UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT
IFR

REFERAT

Disciplina: ISTORIE ECONOMICA

Tema: Analiza efectelor transformărilor instituţionale asupra dezvoltării

economiei României în perioada 1859-1939

Conf. univ. dr. Eugen Ghiorghiţă

Student : Dinu (Voicu) Irina

AN I

Data depunerii: 24 Noiembrie 2022

1
 Introducere

Pentru înțelegerea complexelor realități economice de azi, dintre care multe sunt produsul
unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, studiul fenomenelor și proceselor economice ce s-au
derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar și nu este întâmplator ca în preocupările
științifice ale unor laureați ai Premiului Nobel se întâlnesc si cele de istorie a economiei.
Istoria economiei este o știința sociala, făcând parte din grupa științelor economice; ea
studiază fenomenele și procesele economice, ramurile economice și economia în ansamblu din
cele mai vechi timpuri pana în zilele noastre. În abordarea problemelor economice din trecut,
cercetătorul poate sa înceapă utilizând vectorul timp sau vectorul spațiu. Utilizând timpul ca
element de înțelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spații mari, cum sunt epocile
istorice, însa cercetarea este mai eficienta dacă se investighează segmente de timp mai mici, sau
anumite evenimente cu implicații naționale și internaționale (Revoluția Franceză, Primul Război
Mondial, Al Doilea Război Mondial).
Analizând economia din punct de vedere al spațiului cercetarea poate viza în ansamblu
economia lumii, dar și a continentelor sau a unor zone geografice regionale. Apariția statelor și
modelarea economiilor în funcție de aceste structuri politice a direcționat importante cercetări cu
scopul de a evidenția existența unor economii statale care însă nu pot fi înțelese pe deplin decât
integrate unor spații economice mai largi, știut fiind ca din epoca modernă structurile economice
nu pot evolua izolat.
În procesul de cercetare istoria economiei utilizează un număr mare de izvoare, atât scrise
cât și nescrise, având avantajul ca problemele care interesează azi beneficiază în cea mai mare
parte de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizează o cercetare de înaltă eficiență.

În perioada interbelică studii și lucrări de istorie economica au aparținut reputaților

economiști Virgil Madgearu, Victor Stănescu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, M.
Constantinescu s.a. După 1990 asistăm la o relansare a acestui domeniu de cercetare, pe deplin
motivată de noile realități economice romanești și din lumea internațională.

2
Analiza efectelor transformărilor instituţionale asupra dezvoltării economiei
României în perioada 1859-1939

Întreaga istorie modernă a României se dezvoltă sub semnul Revoluției de la 1848.

Perioada de pâna la 1878 este perioada revoluției neîntrerupte, în cuprinsul căreia s-a constituit
statul român modern, s-a înfăptuit o uriasă operă reformatoare, de transformare a structurilor, s-a
cucerit independența.
Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fără obstacole; perioada este extrem de contradictorie.
Tările Române și-au dobândit un nou statut juridic internațional, si-au modificat regimul
politic interior. Înfaptuirile materiale nu sunt spectaculoase: societatea românească nu a avut
acum răgazul pentru a-si desăvârși structurile moderne. Au fost create doar condițiile favorabile,
prin intermediul unei legislatii reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlăturat
formele vechi, perimate.
Aceasta este o perioadă de acumulări si de transformări calitative în plan economic-social,
de adânci prefaceri politico-instituționale si de achiziții hotarâtoare in viața natională. Esenta
acestor prefaceri sta sub semnul modernizării societății românești, al formării civilizației române
moderne.
Cele mai importante evenimente istorice care marchează aceasta perioadă sunt :
- in 1859 s-a infăptuit Unirea Tarii Romanesti cu Moldova si s-a creat statul modern român
- in perioada 1877 – 1878 se cucerește si se proclamă independența prin participarea la
războiul ruso-turc din Balcani ;

Incă din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), sistemul politic funcționa
pe temeiul separării puterilor in stat. Epoca ulterioară este aproape in intregime acoperită de
domnia regelui Carol I (1866 – 1914). România a funcționat in această perioadă ca o monarhie
constituțională.
Societatea românească se caracteriza printr-o puternică ruptură între minoritatea bogată si
populația satelor și comunităților rurale. Ponderea principală în viața politică o deținea
moșierimea din rândul căreia proveneau majoritatea deputaților, senatorilor, funcționarilor
superiori, membrilor cabinetelor ministeriale. Partidele politice care dominau viața politică a tării
erau partidul liberal (1875) si partidul conservator (1880).

Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim-planul transformărilor sociale în toate

teritoriile locuite de români, iar crearea statului național modern român (1859) a repus la ordinea
zilei cu o nouă acuitate infăptuirea reformei agrare. Astfel, în 1864 a fost promulgată Legea
Rurală de către primul ministru, Mihail Kogalniceanu.
Prin reformă au fost eliberate în Tara Româneasca și Moldova peste 500.000 de familii
țărănești și au fost împropietărite cu terenuri provenite din posesiunile statului. Aceleași principii
directoare au avut și reformele agrare din Transilvania, Bucovina si Basarabia.

3
 Reformele agrare au deschis calea pătrunderii si consolidării relațiilor capitaliste în
agricultură. Semnul distinctiv al acestui tip de gospodărie este caracterul ei lucrativ, posibilitatea
de a produce peste necesitățile de consum.
Ca randament, forme de organizare a producției și rentabilitate, sistemul agrar românesc se
menține însă la un nivel scăzut fața de standardele europene.

În această perioada devin caracteristice agriculturii trei procese:

a) diferentierea tărănimii - a fost un proces socio-economic care semnifică scindarea tărănimii

în pături sociale cu interese deosebite;
Dintre factorii care au adâncit diferențierea tărănimii, cei mai importanți au fost:

- politica agrară a statului, constând în punerea în vânzare a moșiilor statului prin legi
speciale, de care au beneficiat mai ales categoriile mai înstărite ale tărănimii si chiar
moșierimea;
- politica de credit care se referă la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de
țarani obligate a face apel la cămătari care percepeau dobânzi ruinătoare;
- criza agrară din 1873-1895 determinată de pătrunderea masivă de cereale ieftine din SUA
(și chiar Rusia și India) pe piața Europei Occidentale concretizată prin scăderea prețurilor
agricole. În contextul unor asemenea prețuri, cerealele românești au avut dificultăți de
desfacere, creându-se stocuri; modul de fixare a impozitelor dezavantaja net tărănimea
saracă și mijlocașă.
b) transformarea treptată a marii proprietăți funciare către o gospodărie de tip capitalist;

Transformarea marii proprietăți funciare într-o gospodărie de tip capitalist se ingreuna în

mod obligatoriu după emanciparea socială a împroprietăririi tărănimii. Transformarea spre o
formă de exploatare și organizare capitalistă de tip fermă s-a desfășurat treptat, lent. Lipsa de
capital, ca și lipsa de voința de modernizare capitalistă din partea majorității marilor proprietari,
lipsa unui disponibil de fortă de muncă liberă, care să fie angajată ca muncitori salariați, precum
și faptul că majoritatea inventarului agricol aparținea tărănimii, s-au constituit în tot atâti factori
care au determinat această trecere treptată. Ca urmare, în relațiile agrare se intâlnesc două
sisteme: cele semi-feudale și cele pur capitaliste. Până la începutul secolului al XX-lea, sistemul
de relații semi-feudale a fost dominant, deși relațiile capitaliste de titularizare a forței de muncă
salariate au fost și ele prezente. Permanentizarea sistemului de relații semi-feudale are ca o bază
obiectivă insuficiența pamântului primit de tărani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a menținut
dependența economică intre mica si marea proprietate.

În acest fel se incheie o relație moșier-țaran, care se face pe baza unui contract, cunoscut
sub numele de învoieli agricole. Este o relație burgheză, desigur, dar prin ea țăranul se angaja să
pună în valoare moșia cu propriul său inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care,
amintind de renta feudală in muncă (claca) face ca sa avem de a face cu o relație semi-feudală.
Țăranul obținea în arenda sa sau în dijma un lot suplimentar de pământ, pe care se obliga să-l
plătească fie în bani, fie în produse, fie în muncă. Avem de a face cu un sistem de dijmă, care
concentrează relațiile semi-feudale. In această perioadă tendința a fost permanent o creștere a
dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungând la 50-60 lei pe ha, uneori chiar și mai mult, la
începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse reprezenta 50% din recolta suprafeței arendate, iar
dijma în muncă, forma cea mai grava de exploatare, consta în obligația de a munci un lot

4
echivalent ca suprafată cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau și obligații
suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. făcute moșierului). S-a estimat ca valoarea
acestor suprasarcini se ridica până la 75% din recoltă.

c) accentuarea caracterului comercial al agriculturii

Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începută încă din primele decenii ale
sec. al XIX-lea, capată acum caracterul unei trasături distincte. Creșterea producției agricole,
bazată mai ales pe creșterea suprafețelor cultivate, reprezintă un indicator esențial al acestei
evoluții. Se înregistrează chiar o creștere mai rapidă a suprafețelor cultivate cu plante industriale,
decât a celor cu cereale, dar fără să modifice caracterul cerealier, rămas net dominant (porumbul
și grâul dădeau 76,5% din producția agricolă). Creșterea suprafețelor cultivate cu plante
industriale a fost determinată de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria
alimentară etc.). Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de
construcția de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca și
specializarea pe regiuni agricole, arată clar că producția agricolă era diferit orientată spre piața
internă și externă.
Progresele cele mai însemnate s-au realizat în cultura grâului, practicată prin excelență pe
marea proprietate; în schimb la porumb sporurile sunt foarte mici. Aceasta este o situație inversă
față de țările central-vest europene sau S.U.A.
Principalul bazin agrar al tării a devenit Câmpia Română, care dădea 60% din producția
de grâu și aproape 40% din cea de porumb.
Condiția zootehniei rămâne precară, având loc nu numai o severă scădere relativa a
șeptelului, dar și o depreciere calitativa, ceea ce a făcut să scadă prețul animalelor pe piața
externă mult sub media prețului practicat în unele tări europene. Și în Transilvania, avuția
animalieră a provinciei a înregistrat un relativ declin, fără să aibă o curba descendentă atât de
pronuntată ca în Muntenia și Moldova.

Caracteristicile de bază ale dezvoltării industriei

Perioada 1848 – 1914 a constituit, din punctul de vedere al dezvoltării economico-sociale,

o perioadă de modernizare și, în acest context, de anumita dezvoltare industrială, deși, agricultura
va continua să domine viața economică a țării atât sub raportul populației ocupate, cât și al
produsului intern și al posibilităților de export.

Formarea și dezvoltarea capitalului industrial în această perioadă s-a produs pe căile cele
mai variate :
- angajarea unor meștesugari sărăciși de către cei înstăriți ;
- subordonarea de către negustori a unor meștesuguri și a unor domenii ale industriei
casnice ;
- transferarea în activități cu caracter industrial a numeroase capitaluri acumulate prin
comerț, camătă, bănci sau în agricultură;
- transformarea de către stat a unor însemnate părți din impozitele percepute de la populație
în capital investit în industria extractivă și prelucrătoare, dar mai ales în căi ferate ;
- pătrundere de capital străin în industrie, bănci, comerț, transporturi.

5
Perioada studiată a înregistrat două etape distincte:
1. politica liberului schimb,
2. politica protecționistă.

Politica liberului schimb

In România ea s-a concretizat prin incheierea unei prime convenții comerciale cu Austro-
Ungaria în 1875 și pusă în aplicare în anul următor pentru o perioada 1876 – 1886.
Ceea ce a fost grav în cazul României a fost influența nefastă a convenției asupra sectorului
industrial. Conform principiilor acestei convenții, pătrunderea nestingherită a produselor
industriale austro-ungare pe piața românească a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se
într-un factor de blocare a demarajului industrial. Intreprinderi industriale create au mari
dificultăți în activitatea lor, iar unele dintre ele îsi închid chiar porțile. In aceste condiții se
produce o reacție deosebită a burgheziei industriale, aflată încă la începuturile formării sale.
Congresul de la Iasi din 1884 a cerut clar renunțarea la liberul schimb, ca fiind o politică
nefavorabilă intereselor românești. In aceste condiții, convenția nu mai este reinnoită, încheindu-
se astfel etapa liberului schimb.

Politica protecționistă

Anul 1886 este nu numai anul nereinnoirii convenției comerciale româno-austro-ungare,

cât și al adoptării unei politici economice protecționiste. Protecționismul era opus liberului
schimb, apărarea pieței interne de pătrunderea mărfurilor străine, constituia o condiție
indispensabilă prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.

Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general protecționist (modificat in
1891 si 1893). El apară ramurile industriale (usoară, alimentară) care isi aveau baza de materii
prime in țară. Acesta avut o importanță deosebită. In primul rând, a asigurat o apărare mai
consecventă si completă a pieții interne, în al doilea rând a asigurat o bază mai echitabilă, mai
favorabilă a intereselor românesti, în incheierea unor convenții comerciale cu diferite state. De
asemenea, nu este lipsit de importantă și de faptul că taxele vamale s-au constituit intr-o suma de
venituri pentru bugetul statului.
După 1900, se simte nevoia datorită diversificării structurii industriale unei noi
reglementări a regimului vamal care să creeze un cadru și mai favorabil dezvoltării industriei. Ca
urmare, în 1904 este adoptat un nou tarif general (pus in aplicare după 1906), cunoscut sub
numele de tariful Costinescu. De această dată, nivelul protecției vamale este mai ridicat (10 –25%
ad valoare).
La adăpostul acestei măsuri menite a crea o barieră vamală eficientă, au fost adoptate o
serie de măsuri de politică industrială menite a stimula înființarea de întreprinderi industriale.
Aceasta este o perioadă in care s-a dezvoltat mult industria de fabrică, fiind înființate
aproximativ 15 fabrici pe an în industria alimentară, de prelucrare a lemnului, textilă, a hârtiei, a
prelucrării petrolului și prelucrării unor metale.
O dată cu dezvoltarea mașinismului, dimensiunile unor întreprinderi au necesitat
centralizarea de capitaluri sub forma societăților pe acțiuni; astfel in perioada 1867 – 1872 au fost
întemeiate 34 de societăți pe acțiuni.
La sfârșitul secolului XIX a crescut într-o măsura însemnată numărul întreprinderilor care
se bucurau de avantajele legilor de încurajare a industriei. Numeroși dintre intemeietorii acestor

6
întreprinderi au fost negustori. Mult mai puternice decât cele ale capitalurilor interne au fost
investițiile industriale ale capitalului străin.

Creșterea neintreruptă, cu toate limitele, discrepantele și contradicțiile sale, a procesului

de formare a capitalului industrial, în condițiile trecerii la mașinism si mai ales pe baza politicii
protecționiste, a dus, în toate regiunile tării la o conturare tot mai mare a burgheziei industriale,
ca parte componenta a burgheziei în general. Acest fapt și-a găsit expresia în sporirea rolului
social si politic al acestei componente a burgheziei, ca și afirmarea ei prin impunerea unei politici
protectioniste ce avea să o servească si, de asemenea, în crearea unor organisme speciale de
promovare a intereselor proprii. In acest din urmă caz este vorba în primul rând de crearea
camerelor de comert si industrie. In virtutea unei dezvoltări mai rapide acestea au apărut mai intâi
în Transilvania si Banat.

Acțiunea de modernizare a transporturilor si comunicațiilor

O dată cu dezvoltarea agriculturii comerciale si a industriei, transporturile si comunicațiile

atât interne, cât si externe ale tării au inceput să cunoasca o amplificare si o perfectionare
continuă, iar legaturile dintre regiuni s-au intensificat.
Căile ferate s-au extins rapid, fiind construite o parte prin concesiuni date capitalului
străin, o parte date capitalului autohton, si multe cu capital de stat. In partea de sud a tării, prima
linie ferată a fost construită intre Cernavodă si Constanta si a intrat in funcțiune în 1860.
In total, la 1900, pe intinsul regiunilor românesti rețeaua de cale ferată avea cu mult peste 7000
km, iar in 1914 depășise 8500 km.
In general, construcția căilor ferate s-a facut cu capital străin, dar aceasta este o
caracteristică absolut generală in toate tările lumii, inclusiv în cele dezvoltate. In 1889 statul
român a răscumparat si preluat aproape intreaga rețea de căi ferate, puse sub administrația
Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a
unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern
român.
Paralel cu dezvoltarea transporturilor terestre, a inceput si dezvoltarea navigației. In 1856,
Congresul de la Paris, a proclamat libertatea de navigație pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre si
a infiintat Comisia Europeana a Dunării, pentru usurarea si stimularea navigatiei pe acest fluviu.
După 1887 s-a ridicat problema creării unei flote fluviale si a uneia maritime românesti. In
aceeasi perioada au fost luate masuri pentru reorganizarea si modernizarea porturilor dunărene
Brăila, Galati, Giurgiu, Turnu-Severin, Calafat. In acest domeniu se infiintează două societăți:
Navigația Fluvială și Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea.
De asemenea, s-a produs și o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276
km sosele (1901), deși acest sector al transportului a rămas cel mai deficitar sub aspectul
modernizării.
Tot in această perioadă, s-au făcut primii pasi spre nasterea transportului aerian,
reprezentat de Traian Vuia, Henri Coanda, Aurel Vlaicu care a construit primul avion in 1910 in
Romania, avion care a cunoscut in urmatorii ani mai multe modele experimentale.
Dupa 1878 au inceput sa se dezvolte serviciile de posta si telegraf, au fost reorganizate si
modernizate postele, a crescut numarul oficiilor postale si de telegraf.

7
Comerțul interior și exterior. Bursele de mărfuri. Procesul de formare a pieței naționale.

Strâns legată de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea si

modernizarea comertului intern. Perioada dintre 1848 si primul razboi mondial a constituit o
creștere insemnată a pietei interne si comertului interior, a legăturilor economice dintre diferite
regiuni si zone, cât si a raporturilor comerciale externe.
Se inregistrează un fenomen de apariție si dezvoltare a unor noi forme de comert, atât in
cadrul comertului cu ridicata, cât si in cadrul comertului cu amanuntul. In cadrul comerțului cu
ridicata se dezvoltă comerțul bazat pe mostre. Deși a fost mai mult legat de comerțul exterior,
prin organizarea de expoziții naționale comerciale (1865 – Iasi, 1873 – Bucuresti, 1904), s-a
stimulat activitatea de comerț in general. O altă formă nouă este reprezentată de comertul de
bursă, bursele fiind infiintate la Galati, Brăila, Constanța (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste
baze noi se diversifică si extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul,
mandatul etc.), dezvoltându-se in acest mod forma tipică de comert capitalist, si anume comertul
pe credit. Reclama comercială se generalizează inclusiv prin organe de presă cu continut specific,
iar societătile anonime ca formă de organizare a activitătii comerciale au căpătat o extindere tot
mai mare. In preajma Primului Război Mondial au funcționat 60 de societăti anonime comerciale,
dar cele mai multe au fost create după 1910.
Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat legăturile economice
dintre România și Transilvania. Un rol important l-a jucat, în acest sens, joncțiunea căilor ferate.
Se produsese de fapt o anumită diviziune socială a muncii în teritoriile de la est si sud de Carpati,
cu o predominanta agrara si Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat. Multe ramuri
industriale din Transilvania au depins atât de baza de materii prime din Romania veche cât si de
piața acesteia de desfacere. Multe intreprinderi transilvanene își orientaseră chiar structura
producției in funcție de specificul pieței din România veche.
In Tara Româneasca și Moldova activitatea comercială se desfasura sub forma comerțului
periodic in targuri anuale si saptamanale, sub forma ambulanta sau sub forma comertului stabil
din orase. Expresie a extinderii productiei de marfuri si a importului, numarul negustorilor a
crescut mult iar posibilitatile de castig ale negustorilor mari si mijlocii erau insemnate. Datorita
rolului lor de centre regionale de schimb, numeroase asezari precum Targu-Jiu, Pitesti,
Campulung, Buzau, Ramnicu-Sarat au devenit orase importante.
Pe masura dezvoltarii comerțului, a avut loc si în acest domeniu un proces de concentrare
și centralizare a capitalului. O pârghie a centralizarii capitalului comercial a fost instituirea
societăților pe actiuni.
In Transilvania si Banat comerțul interior a marcat, de asemenea, o creștere iar bâlciurile
anuale și săptamanale aveau loc în mai toate localitățile importante.
Pe ansamblu, trebuie spus insă că deși progresase mult si acumulase multe averi,
burghezia comercială din toate provinciile era incă mult sub nivelul de dezvoltare al celei din
vestul european.
Intrarea tot mai puternică a României pe făgașul capitalismului a determinat o continuă
creștere a comerțului exterior, astfel că din 1863 până în 1896 acesta a sporit cu peste 200%. O
trasatură specifică a constat în creșterea importului într-un ritm mai rapid decât a exportului si,
respectiv, de 4,4 ori.
Exportul
Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comerț exterior, este atins
în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depășind multe tări,

8
precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. In schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a
ocupat locul 9 în Europa, depășind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc. In exportul
României predominau produsele cerealele (aproximativ 70 – 80%), lemnul, petrolul, legumele.

Importul atinge si el o valoare maxima tot in anul 1911, insa a avut fluctuatii mai
frecvente decit exportul, mai ales ca tendintele de crestere si scadere ale importurilor au avut
durate mai lungi. Avind in vedere valoarea importului pe cap de locuitor, Romania a ocupat
aceeasi pozitie (locul 9), depasind Austro-Ungaria, Rusia etc. Din punct de vedere al structurii s-a
inregistrat o predominare a masinilor, utilajelor si echipamentelor industriale, precum si a
materiilor prime si semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. De asemenea, pina la
sfirsitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat textilele. Dupa 1900 insa, aceste
marfuri au fost importate intr-o proportie tot mai mica, ajungind la 16,07%. Oricum, si in preajma
Primului Razboi Mondial, masinile si utilajele, materiile prime, produsele textile
(semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total importuri.

Principalii parteneri comerciali ai Romaniei au fost: Austro-Ungaria, Germania, Anglia,

Franta. La inceputul secolului al XX-lea, insa, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale
s-a aflat Belgia. In 1911, aceasta valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200
milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele romanesti un puternic
reexport in celelalte tari occidentale. Balanta romano-belgiana a fost insa net in favoarea
Romaniei: 292 milioane lei exportul romanesc in Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia.
Pe ansamblul schimburilor comerciale insa locul principal l-a detinut Germania.

In Transilvania si Banat, comertul exterior a avut de infruntat o situatie complicata.

Transilvania era inglobata in uniunea vamala austriaca, prin aceasta cautandu-se, pe de o parte, sa
se rupa relatiile economice cu Tara Romaneasca si Moldova, iar pe de alta parte sa asigure
industriei austriece o piata de desfacere si o sursa ieftina de aprovizionare cu produse miniere,
agricole si lemn.

Circulatia monetara, creditul si bancile. Finantele publice

In Tara Romaneasca existau, in aceasta perioada, 70-80 de feluri de monede, provenind

din cele mai variate tari, in timp ce leul imaginar, continua a servi drept moneda de calcul.
Neavand insa o existenta reala, situatia acestuia era complicata in sensul ca de multe ori apareau
confuzii iar cursul leului putea fi manevrat usor in functie de diferite interese.
Incercari de a pune capat haosului monetar au fost facute de domnitorul Ghica, de A.I.
Cuza, dar problema monedei nationale a fost rezolvata dupa detronarea lui Cuza in aprilie 1867,
cand a fost promulgata legea pentru infiintarea unui nou sistem monetar si pentru fabricarea
monedelor nationale. Potrivit ei, moneda nationala urma sa se numeasca « leu », pentru a tine
seama de obisnuinta populatiei.
Pe acest fundal s-a infiintat in 1880, in baza legii depuse de Ion C. Bratianu ca ministru de
finate, Banca Nationala a Romaniei – institutul de emisiune al tarii. B.N.R. a fost infiintata ca
institutie mixta – de stat si particulara – sub forma unei societati pe actiuni. La 1 ianuarie 1901,
statul s-a retras din calitatea de actionar la B.N.R., iar in felul acesta a devenit banca integral
particulara pana la primul razboi mondial.

9
 Având principiile de organizare specifice tuturor bancilor centrale, create in secolul al
XIX-lea, BNR a fost o banca mixta, in care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social
initial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Infiintata din initiativa burgheziei
industriale, reprezentata de PNL, capitalul particular a apartinut acestei categorii de burghezii
romanesti, astfel ca BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special in jurul
familiei Bratianu.
Atributiile BNR au fost diverse, dar cea mai importanta a fost monopolul emisiunii
monetare. In primii ani de la functionare s-a inregistrat o crestere accentuata a masei de bancnote
puse in circulatie, insa spre sfirsitul deceniului noua BNR va lua unele masuri menite a intari
bazele circulatiei monetare. In 1892 rezervele de acoperire monetara au fost marite de la 30%
(1880) la 40%, din care 30% au fost devize asupra pietelor Londrei si Berlinului.
Pe lânga acest rol deosebit ca banca de emisiune, BNR a jucat si rolul de banca centrala
comerciala, putand prin intermediul operatiunilor de scontare si reescontare (singura banca ce
avea acest drept, sa controleze in fapt intregul sistem de credit romanesc).
Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabila aducatoare de beneficii pentru
actionari: dividendele primite de acestia au crescut permanent, iar cursul actiunilor BNR au
crescut de asemenea de aproape 5 ori.
Inca din primul an de functionare B.N.R. si-a creat agentii in mai multe orase ale tarii si a
dat un impuls infiintarii de banci comerciale si banci speciale.
Infiintarea BNR a avut o importanta deosebita pentru dezvoltarea capitalista a tarii, a
economiei. In jurul sau s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul
din tipurile de banci inregistrate pe plan mondial: bancile comerciale, bancile de ipoteca, societati
de asigurare, banci populare etc. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere si activitatea
bancilor care au functionat cu capital strain, multe din ele formindu-se in jurul vechilor case de
banca sau ca filiale a unor banci internationale.
In Transilvania situatia a fost in ansamblu asemanatoare, dar au aparut unele diferente, in
sensul ca bancile cele mai puternice au apartinut capitalului austriac, german si maghiar, in timp
ce bancile romanesti, au avut o forta mai slaba, fiind mai mult de tipul bancilor populare:
“Albina” – Sibiu, “Furnica” – Fagaras, “Timisana” – Timisoara, 'Victoria' – Arad etc.
Infiintarea BNR a permis emisiunea sistematica a bancnotelor si cresterea volumului
acestora in circulatie. Monedele din aur, emise in 1883, incep sa dispara treptat din circulatie,
raminind doar cele de valoare mica. Prima aurului (agio) fata de argint a crescut ajungind in 1886
la 34,5% (raportul initial aur-argint in cadrul bimetalismului fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a
crescut si prin dreptul de circulatie al monedelor uniunii monetare latine, la care Romania aderase
din 1868, care au fost tot din argint. In aceste conditii, necesitatea renuntarii la bimetalism este
resimtita tot mai acut in Romania, desi relativ tirziu (Germania renuntase din 1873), dar nu atit de
tirziu ca in SUA (1900).
In 1890 Guvernul roman a adoptat legea de trecere la sistemul monometalist aur, lege care
va fi pusa in aplicare in 1892. Leul isi pastrez numai valoarea in aur (322,6 miligrame aur fin).
Deoarece rezerva de acoperire, marita la 40%, a fost formata in majoritate din devize, s-a trecut
de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic tuturor statelor.
Intre bancile aflate pe teritoriul romanesc existau legaturi de colaborare.
In ceea ce priveste creditul public, se practicau trei modalitati :
a) imprumuturile interne ale statului, contractate la particulari, altii decat B.N.R. ;
b) imprumuturile facute la B.N.R. ;
c) imprumuturile contractate in strainatate.

10
 Scopul acestor imprumuturi era : palta despagubirilor legate de emanciparea robilor si de
aplicarea legilor rurale; acoperirea unor deficite bugetare; construirea de cai ferate; acoperirea
unor imprumuturi contractate anterior.
Examinarea datoriei publice scoate in evidenta cresterea ei puternica in cursul celei de a
doua jumatati a secolului al XIX-lea, cat si faptul ca cea mai mare parte din ea era catre
strainatate. Povara datoriei publice a dus la cresterea fiscalitatii care cadea cel mai greu pe tarani.

Pătrunderea capitalului străin. Consecințe

Pătrunderea capital străin in economia romaneasca a fost favorizata atat de

particularitatile situatiei financiare a tarii, cât și, mai ales, particularitatile si slabele rezultate ale
acumularii primitive de capital.
In conditiile unor rezultate nesemnificative ale acumularii interne si a unei slabe initiative
a capitalului particular, in Romania statul nu s-a putut transforma intr-un “inlocuitor”, al acestuia,
datorita tocmai situatiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-a bazat mult timp numai pe
categoriile si clasele sociale cu adevarat productive: in primul rind taranimea, meseriasii,
comerciantii. Existenta unui puternic capital camataresc nu a modificat situatia, caci dupa cum
arata cu justete K. Marx, capitalul camataresc “nu schimba modul de productie, ci se aseaza pe
acesta ca un parazit si-l duce intr-o stare jalnica”. In fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un
rol, tocmai pentru ca el se limita la aceleasi forme camataresti de credit, forme mai moderne de
institutii de credit neavind forta economica necesara.
In acelasi timp insa necesitatile impuse de modernizarea capitalista solicitau mari sume de
bani. S-a estimat ca numai pentru a construi o retea minima de cai ferate, a infiinta o banca de
emisiune si o institutie de credit, ar fi fost necesara suma de 1 miliard de lei.
In acest context era evident ca solutia care se impunea era aceea a capitalului din afara.
Trebuie sa subliniem de la inceput, o astfel de solutie a fost adoptata de toate tarile, cu exceptia
celor trei state exportatoare de capital la aceasta data: Anglia, Franta si Germania, mai tirziu. Nu
faptul in sine al utilizarii capitalului strain reprezinta un element negativ ci modul cum este
utilizat, conditiile in care capitalul strain patrunde si actioneaza. In majoritatea cazurilor utilizarea
capitalului strain a dus la o accentuare a dependentei economice si uneori politice fata de tarile
exportatoare de capital.
Patrunderea capitalului strain in Romania nu a fost de la inceput un aspect de la sine
inteles. Obtinerea unui profit cit mai mare reprezinta obiectivul principal al capitalului strain, dar
obtinerea acestui profit trebuie sa fie asigurata. Ca urmare, prezenta capitalului strain a fost destul
de firava pina la sfirsitul deceniului noua, fiind concretizata mai ales in marfuri, sau in prezenta
diferitilor capitalisti de origine straina, insa in mod individual, nesistematic.
Stabilizarea si consolidarea sistemului politic burghez in Romania, a creat un cadru mai
favorabil pentru patrunderea capitalului strain, care incepe sa nu mai considere ca o investitie in
Romania era, dupa expresia bancherului francez Rotschild, “o aventura”, ci o posibilitate tot mai
evidenta de mari profituri.
Ca urmare, patrunderea capitalului strain s-a realizat tot mai activ si sistematic pe calea
investitiilor directe. El a fost prezent in majoritatea ramurilor industriale, dar prezenta cea mai
semnificativa, a avut-o in industria petrolului. In momentul in care, prin descoperirea motorului
cu explozie interna, resursele petroliere ale tarii au devenit obiectul invaziei capitalului strain.
Patrunderea sa a fost favorizata si de legea minelor din 1895.

11
 Capitalul german a avut pozitia cheie in industria petrolului romanesc. Cea mai
importanta societate petroliera “Steaua romana” care dadea o productie reprezentind 29,22% din
productia de petrol a Romaniei in 1914, a fost cu capital german. Pe a doua pozitie s-a aflat
capitalul anglo-olandez care creeaza societatea “Astra romana” de fapt o filiala a marelui trust
petrolier “Royal Dutch Shell”. In fine, si capitalul american se face prezent prin crearea societatii
“Romano-Americana”, fiind o filiala a trustului Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase
societati cu capital franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul romanesc a fost prezent in
industria petrolului pe pozitia a treia, dar intreprinderile romanesti erau mici, cu o pondere slaba
atit in productie cât și în rafinare.
Pentru a sustine aceste investitii, capitalul strain a infiintat si o serie de banci. Realizarea
lor a fost favorizata si intermediata de vechile case de banca, ele insele apartinind unor straini,
desi impaminteniti mai de mult timp in tara. De exemplu, cea mai cunoscuta banca cu capital
strain, Marmorosh Blank, s-a format prin intermediul casei de banca Iacob Marmorosh, fiind
principalul pivot al capitalului strain in sistemul bancar, avind mari interese in industria
romaneasca (fabricile Letea Bacau, Chitila, Steaua Romana etc.). Aceasta banca a inaugurat
procesul participarii capitalului bancar in industrie.
Perioada de la 1848 pana la primul razboi mondial a constituit un important progres
economic. Totusi, comparativ cu tarile din vestul Europei, societatea romaneasca avea o
economie slab dezvoltata, predomninant agrara, cu o industrie insuficienta si un sistem bancar
abia inchegat, dependenta intr-un inalt grad de capitalul strain.
Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile
necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea
industriei în ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un
cadru geografic-statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe
teritoriul românesc, asigurându-se astfel pieţei interne o deplină unitate.
Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la
14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor
ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235 %, cele mai
importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două
probleme esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia
străină, şi aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, valorificarea noului
cadru politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată; România, care înainte de război era unul dintre cei mai mari
exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei “prin noi înşine”, care
viza asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor economiei
naţionale, prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, fapt reflectat şi în sporirea
ponderii ministerelor economice în structura guvernamentală.
În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an,
unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc
în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7
milioane tone În 1936); locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după
Suedia; acelaşi loc (după Uniunea sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m3 În 1937).

12
România dispunea de o industrie petrolieră la nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia,
prelucrarea, transportul; În rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România
producea negru de fum, cauciuc sintetic, precum şi opt tipuri de locomotive, vagoane de toate
categoriile (călători, mărfuri, cisterne), autobuze, motoare electrice, aparate de radio, cazane cu
aburi de variate tipuri, elice şi piese speciale pentru construcţii navale, instalaţii petroliere la
nivelul tehnicii mondiale. Dintre realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă
avioanele româneşti, construite la IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse de statele
foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, avionul IAR 80, cu un plafon de II 500 m
şi o viteză de 530 km pe oră era pe locul 3 în Europa, iar IAR-81 se afla, din punct de vedere al
vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4 din lume.

Potrivit aprecierilor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din
necesităţile de produse industriale ale României.

13
BIBLIOGRAFIE

1. Anuarul Statistic al României, 1939 şi 1940; 1990.

2. Axenciuc, V., Tiberian, I., Premise economice ale formării statului
3. naţional unitar român, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
4. Badea Marin, Introducere în istoria economiei mondiale, Editura
5. Universul Juridic, Bucureşti, 2005
6. Dobrescu M.E., Mureşan M., Badea G., Mureşan D., (coordonatori),
Dicţionar de istorie economică şi istoria gândirii economice,Editura
All Bek, Bucureşti, 2005
7. Istoria contemporană a României (1918-2001), Ioan Scurtu,

14