Subiectul 1.Cadrul general de dezvoltare a României interbelice.

Evoluția socio-economică

PLAN

1. Caracteristicagenerală a teritoriuluiși a populațieiRomânieiîntregite

2. Dinamicademografică a Românieiinterbelice
3. Factoriievoluțieiviețiieconomice
4. Industria: ramurileprincipale, progreseșimodernizare
5. Agricultura: transformărisociale, reforma
6. EconomiaRomânieiîncomparație cu cea a țărilorvecineșioccidentale
7. Repere ale viețiicotidiene private șipublice ale societățiiromânești (nașterea; botezul, nunta,
decesul; componente ale vieții )

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoareistorice

G. Banu, Sănătateapoporuluiromân, Bucureşti, 1935

Codul general al industrieicuprinzândlegiindustriale, miniere, muncitoreşti. Ghidpractic al
meseriaşului. Cu o prefaţă de ing. Petrescu, Cezar, Bucureşti, 1938
ComisiaRecensământului General al Populaţiei, PublicaţiaDirecţieiRecensământului general al
populaţiei din MinisterulMuncii, SănătăţiişiOcrotirilorSociale, Indicatorul statistic al
satelorşiunităţilor administrative din Româniacuprinzândrezultatelerecensământului general al
populaţiei din 29 decembrie 1930, Bucureşti, 1932
EnciclopediaRomâniei, vol. I, II, III, 1938
Anton Golopenţia, Recensământulromânesc din 1930 văzut de
statisticienigermaniînRecensământulRomâniei din 1941. Lămurirea opiniei publice. Proclamaţii
şi apeluri. Studii, articole, reportaje, umor. Insigne, medalii, afişe, Bucureşti, 1941
Gheorghe Iancu (ed.), Documente interne şi externe privind problematica minorităţilor naţionale
din România, 1919-1924, Cluj-Napoca, 2008
Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940
M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, 1942
Naţionalismul economic şi doctrina partidelor în România. Rezultatele politicii economice de la
1859 până la 1930, Bucureşti, 1930
Recensământul general al populaţiei României din 1930, Bucureşti, 1938
Recensământul populaţiei. Principii şi directive expuse delegaţiilor regionali, judeţeni şi
municipali la conferinţa din 27 şi 28 octombrie 1930, Bucureşti, Editura Direcţiunei
Recensământului General al Populaţiei,1930
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între anii
1918–1944, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995
Statistica preţurilor şi a costului vieţii pentru 1934, cu o Introducere de dr. I. Teodorescu,
Bucureşti, 1935

II. Lucrări generale

M. Bărbulescu, D. Delitant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, București,

Editura Enciclopedică, 1998
S. Fischer-Galaţi, Româniaînsecolul al XX-lea, Iaşi, 1998
K. Hitchins, România. 1866-1947, Bucureşti, 1996
Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Edițiaa III-a, revăzutășiadăugită. Coordonator:
IoanScurtu, EdituraInstitutului Cultural Român, București, 2003
IstoriaRomâniei, vol. VIII (coord.: I. Scurtu), Academia Română, Bucureşti, 2003
IstoriaRomâniei. Compendiu (coord.: I.A. Pop, I. Bolovan), Cluj-Napoca, 2004
I. Scurtu, Gh. Buzatu, IstoriaRomânilorînsecolul XX, Bucureşti, 2002

III. Lucrărispecializate

I. Agrigoroaiei, Modernizareasocietăţiiromâneştiînperioadainterbelică. Propuneripentru o

dezbatere, în „Xenopoliana”, VI, nr. 1-2/1998
I. Agrigoroaiei, Româniainterbelică, Iaşi, 2001
I. Agrigoroaiei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite, Chisinau, 1993
Victor Axenciuc, Avuţianaţională a României. Cercetări istorice comparate 1860-1939,
Bucureşti, Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală, 2000
ConstanţaBogdan, Adrian Platon, Capitalulstrăinînsocietăţileanonime din
Româniaînperioadainterbelică, Bucureşti, 1981
Constantinescu, N.N. (Coordonator), Istoria economică a României. De la începuturi până la cel
de-al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura Economică, 1997.
Gh. Dobre, Producţia şi consumul de cereale în România interbelică (1920-1939), Bucureşti,
1987
Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii (coordonatori:
V. Puşcaş, V. Vesa), Bucureşti, 1988
Gh. Iacob, Modernizare – Europenism. România de la Cuza-Vodă la Carol al II-lea, I, Iaşi, 1995
Gh. Iacob, Economia României (1859-1939). Fapte, Legi, Idei, Iaşi, 1996
Istorie economică (sub redacţia N. Marcu), Bucureşti, 1979
Andrei Josan, Economia României interbelice în context european, Bucureşti, Academia de
Studii Economice din Bucureşti, Editura ASE, 2004
Vasile C. Nechita (coordonator), Mihail Manoilescu – creator de teorie economică, Iaşi, 1993
S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti, 1937
M. Muşat, I. Ardeleanu, RomâniadupăMareaUnire, II, Partea a II-a, București, 1986
Adrian Platon, Producţia şi consumul de produse petroliere şi de cărbuni în România interbelică,
Bucureşti, 1987
Producţia agricolă. 1848-1945. Texte de gândire economică (coordonator V. Axenciuc),
Bucureşti, 1989
Ilie Puia, Justin Tambozi, Istoria economiei naţionale, Constanţa, 1993
Ilie Puia, Permanenţe economice româneşti, Bucureşti, 1992
N. Radu ş.a., Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la
societatea postcomunistă, Bucureşti, 1996
Scurtu Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura RAO, Bucureşti, 2001
Sultana Sută-Selejan, Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană,
Bucureşti, 1992
D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, I, Bucureşti, 1983
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documenteexterne.
1916-1918, II, Bucureşti, 1983
 In România întregită procesul de modernizare a societăţii a cunoscut un ritm accelerat; s-au obţinut
rezultate notabile, în anumite direcţii chiar strălucite, ce trebuie raportate permanent la situaţia anterioară.
S-au depăşit mari greutăţi, au existat abuzuri, n-au lipsit convulsii sociale, dar, în ansamblul său,
societatea românească a mers pe un drum ascendent, întrerupt brutal de tragedia anului 1940. In cei
aproape 22 de ani, vocaţia constructivă, materială şi spirituală s-a manifestat mai puternic, în plan
naţional şi universal. Marea Unire a condus la creşteri însemnate: de la 137.000 km2 suprafaţa ţării a
sporit la 285.000km\ iar populaţia s-a mărit, de asemenea, de peste două ori, ajungând în 1920 la
15.540.000 de locuitori, în 1930 la peste 18.050.000 şi în 1939 la aproape de 20 de milioane de locuitori
(utilizăm, în cele mai multe cazuri, cifre rotunjite). România era a zecea ţară din Europa (din cele 28) în
ce priveşte întinderea şi a opta după numărul locuitorilor, devenind astfel o ţară mijlocie pe continent.
Din punct de vedere economic, România de la 1914 diferea esenţial de România anului 1866, ca şi de cea
de la 1878. Un „reper” cuprinzător, care confirmă această apreciere, este cel privind avuţia naţională
(conform statisticii, aceasta cuprinde bunurile materiale acumulate, produse de activitatea umană şi cele
naturale supuse valorificării), care a evoluat astfel în perioada menţionată

După jumătate de veac, ponderea sectorului agricol a scăzut cu aprox. 20%, procente ce se regăsesc la
celelalte sectoare, în special transporturile şi industria. Obligaţiile financiare externe au crescut de 8 ori,
regăsindu-se în investiţiile din transporturi, industrie, sectorul edilitar etc. În privinţa repartiţiei avuţiei
naţionale, date interesante găsim în lucrarea lui N. Xenopol, publicată în anul 191625. În mediul rural,
2.228 de proprietari, dispunând de un venit mai mare de 10.000 lei, aveau împreună 102.131.897 lei, pe
când 1.240.376 de ţărani, cu venituri de până la 600 lei, aveau doar 117.490.169 lei26. La oraşe, 528 de
proprietari, cu venituri peste 10.000 lei, dispuneau de un venit de 13.229.800 lei, în timp ce 103.305 de
persoane, cu venituri sub 600 lei, aveau 18.396.047 lei27. Societatea românească – apreciază autorul pe
baza acestor informaţii – se prezintă „din punctul de vedere al distribuţiei bogăţiei şi veniturilor – într-o
lumină puţin favorabilă: o clasă destul

După mai multe măsuri referitoare la refacerea şi unificarea economică din primii ani postbelici, în
1923 s-a înfiinţat Societatea Naţională de Credit Industrial; în 1924 - legea privind comercializarea şi
controlul întreprinderilor de stat, legea minelor; în 1925 - înfiinţarea Camerelor de agricultură şi
reorganizarea Camerelor de comerţ şi industrie; adoptarea unor tarife vamale protecţioniste în 1921,
1924, 1927; irodul cooperaţiei în 1928 ş.a. Aceste măsuri au contribuit la refacerea economiei româneşti,
care a atins în anul 1924 nivelul antebelic, urmând, până la criza economică, o dezvoltare însemnată a
unor ramuri şi întreprinderi.

Societatea şi Economia, între cele două războaie mondiale, România prezenta contraste izbitoare între
subdezvoltarea înrădăcinată puternic şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării. Pe
de o parte, structura sa economică şi socială a păstrat în linii generale configuraţia pe care o avusese
înainte de război. Agricultura a rămas baza economiei ţării, iar organizarea acesteia s-a schimbat foarte
puţin, în ciuda reformei agrare de amploare. Marea majoritate a populaţiei a continuat să trăiască la ţară şi
să-şi obţină veniturile în principal din agricultură, în relaţiile internaţionale, România a rămas dependentă
de Occident ca piaţă de desfacere pentru produsele sale agricole şi materii prime, şi ca sursă de diferite
produse finite şi capital pentru investiţii.

Liberalii, naţionalişti în domeniul economiei, erau hotărâţi să-şi împartă cât mai puţin puterea cu
străinii. Deşi recunoşteau necesitatea de a menţine relaţii bune cu statele industrializate din Europa,
pentru simplul fapt că ele dominau comerţul internaţional şi pieţele financiare, liberalii doreau să evite
subordonarea economică faţă de Occident. Ei insistau ca infrastructura şi principalele ramuri industriale
să fie în mâinile românilor, adică ale lor. în conformitate cu motto-ul lor „Prin noi înşine", ei chiar
cochetau cu ideea de a finanţa programul lor economic ambiţios exclusiv cu capital autohton.
 Naţional-ţărăniştii, care au venit la putere în 1928, au urmărit obiective economice în aparenţă foarte
diferite de cele ale liberalilor. Interesul lor major era, desigur, agricultura, dar ei recunoşteau şi
importanţa unei infrastructuri moderne şi a unor finanţe sănătoase. Pentru a-şi realiza planurile
ambiţioase, ei au încurajat investiţiile străine în conformitate cu o politică care a ajuns să fie cunoscută
sub numele „Porţi deschise capitalului străin". Motivaţia venea parţial din conştientizarea faptului că
sursele autohtone de capital erau insuficiente, dar totodată şi din dorinţa de a da o lovitură puterii imense
pe care o acumulase oligarhia industrială şi financiară liberal.

Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. Măsurile care vizau refacerea
producţiei au urmărit, în acelaşi timp, şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional. Încă din
ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului, prin care
guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din străinătate, acordând prioritate
produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii prime etc.) Un rol important a avut
Societatea Naţională de Credit Industrial constituită în 1923, care prin politica de credite a sprijinit
dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate mari întreprinderi metalurgice cu procese
tehnologice complexe, între care Fabrica de Sârmă de la Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-
Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi întreprinderi constructoare de maşini din rândul
cărora se remarcă: Malaxa-Bucureşti (1926), IAR-Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60%
din totalul întreprinderilor industriale existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.

În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre
cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa locul doi în Europa şi locul
şapte din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone În 1936);
locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia; acelaşi loc (după Uniunea
sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m 3 În 1937). România dispunea de o industrie petrolieră la
nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea, transportul; În rafinăriile din ţară se prelucra
95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum, cauciuc sintetic, precum şi opt tipuri de
locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri, cisterne), autobuze, motoare electrice,
aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi piese speciale pentru construcţii navale,
instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre realizările de vârf ale perioadei de după Marea
Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse
de statele foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, avionul IAR 80, cu un plafon de II
500 m şi o viteză de 530 km pe oră era pe locul 3 în Europa, iar IAR-81 se afla, din punct de vedere al
vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4 din lume.

Potrivit aprecierilor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile
de produse industriale ale României.

2.1. Perioada 1918-1929(înainte de criză)

În urma unirii, structura economiei naţionale nu s-a modificat, România rămânând o ţară agrară,
agricultura reprezentând ramura de bază a economiei unde lucra aproape 80% din
populaţie.Concomitent cu agricultura s-a dezvoltat şi potenţialul industrial, au aparut ramuri şi
subramuri mai putin dezvoltate, exemplu fiind industria metalelor preţioase.
În această perioadă industria s-a dezvoltat în cadrul pieţei extinse prin întregirea teritoriului, prin nevoia
excepţională de fabricate pentru împlinirea lipsurilor provocate de distrugerile şi devastările primului
război mondial şi prin împroprietărirea ţăranilor.Posibilitătile de câştig, precum şi disponibilităţile de
capitaluri create în urma inflaţiei, au dus la o sporire însemnată a investiţiilor industriale.
 Industria textilă, care se clasează în locul al doilea, prelucrează cantităţi mari de materii prime
importante:bumbac, iută, sisal şi lână superioară. În al treilea rând, sub aspectul capitalului investit şi al
patrulea, sub cel al valorii producţiei, se situează industria metalurgică. Ea utilizează în mare măsură
materii prime din ţară, însă importă oţeluri speciale, precum şi metale care nu se produc în ţară,
necesitând minereuri sau instalaţii de prelucrare şi rafinare, de exemplu:cositor, nichel, cupru, zinc,
aluminiu şi cocs metalurgic. În ordinea importanţei urmează industria lemnului şi industria hârtiei,
dintre care cea dintâi ocupă locul al doilea între industriile de export, a doua fiind importantă pentru
consumul intern. Toate celelalte industrii:pielărie, materiale de construcţie, sticlărie, ceramică şi
electrotehnică, prelucrează într-o proporţie mare materii prime, aflate din abundenţă în ţară şi dacă în
raport cu investiţiile lor inseminate

2.2 Perioada 1929-1933(în criză)

În această perioadă, efectele crizei mondiale a oprit mersul ascendent al procesului de
industrializare.Prin măsurile de control ale importului, economia românească păşeşte spre faza
naţionalismului economic, caracterizată prin următoarele elemente: reglementarea schimburilor
economice externe care are drept efect idirect o supraprotecţie industrială, controlul investiţiilor
industriale si accentuarea procesului de industrializare, provocată de necesitatea apărării naţionale
În prima perioadă, cea dinaintea crizei, din faza economiei mondiale, importul de materii prime şi
semifabricate atinge 10%, iar în timpul crizei se menţine în jurul acestei cifre.În acest interval de timp
importul de produse finite scade lent de la 87, 6% la 80, 5%.
In perioada crizei cuantum-index pentru importul de produse finite scade de la 123, 9 la 33, 4 paralel cu
o sporire a semifabricatelor de la 105, 0 la 120, 4.Deasemenea importul de metale şi textile marchează
creşteri însemnate.
Perioada stabilizării este caracterizată printr-un import mare de maşini şi instalţii industriale, ceea ce se
explică prin dezvoltarea industriei metalurgice(import de minereuri şi metale).Bunurile de consum
importate intră în concurenţă cu cele fabricate de industria naţională, volumul lor variind după
capacitatea de cumpărare a pieţei şi după raportul preţurilor interne şi de import, determinat de procesul
de adaptare la nivelul monedei.17
Complexitatea crizei a fost determinată de o serie de factori interni şi externi, şi anume:caracterul
predominant agrar, împletirea crizei agrare cu cea industriale, sărăcirea populaţiei, dominaţia
capitalurilor străine, acumularea datoriei publice externe prin cantractarea mai multor împrumuturi
externe, comerţul exterior al ţării caracterizat prin vânzarea de produse ieftine în schimbul importului de
produse industriale scumpe.
Criza economică s-a concretizat în România în scăderi masive ale producţiei şi preţurilor, în falimente
industriale, bancare, comerciale, de mari proporţii, în concedieri masive, în degradarea
agriculturii.Astfel, în perioada

În aceste condiţii, statul român a apelat la câteva împrumuturi externe, şi anume:în 1929 contractează un
împrumut de stabilizare de la bănci din Anglia, care s-a dovedit a fi insuficient, astfel, în 1930
contractează un împrumut de dezvoltare de la bănci din Franţa în suma de 10 miliarde de lei.Aceste
împrumuturi au accentuat abligaţiile financiare externe ale României, aceasta fiind în imposibilitatea de
a le achita.Astfel, creditorii străini au trimis în 1933 mai mulţi experţi care au avut rolul de a monitoriza
finanţele României, aceasta monitorizare numindu-se „control materializat în planul de la Geneva”.În
1934, acest plan a fost suspendat, România fiind alături de alte ţări ale Europei în situaţia de a nu-şi
putea achita datoria externă. Efectele crizei au determinat ca venitul naţional pe locuitor să ajungă la
4800 lei, fata de 11000 lei pe locuitor în 1928.
1930-1940

Dezvoltarea economică după criză s-a desfăşurat într-un ritm intens, în 1938 înregistrându-se
momentul de vârf al întregii evoluţii economice a României în capitalism.În acest interval o dezvoltare
însemnată a cunoscut sectorul industrial, în special industria petrolului, metalurgică, textilă, cea
alimentară având un ritm mai lent.Avântul economic în această perioadă a fost susţinut şi de măsurile de
politică economică luate în perioada 1934-1937 de Guvernul Partidului Naţional Liberal condus de
Gheorghe Tătărescu, şi anume:adoptarea unor legi de încurajare şi stimulare a industriei naţionale,
comenzi militare date de stat, finanţarea de către stat a unor sectoare industriale, reducerea tarifelor la
import pentru utilaje industriale.

Ca şi în alte ţări, în această perioadă a crescut rolul intervenţionist al statului în economie prin
adoptarea următoarelor măsuri:finanţarea de la buget a industriei, încurajarea agriculturii şi
industrializării plantelor textile, stimularea întreprinderilor ce produceau articole ce nu se fabricau în
ţară până în 1936, încurajarea întreprinderilor ce foloseau materii prime din agricultură, reducerea
impozitelor datorate de întreprinderile ce foloseau materiile prime din agricultură, crearea în 1938 a
Ministerului Economiei Naţionale cu rol de a asigura promovarea politicii statului în economie.

Unul din rezultatele cele mai importante ale progresului economiei naţionale l-a constituit faptul
că, în 1938, pentru prima dată în istoria României, ponderea sectorului industrie-transport-comerţ a
depăşit-o pe cea a sectorului agricultură-silvicultură, atât în creşterea produsului social cât şi a venitului
naţional.Acest fapt a fost în măsură să marcheze trecerea României de la statutul de ţară eminamente
agrară la ţară agrar-industrială.
7