UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT
IFR

REFERAT

Disciplina: ISTORIE ECONOMICA

Tema: CONSECINȚELE INDUSTRIALIZĂRII ACCELERATE ASUPRA

RELAȚIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1950-1989

Conf. univ. dr. Eugen Ghiorghiţă

Student : Dinu (Voicu) Irina

AN I

Data depunerii: 13 Ianuarie 2023

1
 CUPRINS

Capitolul 1 Economia Romaneasca dupa cel de al doilea Razboi Mondial……….......pag 3

Generalități………………………………………………………….…pag 3
Scurt istoric al desfășurării evenimentelor………………………….…pag 3
Structura investițiilor………………………………………….…….…pag 4
Capitolul 2 Deteriorarea relatiilor international in perioada interbelica………….…....pag 5
Urmarile razboiului…………………………………………………….pag 6
Capitolul 3 Industrializarea – motorul cresterii economice in Romania…………...….pag 9
Generalitati…………………………………………………………….pag 9
Scopul politicii de industrializare……………………………… ….pag 10
Strategia industrializarii……………………………………………....pag 10
Impunerea unor rimuri inalte de restere economica…………………..pag 11
Capitolul 4 Reforma monetara din 1952…………………………………………...…pag 13
Premisele reformei monetare……………………………………….....pag 13
Redefinirea monedei nationale in 1954…………………………. ..….pag 15
Capitolul 5 Relatia dintre industrializare si comertul exterior…………………….….pag 17
Scurta prezentare a actorilor care au influientat………………….…..pag 17
Capitolul 6 Reesalonarea si rambursarea datoriei externe a Romaniei in perioada 1986-
1989……………………………………………………………………………….…..pag 18
Concluzii……………………………………………………………………….…..….pag 21
Bibliografie…………………………………………………………………..………..pag 23
CAPITOLUL 1
ECONOMIA ROMÂNEASCA DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Generalități
Dacă se afirmă faptul că până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, România a
cunoscut o perioadă de tranziție care s-a desfășurat de-a lungul a 80 de ani, de la feudalism la
pseudo-capitalism (între anii 1859-1939), în cazul trecerii la socialism după anul 1944, se poate
spune că ea a avut loc făra nici o “tranziție”, prin intermediul intervenției armatelor sovietice.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, una dintre cele mai urgente probleme
de rezolvat a fost redresarea economică, deoarece agricultura, industria și întreaga infrastructură
economică suferiseră daune și pierderi uriașe.
În 1945, agricultura scăzuse până la nivelul de după Războiul de Independenţă, iar
foametea a atins în 1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907. În judeţele Moldovei s-au produs
în acel an doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai puţine decât ar fi fost necesare
pentru hrănirea populaţiei.
Procesul complex de tranziţie, care viza inițial făurirea statului de drept şi a economiei de
piaţă, a necesitat, însă, restructurarea profundă a sistemului economic, având la bază economia
de piaţă liberă şi ca element activ, dinamic - libera concurenţă-, ceea ce a implicat nu numai o
amplă reconstrucţie instituţională, ci şi o ajustare economică structurală semnificativă, într-un
timp istoric concentrat, în concordanţă cu contextul noului mileniu, aflat sub semnul integrarii
economice şi intercondiţionării relaţiilor economice şi comerciale la nivel regional şi mondial.

Scurt istoric al desfășurării evenimentelor

Din 6 martie 1945, se instalează la putere un guvern pro-comunist, condus de Petru
Groza, iar la 30 decembrie 1947, pe fondul ocupației armatei sovietice în România, Regele Mihai
a fost obligat sa abdice, proclamânduse astfel “Republica Populară Romană”.
1
Când analizăm formarea economiei socialiste şi creşterea economică a României din
perioada1948-1989, trebuie să ne referim, în primul rând, la Conferința Națională a Partidului
Comunist Roman (PCR) din octombrie 1945, care a croit drumul urmat de România timp de
peste patru decenii. Motivând necesitatea înlăturării ”exploatării capitaliste” conform dogmei
1
1 1 Nota: Acest studiu a fost publicat în: Economia României după Marea Unire, Volumul I (coordonatori: Iancu A.
și Păun N.), paginile 155-175
marxiste şi a dezvoltării economice în ritmuri înalte, Conferinţa a fixat ca principale obiective
crearea sectorului socialist de stat, industrializarea şi electrificarea ţării, precum şi trecerea la
economia planificată socialistă de tip imperativ, conform modelului sovietic.
Sectorul socialist de stat s-a format începând cu etatizarea BNR în decembrie 1946 şi a
continuat cu naţionalizarea întreprinderilor industriale şi miniere, de transport, bancare şi de
asigurări, precum şi a bogăţiilor subsolului, apelor şi pădurilor, în baza noii Constituţii adoptate
la 13 aprilie 1948, a Hotărârii Plenarei Partidului Muncitoresc Roman (PMR) din 10-11 iunie
1948 şi a Legii din 11 iunie 1948, aprobată în regim de urgenţă de Marea Adunare Naţională.
Au mai fost naţionalizate printre altele și Societatea Română de Telefoane şi Societatea
Română de Radiodifuziune în noiembrie 1948; naţionalizarea s-a extins şi asupra hotelurilor,
unităţilor comerciale, cinematografelor, unităţilor de sănătate, iar prin Decretul nr 218,
naţionalizarea s-a extins şi asupra unor categorii de locuinţe.
Industrializarea reprezenta, în fapt, o cale pentru creşterea numărului şi influenţei sociale
a lucrătorilor manuali salariaţi (clasa muncitoare), categoria socială pe care marxist-leniniştii o
considerau ca fiind singura care putea asigura, pe plan economic, progresul neîntrerupt al unei
economii dominate de tehnologiile mecanice, iar pe plan social-politic, consolidarea dictaturii
proletariatului
În agricultură, pe lângă legiferarea cotelor obligatorii de produse care trebuiau predate
către stat şi crearea întreprinderilor agricole de stat, în martie 1949 a fost iniţiat procesul de
colectivizare a agriculturii prin înfiinţarea gospodăriilor agricole colective, odată cu înăsprirea
prigoanei împotriva ţăranilor înstăriţi (chiaburilor), prin confiscarea averilor, alungarea lor din
sate şi arestări în numele luptei de clasă, conform politicii oficiale a PMR de orientare marxist-
leninistă. Acelaşi tratament s-a aplicat şi unei alte categorii sociale deja expropriate de
capitalurile fizice şi financiare – burghezia. În anul 1959 a fost decretată interzicerea activităţilor
economice organizate pe baze capitaliste, în scopul declarat oficial al ”eliminării exploatării
omului de către om”.
În primăvara anului 1962, Marea Adunare Naţională2 a proclamat încheierea tranziţiei la
economia socialistă (declarând ”victoria socialismului la oraşe şi sate”).
În 1948 a fost înfiinţat Comitetul de Stat al Planificării (CSP), instituţie-cheie în
conducerea planificată a economiei naţionale. Odată ce proprietatea socialistă a devenit

2
2 Iancu A., ”Economia României după Marea Unire”, Volumul I, paginile 100-136
preponderentă în economie şi odată cu înfiinţarea CSP, au fost create condiţiile necesare trecerii
efective la planificarea de tip imperativ a economiei. Primii paşi făcuţi în această direcţie au
constat în elaborarea şi punerea în practică a planurilor anuale din 1949 şi 1950 , după care au
urmat planurile cincinale, începând cu perioada 1951-1955 .
În domeniul energiei electrice a fost elaborat şi implementat un plan decenal pentru
perioada 1951-1960, care a fost considerat ca parte integrantă a planurilor cincinale 1951-1955 şi
1956- 1960 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit electrificarea României, în contextul
promovării politicii de industrializare.

Structura investițiilor
Planul de stat lansat pe data de 24 decembrie 1948, urmărea realizarea a 5 obiective
principale:
- dezvoltarea extensiva;
- autarhia economica;
- planul central si planificarea;
- investitii masive in industria grea in dauna celei de consum;
- sovietizarea industriei romanesti.

CAPITOLUL 2
DETERIORAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Urmările războiului
Teoria comerţului internaţional statuase destul de clar, până în anul 1940, ideea potrivit
căreia pentru dezvoltarea armonioasă şi eficientă a omenirii ar fi suficiente următoarele condiţii:
- adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
- lărgirea aplicării principiilor liberului schimb în comerţul internaţional.
Din nefericire, cele trei decenii scurse după declanşarea primului război mondial şi până
la încheierea celui de-al doilea război mondial (1914-1945) au adus evoluţii 3 contrare celor
aşteptate, şi anume:
- distorsiuni grave ale circuitelor comerciale şi valutare internaţionale;
3
3 Moldovan R., ”Studii de istorie economică”, contribuții la caracterizarea dezvoltării forțelor de producție din
România, în perioada dintre cele două războaie mondiale, paginile 50-81.
- abandonarea liberului schimb;
- exacerbarea concurenţei dintre ţările industrializate în căutarea de noi debuşee;
- deteriorarea gravă a raportului de schimb (terms of trade) în comerţul internaţional; formulat
altfel, în perioada crizei agrare 1928-1936, ţările exportatoare de materii prime (agricole şi
neagricole) erau nevoite să exporte o cantitate mai mare (în unele cazuri aproape dublă) de
bunuri pentru a importa aceeaşi cantitate de produse industriale dinaintea crizei;
- reducerea considerabilă a capacităţii de cumpărare a ţărilor furnizoare de materii prime în urma
crizei din perioada 1929-1933 prin deschiderea foarfecei preţurilor în defavoarea acestei
categorii de ţări;
- evoluţia raportului de schimb (terms of trade) în defavoarea ţărilor furnizoare de materii prime
asociată cu procesul de „evadare” a capitalurilor în urma declanşării crizei a adus unele ţări
neindustrializate în stare de faliment, fiind obligate să-şi declare starea de incapacitate de plată a
datoriilor externe (cazul României în anul 1932);
- ca urmare a diminuării încasărilor valutare ale ţărilor exportatoare de materii prime, cererea lor
de produse industriale a scăzut îngrijorător; escaladarea protecţionismului tarifar şi netarifar în
majoritatea covârşitoare a ţărilor:
- ţările industrializate au impus măsuri agresive de protejare în primul rând a agriculturii lor;
- în ţările producătoare şi exportatoare de materii prime au fost accentuate eforturile de stimulare
a dezvoltării industriei.
Este aproape unanim recunoscut faptul că refacerea economiei româneşti s-a desfăşurat
între anii 1945-1950, dar pentru a formula aprecieri cât mai riguroase privind procesul de
refacere şi încheierea lui, trebuie avute în vedere numeroasele aspecte – economice, sociale,
politice ş.a., unele distincte, altele mai puţin evidente, dar care se interinfluenţează, uneori
stimulându-se reciproc în sensul dorit, iar alteori îngreunându-se, de asemenea, reciproc, în
realizarea dezideratului privind atingerea nivelului economic antebelic.
La sfârşitul anului 1944 şi în prima parte a celui următor, activitatea economică era
canalizată, cu eforturi umane şi materiale deosebite, spre satisfacerea nevoilor frontului, ceea ce
a afectat grav nivelul de trai al populaţiei.
Decalajul accentuat dintre cererea şi oferta de bunuri de consum individual a determinat
creşterea spectaculoasă a inflaţiei, extinderea deosebită a „pieţei negre“, apelul la
cartelări/raţionalizări de produse alimentare şi de altele, toate acestea fiind însoţite şi de
revendicări salariale.
Nivelul scăzut al resurselor materiale şi financiare, ca urmare a efortului de război şi a
distrugerilor provocate de acesta, dezorganizarea producţiei, datorită stării transporturilor, a celor
feroviare îndeosebi, blocarea devizelor în străinătate, statutul conferit României prin Convenţia
de armistiţiu şi mai ales obligaţiile ei economice, stipulate în Convenţie, precum şi greutăţile
inerente procesului de trecere la producţia de pace a unora din industriile care au produs pentru
război ş.a., impuneau adoptarea unor măsuri cu caracter etatist-dirijist, menite să contracareze
sau măcar să limiteze stările de lucruri extrem de grave şi să conducă la normalizarea vieţii
economico-sociale, la sporirea producţiei, redresarea comerţului, a circulaţiei băneşti,
ameliorarea condiţiilor de trai.
Elaborarea unui ansamblu coerent şi eficient de măsuri în acest sens este întârziată în
bună măsură de disputele politice dintre factorii de putere tradiţionali şi cei sprijiniţi şi/sau
impuşi direct de reprezentanţii Moscovei, privită ca centru de putere politico-militară, şi care
impuneau orientarea vieţii economico-sociale româneşti după modelul celei sovietice.
Consecințele pătrunderii Uniunii Sovietice în economia românească au fost:
- ruperea legăturilor tradiționale cu Occidentul;
- izolare și mai completă față de cea din timpul suzeranității otomane din secolul al XVIII-lea;
- exploatarea economică facută în mod direct din partea U.R.S.S, prin intermediul sovromurilor
(societăți mixte româno-sovietice, înființate în urma unui accord economic incheiat la Moscova
la 8 mai 1945, care activau în principalele sectoare ale economiei românești).
În prima jumătate a anului 1947, Partidul Comunist a acţionat pentru a-și mări controlul
asupra tuturor ramurilor economiei. Planificarea și conducerea centralizată erau la ordinea zilei și
toate măsurile pe care le-a luat s-au dovedit a fi doar faza pregătitoare în vederea naționalizării
industriei și colectivizării agriculturii.
La 5 aprilie, un nou Minister al Industriei și Comertului și-a asumat puteri lărgite în
strângerea și distribuția bunurilor agricole și industriale de consum, alocarea materiilor prime
pentru industrie, regularizarea investițiilor în întreprinderile particulare și deținute de stat și în
controlarea creditelor. Transformarea economiei românești în conformitate cu modelul sovietic a
fost însoțită de integrarea ei in blocul sovietic.
Acumularea capitalului în perioada socialismului
După jaful resurselor practicat de Germania în România în perioada premergătoare celui de-al
Doilea Război Mondial și în timpul războiului, în perioada 1945–1947 a început jaful sistematic
sovietic, România fiind tratată ca țară învinsă în război.
Din anul 1948, timp de mai mult de un deceniu, potențialul de dezvoltare a României a
fost afectat de costurile transformărilor instituționale și economice impuse de construirea
sistemului socialist sub ocupație sovietică, precum și de plata unor despăgubiri uriașe de război
către URSS, în sumă de 300 mil. dolari (prețuri 1938) și eșalonate pe șase ani, constând în
proporție de 50% din livrări de petrol, 15% cereale, animale și lemn, diferența reprezentând-o
transferul de mijloace de transport și tehnologie industrială, la care s-au adăugat 470 mil. dolari
restituiri, 200 mil. dolari reîntregiri şi drepturi, 75 13 mil. dolari pentru întreţinerea trupelor
sovietice4.
Transferurile în contul despăgubirilor de război s-au efectuat prin intermediul sovrom-
urilor, societăți mixte româno-sovietice înființate în 1945, care au controlat practic întreaga
economie a României până în 1956.
În același timp, în mod forțat și abuziv, s-a format capitalul de stat practic în toate
sectoarele economiei, prin desființarea/confiscarea proprietăților private. În iunie 1948 a fost
adoptată Legea nr. 119 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere şi de transporturi, un număr de peste 8.000 de întreprinderi devenind cu capital de stat în
mai puțin de un an.
Trebuie precizat că, din punctul de vedere al conținutului juridic al termenului
„naționalizare”, sub aspectele rațiunilor de „interes public general” și al „dreptei despăgubiri”,
acest act a reprezentat mai degrabă o formă de expropriere. Statul ar fi urmat să acorde
despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, constituindu-se în
gestiunea Ministerului de Finanțe un Fond al industriei naționalizate, care trebuia să emită
obligațiuni ce urmau a fi răscumpărate ulterior din beneficiul net al întreprinderii naționalizate.
Acest sistem practic nu a funcționat, ceea ce și fusese ab initio conceput. Printre
prevederile abuzive ale acestei legi se numărau cele conform cărora drepturile de despăgubire se
stabileau de către comisii formate din trei magistrați ale căror decizii erau definitive, fără
posibilitatea vreunei căi de atac, iar datoriile neprevăzute în pasive, precum și pierderile

4
4 Păun Nicolae (2018), ”De la economia mixtă la economia de tip sovietic”, pagina 125-126
provenite din proasta administrare a întreprinderii înainte de naționalizare trebuiau deduse din
cuantumul despăgubirii.
Erau excluși de la despăgubiri slujbașii statului care s-au îmbogățit ilicit pe perioada
exercitării serviciului, precum și cei care au plecat clandestin sau fraudulos din țară. Menționăm,
în acest context, că au fost exceptate de la naționalizare companiile şi activele instituţiilor pe care
Armata Roșie și guvernul sovietic le preluaseră, în perioada 1944–1947, în favoarea Uniunii
Sovietice.
În sectorul agricol, autoritățile comuniste au încercat să instaureze modelul de inspirație
sovietică colhoz/sovhoz, printr-o colectivizare forțată care a început în 1949 și s-a prelungit până
în 1962.
Bilanţul la finele perioadei 1949–1962 consemna peste 6.500 de CAP-uri, care reuneau
peste 3,1 mil. de familii şi care deţineau o suprafaţă totală de peste 8,8 mil. de hectare, sectorului
socialist revenindu-i 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă5
După retragerea trupelor de ocupație, din anul 1960 a început un amplu proces de
desovietizare a societății romanești și de normalizare a relațiilor bilaterale cu statele din
Occident, grav deteriorate după naționalizare.

CAPITOLUL 3
INDUSTRIALIZAREA – MOTORUL CREȘTERII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA

Generalități
Dezvoltarea industriei României a constituit o preocupare constantă a economiştilor şi
factorilor politici de decizie, încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea. De la bun început,

5
5 Pop Monica (2018),” Aplicarea principiilor și relațiilor economice socialiste în România”, în Iancu Aurel, Păun
Nicolae (coord.), ”Economia României după Marea Unire”, paginile 151-155
măsurile de politică economică au presupus intervenţia statului pentru protejarea şi stimularea
înfiinţării întreprinderilor industriale.
În contradicţie cu principiile liberalismului economic şi ale liberului schimb,
permanentizarea intervenţiei statului a consacrat în timp caracterul artificial al procesului de
industralizare a României.
Politica de industrializare artificială s-a manifestat până în anul 1940 prin intervenţia
legislativului şi a executivului pe două planuri:
a) politica vamală protecţionistă (atât tarifele vamale din anii 1886, 1893, 1904, 1927, cât şi
barierele netarifare, respectiv controlul schimburilor comerciale şi valutare adoptate în perioada
1933-1940);
b) politica de stimulare a industriei (legile de încurajare a întreprinderilor industriale din 1887 şi
1912).
Sub imperiul dictaturii de dezvoltare specifice socialismului, caracterului artificial i s-a
adăugat şi cel de forţare a industrializării. Aşadar, începând din anul 1950 industrializarea
României a avut un caracter artificial şi forţat.

Scopul politicii de industrializare

Obiectivul declarat al socialismului a fost transformarea ţării din agrar-industrială6 în
industrialagrară. România urma să se dezvolte „multilateral” pentru a dobândi o structură a
ramurilor şi un nivel cantitativ şi calitativ comparabil cu cele ale ţărilor dezvoltate.
Politica industrială a urmărit aplicarea principiului manoilescian al dezvoltării prioritare a
ramurilor industriei grele, ramuri cuprinse în aşa-numita Grupă A.

Strategia industrializării
Politica de industrializare presupunea dezvoltarea cu prioritate a ramurilor industriei
grele, producătoare de bunuri de investiţii (bunuri de capital) sau de „mijloace de producţie” cum
li se mai zicea atunci. Ideea dezvoltării prioritare a acestor ramuri nu era de sorginte bolşevică
sau comunistă. În literatura economică se conturase deja un curent de gândire care argumenta
6
6 Gondoș M., ”Cum sunt folosite posibilitățile de adâncire a cooperării cu marea industrie”, Revista economică,
nr.30 pag 5-7.
sensul acestei strategii: dezvoltarea forţelor naţionale productive (Friedrich List) putea fi
completă şi reală doar prin dezvoltarea cu precădere a ramurilor cu o productivitate a muncii
peste media naţională (Mihail Manoilescu).
Deosebit de încurajatoare pentru argumentarea imperativului industrializării ţărilor slab
dezvoltate, în general, sunt şi concluziile studiului Societăţii Naţiunilor Industrialisation et
commerce extérieur publicat în anul 1945:
- Una dintre problemele decisive pentru dezvoltarea investiţiilor în industrie era
constituirea fondurilor necesare, altfel spus a capitalului financiar destinat investiţiilor. Se estima
că investiţiile autonome de capital extern în industriile ţărilor aflate la începutul industralizării
vor fi fost insuficiente pentru asigurarea necesarului.
- Soluţia sugerată de autorii lucrării elaborate sub egida celui mai înalt for mondial (mai
puţin autoritar însă până în 1945) viza constituirea surselor financiare pentru investiţiile
industriale din acumularea naţională.

Impunerea unor ritmuri înalte de creştere economică

În perioada 1951-1989, dezvoltarea economiei s-a desfașurat pe baza planurilor cincinale
și a fost concentrată pe dezvoltarea industrială7.
Prin aceasta se urmărea transformarea Romaniei într-un stat industrial-agrar cu o
economie eficientă, lichidarea decalajelor de dezvoltare economică dintre zone, regiuni, județe și
apropierea nivelului dezvoltării economico-sociale a acestora, crearea unei structuri moderne a
economiei în profil de ramură, departamental și teritorial, în care industria să aibe rolul central,
alegerea și folosirea rațională în procesul dezvoltării a resurselor disponibile din fiecare zonă și
unitate teritorială, în concordanță cu nevoile țării și ale zonei sau unitații teritoriale.
În primii ani, industrializarea - considerată motorul creșterii economice în Romania s-a
realizat preponderent pe cale extensivă, prin mărirea personalului și a investițiilor, iar construirea
combinatului siderurgic de la Galați poate fi considerat ca fiind simbolul acestei politici de
industrializare prin forțe proprii.
Autoritățile au investit în trei domenii principale:
- industria grea (siderurgie, construcții de mașini, aeronautică, industria extractivă și industria
chimică);
7
7 Mihăilescu Al.,Iancu A., Giuvelea M., ”Resursele și structura industriei”, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, paginile 56-76.
- infrastructură: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Poarta Alba-Midia-Navodari;
- proiecte cu caracter mai mult propagandistic decat economic: Canalul București-Dunăre și
transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic si Casa Poporului, transformarea satelor,
prin sistematizare, în orașe agro-industriale.
Astfel, ponderea investițiilor alocate industriei constructoare de mașini, energiei electrice
și termice, combustibililor, chimiei si metalurgiei, în intervalul 1980-1989, s-a situat între 17,7%
- 28,9%; 10,8% - 25, 2%; 13,2% - 22,1%; 9,5% - 14,7% și 10%- 14,2%.
Investițiile efectuate în economia națională inregistrează o tendintă de creștere
permanentă, de la un interval la altul, pana in 1986, iar ulterior o tendință de scădere. În cadrul
investițiilor efectuate în economia națională, cele alocate industiei ocupă locul central, ele
situându-se în jurul valorii de 45-46%, în unii ani atingând chiar și procente de peste 50%.
Deosebit de semnificativă este alocarea investițiilor industriale pe cele doua grupe ale
industriei:
- Grupa A, în care erau incluse ramurile producatoare 8 de mijloace de producție, adică de bunuri
investiționale, respectiv: industria metalurgică, siderurgică, constructoare de mașini s.a., a
beneficiat de cea mai mare parte a investitiilor, pană la 80% pe întreaga perioadă, apropiindu-se
uneori chiar și de 90%.
- Grupa B, în care erau incluse industriile producatoare de bunuri de consum individual,
industria alimentară, textilă, de pielărie,s.a., a beneficiat, în medie, de aproximativ 11% din
totalul investițiilor industriale, rareori ajungand în jurul valorii de 16%.
Efectuarea unor investiții de asemenea proporții s-a concretizat în sporirea numărului de
întreprinderi, atât al celor de stat, cat și al celor cooperatiste (într-o măsura mai mică).
În perioada 1950-1989 producția industrială totală 9 a crescut de 44 ori, în ritm mediu
anual de10,2%, cea a ramurilor din grupa A de 61 de ori, iar cea a ramurilor din grupa B de 25
ori, în ritmmediu anual de 11,1% și respectiv 8,6%. Creșterea mai mare s-a inregistrat până în
1980, ulteriorritmul mediu anual fiind de 3,3% în anii 1981-1989 și de 2,6% în anii 1986-1989.

8
Zaman G., ”Ways of improving foreign direct investment contribution to Romania’s sustainable development”,
University of Alba Iulia, vol.2, nr 14, paginile 10-21
9
Pavelescu F.M., ” Acumularea capitalului și creșterea economică în România în cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea”,Seria ”Probleme economice”,paginile 101-107
 Dezvoltarea doar a ramurilor preferate ale politicii industriale de atunci, s-a facut și cu
prețul neglijării, sau chiar sacrificării altor ramuri industriale, între care și industria alimentara,
căreia, între 1980-1989, i s-a alocat mai putin de 5% din totalul investițiilor industriale.
Oferta scăzută de produse alimentare pe piața internă a dus la apariția „pieței paralele”, a
prețurilor de speculă și, implicit, la diminuarea consumului populației și a nivelului de trai, dar si
la ingustarea pieței interne, un fenomen care are un efect de bumerang asupra posibilităților
viitoare de dezvoltare a unei parți a capacității de producție a industriei.
În prima parte a perioadei menționate, fenomenul a îmbrăcat forma mascată a unei mase
monetare disponibile și a creșterii economiilor populației. În cea de-a doua, el îmbracă forma
evidentă a deprecierii monetare, prin creșterea prețurilor și scăderea veniturilor reale ale
populației.
Economia românească a fost, fără îndoială, cea mai strict centralizată si rigid planificată
economie din intregul lagăr socialist, o situație care a generat ineficientă, lipsă de flexibilitate și
descurajarea inițiativelor.
Prin accentul excesiv pus pe dezvoltarea industriei grele s-a creat un dezechilibru care a
făcut ca pe hârtie, țara să arate ca fiind una bogată, dar cu prețul sarăcirii populației. În mod
paradoxal, fabricile industrializării socialiste, în loc să producă îmbogațirea, produc în schimb
sărăcie.
Pentru a atenua subutilizarea capacităților de producție, se recurge la importul de materii
prime și de energie, dar datorită utilajelor și tehnologiilor învechite,s e accentueaza criza
energetică și de materii prime, precum și slaba profitabilitate a industriei.
Se conturează astfel un cerc vicios, pentru depășirea căruia se apelează la folosirea
parțială a unor capacități de producție, conservarea altora, suprasolicitarea resurselor interne de
combustibili, de petrol îndeosebi s.a. Toate acestea nu reușesc însă să modifice principial efectele
negative ale politicii economice din acea vreme.
Subutilizarea cronică a capacităților de producție, deci implicit a forței de muncă din
industrie, mascată adesea prin concedii făra plată, program redus de lucru s.a , a limitat
substantial creșterea produsului social și mai ales a venitului național dacă avem în vedere că în
perioada 1985-1989 contribuția industriei la crearea produsului social și a venitului național
reprezenta circa 66% și respectiv 59%.
CAPITOLUL 4
REFORMA MONETARĂ DIN ANUL 1952

Premise ale reformei monetare

Comparativ cu reforma monetară din anul 1947, reforma monetară din anul 1952 are şi
conotaţii politice, fiind iniţiată şi coordonată de Partidul Muncitoresc Român, nu de instituţiile
abilitate (Banca Naţională şi/sau Ministerul Finanţelor). Actul normativ al noii reforme a fost
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 147 din 26 ianuarie 1952.
O a doua reformă monetară a fost necesară în majoritatea ţărilor în faza de tranziţie la
socialism, la începutul deceniului 6: octombrie 1950 – Polonia, ianuarie 1952 – România, mai
1952 – Bulgaria, iunie 1953 – Cehoslovacia.
Reformele au avut drept scop, realizat de altfel, modificarea etalonului preţurilor şi a
conţinutului de aur al unităţii monetare, schimbarea semnelor băneşti cu altele noi, la un anumit
raport de preschimbare fără limită de sumă şi reevaluarea depunerilor de economii la un raport
mai favorabil decât cel de preschimbare.
Modificările aduse de reforma monetară din 28 ianuarie 1952
1. Au fost emise două categorii de semne monetare:
- bancnote ale Băncii de stat a Republicii Populare Române cu valoare nominală de 10, 25 şi 100
de lei;
- bani de stat, respectiv bilete de tezaur emise de Ministerul Finanţelor 10, în general
neconvertibili cu valoare nominală de 1, 3 şi 5 lei. Biletele au fost puse în circulaţie
până în anul 1966, an în care au fost înlocuite cu bancnote ale Băncii Naţionale de 1,
3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei. Monedă divizionară din metal a avut valori nominale de
1, 3, 5, 10 şi 25 de bani, respectiv, după 1966 1, 3 lei, 5, 10, 15 şi 25 de bani.
2. Elementele tehnice ale reformei au constat în:
- Conţinutul în aur al leului (convenţional): 88,1622 mg - titlul de 900 ‰ (79,346 mg aur fin);
- Preţul oficial: un gram de aur = 12,45 lei;
- Acoperirea monetară în aur şi devize cu acoperire aur în raport de 25% din totalul
angajamentelor la vedere;
- Raportul de preschimbare: 100-400 lei vechi pentru 1 leu nou.

10
Maievschi Mihail ”Contribuții la istoria finanțelor publice ale României”, paginile 50-55
3. Eroarea comisă în 1947 prin plafonarea sumelor de preschimbat a fost evitată în anul 1952.
Preschimbarea bancnotelor a fost efectuată diferenţiat, sumele mai mici beneficiind de condiţii
mai avantajoase, după cum urmează:
 Cetăţenii şi întreprinderile particulare au avut dreptul să preschimbe:
a) prima mie de lei vechi la raportul de 100:1;
b) a doua şi a treia mie de lei vechi la raportul 200:1;
c) începând cu cea de-a patra mie de lei vechi la raportul de 400:1.
 Organizaţiile de stat, cooperatiste şi obşteşti au preschimbat la raportul de 200:1.
Depozitele spre fructificare (de economii) la CEC au fost recalculate astfel:
a) depozitele având un sold de până la 1000 de lei vechi la raportul de 50:1;
b) a doua şi a treia mie de lei vechi la raportul de 100:1;
c) începând cu a patra mie de lei vechi la raportul de 200:1.
 Disponibilităţile în conturi ale întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor de stat, cooperatiste
şi obşteşti şi ale gospodăriilor agricole colective au fost recalculate la raportul de 20:1.
 Disponibilităţile în conturi ale întreprinderilor industriale şi comerciale particulare au fost
recalculate la raportul de 20:1, până la nivelul corespunzător salariilor calculate pe ultima
chenzină, iar restul la raportul de 200:1. Condiţiile de preschimbare stabilite evidenţiază
obiectivul reformei de echilibrare a monedei numerar cu moneda scripturală, în sensul retragerii
de piaţă a surplusului de numerar existent încă la populaţie („la saltea”).
4. Raporturile de preschimbare ale numerarului şi banilor scripturali au fost corelate cu
raporturile de preschimbare ale preţurilor şi veniturilor populaţiei. Astfel, preţurile, tarifele,
salariile, pensiile, bursele şi ajutoarele familiale de stat au fost recalculate la raportul de 20:1.

Consecinţe ale reformei monetare din anul 1952

Obiectivul realizat al reformei l-a constituit în esenţă nivelarea preţurilor 11 între piaţa
reglementată şi controlată de stat pe de o parte şi piaţa liberă, aşa-numita „piaţă neagră” pe de
altă parte.
Eliminarea surplusului de numerar deţinut de „speculanţi” a fost urmată de comprimarea
preţurilor mai cu seamă la bunurile de larg consum de primă necesitate, contribuind la majorarea

11
Mureșan M., Mureșan D., ”Istoria economiei”, ediția a doua, paginile 76-81
relativă a puterii de cumpărare a populaţiei.
Reforma monetară din anul 1952 conservă ruptura faţă de rezerva de aur care nu are
funcţia de acoperire a emisiunii de monedă (numerar, scripturală, credite).
Redefinirea leului printr-un conţinut formal de aur mai mare a făcut posbilă îmbunătăţirea
cursului valutar oficial al leului din punct de vedere „optic” sau „estetic”.

Redefinirea monedei naţionale în anul 1954

Redefinirea parităţii oficiale în aur a monedei naţionale a fost determinată de reformele
monetare de la începutul deceniului 6 din URSS şi a altor state socialiste. Aprecierile monedelor
acestor ţări antrenau efecte negative asupra operaţiunilor de import ale României din aceste ţări.
În conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 127 din 31 ianuarie 1954, conţinutul de
aur al leului a fost din nou modificat:
- Leul a fost definit printr-o cantitate de aur fin de 0,148112 g;
- 1 Dolar = 6 lei la cursul oficial; la cursul oficial cu primă 1 $ = 12 lei.
Componenţa sistemului bancar socialist
Noul aparat bancar mult simplificat a centralizat operaţiunile de credit, de decontări fără
numerar, de casă şi a operaţiunilor valutare.
Restrâns la maximum, noul sistem bancar avea următoarea structură:
1) Banca Naţională (denumită iniţial „a Republicii Populare Române” şi ulterior „a Republicii
Socialiste România”);
2) Banca de Investiţii;
3) C.E.C.;
Noile institute de credit aveau sucursale şi filiale răspândite pe întreg teritoriul ţării.
Sistemul bancar socialist a fost ulterior completat prin:
4) Banca Agricolă, înfiinţată în anul 1955 (după desfiinţarea băncilor mixte românosovietice),
desfiinţarea ei în anul 1961şi reînfiinţarea ei în anul 1970. Ulterior a funţionat până în anul
198912 sub denumirea Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară;
5) Banca Română de Comerţ Exterior, înfiinţată în anul 1968, prin reorganizarea şi transferarea
de la Banca Naţională a Departamentului Operaţiilor Externe.
Atribuţiile B.R.C.E. erau:

12
Axeniuc V., ” Produsul intern brut al României” 1862-200, paginile 98-108
 efectuarea încasărilor şi plăţilor privind operaţiunile de comerţ exterior, prestările de servicii
internaţionale şi operaţiunile de schimb valutar;
 cumpărarea şi vânzarea de valute străine, efecte de comerţ şi titluri de valoare în valute
străine;
 primirea şi acordarea de credite din şi în străinătate;
 creditarea în lei a activităţii economice cu străinătatea;
 administrarea disponibilităţilor în valute străine;
 avalizarea şi girarea efectelor de comerţ în valute străine;
 primirea şi emiterea de garanţii pentru angajamentele de plată în străinătate;
 păstrarea mijloacelor băneşti ale întreprinderilor de comerţ exterior.
În anul 1989 sistemul bancar românesc era un „sistem unitar, concentrat şi centralizat cu
capital de stat în domeniul creditului, decontărilor şi al operaţiunilor valutare” integrat planurilor
naţionale unice de dezvoltare a ţării.

CAPITOLUL 5
RELAȚIA DINTRE INDUSTRIALIZARE ȘI COMERȚUL EXTERIOR

Scurta prezentare a factorilor care au influențat

Trecerea la socialism, în general, în ţările din Sud-Estul Europei, în special, s-a făcut cu
forţa, prin intervenţia trupelor sovietice. Socialismul a fost considerat cea mai eficientă soluţie de
accelerare a dezvoltării şi creşterii economice într-un timp cât mai scurt. Prin intermediul
dictaturilor de dezvoltare s-a procedat la impunerea binelui cu forţa.
Dezvoltarea forţată etichetată drept socialism a fost, într-un fel, continuarea civilizării cu
forţa sub eticheta modernizare şi capitalism, începută în România odată cu domnia lui Alexandru
Ioan Cuza. Asocierea evoluţiei industriei cu cea a comerţului exterior nu este întâmplătoare.
Criza datoriei externe a statului român a fost determinată, pe lângă importurile masive de
bunuri de capital, de următorii factori:

1) Modificarea cojuncturii pieţei petrolului şi a materiilor prime prin declanşarea crizei petrolului
(1973-1979), care a creat o presiune excepţională prin creşterea preţurilor acestor produse
(factura petrolieră);
2) La creşterea preţurilor petrolului se adaugă majorarea inerentă dezvoltării accelerate din
deceniul 8 concretizată în importuri din ce în ce mai mari de petrol brut, care ajunseseră la 45%
valoarea totală a importurilor României în valute convertibile;
3) Pe lângă acumularea datoriei pe termen mediu şi lung, un rol agravant l-a avut creşterea
creditelor externe pe termen scurt a căror pondere în totalul datoriei externe a trecut de la 4%, în
1976 la 22% în anul 1980;
4) Băncile occidentale au înăsprit condiţiile de creditare pentru ţările socialiste în urma
falimentului Poloniei.
În vederea rezolvării crizei datoriei externe, România a apelat la sprijinul F.M.I., sprijin
condiţionat de întocmirea unui program de ajustare în vederea asigurării lichidităţilor valutare
necesare şi reeşalonării creditelor de la băncile străine.
Ca urmare a aplicării programului de ajustare, începând cu anul 1982, contul curent a
înregistrat excedente.

CAPITOLUL 6
REEŞALONAREA ŞI RAMBURSAREA DATORIEI EXTERNE A ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA 1986-1989
 În mod oficial, la data de 31 martie 198913 a fost declarată încheierea rambursării datoriei
externe a României. După cum reiese şi din tabelul prezentat, efortul maxim de rambursare l-au
constituit anii 1988 şi 1989 când au fost achitate peste 6 miliarde de dolari.
Efortul de constituire a lichidităţii valutare destinate achitării datoriei externe a României
a avut efecte dramatice pentru economia naţională:
- importurile de materii prime, tehnologii, echipamente şi maşini au fost drastic restrânse, fiind
afectată continuarea creşterii economice în majoritatea ramurilor economiei naţionale;
- exporturile au fost stimulate în mod agresiv prin restrângerea fondului de investiţii şi de
consum intern;
- reducerea consumului intern a afectat condiţiile materiale de viaţă ale populaţiei:
 limitarea consumului de bunuri alimentare şi nealimentare la ceea ce mai rămânea din
producţia internă în urma realizării exportului;
 diminuarea excesivă a consumului pentru o gamă largă de produse din import;
 raţionalizări ale utilităţilor (aprovizionarea cu energie electrică, termică, apă etc.).
 Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1989
Industrializarea economiei româneşti a generat creşteri importante ale volumului
comerţului exterior.
Balanţa comercială a fost preponderent deficitară în intervalul 1950-1980. Deficitul
commercial acumulat în fiecare din cele trei decenii a trecut de la 1,7 miliarde lei-valută în
perioada 1950-1959, 4,5 miliarde lei-valută în deceniul 1960-1969, respectiv 18 miliarde lei-
valută între 1970-1980.
Evoluţia structurii exportului şi importului României în perioada 1950-1989
Înaintea celui de-al doilea război mondial schimburile comerciale externe ale României
erau dominate de exporturile de materii prime agricole şi petroliere, respectiv de importuri de
produse finite şi semifinite.
Politica de industrializare forţată a României aplicată în perioada 1950-1989 este
reflectată şi de modificarea structurii comerţului exterior.
Analiza structurii exportului şi importului se face pe baza grupării produselor după două
criterii:
1. provenienţa mărfurilor tranzacţionate (produse agricole sau industriale);

13
Pop Monica, ”Aplicarea principiilor și relațiilor economice socialiste în România”, paginile 51-63
2. gradul de prelucrare al produselor (de bază-neprelucrate, respectiv prelucrate sau
manufacturate).

 Structura importului reflectă, la rândul ei, modificarea structurii producţiei interne:

 Importul de bunuri de capital (maşini, utilaje, tehnologii, mijloace de transport) este de

la bun început predominant (38,3% în 1950); în ciuda diminuării ponderii sale până în anul 1989
când mai reprezenta un sfert din totalul importului.
 Reducerea ponderii primei grupe este compensată de majorarea ponderii importului de
combustibili şi materii prime destinate în cea mai mare măsură consumului productiv (de la mai
puţin de un sfert din totalul importurilor în anul 1950, această grupă ajunge deţină mai mult de
jumătate din importul României în perioada 1980- 1989.
 Evoluţia celor două grupe de mărfuri reflectă orientarea decisivă a politicii comerciale
spre aprovizionarea economiei naţionale cu mijloacele necesare accelerării dezvoltării industriei.
Cele două grupe reprezentau în anul 1989 peste 80% din totalul importului. Pe ansamblu,
bunurile destinate consumului productiv se apropie de o pondere de 85-90% în anul 1990.
 Produsele destinate consumului populaţiei devin tot mai puţin semnificative în cadrul
importului, ajungând să deţină maximum 15% din total.
 Corespunzător acestei evoluţii a structurii importurilor, produsele industriale în toate
cele trei faze de prelucrare (materii prime, semifabricate şi produse finite) marchează o
permanentă majorare, contribuind cu minimum trei sferturi din total şi maxim 85%, diferenţa
fiind reprezentată de produse de origine agricolă (materii prime şi produse alimentare).

Politici comerciale adoptate în perioada 1950-1989

 În perioada 1950-1989 ţările cu care România a întreţinut relaţii comerciale externe14 erau
grupate în două mari categorii: ţări socialiste (în principal ţările membre CAER) şi ţări
capitaliste.
La sfârşitul celor 40 de ani, conform datelor raportate în anul 1989, comerţul exterior al
României era repartizat astfel:

 60% din totalul schimburilor comerciale se derulau cu ţări socialiste (52% cu ţările membre
CAER şi 8% cu alte ţări socialiste);
 40% din volumul total al comerţului exterior se derula cu ţări capitaliste, din care 25% cu ţări
capitaliste dezvoltate şi 15% cu ţări în curs de dezvoltare.
Evoluţia orientării geografice sau, mai bine-zis, geo-economice a comerţului României
nu a fost liniară. Dacă la începutul deceniul 7 aproape trei sferturi din schimburile comerciale
externe se derulau cu ţări socialiste, după 1965 schimburile comerciale cu Occidentul sporesc an
de an, astfel încât în intervalul 1975-1980, ţările capitaliste deţineau între 55-59%, iar dintre
acestea ţările capitaliste dezvoltate peste o treime.
Semnificativă este structura schimburilor cu diferitele categorii de ţări. Importul de tehnologii s-a
realizat iniţial, respectiv în primul deceniu, în mod prioritar din ţările socialiste (în special
URSS), pentru ca, după 1965, importanţa importurilor de maşini, instalaţii, echipamente
provenind din Occident să crească semnificativ.
Pe de altă parte, este semnificativă orientarea exporturilor de maşini şi echipamente în
deceniile 7, 8 şi 9 către ţările în curs de dezvoltare şi mai puţin dezvoltate. Nu este deloc de
neglijat faptul că, după declararea achitării datoriei externe a României în anul 1989, creanţele
restante ale României asupra acestor ţări se ridicau la suma de 2 miliarde de dolari.
În condiţiile desfăşurării efortului de achitare a datoriei externe, în deceniul 9, importurile
de bunuri de larg consum destinate populaţiei au înregistrat o diminuare pronunţată, de la 11% în
anul 1970, la 7% în anul 1989. Situaţia consumului intern a fost agravată şi de majorarea
exporturilor de bunuri de consum din ce în ce mai diversificate şi de calitate superioară.

14
Iancu A., ”Schimburile economice internaționale”, paginile 34-52
CONCLUZII

1) Timpul istoric de care a beneficiat România pentru posibila reducere a decalajelor prin
industrializare a fost extrem de scurt. Practic, ţinând cont de faptul că în deceniul 6 (1951-1960)
creşterea economică a înregistrat ritmuri mai moderate, e vorba de numai 25 de ani, 1964-1989,
interval în care accelerarea industrializării a atins ritmuri maxime.
Creşterea volumului şi diversificarea structurii importului şi exportului a reflectat şi a potenţat
dezvoltarea industriei.
2) Cele mai multe analize economice şi sociologice privind industrializarea socialistă a României
subliniază faptul că cele mai multe tehnologii importate în perioada 1950-1980 au fost
preponderent energofage, poluante şi necompetitive în raport cu dinamica progresului tehnologic
din ţările dezvoltate.
3) Analizele agravării decalajului dintre nivelul dezvoltării industriale în România comparativ cu
ţările europene sunt viciate, însă, de o prejudecată periculoasă preluată, parcă, din ideologia
socialistă: premisa abordării creşterii economiei româneşti o constituie creşterea continuă şi cu
orice preţ.
4) De altfel, mitul creşterii permanente întemeiat de perpetua revoluţie industrială, a cucerit
minţile economiştilor şi politicienilor încă din secolul al XIX-lea. Pentru binele popoarelor care
fuseseră izolate de binefacerile „producţiunii industriale”, politica de industrializare artificială a
fost considerată o necesitate vitală încă din adoua jumătate a secolului al XIX-lea.

5) Promovată cu maximum de intensitate în anii socialismului, industrializarea a modificat

radical obiceiurile de consum şi structura cererii efective şi potenţiale pentru bunurile de larg
consum alimentare şi nealimentare.
6) Artificialismul creşterii economice în socialism a generat o serie de reacţii negative anticipate
deja de studiul Societăţii Naţiunilor. Decisivă rămâne însă previziunea exactă a anulării susţinerii
dezvoltării industriale atunci când interesele „internaţionale” o vor cere.
7) Sacrificarea parţială a consumului intern şi a creşterii economice în favoarea achitării forţate a
datoriei externe nu reuşise să compromită total şansele reluării creşterii economice după 1989.
 Evoluţia ulterioară a dezvoltării producţiei interne, a structurii comerţului exterior şi a
balanţei comerciale externe avea să fie influenţată şi determinată de conjunctura economiei
europene şi internaţionale, iar nu de continuarea politicii de creştere economică accelerată
specifică îndeosebi epocii ceauşiste.
În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criza economica devenise
acuta în toate sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai putin acces pe piețele
occidentale, organismele financiare internaționale evitau Romania, iar Ceaușescu a renunțat la
clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu Statele Unite ale Americii.
Dupa 1989 se urmarește cu perseverență nu numai depașirea dezorganizării și căderii
unor industrii, ci și perfecționarea lor, ridicarea calității și ieftenirea produselor, promovarea
intereselor fundamentale ale economiei țării.

BIBLIOGRAFIE
1. Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 14-34
2. Victor Axenciuc, Evoluția economică a României, Vol. III Credit, comerț, finanțe publice,
Editura Academiei Române, București, 2000, p.18-32
3. Mladenatz Gr., Contribuții la cunoașterea operei economice a lui George Barițiu în:
Probleme economice, Nr.12, 1957
4. Berindei Dan, Adăniloaie Nichita, Bocșan Nicolae, Maior Liviu și Retegan Simion,
Istoria Românilor, Volumul VII, Tom.I, Constituirea României Moderne (1821-1878),
Editura Enciclopedică, București, 2003
5. Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 35-36
6. Băcoianu Constantin, Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale, Vol. 1-3,
București, 1932-1939
7. Aurelian Petru, Politica noastră comercială față cu convențiunile de comerciu, București,
1880
8. Gudiu Cristina, Banca Națională Română și activitatea sa în timpul guvernării liberale
în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, Vol II, 2005
9. G. Ionescu-Sișești și N. Cornățeanu, La refforme agraire en Roumanie et ses
consequences, București, 1938
10. 60 sate românești etc. Vol. II, Evoluția de după războiu a proprietății agricole și situația
economică de azi, 1940, p.6
11.N. Cornățeanu, Organizarea muncii în agricultură, 1928, p. 24-25.
12. V.N. Madgearu, Industrializare și reagrarizare, în Omagiu prof. D. Gusti, Editura
Institutului Social, București, 1936
13. V.N. Madgearu, Evoluția economiei românești după Razboiul Mondial, Editura
Independența Economică, București 1940, p. 4-67
14. Adam Iosif, Premise ale formării pieței economice unitare românești. Documente 1862-
1914, București, 1983
15. Bărbat Vasile, Istoria comerțului românesc. Epocă mai nouă, București, 1925