Economie rurală – economie urbană în România cl a XI-a

ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

I. Economia românească în perioada interbelică

România a păşit în sec. al XX lea ca o ţară “ eminamente agrară “.
În perioada interbelică, România dispune de o bază ( bogăţii naturale, forţă de muncă) pentru o dezvoltare
economică accelerată.
Valorificarea acestor resurse era condiţionată de mai mulţi factori:
- climatul politic intern şi zonal
- atragerea capitalului străin
- consolidarea capitalului autohton
- integrarea reală a noilor provincii
- evoluţia economiei mondiale
Numai aşa se putea crea o economie unitară care să canalizeze eforturile de reconstrucţie ale naţiunii române.
Dificultăţile pe linia refacerii economice erau accentuate de inexistenţa unei industrii constructoare de maşini.
Conform Buletinului statistic al României pe anul 1921, 41% din nr.de înterprinderi şi 50% din capitalul investit se aflau în
vechiul regat, iar în Transilvania 37%, respectiv 29%.
Se remarcă o repartiţie inegală, pe provincii, a capacităţilor industriale, în vreme ce, în agricultură, datorită reformei
agrare din 1921, s-a consolidat pretutindeni proprietatea mică şi mijlocie.
II. Dezbaterea de idei în problema dezvoltării economice
Motivele de mai sus au determinat în societatea românească interbelică o largă dezbatere privind căile şi direcţiile de
urmat în dezvoltarea economică.
Partidul Naţional Liberal - era adept al teoriei “ prin noi înşine “ ce avea în vedere :
- consolidarea capitalului autohton
- industrializarea de care depindea independenţa economică a ţări
- se dorea diminuarea dependenţei României de ţările industrializate
- schimbarea raportului intern dintre ponderea economiei rurale şi urbane. Susţinătorii acestui curent, Ştefan Zeletin
şi Mihail Manoilescu, aveau în vedere şi accentuarea intervenţiei statului în economie, motiv pentru care teoriile lor se
numesc neoliberale.
Partidul Naţional Ţărănesc – Virgil Madgearu, N. Angelescu vedeau dezvoltarea economică a României diferită de
cea a Occidentului industrializat, fiind adepţii menţinerii specificului agrar, a preponderenţei economiei rurale nu neapărat
tradiţionale dar cu susţinerea ei de către industria autohtonă.
III. Refacere şi dezvoltare
Refacerea economiei româneşti a fost dificilă şi mai lentă decât a altor ţări, încheindu-se abia în anul 1924. Perioada
de refacere a fost urmată de una de avânt, în care, datorită politicii coerente a P.N.L.,aflat la guvernare până în 1928,
industrializarea şi urbanizarea au făcut progrese.
Pe lângă ramurile tradiţionale ( industria alimentară,, cea a textilelor, a cherestelei, a hârtiei) un aport important
revine industriei metalurgice şi siderurgice din Transilvania şi Banat, mineritului şi, mai ales, industriei petrolului.
Legea minelor din 1924 stabileşte controlul statului asupra bogăţiilor miniere ale subsolului. Industria petrolului ca
şi cea forestieră constituie puncte de atracţie pentru capitalul străin. România rămâne o ţară exportatoare de produse
petroliere în Marea Britanie, Italia,Turcia, Germania şi un furnizor de cherestea pentru alte state. La nivelul întregii ţări,
populaţia urbană, care reprezenta 20% în 1930, cunoaşte o creştere cu 14% până în 1939.
Agricultura rămâne principalul furnizor al exportului, deşi este marcată de :
- fragmentarea excesivă a proprietăţii
- lipsa capitalului
- lipsa unui sistem de creditare
- mecanizarea aproape inexistentă
Pe moşiile salvate de la marea expropriere din 1921 se aplică metode de exploatare moderne şi apar maşinile
agricole. Se practică arenda dar lipsea munca salariată.
Dezvoltarea promiţătoare a economiei româneşti este oprită de marea criză economică din 1929 – 1933, care a
evidenţiat fragilitatea industriei şi capitalului autohton, precum şi dependenţa de evoluţiile mondiale
IV. Economia în perioada comunistă şi postcomunistă
După preluarea puterii comuniştii au acţionat rapid pentru “ transformarea socialistă a agriculturii „ – are loc-
exproprierea proprietăţii private
- formarea gospodăriilor de stat
- colectivizarea forţată
- în 1962, 60% din suprafaţa agricolă era în proprietate colectivă ( C.A.P. – uri), 30 % în proprietate de stat şi doar
10 % în proprietate individuală.
Concentrarea proprietăţii a făcut posibile modernizarea şi creşterea producţiei până în anii 1980, dar interesul scăzut
al celor care munceau în acest sector a determinat o slabă productivitate a muncii. Rezultate dezastruoase a avut politica lui
Ceauşescu de sistematizare a satelor care a dat o lovituro societăţii tradiţionale rurale care a adus România în atenţia opiniei
publice internaţionale.
După 1989 s-a trecut la o restaurare parţială a proprietăţii particulare în agricultură, care din lipsa fondurilor, a
devenit mai curând tradiţională decât modernă. Naţionalizarea din 11 iunie 1948 a transformat statul comunist în proprietar
unic. Industrializarea a dus la o urbanizare rapidă.