sunt Dobrogea, Terasele Dunării şi nisipurile
din sudul Olteniei.
Ca metode de irigare se practică irigarea de suprafaţă şi irigarea prin
aspersiune.Irigarea de suprafaţă se realizează prin fâşii, brazde, inundare şi picurare.
Cea mai extinsă este irigarea pe brazde. Această metodă de irigare se foloseşte pe
terenurile cu panta de până la 2%. Irigarea prin aspersiune se practică în regiunile
secetoase, pe terenuri cu panta de 5-6 %.

46
9.8. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Principalele boli şi dăunători care produc pierderi de

producţie şi diminuează prin atacul lor potenţialul biologic vegetativ şi de
producţie al butucilor de viţă de vie sunt:
- bolile criptogamice: mana viţei de vie (Plasmopara viticola), făinarea
(Uncinula necator), putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botryotinia fuckeliana),
antracnoza (Elsinoe ampelina), excorioza (Phomopsis viticola), eutipioza (Eutypa
lata), esca (Stereum hirsutum);
- virozele: scurt-nodarea (Grapevine fanleaf virus), marmorarea frunzelor
(Grapevine fleck virus), răsucirea frunzelor (Grapevine leafroll virus),
îngălbenirea aurie (Mycoplasma);
- bacteriozele: cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens);
- acarienii: păianjenul comun (Tetranicus urticae), păianjenul galben
(Eotetranicus carpini), păianjenul roşu (Panonycus ulmi), erinoza (Eriophyes
vitis);
- dăunătorii: eudemisul (Lobesia botrana), cochilisul (Clysia ambiguela),
pirala (Sparganotis pileriana), filoxera (Phyloxera vastatrix), păduchele ţestos
(Eulecanium corni), păduchele lânos (Pulvinaria vitis), cotarul cenuşiu (Boarmia
rhomboidaria), forfecarul (Lethrus apterus), ţigărarul (Byctiscus betulae),
cărăbuşelul viţei de vie (Anomala solida).

Combaterea bolilor criptogamice

În plantaţiile viticole, strategia de combatere a bolilor criptogamice
include măsuri preventive, prin care se limitează posibilităţile de infecţie şi se
sporeşte rezistenţa la boli a viţelor, precum şi măsuri curative de stopare şi
neutralizare a infecţiilor cu agenţi patogeni.
Măsurile preventive. Se aplică pe toată durata anului când, odată cu
lucrările agrotehnice, se îndepărtează sursele de infecţie:
- eliminarea lemnului multianual uscat şi degarnisit;
- defrişarea şi arderea butucilor cu simptome de eutipioză, excorioză,
cancer bacterian;
- dezinfectarea uneltelor cu care se execută tăierea;
- badijonarea cu produse anticriptogamice a rănilor mari, produse prin
eliminarea braţelor şi cordoanelor;
162
- îndepărtarea şi arderea lăstarilor care atacaţi de mană şi făinare;
- atribuirea unor sarcini de rod moderate la tăiere;
- dirijarea răsfirată a lăstarilor şi efectuarea plivitului pentru a favoriza
circulaţia aerului şi pătrunderea luminii în interiorul butucilor;
- utilizarea echilibrată a îngrăşămintelor chimice cu azot, care diminuează
rezistenţa la boli.
- combaterea buruienilor;
Măsurile curative. Se bazează pe utilizarea produselor chimice, specifice.
Pentru a limita cantităţile de pesticide se utilizează noţiunea de prag economic de
dăunare (PED), care reprezintă nivelul de atac la care pierderea de recoltă este
echivalentă cu costul tratamentului (pierdere de 3 – 5 % din recoltă).

47
Combaterea manei (Plasmopara viticola). Mana este cea mai periculoasă
boală a viţei de vie, întrucât atacă şi distruge toate organele verzi în formare:
frunze, lăstari tineri, inflorescenţe, boabe. Dacă nu se intervine la timp cu
tratamente, în anii favorabili agentului patogen pierderile de producţie pot ajunge
la 80 %.
Primele simptome ale atacului se manifestă pe frunze şi sunt reprezentate
prin pete untdelemnii, care se acoperă după câteva zile cu un puf albicios (partea
inferioară a frunzei). Atacul se extinde ulterior pe boabele tinere, care sunt
acoperite de conidiofori. Pe boabele complet dezvoltate nu mai apar fructificaţii.
Acestea se brunifică, se desprind de pe ciorchine şi cad. Vârfurile lăstarilor,
inflorescenţele şi cârceii se brunifică şi ulterior se usucă.
Primul tratament se efectuează în timpul primei perioade de incubaţie
a agentului patogen, de regulă la sf’rşitul lunii mai – începutul lunii iunie.
Următoarele tratamente se execută la interval de circa 10 – 14 zile, cu menţiunea
că tratamentele de înainte şi după înflorit sunt obligatorii. Se recomandă ca aceste
tratamente să se efectueze cu produse sistemice, care pătrund în plantă şi asigură
protecţia o perioadă mai îndelungată de timp.
Alegerea fungicidelor:
-de contact: zeamă bordeleză 0.5 – 1 %, oxiclorură de Cu 0.6 %,
Champion 50 WP 3 kg/ha, Polyram combi 0.2 %, etc.
- sistemice: Ridomil 0.25 %, Mikal 0.3 %, Sandofan 0.2 %.

Combaterea făinării (Uncinula necator). Atacul se produce în tot timpul

perioadei de vegetaţie, prin formarea la suprafaţa organelor verzi a unei pâsle alb.
Combaterea făinării se bazează pe utilizarea produselor pe bază de sulf
(sulf praf, sulf muiabil), a triazolilor (Tilt, Anvil, Systhane) şi a fungicidelor
organice de sinteză ( Karathane, Bayleton).

Combaterea putregaiului cenuşiu (Botryotinia fuckeliana). Putregaiul

cenuşiu se manifestă cu agresivitate sporită în toamnele ploioase, când umiditatea
ridicată de la interiorul covorului vegetal al butucilor favorizează dezvoltarea
agentului patogen. Ciuperca este polifagă şi atacă toate organele verzi ale viţei de
vie. Atacul cel mai păgubitor se înregistrează pe struguri, toamna, în perioada de
maturare, când ciuperca foloseşte pentru dezvoltare zaharurile acumulate în
boabe. Pieliţa boabelor se brunifică, se desprinde de pe pulpă şi bobul se acoperă
cu un praf cenuşiu, reprezentat prin sporii ciupercii.

Tratamentele (2 – 3) se aplică în funcţie de starea potenţială de infecţie.

Primul tratament se efectuează de regulă imediat după înflorit, când ciuperca se
instalează în interiorul ciochinelui, pe petalele şi staminele aflate în
descompunere. Tratamentele următoare se aplică după pârgă, la interval de 10
zile. Dacă condiţiile climatice nu favorizează dezvoltarea putregaiului, al 3 –lea
tratament nu este necesar.
Pentru combatere se folosesc produse pe bază de folpet şi diclorfluanid
(Folpan, Euparen, Rovral, Ronilan), sau derivaţi ai acidului carbamic (Derosal,
Topsin).
Combaterea dăunătorilor
Moliile viţei de vie (Lobesia botrana şi Clysia ambiguella). Eudemisul
(Lobesia botrana) şi cochilisul (Clysia ambiguella) sunt insecte olifage, foarte

48
păgubitoare datorită potenţialului mare de înmulţire şi gradului de dăunare.
Eudemisul are 3 generaţii pe an iar cochilisul 2:
Combaterea chimică: se folosesc insecticide carbamice (Victenon),
piretroizi de sinteză (Decis, Fastac, Karate) sau insecticide organo-fosforice
(Carbetox, Onefos).

6.3. RECOLTAREA STRUGURILOR

Momentul recoltării. Diferă în funcţie de direcţia de producţie şi destinaţia

acesteia.
Strugurii pentru consum în stare proaspătă se recoltează atunci când
caracteristicile de compoziţie şi de calitate îi fac apţi pentru consum. Strugurii nuşi
mai continuă maturarea după recoltare.
Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică, atunci când
prezintă caracteristicile de compoziţie şi de calitate necesare realizării unui
anumit
tip de vin (de masă sau de calitate). Evoluţia procesului de maturare se urmăreşte
încă de la intrarea strugurilor în pârgă. Se ac analize prin care de determină
greutatea a 100 boabe, conţinutul în zaharuri şi aciditatea totală a mustului
Recoltarea mecanizată. Permite realizarea unor economii importante prin
înlocuirea forţei de muncă manuală. Se realizează cu combine care detaşează
strugurii prin batere şi scuturare, separă frunzele şi descarcă boabele în recipienţi.

49