lOMoARcPSD|21049290

Tamas Andrei-Lucian Istorie Economica (TC2)

Economie rurala (Universitatea Spiru Haret)

Studocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)
 lOMoARcPSD|21049290

Universitatea: SPIRU HARET

Facultatea: ŞTIINŢE ECONOMICE
Programul de studii: MANAGEMENT-IFR
Disciplina: ISTORIE ECONOMICĂ
Titlul lucrării: CONSECINȚELE INDUSTRIALIZĂRII ACCELERATE ASUPRA
RELAȚIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1950-1989
Tamaș Andrei-Lucian, anul 1, grupa 3
Numele cadrului didactic coordonator (tutorelui): Conf. univ. dr. Eugen Ghiorghiţă

CUPRINS
Cap. 1 – Instituționalizarea Europei Occidentale .................................................................. pag.1
Subcapitol: Generalități ...................................................................................................... pag.1
Procesele evoluției instituționale ..................................................................... pag.2
Cap.2 – Instituționalizarea României ..................................................................................... pag.3
Subcapitol: Importanța transhumanței ................................................................................. pag.3
Decalajul de nivel economic dintre România si restul Occidentului ................ pag.3
Principalele repere demo-economice ................................................................ pag.4
Principalele cauze ale dezvoltări economice mediocre a României ................. pag.4
Procesul de transformare a organismelor economice și sociale ........................ pag.4
Domeniile sociale și economice afectate de schimbările instituționale ............ pag.5
Principala structură instituțională după transformare ....................................... pag.5
Noua structură monetară ................................................................................... pag.6
Operațiunile fundamentale ale B.N.R ............................................................... pag.6
Efectele de ordin economic și monetar ale înființării B.N.R. ........................... pag.7
Elementele şi activitățile structurii publice de finanțe ...................................... pag.7
Cap.3 – Reforma Agrară în România ..................................................................................... pag.8
Subcapitol: Generalități ...................................................................................................... pag.8
Criteriile împroprietăririi ................................................................................... pag.9
Condițiile împroprietăririi ................................................................................. pag.9
Cap.4 – Revoluția Industrială ............................................................................................... pag.10

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Subcapitol Generalități ....................................................................................................... pag.10

Transformarea segmentului de industrie în România ..................................... pag.10
Legea din 1887 ................................................................................................ pag.11
Adaptarea privilegiilor pentru evoluția industriei ........................................... pag.11
Cap. 5 – Criza economică mondială din perioada 1929-1933 .............................................. pag.12
Subcapitol Generalități ...................................................................................................... pag.12
Repercursiunile crizei economice ................................................................... pag.12
Insuficiențe ale dezvoltării industriei românești până în anul 1940 ................ pag.12
Perioada interbelică pe plan european ............................................................. pag.14

CAPITOLUL 1
ECONOMIA ROMÂNEASCA DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
 Generalități
Dacă se afirmă faptul că până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, România a
cunoscut o perioadă de tranziție care s-a desfășurat de-a lungul a 80 de ani, de la feudalism la
pseudo-capitalism (între anii 1859-1939), în cazul trecerii la socialism după anul 1944, se poate
spune că ea a avut loc făra nici o “tranziție”, prin intermediul intervenției armatelor sovietice.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, una dintre cele mai urgente probleme de
rezolvat a fost redresarea economică, deoarece agricultura, industria și întreaga infrastructură
economică suferiseră daune și pierderi uriașe.
În 1945, agricultura scăzuse până la nivelul de după Războiul de Independenţă, iar foametea a
atins în 1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907. În judeţele Moldovei s-au produs în acel an
doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai puţine decât ar fi fost necesare pentru hrănirea
populaţiei.
Procesul complex de tranziţie, care viza inițial făurirea statului de drept şi a economiei de piaţă, a
necesitat, însă, restructurarea profundă a sistemului economic, având la bază economia de piaţă
liberă şi ca element activ, dinamic - libera concurenţă-, ceea ce a implicat nu numai o amplă
reconstrucţie instituţională, ci şi o ajustare economică structurală semnificativă, într-un timp
istoric concentrat, în concordanţă cu contextul noului mileniu, aflat sub semnul integrarii
economice şi intercondiţionării relaţiilor economice şi comerciale la nivel regional şi mondial.

 Scurt istoric al desfășurării evenimentelor

Din 6 martie 1945, se instalează la putere un guvern pro-comunist, condus de Petru Groza, iar la
30 decembrie 1947, pe fondul ocupației armatei sovietice în România, Regele Mihai a fost
obligat sa abdice, proclamânduse astfel “Republica Populară Romană”.

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

1
Când analizăm formarea economiei socialiste şi creşterea economică a României din perioada
1948-1989, trebuie să ne referim, în primul rând, la Conferința Națională a Partidului Comunist
Roman (PCR) din octombrie 1945, care a croit drumul urmat de România timp de peste patru
decenii. Motivând necesitatea înlăturării ”exploatării capitaliste” conform dogmei marxiste şi a
dezvoltării economice în ritmuri înalte, Conferinţa a fixat ca principale obiective crearea
sectorului socialist de stat, industrializarea şi electrificarea ţării, precum şi trecerea la economia
planificată socialistă de tip imperativ, conform modelului sovietic.
Sectorul socialist de stat s-a format începând cu etatizarea BNR în decembrie 1946 şi a continuat
cu naţionalizarea întreprinderilor industriale şi miniere, de transport, bancare şi de asigurări,
precum şi a bogăţiilor subsolului, apelor şi pădurilor, în baza noii Constituţii adoptate la 13
aprilie 1948, a Hotărârii Plenarei Partidului Muncitoresc Roman (PMR) din 10-11 iunie 1948 şi
a Legii din 11 iunie 1948, aprobată în regim de urgenţă de Marea Adunare Naţională.
Au mai fost naţionalizate printre altele și Societatea Română de Telefoane şi Societatea Română
de Radiodifuziune în noiembrie 1948; naţionalizarea s-a extins şi asupra hotelurilor, unităţilor
comerciale, cinematografelor, unităţilor de sănătate, iar prin Decretul nr 218, naţionalizarea s-a
extins şi asupra unor categorii de locuinţe.
Pregătirile pentru naţionalizarea celor 8894 de întreprinderi au început cu un an înainte, când, în
iulie 1947, a fost numită şi activată Comisia ministerială pentru controlul asupra materiilor prime
şi desfacerii produselor. În octombrie 1947 a început inventarierea întreprinderilor private din
domeniul industriei, comerţului şi transporturilor şi s-a format Comisia superioară de
naţionalizare, precum şi comisii la nivel judeţean şi colective operative la nivelul întreprinderilor.
Toate pregătirile s-au desfăşurat în secret, astfel încât, pe 11 iunie 1948, la ora 6 dimineaţa,
autorităţile numite au ocupat birourile directorilor şi au interzis sustragerea oricărui act sau
document, iar la ora 13, echipele pregătite au preluat conducerea întreprinderilor.
Problema industrializării şi electrificării, relevată în documentele adoptate la respectiva întrunire
politică desfăşurată în primul an postbelic, când nivelul venitului naţional reprezenta doar 59%
comparativ cu 1938, potrivit datelor publicate în Anuarul statistic al României din 1988, nu era
nouă în peisajul doctrinar românesc.
Necesitatea respectivului proces pentru dezvoltarea economiei şi reducerea decalajelor faţă de
statele europene dezvoltate a fost relevată de numeroşi teoreticieni din domeniul economic şi
social, precum şi în programele de guvernare ale partidelor democratice în perioada interbelică şi
în primii ani postbelici. Ceea ce dădea notă distinctivă poziţiei doctrinare a PCR era faptul că
industrializarea era concepută nu numai ca un mijloc de asigurare a unui progres economic în
ritm alert, ci şi ca un factor esenţial pentru instaurarea şi consolidarea unui sistem social-politic
opus celui al economiei de piaţă şi al democraţiei parlamentare.
Industrializarea reprezenta, în fapt, o cale pentru creşterea numărului şi influenţei sociale a
lucrătorilor manuali salariaţi (clasa muncitoare), categoria socială pe care marxist-leniniştii o
considerau ca fiind singura care putea asigura, pe plan economic, progresul neîntrerupt al unei
economii dominate de tehnologiile mecanice, iar pe plan social-politic, consolidarea dictaturii
proletariatului

1 1 Nota: Acest studiu a fost publicat în: Economia României după Marea Unire, Volumul I (coordonatori: Iancu A. și
Păun N.), paginile 155-175

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

În agricultură, pe lângă legiferarea cotelor obligatorii de produse care trebuiau predate către stat
şi crearea întreprinderilor agricole de stat, în martie 1949 a fost iniţiat procesul de colectivizare a
agriculturii prin înfiinţarea gospodăriilor agricole colective, odată cu înăsprirea prigoanei
împotriva ţăranilor înstăriţi (chiaburilor), prin confiscarea averilor, alungarea lor din sate şi
arestări în numele luptei de clasă, conform politicii oficiale a PMR de orientare marxist-leninistă.
Acelaşi tratament s-a aplicat şi unei alte categorii sociale deja expropriate de capitalurile fizice şi
financiare – burghezia. În anul 1959 a fost decretată interzicerea activităţilor economice
organizate pe baze capitaliste, în scopul declarat oficial al ”eliminării exploatării omului de către
om”. În primăvara anului 1962, Marea Adunare Naţională2 a proclamat încheierea tranziţiei la
economia socialistă (declarând ”victoria socialismului la oraşe şi sate”).
În 1948 a fost înfiinţat Comitetul de Stat al Planificării (CSP), instituţie-cheie în conducerea
planificată a economiei naţionale. Odată ce proprietatea socialistă a devenit preponderentă în
economie şi odată cu înfiinţarea CSP, au fost create condiţiile necesare trecerii efective la
planificarea de tip imperativ a economiei. Primii paşi făcuţi în această direcţie au constat în
elaborarea şi punerea în practică a planurilor anuale din 1949 şi 19504 , după care au urmat
planurile cincinale, începând cu perioada 1951-19555 .
În domeniul energiei electrice a fost elaborat şi implementat un plan decenal pentru perioada
1951-1960, care a fost considerat ca parte integrantă a planurilor cincinale 1951-1955 şi 1956-
1960 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit electrificarea României, în contextul promovării
politicii de industrializare.

 Structura investițiilor
Planul de stat lansat pe data de 24 decembrie 1948, urmărea realizarea a 5 obiective principale:
 dezvoltarea extensiva;
 autarhia economica;
 planul central si planificarea;
 investitii masive in industria grea in dauna celei de consum;
 sovietizarea industriei romanesti.

Nivelul investițiilor
Tabelul 1
Anul Industrie
1951 48,5%
1953 57,5%
1981 50,7%
1982 46,9%

2 Iancu A., ”Economia României după Marea Unire”, Volumul I, paginile 100-136

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

1983 48,0%
1984 51,7%

CAPITOLUL 2
DETERIORAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
 Urmările războiului
Teoria comerţului internaţional statuase destul de clar, până în anul 1940,
ideea potrivit căreia pentru dezvoltarea armonioasă şi eficientă a omenirii ar
fi suficiente următoarele condiţii:
 adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
 lărgirea aplicării principiilor liberului schimb în comerţul
internaţional.

Din nefericire, cele trei decenii scurse după declanşarea primului război
mondial şi până la încheierea celui de-al doilea război mondial (1914-1945)
au adus evoluţii3 contrare celor aşteptate, şi anume:
 distorsiuni grave ale circuitelor comerciale şi valutare internaţionale;
 abandonarea liberului schimb;
 exacerbarea concurenţei dintre ţările industrializate în căutarea de noi
debuşee;
 deteriorarea gravă a raportului de schimb (terms of trade) în comerţul
internaţional; formulat altfel, în perioada crizei agrare 1928-1936, ţările
exportatoare de materii prime (agricole şi neagricole) erau nevoite să
exporte o cantitate mai mare (în unele cazuri aproape dublă) de bunuri
pentru a importa aceeaşi cantitate de produse industriale dinaintea
crizei;
 reducerea considerabilă a capacităţii de cumpărare a ţărilor furnizoare
de materii prime în urma crizei din perioada 1929-1933 prin
deschiderea foarfecei preţurilor în defavoarea acestei categorii de ţări;
 evoluţia raportului de schimb (terms of trade) în defavoarea ţărilor
furnizoare de materii prime asociată cu procesul de „evadare” a
capitalurilor în urma declanşării crizei a adus unele ţări
neindustrializate în stare de faliment, fiind obligate să-şi declare starea
de incapacitate de plată a datoriilor externe (cazul României în anul
1932);
 ca urmare a diminuării încasărilor valutare ale ţărilor exportatoare de
materii prime, cererea lor de produse industriale a scăzut îngrijorător;

3 Moldovan R., ”Studii de istorie economică”, contribuții la caracterizarea dezvoltării forțelor de producție din
România, în perioada dintre cele două războaie mondiale, paginile 50-81.

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

escaladarea protecţionismului tarifar şi netarifar în majoritatea

covârşitoare a ţărilor:
 în general, ţările industrializate au impus măsuri agresive de
protejare în primul rând a agriculturii lor;
 în ţările producătoare şi exportatoare de materii prime au fost
accentuate eforturile de stimulare a dezvoltării industriei.

Este aproape unanim recunoscut faptul că refacerea economiei româneşti s-a

desfăşurat între anii 1945-1950, dar pentru a formula aprecieri cât mai
riguroase privind procesul de refacere şi încheierea lui, trebuie avute în
vedere numeroasele aspecte – economice, sociale, politice ş.a., unele
distincte, altele mai puţin evidente, dar care se interinfluenţează, uneori
stimulându-se reciproc în sensul dorit, iar alteori îngreunându-se, de
asemenea, reciproc, în realizarea dezideratului privind atingerea nivelului
economic antebelic.
La sfârşitul anului 1944 şi în prima parte a celui următor, activitatea
economică era canalizată, cu eforturi umane şi materiale deosebite, spre
satisfacerea nevoilor frontului, ceea ce a afectat grav nivelul de trai al
populaţiei.
Decalajul accentuat dintre cererea şi oferta de bunuri de consum individual a
determinat creşterea spectaculoasă a inflaţiei, extinderea deosebită a „pieţei
negre“, apelul la cartelări/raţionalizări de produse alimentare şi de altele,
toate acestea fiind însoţite şi de revendicări salariale.
Nivelul scăzut al resurselor materiale şi financiare, ca urmare a efortului de
război şi a distrugerilor provocate de acesta, dezorganizarea producţiei,
datorită stării transporturilor, a celor feroviare îndeosebi, blocarea devizelor
în străinătate, statutul conferit României prin Convenţia de armistiţiu şi mai
ales obligaţiile ei economice, stipulate în Convenţie, precum şi greutăţile
inerente procesului de trecere la producţia de pace a unora din industriile
care au produs pentru război ş.a., impuneau adoptarea unor măsuri cu
caracter etatist-dirijist, menite să contracareze sau măcar să limiteze stările
de lucruri extrem de grave şi să conducă la normalizarea vieţii
economicosociale, la sporirea producţiei, redresarea comerţului, a circulaţiei
băneşti, ameliorarea condiţiilor de trai ş.a.
Elaborarea unui ansamblu coerent şi eficient de măsuri în acest sens este
întârziată în bună măsură de disputele politice dintre factorii de putere
tradiţionali şi cei sprijiniţi şi/sau impuşi direct de reprezentanţii Moscovei,
privită ca centru de putere politico-militară, şi care impuneau orientarea
vieţii economico-sociale româneşti după modelul celei sovietice.

 Consecințele pătrunderii Uniunii Sovietice în economia românească au fost:

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

 ruperea legăturilor tradiționale cu Occidentul;

 izolare și mai completă față de cea din timpul suzeranității otomane din secolul al
XVIII-lea;
 exploatarea economică facută în mod direct din partea U.R.S.S, prin intermediul
sovromurilor (societăți mixte româno-sovietice, înființate în urma unui acord
economic incheiat la Moscova la 8 mai 1945, care activau în principalele sectoare
ale economiei românești).
În prima jumătate a anului 1947, Partidul Comunist a acţionat pentru a-și mări controlul asupra
tuturor ramurilor economiei. Planificarea și conducerea centralizată erau la ordinea zilei și toate
măsurile pe care le-a luat s-au dovedit a fi doar faza pregătitoare în vederea naționalizării
industriei și colectivizării agriculturii.
La 5 aprilie, un nou Minister al Industriei și Comertului și-a asumat puteri lărgite în strângerea și
distribuția bunurilor agricole și industriale de consum, alocarea materiilor prime pentru industrie,
regularizarea investițiilor în întreprinderile particulare și deținute de stat și în controlarea
creditelor. Transformarea economiei românești în conformitate cu modelul sovietic a fost însoțită
de integrarea ei in blocul sovietic.

 Acumularea capitalului în perioada socialismului

După jaful resurselor practicat de Germania în România în perioada premergătoare celui de-al
Doilea Război Mondial și în timpul războiului, în perioada 1945–1947 a început jaful sistematic
sovietic, România fiind tratată ca țară învinsă în război.
Din anul 1948, timp de mai mult de un deceniu, potențialul de dezvoltare a României a fost
afectat de costurile transformărilor instituționale și economice impuse de construirea sistemului
socialist sub ocupație sovietică, precum și de plata unor despăgubiri uriașe de război către URSS,
în sumă de 300 mil. dolari (prețuri 1938) și eșalonate pe șase ani, constând în proporție de 50%
din livrări de petrol, 15% cereale, animale și lemn, diferența reprezentând-o transferul de
mijloace de transport și tehnologie industrială, la care s-au adăugat 470 mil. dolari restituiri, 200
mil. dolari reîntregiri şi drepturi, 75 13 mil. dolari pentru întreţinerea trupelor sovietice.4
Transferurile în contul despăgubirilor de război s-au efectuat prin intermediul sovrom-urilor,
societăți mixte româno-sovietice înființate în 1945, care au controlat practic întreaga economie a
României până în 1956.
În același timp, în mod forțat și abuziv, s-a format capitalul de stat practic în toate sectoarele
economiei, prin desființarea/confiscarea proprietăților private. În iunie 1948 a fost adoptată
Legea nr. 119 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi
de transporturi, un număr de peste 8.000 de întreprinderi devenind cu capital de stat în mai puțin
de un an.

4 Păun Nicolae (2018), ”De la economia mixtă la economia de tip sovietic”, pagina 125-126

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Trebuie precizat că, din punctul de vedere al conținutului juridic al termenului „naționalizare”,
sub aspectele rațiunilor de „interes public general” și al „dreptei despăgubiri”, acest act a
reprezentat mai degrabă o formă de expropriere. Statul ar fi urmat să acorde despăgubiri
proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, constituindu-se în gestiunea
Ministerului de Finanțe un Fond al industriei naționalizate, care trebuia să emită obligațiuni ce
urmau a fi răscumpărate ulterior din beneficiul net al întreprinderii naționalizate.
Acest sistem practic nu a funcționat, ceea ce și fusese ab initio conceput. Printre prevederile
abuzive ale acestei legi se numărau cele conform cărora drepturile de despăgubire se stabileau de
către comisii formate din trei magistrați ale căror decizii erau definitive, fără posibilitatea vreunei
căi de atac, iar datoriile neprevăzute în pasive, precum și pierderile provenite din proasta
administrare a întreprinderii înainte de naționalizare trebuiau deduse din cuantumul despăgubirii.
Erau excluși de la despăgubiri slujbașii statului care s-au îmbogățit ilicit pe perioada exercitării
serviciului, precum și cei care au plecat clandestin sau fraudulos din țară. Menționăm, în acest
context, că au fost exceptate de la naționalizare companiile şi activele instituţiilor pe care Armata
Roșie și guvernul sovietic le preluaseră, în perioada 1944–1947, în favoarea Uniunii Sovietice.
În sectorul agricol, autoritățile comuniste au încercat să instaureze modelul de inspirație sovietică
colhoz/sovhoz, printr-o colectivizare forțată care a început în 1949 și s-a prelungit până în 1962.
Menționăm că, printro reformă agrară anterioară (Legea nr. 187/1945), fusese expropriată o
suprafață de circa 1,5 mil. hectare aparținând proprietarilor cu peste 50 hectare, în urma acesteia,
numărul exploatațiilor agricole crescând cu circa 2,2 mil. față de anul 1930.
În același timp, sub ocupație sovietică, considerată ca obligație a României decurgând din
Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, au fost expropriate pământurile și proprietățile
agrare ale etnicilor germani din Transilvania, mulți dintre aceștia fiind deportați în URSS pentru
a contribui la munca de reconstrucție. În consecință, după numai câțiva ani în care România s-a
confruntat cu fenomenul foametei, pe fondul efectelor secetei severe din anii 1945 și 1946,
suprapuse dificultăților postbelice majore menționate, țărănimea și agricultura au suferit o nouă
lovitură.
Procesul de colectivizare și transformare socialistă a agriculturii prin crearea de CAP-uri și IAS-
uri (prin aplicarea Decretului nr. 133/1949) a întâmpinat o rezistență dârză din partea țărănimii
(circa 75% din populație în 1950), înregistrându-se o serie de abuzuri din partea autorităților
(confiscarea averilor țăranilor înstăriți, considerați chiaburi, 80.000 de țărani arestați și 30.000
implicați în procese publice). Etatizarea forțată a proprietății agricole a fost completată prin
Decretul nr. 83/1949, HCM nr. 308/1953 și Decretul nr. 115/1959, statul devenind proprietar a
încă circa 1,5 mil. hectare, în perioada 1949–1960, unele proprietăți fiind cedate „de bună voie”,
terenurile care nu puteau fi muncite în regie proprie, trecute în folosința IAS și unele suprafețe
transferate de la CAP-uri la IAS-uri.
Bilanţul la finele perioadei 1949–1962 consemna peste 6.500 de CAP-uri, care reuneau peste 3,1
mil. de familii şi care deţineau o suprafaţă totală de peste 8,8 mil. de hectare, sectorului socialist
revenindu-i 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă.5

5 Pop Monica (2018),” Aplicarea principiilor și relațiilor economice socialiste în România”, în Iancu Aurel, Păun
Nicolae (coord.), ”Economia României după Marea Unire”, paginile 151-155

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

După retragerea trupelor de ocupație, din anul 1960 a început un amplu proces de desovietizare a
societății romanești și de normalizare a relațiilor bilaterale cu statele din Occident, grav
deteriorate după naționalizare.

CAPITOLUL 3
INDUSTRIALIZAREA – MOTORUL CREȘTERII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
 Generalități
Dezvoltarea industriei României a constituit o preocupare constantă a economiştilor şi factorilor
politici de decizie, încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea. De la bun început, măsurile de
politică economică au presupus intervenţia statului pentru protejarea şi stimularea înfiinţării
întreprinderilor industriale.
În contradicţie cu principiile liberalismului economic şi ale liberului schimb, permanentizarea
intervenţiei statului a consacrat în timp caracterul artificial al procesului de industralizare a
României.
Politica de industrializare artificială s-a manifestat până în anul 1940 prin intervenţia
legislativului şi a executivului pe două planuri:
a) politica vamală protecţionistă (atât tarifele vamale din anii 1886, 1893, 1904, 1927, cât şi
barierele netarifare, respectiv controlul schimburilor comerciale şi valutare adoptate în
perioada 1933-1940);
b) politica de stimulare a industriei (legile de încurajare a întreprinderilor industriale din
1887 şi 1912).
Sub imperiul dictaturii de dezvoltare specifice socialismului, caracterului artificial i s-a adăugat
şi cel de forţare a industrializării. Aşadar, începând din anul 1950 industrializarea României a
avut un caracter artificial şi forţat.

 Scopul politicii de industrializare

Obiectivul declarat al socialismului a fost transformarea ţării din agrar-industrială6 în industrial-
agrară. România urma să se dezvolte „multilateral” pentru a dobândi o structură a ramurilor şi un
nivel cantitativ şi calitativ comparabil cu cele ale ţărilor dezvoltate.
Politica industrială a urmărit aplicarea principiului manoilescian al dezvoltării prioritare a
ramurilor industriei grele, ramuri cuprinse în aşa-numita Grupă A.
Adoptarea aceastei soluţii nu înseamnă că Mihail Manoilescu ar fi devenit între timp „mentorul”
socialismului de tip sovietic. Pentru ţările cu un nivel scăzut de dezvoltare al industriei,
dezvoltarea cu predilecţie a industriei grele era considerată calea unică şi sigură de garantare a
unei dezvoltări rapide şi aparent durabile a economiilor în ansamblu. De altfel, experienţa
6 Gondoș M., ”Cum sunt folosite posibilitățile de adâncire a cooperării cu marea industrie”, Revista economică,
nr.30 pag 5-7.

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

sovietică însăşi (1927-1945) reprezenta o confirmare a succesului aşteptat şi în cazul altor ţări în
curs de dezvoltare.

 Strategia industrializării
Politica de industrializare presupunea dezvoltarea cu prioritate a ramurilor industriei grele,
producătoare de bunuri de investiţii (bunuri de capital) sau de „mijloace de producţie” cum li se
mai zicea atunci.
Ideea dezvoltării prioritare a acestor ramuri nu era de sorginte bolşevică sau comunistă. În
literatura economică se conturase deja un curent de gândire care argumenta sensul acestei
strategii: dezvoltarea forţelor naţionale productive (Friedrich List) putea fi completă şi reală doar
prin dezvoltarea cu precădere a ramurilor cu o productivitate a muncii peste media naţională
(Mihail Manoilescu).
Deosebit de încurajatoare pentru argumentarea imperativului industrializării ţărilor slab
dezvoltate, în general, sunt şi concluziile studiului Societăţii Naţiunilor Industrialisation et
commerce extérieur publicat în anul 1945:
 Una dintre problemele decisive pentru dezvoltarea investiţiilor în industrie era
constituirea fondurilor necesare, altfel spus a capitalului financiar destinat investiţiilor. Se
estima că investiţiile autonome de capital extern în industriile ţărilor aflate la începutul
industralizării vor fi fost insuficiente pentru asigurarea necesarului.
 Soluţia sugerată de autorii lucrării elaborate sub egida celui mai înalt for mondial (mai
puţin autoritar însă până în 1945) viza constituirea surselor financiare pentru investiţiile
industriale din acumularea naţională.

 Impunerea unor ritmuri înalte de creştere economică

În perioada 1951-1989, dezvoltarea economiei s-a desfașurat pe baza planurilor cincinale și a
fost concentrată pe dezvoltarea industrială.7
Prin aceasta se urmărea transformarea Romaniei într-un stat industrial-agrar cu o economie
eficientă, lichidarea decalajelor de dezvoltare economică dintre zone, regiuni, județe și
apropierea nivelului dezvoltării economico-sociale a acestora, crearea unei structuri moderne a
economiei în profil de ramură, departamental și teritorial, în care industria să aibe rolul central,
alegerea și folosirea rațională în procesul dezvoltării a resurselor disponibile din fiecare zonă și
unitate teritorială, în concordanță cu nevoile țării și ale zonei sau unitații teritoriale.
În primii ani, industrializarea - considerată motorul creșterii economice în Romania s-a realizat
preponderent pe cale extensivă, prin mărirea personalului și a investițiilor, iar construirea
combinatului siderurgic de la Galați poate fi considerat ca fiind simbolul acestei politici de

7 Mihăilescu Al.,Iancu A., Giuvelea M., ”Resursele și structura industriei”, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, paginile 56-76.

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

industrializare prin forțe proprii - o dezvoltare, pentru a folosi expresia lui de Gaulle,„tous
azimutus”.

Industrializarea - ritm de creștere

Tabelul 2
1938 1950 1965
Industria chimică 100% 193% 1200%

Industria construcțiilor de mașini 100% 179% 2300%

Industria alimentară 100% 107% 382%

Dupa 1970, Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei, făra a ține cont de indicatorii
economici reali.
Autoritățile au investit în trei domenii principale:
 industria grea (siderurgie, construcții de mașini, aeronautică, industria extractivă și
industria chimică);
 infrastructură: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Poarta Alba-Midia-Navodari;
 proiecte cu caracter mai mult propagandistic decat economic: Canalul București-Dunăre
și transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic si Casa Poporului,
transformarea satelor, prin sistematizare, în orașe agro-industriale.

Astfel, ponderea investițiilor alocate industriei constructoare de mașini, energiei electrice și

termice, combustibililor, chimiei si metalurgiei, în intervalul 1980-1989, s-a situat între 17,7% -
28,9%; 10,8% - 25, 2%; 13,2% - 22,1%; 9,5% - 14,7% și 10%- 14,2%.

Tabelul 3
Anul Industrie
1951 48,5%
1953 57,5%
1981 50,7%
1982 46,9%
1983 48,0%
1984 51,7%

10

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Transpunerea în fapt a modelului producției industriale bazat pe industria grea s-a realizat într-un
efort investițional8, realizat prin forțarea investițiilor în acest sens, în defavoarea consumului
populației și cu prețul unor profunde dezechilibre sectoriale.
Investițiile efectuate în economia națională inregistrează o tendintă de creștere permanentă, de la
un interval la altul, pana in 1986, iar ulterior o tendință de scădere. În cadrul investițiilor
efectuate în economia națională, cele alocate industiei ocupă locul central, ele situându-se în
jurul valorii de 45-46%, în unii ani atingând chiar și procente de peste 50%.
Deosebit de semnificativă este alocarea investițiilor industriale pe cele doua grupe ale industriei:
 Grupa A, în care erau incluse ramurile producatoare9 de mijloace de producție, adică de
bunuri investiționale, respectiv: industria metalurgică, siderurgică, constructoare de
mașini s.a., a beneficiat de cea mai mare parte a investitiilor, pană la 80% pe întreaga
perioadă, apropiindu-se uneori chiar și de 90%.
 Grupa B, în care erau incluse industriile producatoare de bunuri de consum individual,
industria alimentară, textilă, de pielărie,s.a., a beneficiat, în medie, de aproximativ 11%
din totalul investițiilor industriale, rareori ajungand în jurul valorii de 16%.

Efectuarea unor investiții de asemenea proporții s-a concretizat în sporirea numărului de

întreprinderi, atât al celor de stat, cat și al celor cooperatiste (într-o măsura mai mică).

Numărul întreprinderilor industriale în perioada 1960-1989

Tabelul 4
Anul 1960 1970 1980 1985 1986 1987 1988 1989
Întreprinderi (nr.) Total 1658 1731 1752 1913 1048 1972 1091 1102
din care:
- industrie de stat de 1 1 1 1 1 1 1 1
subordonare 1319 1372 1334 1456 1520 1526 1532 1541
republicană și locală
- industrie cooperatistă 3 3 4 4 5 5 5 5
339 359 418 457 528 546 559 561

Numărul populației salariate specializată în industrie a crescut considerabil:

Tabelul 5

8 Georgescu G., ”România’s gross domestic product and national income”,1862-2010, paginile 32-44
9 Zaman G., ”Ways of improving foreign direct investment contribution to Romania’s sustainable development”,
University of Alba Iulia, vol.2, nr 14, paginile 10-21

11

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Anii Populație ocupată în Fonduri fixe ale industriei

Economie, mii persoane Mii persoane % în total populatie
ocupată
1950 8377,2 1000,7 12,0
1960 9537,7 1440,2 15,1
1970 9875,0 2276,8 23,0
1980 10350,1 3678,7 35,5
1985 10586,1 3927,8 37,1
1986 10669,5 3978,4 37,3
1987 10718,6 4013,8 37,4
1988 10805,4 4064,6 37,6
1989 10945,7 4169,0 38,1

În perioada 1950-1989 producția industrială totală10 a crescut de 44 ori, în ritm mediu anual de
10,2%, cea a ramurilor din grupa A de 61 de ori, iar cea a ramurilor din grupa B de 25 ori, în ritm
mediu anual de 11,1% și respectiv 8,6%. Creșterea mai mare s-a inregistrat până în 1980, ulterior
ritmul mediu anual fiind de 3,3% în anii 1981-1989 și de 2,6% în anii 1986-1989.
În perioada 1950-1989, a crescut producția principalelor produse industriale, astfel:
Tabelul 6
Produsul Unitatea de 1938 1989 Nivelul maxim
măsură
Energie electrică Mil. kwh 1130 75851 1989
Țiței extras Mii tone 6594 9173 1970 = 13377
Tractoare Bucăți 0 17124 1983 = 77142
Combine pentru recoltat păioase și porumb Bucăți - 5649 1985 = 6806
Autocamioane Bucăți - 13515 1985 = 20788
Apartamente din fondurile Statului Număr - 54979 1981 = 150509
Incalțăminte din piele Mil. perechi 3 52 1980 = 64

10 Pavelescu F.M., ” Acumularea capitalului și creșterea economică în România în cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea”,Seria ”Probleme economice”,paginile 101-107

12

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Astfel, sub aspect strict cantitativ, rezultatele sunt remarcabile, dar ele eu fost insoțite de
neajunsuri numeroase de ordin calitativ. Unul din aspectele negative este acela că sporirea
fondurilor a avut loc în paralel cu un proces de creștere a gradului de uzură fizică si morală,
reînnoirea lor tehnică fiind nesemnificativa la nivelul ansamblului economiei naționale, prin
aceasta urmarindu-se micșorarea ratei amortizării și, implicit, a costurilor de producție.
Menținerea în funcțiune a utilajelor cu grad avansat de uzură fizică și morală impune o creștere
semnificativă a activității de intreținere și de reparații. Astfel, fondurile bănești alocate pentru
intreținere și reparații cunoaște o curbă permanent ascendentă, de la 21,7 miliare lei in 1975 la
80,0 miliarde lei in 1989. La acestea se adaugă și calitatea scazută a mărfurilor românești și,
implicit, lipsa de competitivitate pe piețele străine, care se resimte cu deosebire în comerțul
exterior și se masoară în deficitele balanței exterioare.
Dezvoltarea industriilor mari consumatoare de energie a dus la creșterea consumurilor energetice
ale industriei, având ca rezultat creșterea cheltuielilor de producție și scăderea profitabilității
activității industriale, iar în unele situații chiar la pierderi, care au fost suportate de bugetul
statului.

Ponderea consumurilor energetice și de energie electrică în industrie, din totalul consumurilor în

economie, în perioada 1981-1989
Tabelul 7
Consumuri 1981-1985 1986-1989
Consumuri energetice 73,9 77,2
Consumuri de energie electrică 77,4 79,5

Dezvoltarea doar a ramurilor preferate ale politicii industriale de atunci, s-a facut și cu prețul
neglijării, sau chiar sacrificării altor ramuri industriale, între care și industria alimentara, căreia,
între 1980-1989, i s-a alocat mai putin de 5% din totalul investițiilor industriale.
Oferta scăzută de produse alimentare pe piața internă a dus la apariția „pieței paralele”, a
prețurilor de speculă și, implicit, la diminuarea consumului populației și a nivelului de trai, dar si
la ingustarea pieței interne, un fenomen care are un efect de bumerang asupra posibilităților
viitoare de dezvoltare a unei parți a capacității de producție a industriei.
În prima parte a perioadei menționate, fenomenul a îmbrăcat forma mascată a unei mase
monetare disponibile și a creșterii economiilor populației. În cea de-a doua, el îmbracă forma
evidentă a deprecierii monetare, prin creșterea prețurilor și scăderea veniturilor reale ale
populației.

13

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Economia românească a fost, fără îndoială, cea mai strict centralizată si rigid planificată
economie din intregul lagăr socialist, o situație care a generat ineficientă, lipsă de flexibilitate și
descurajarea inițiativelor.
Prin accentul excesiv pus pe dezvoltarea industriei grele s-a creat un dezechilibru care a făcut ca
pe hârtie, țara să arate ca fiind una bogată, dar cu prețul sarăcirii populației. În mod paradoxal,
fabricile industrializării socialiste, în loc să producă îmbogațirea, produc în schimb sărăcie.
Pentru a atenua subutilizarea capacităților de producție, se recurge la importul de materii prime și
de energie, dar datorită utilajelor și tehnologiilor învechite,s e accentueaza criza energetică și de
materii prime, precum și slaba profitabilitate a industriei.
Se conturează astfel un cerc vicios, pentru depășirea căruia se apelează la folosirea parțială a
unor capacități de producție, conservarea altora, suprasolicitarea resurselor interne de
combustibili, de petrol îndeosebi s.a. Toate acestea nu reușesc însă să modifice principial efectele
negative ale politicii economice din acea vreme.
Subutilizarea cronică a capacităților de producție, deci implicit a forței de muncă din industrie,
mascată adesea prin concedii făra plată, program redus de lucru s.a , a limitat substanțial
creșterea produsului social și mai ales a venitului național dacă avem în vedere că în perioada
1985-1989 contribuția industriei la crearea produsului social și a venitului național reprezenta
circa 66% și respectiv 59%.

CAPITOLUL 4
REFORMA MONETARĂ DIN ANUL 1952
 Premise ale reformei monetare
Comparativ cu reforma monetară din anul 1947, reforma monetară din anul 1952 are şi conotaţii
politice, fiind iniţiată şi coordonată de Partidul Muncitoresc Român, nu de instituţiile abilitate
(Banca Naţională şi/sau Ministerul Finanţelor). Actul normativ al noii reforme a fost Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 147 din 26 ianuarie 1952.
În preambulul HCM erau precizați factorii cu acţiune negativă care au determinat realizarea noii
reforme monetare:
1) În perioada scursă de la reforma monetară din anul 1947 „speculanţii şi alte elemente
capitaliste de la oraşe şi sate” duseseră „o muncă de subminare a puterii leului şi
dezorganizarea circulaţiei mărfurilor între oraş şi sat”.
2) Preţul produselor agricole pe piaţa „liberă” crescuse de peste trei ori comparativ cu
nivelul din 1947, în vreme ce preţurile produselor industriale cerute de ţărani rămăseseră
aproximativ la acelaşi nivel. Astfel, în perioada 1947-1951 se crease un dezechilibru din
ce în ce mai accentuat între cerere şi ofertă pe piaţa bunurilor de consum, respectiv între
deţinerile de numerar şi posibilităţile statului de asigurare a volumului de mărfuri pe baze
de cartele.
3) În acelaşi preambul se sublinia faptul că ritmul de creştere a agriculturii rămăsese în urma
ritmurilor înregistrate de industrie şi construcţii. Cu alte cuvinte, producătorii agricoli
14

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

care nu se încadrau în restricţiile cooperativizării şi nu contribuiau la colectarea cotelor

de produse agricole care erau destinate consumului muncitorilor erau declaraţi
„speculanţi”, contribuind la creşterea preţurilor produselor agricole. Tot în preambul se
menţiona:
4) Circulaţia monetară era slăbită de persistenţa unor bancnote vechi, unele de pe vremea
monarhiei, altele falsificate, respectiv semne băneşti „de proastă calitate”.
5) Acumularea unor mari sume de bani în circulaţie peste emisiunile oficiale ar fi dus la
scăderea puterii de cumpărare a leului, făcând necesară o nouă reformă monetară.
6) Reforma ar fi revalorizat leul prin mărirea parităţii lui în aur.

O a doua reformă monetară a fost necesară în majoritatea ţărilor în faza de tranziţie la socialism,
la începutul deceniului 6: octombrie 1950 – Polonia, ianuarie 1952 – România, mai 1952 –
Bulgaria, iunie 1953 – Cehoslovacia.
Reformele au avut drept scop, realizat de altfel, modificarea etalonului preţurilor şi a conţinutului
de aur al unităţii monetare, schimbarea semnelor băneşti cu altele noi, la un anumit raport de
preschimbare fără limită de sumă şi reevaluarea depunerilor de economii la un raport mai
favorabil decât cel de preschimbare.

 Modificările aduse de reforma monetară din 28 ianuarie 1952

1. Au fost emise două categorii de semne monetare:
- bancnote ale Băncii de stat a Republicii Populare Române cu valoare nominală de
10, 25 şi 100 de lei;
- bani de stat, respectiv bilete de tezaur emise de Ministerul Finanţelor11, în general
neconvertibili cu valoare nominală de 1, 3 şi 5 lei. Biletele au fost puse în circulaţie
până în anul 1966, an în care au fost înlocuite cu bancnote ale Băncii Naţionale de 1,
3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei. Monedă divizionară din metal a avut valori nominale de
1, 3, 5, 10 şi 25 de bani, respectiv, după 1966 1, 3 lei, 5, 10, 15 şi 25 de bani.

2. Elementele tehnice ale reformei au constat în:

 Conţinutul în aur al leului (convenţional): 88,1622 mg - titlul de 900 ‰ (79,346 mg
aur fin);
 Preţul oficial: un gram de aur = 12,45 lei;
 Acoperirea monetară în aur şi devize cu acoperire aur în raport de 25% din totalul
angajamentelor la vedere;
 Raportul de preschimbare: 100-400 lei vechi pentru 1 leu nou.

11 Maievschi Mihail ”Contribuții la istoria finanțelor publice ale României”, paginile 50-55

15

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

3. Eroarea comisă în 1947 prin plafonarea sumelor de preschimbat a fost evitată în anul
1952. Preschimbarea bancnotelor a fost efectuată diferenţiat, sumele mai mici beneficiind
de condiţii mai avantajoase, după cum urmează:
 Cetăţenii şi întreprinderile particulare au avut dreptul să preschimbe:
a) prima mie de lei vechi la raportul de 100:1;
b) a doua şi a treia mie de lei vechi la raportul 200:1;
c) începând cu cea de-a patra mie de lei vechi la raportul de 400:1.
 Organizaţiile de stat, cooperatiste şi obşteşti au preschimbat la raportul de 200:1.
Depozitele spre fructificare (de economii) la CEC au fost recalculate astfel:
a) depozitele având un sold de până la 1000 de lei vechi la raportul de 50:1;
b) a doua şi a treia mie de lei vechi la raportul de 100:1;
c) începând cu a patra mie de lei vechi la raportul de 200:1.
 Disponibilităţile în conturi ale întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor de stat,
cooperatiste şi obşteşti şi ale gospodăriilor agricole colective au fost recalculate la
raportul de 20:1.
 Disponibilităţile în conturi ale întreprinderilor industriale şi comerciale particulare au
fost recalculate la raportul de 20:1, până la nivelul corespunzător salariilor calculate
pe ultima chenzină, iar restul la raportul de 200:1. Condiţiile de preschimbare stabilite
evidenţiază obiectivul reformei de echilibrare a monedei numerar cu moneda
scripturală, în sensul retragerii de piaţă a surplusului de numerar existent încă la
populaţie („la saltea”).
4. Raporturile de preschimbare ale numerarului şi banilor scripturali au fost corelate cu
raporturile de preschimbare ale preţurilor şi veniturilor populaţiei. Astfel, preţurile,
tarifele, salariile, pensiile, bursele şi ajutoarele familiale de stat au fost recalculate la
raportul de 20:1.

 Consecinţe ale reformei monetare din anul 1952

Obiectivul realizat al reformei l-a constituit în esenţă nivelarea preţurilor12 între piaţa
reglementată şi controlată de stat pe de o parte şi piaţa liberă, aşa-numita „piaţă neagră” pe de
altă parte.
Eliminarea surplusului de numerar deţinut de „speculanţi” a fost urmată de comprimarea
preţurilor mai cu seamă la bunurile de larg consum de primă necesitate, contribuind la majorarea
relativă a puterii de cumpărare a populaţiei.
Reforma monetară din anul 1952 conservă ruptura faţă de rezerva de aur care nu are funcţia de
acoperire a emisiunii de monedă (numerar, scripturală, credite).
Redefinirea leului printr-un conţinut formal de aur mai mare a făcut posbilă îmbunătăţirea
cursului valutar oficial al leului din punct de vedere „optic” sau „estetic”.
Este consacrat astfel principiul emisiunii de monedă „conform nevoilor economiei”.

12 Mureșan M., Mureșan D., ”Istoria economiei”, ediția a doua, paginile 76-81

16

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

 Redefinirea monedei naţionale în anul 1954

Redefinirea parităţii oficiale în aur a monedei naţionale a fost determinată de reformele monetare
de la începutul deceniului 6 din URSS şi a altor state socialiste. Aprecierile monedelor acestor
ţări antrenau efecte negative asupra operaţiunilor de import ale României din aceste ţări.
În conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 127 din 31 ianuarie 1954, conţinutul de
aur al leului a fost din nou modificat:
- Leul a fost definit printr-o cantitate de aur fin de 0,148112 g;
- 1 Dolar = 6 lei la cursul oficial; la cursul oficial cu primă 1 $ = 12 lei.

 Componenţa sistemului bancar socialist

Noul aparat bancar mult simplificat a centralizat operaţiunile de credit, de decontări fără
numerar, de casă şi a operaţiunilor valutare.
Restrâns la maximum, noul sistem bancar avea următoarea structură:
1) Banca Naţională (denumită iniţial „a Republicii Populare Române” şi ulterior „a
Republicii Socialiste România”);
2) Banca de Investiţii;
3) C.E.C.;
Noile institute de credit aveau sucursale şi filiale răspândite pe întreg teritoriul ţării.
Sistemul bancar socialist a fost ulterior completat prin:
4) Banca Agricolă, înfiinţată în anul 1955 (după desfiinţarea băncilor mixte româno-
sovietice), desfiinţarea ei în anul 1961şi reînfiinţarea ei în anul 1970. Ulterior a funţionat
până în anul 198913 sub denumirea Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară;
5) Banca Română de Comerţ Exterior, înfiinţată în anul 1968, prin reorganizarea şi
transferarea de la Banca Naţională a Departamentului Operaţiilor Externe.

Atribuţiile B.R.C.E. erau:

 efectuarea încasărilor şi plăţilor privind operaţiunile de comerţ exterior, prestările de
servicii internaţionale şi operaţiunile de schimb valutar;
 cumpărarea şi vânzarea de valute străine, efecte de comerţ şi titluri de valoare în valute
străine;
 primirea şi acordarea de credite din şi în străinătate;
 creditarea în lei a activităţii economice cu străinătatea;
 administrarea disponibilităţilor în valute străine;
 avalizarea şi girarea efectelor de comerţ în valute străine;
 primirea şi emiterea de garanţii pentru angajamentele de plată în străinătate;

13 Axeniuc V., ” Produsul intern brut al României” 1862-200, paginile 98-108

17

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

 păstrarea mijloacelor băneşti ale întreprinderilor de comerţ exterior.

În anul 1989 sistemul bancar românesc era un „sistem unitar, concentrat şi centralizat cu capital
de stat în domeniul creditului, decontărilor şi al operaţiunilor valutare” integrat planurilor
naţionale unice de dezvoltare a ţării.

CAPITOLUL 5
RELAȚIA DINTRE INDUSTRIALIZARE ȘI COMERȚUL EXTERIOR
 Scurta prezentare a factorilor care au influențat
Trecerea la socialism, în general, în ţările din Sud-Estul Europei, în special, s-a făcut cu forţa,
prin intervenţia trupelor sovietice. Socialismul a fost considerat cea mai eficientă soluţie de
accelerare a dezvoltării şi creşterii economice într-un timp cât mai scurt. Prin intermediul
dictaturilor de dezvoltare s-a procedat la impunerea binelui cu forţa.

Dezvoltarea forţată etichetată drept socialism a fost, într-un fel, continuarea civilizării cu forţa
sub eticheta modernizare şi capitalism, începută în România odată cu domnia lui Alexandru Ioan
Cuza. Asocierea evoluţiei industriei cu cea a comerţului exterior nu este întâmplătoare.
Până la primul război mondial şi până în anul 1940 s-a tot scris, s-a tot vorbit despre dificultatea,
pentru a nu zice „imposibilitatea” de a dezvolta industria în România, respectiv în general în
ţările slab sau deloc industrializate, în primul rând din cauza limitelor pieţei interne şi externe.
Problema pieţei interne a fost oarecum rezolvată prin urbanizare şi creşterea cererii rurale de
produse industriale. Limitele pieţei externe rămâneau însă o provocare pentru realizarea
debuşeelor inerente industrializării forţate a ţărilor socialiste.
Analiza corelaţiilor dintre industrializarea ţărilor mai deloc sau slab industrializate şi comerţul
lor exterior, respectiv dintre industrializare şi comerţul internaţional a fost prezentată în tema nr.
9. Era uşor de prevăzut faptul că produsele industriei româneşti şi, în general, ale industriei
majorităţii ţărilor socialiste aflate în diferite faze ale începuturilor industrializării nu ar fi rezistat
concurenţei pe pieţele occidentale.
Soluţia adoptată a fost crearea Consilului de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

 Criza datoriei externe

Criza datoriei externe a statului român a fost determinată, pe lângă importurile masive de bunuri
de capital, de următorii factori:

18

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

1) Modificarea cojuncturii pieţei petrolului şi a materiilor prime prin declanşarea crizei

petrolului (1973-1979), care a creat o presiune excepţională prin creşterea preţurilor
acestor produse ( factura petrolieră);
2) La creşterea preţurilor petrolului se adaugă majorarea inerentă dezvoltării accelerate din
deceniul 8 concretizată în importuri din ce în ce mai mari de petrol brut, care ajunseseră
la 45% valoarea totală a importurilor României în valute convertibile;
3) Pe lângă acumularea datoriei pe termen mediu şi lung, un rol agravant l-a avut creşterea
creditelor externe pe termen scurt a căror pondere în totalul datoriei externe a trecut de la
4%, în 1976 la 22% în anul 1980;
4) Băncile occidentale au înăsprit condiţiile de creditare pentru ţările socialiste în urma
falimentului Poloniei.

În vederea rezolvării crizei datoriei externe, România a apelat la sprijinul F.M.I., sprijin
condiţionat de întocmirea unui program de ajustare în vederea asigurării lichidităţilor valutare
necesare şi reeşalonării creditelor de la băncile străine.
Ca urmare a aplicării programului de ajustare, începând cu anul 1982, contul curent a înregistrat
excedente.

CAPITOLUL 6
REEŞALONAREA ŞI RAMBURSAREA DATORIEI EXTERNE A ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA 1986-1989
 Desfășurarea evenimentelor
În mod oficial, la data de 31 martie 198914 a fost declarată încheierea rambursării datoriei externe
a României. După cum reiese şi din tabelul prezentat, efortul maxim de rambursare l-au
constituit anii 1988 şi 1989 când au fost achitate peste 6 miliarde de dolari.
Ambiţia de a achita integral datoria externă a fost interpretată ca o „neghiobie megalonamică”,
respectiv drept „orgoliu prostesc” fiind în general atribuită lui Nicolae Ceauşescu.
Efortul de constituire a lichidităţii valutare destinate achitării datoriei externe a României a avut
efecte dramatice pentru economia naţională:
 importurile de materii prime, tehnologii, echipamente şi maşini au fost drastic restrânse,
fiind afectată continuarea creşterii economice în majoritatea ramurilor economiei
naţionale;
 exporturile au fost stimulate în mod agresiv prin restrângerea fondului de investiţii şi de
consum intern;
 - reducerea consumului intern a afectat condiţiile materiale de viaţă ale populaţiei:
 limitarea consumului de bunuri alimentare şi nealimentare la ceea ce mai rămânea
din producţia internă în urma realizării exportului;
 diminuarea excesivă a consumului pentru o gamă largă de produse din import;
14 Pop Monica, ”Aplicarea principiilor și relațiilor economice socialiste în România”, paginile 51-63

19

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

 raţionalizări ale utilităţilor (aprovizionarea cu energie electrică, termică, apă etc.).

 Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1989

Industrializarea economiei româneşti a generat creşteri importante ale volumului comerţului
exterior.
Având drept bază anul 1950, în care s-au înregistrat importuri nete (deficit comercial) de 187 mil.
lei valută, dinamica exporturilor a fost aproximativ egală cu cea a importurilor până în anul 1980
– creştere de 40 de ori. În anul 1989 exporturile ajung la o creştere de 42 de ori, iar importurile
de numai 29 de ori faţă de 1950.
Balanţa comercială a fost preponderent deficitară în intervalul 1950-1980. Deficitul comercial
acumulat în fiecare din cele trei decenii a trecut de la 1,7 miliarde lei-valută în perioada 1950-
1959, 4,5 miliarde lei-valută în deceniul 1960-1969, respectiv 18 miliarde lei-valută între 1970-
1980.

 Evoluţia structurii exportului şi importului României în perioada 1950-1989

Înaintea celui de-al doilea război mondial schimburile comerciale externe ale României erau
dominate de exporturile de materii prime agricole şi petroliere, respectiv de importuri de produse
finite şi semifinite.
Politica de industrializare forţată a României aplicată în perioada 1950-1989 este reflectată şi
de modificarea structurii comerţului exterior.
Analiza structurii exportului şi importului se face pe baza grupării produselor după două criterii:
1. provenienţa mărfurilor tranzacţionate (produse agricole sau industriale);
2. gradul de prelucrare al produselor (de bază-neprelucrate, respectiv prelucrate sau
manufacturate).

 Structura exportului s-a modificat radical de-a lungul perioadei analizate:

 La începutul perioadei, produsele agricole reprezentau 55-60%, în vreme ce bunurile
industriale (inclusiv materiile prime furnizate de industria extractivă) 45-50% din
totalul exporturilor. După 1980, produsele industriale ajunseseră la o pondere de 75-
80%, în vreme ce produsele agricole la 25-30%;
 La începutul deceniului 6, produsele neprelucrate, de bază, împreună cu
semifabricatele (cu un grad redus de prelucrare) reprezentau aproximativ 70% din
export, produsele finite deţinând doar 30%;
 În deceniul 9 bunurile industriei prelucrătoare, în mod considerabil diversificată
sortimental, ajunseseră la 65-70% din exporturile totale, ponderea materiilor prime
scăzând la numai 30-35%.

20

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

Literatura de specialitate menţionează frecvent faptul că majoritatea produselor româneşti cu

diferite grade de prelucrare nu erau competitive pe pieţele externe, fapt reflectat şi de preţurile la
care aceste produse erau tranzacţionate.
Această lipsă de competitivitate corespunde pe deplin previziunii studiului Societăţii Naţiunilor
din 1945, Industrialisation et commerce extérieur, analizat în cadrul Temei nr. 9: ţările
industrializate dezvoltate vor păstra în permanenţă un avantaj tehnologic în faţa ţărilor în curs de
industrializare.
Cu alte cuvinte, riscul unei reale concurenţe industriale din partea unor ţări ca România, Polonia
sau Iugoslavia era previzionat încă din anul 1945 ca fiind nesemnificativ. „Concurenţa preţurilor,
practicată de ţările recent industrializate, ar fi putut antrena pierderi pe piaţa unor articole
considerate în mod izolat, dar, în condiţii normale, aceste pierderi ar fi fost compensate de
câştigurile generate de noua cerere pe care ar fi creat-o, în diferite moduri, concurenţa
respectivă.”
 Structura importului reflectă, la rândul ei, modificarea structurii producţiei interne:
 Importul de bunuri de capital (maşini, utilaje, tehnologii, mijloace de transport) este
de la bun început predominant (38,3% în 1950); în ciuda diminuării ponderii sale
până în anul 1989 când mai reprezenta un sfert din totalul importului.
 Reducerea ponderii primei grupe este compensată de majorarea ponderii importului
de combustibili şi materii prime destinate în cea mai mare măsură consumului
productiv (de la mai puţin de un sfert din totalul importurilor în anul 1950, această
grupă ajunge deţină mai mult de jumătate din importul României în perioada 1980-
1989.
 Evoluţia celor două grupe de mărfuri reflectă orientarea decisivă a politicii
comerciale spre aprovizionarea economiei naţionale cu mijloacele necesare
accelerării dezvoltării industriei. Cele două grupe reprezentau în anul 1989 peste 80%
din totalul importului. Pe ansamblu, bunurile destinate consumului productiv se
apropie de o pondere de 85-90% în anul 1990.
 Produsele destinate consumului populaţiei devin tot mai puţin semnificative în cadrul
importului, ajungând să deţină maximum 15% din total.
 Corespunzător acestei evoluţii a structurii importurilor, produsele industriale în toate
cele trei faze de prelucrare (materii prime, semifabricate şi produse finite) marchează
o permanentă majorare, contribuind cu minimum trei sferturi din total şi maxim 85%,
diferenţa fiind reprezentată de produse de origine agricolă (materii prime şi produse
alimentare).

 Politici comerciale adoptate în perioada 1950-1989

În perioada 1950-1989 ţările cu care România a întreţinut relaţii comerciale externe15 erau
grupate în două mari categorii: ţări socialiste (în principal ţările membre CAER) şi ţări
capitaliste.
La sfârşitul celor 40 de ani, conform datelor raportate în anul 1989, comerţul exterior al
României era repartizat astfel:

15 Iancu A., ”Schimburile economice internaționale”, paginile 34-52

21

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

 60% din totalul schimburilor comerciale se derulau cu ţări socialiste (52% cu ţările
membre CAER şi 8% cu alte ţări socialiste);
 40% din volumul total al comerţului exterior se derula cu ţări capitaliste, din care 25% cu
ţări capitaliste dezvoltate şi 15% cu ţări în curs de dezvoltare.
Evoluţia orientării geografice sau, mai bine-zis, geo-economice a comerţului României nu a fost
liniară. Dacă la începutul deceniul 7 aproape trei sferturi din schimburile comerciale externe se
derulau cu ţări socialiste, după 1965 schimburile comerciale cu Occidentul sporesc an de an,
astfel încât în intervalul 1975-1980, ţările capitaliste deţineau între 55-59%, iar dintre acestea
ţările capitaliste dezvoltate peste o treime.
Semnificativă este structura schimburilor cu diferitele categorii de ţări. Importul de tehnologii s-a
realizat iniţial, respectiv în primul deceniu, în mod prioritar din ţările socialiste (în special
URSS), pentru ca, după 1965, importanţa importurilor de maşini, instalaţii, echipamente
provenind din Occident să crească semnificativ.
Pe de altă parte, este semnificativă orientarea exporturilor de maşini şi echipamente în deceniile
7, 8 şi 9 către ţările în curs de dezvoltare şi mai puţin dezvoltate. Nu este deloc de neglijat faptul
că, după declararea achitării datoriei externe a României în anul 1989, creanţele restante ale
României asupra acestor ţări se ridicau la suma de 2 miliarde de dolari.
În condiţiile desfăşurării efortului de achitare a datoriei externe, în deceniul 9, importurile de
bunuri de larg consum destinate populaţiei au înregistrat o diminuare pronunţată, de la 11% în
anul 1970, la 7% în anul 1989. Situaţia consumului intern a fost agravată şi de majorarea
exporturilor de bunuri de consum din ce în ce mai diversificate şi de calitate superioară.

 Concluzii privind corelarea evoluţiei comerţului exterior cu industrializarea

României:
1) Timpul istoric de care a beneficiat România pentru posibila reducere a decalajelor prin
industrializare a fost extrem de scurt. Practic, ţinând cont de faptul că în deceniul 6
(1951-1960) creşterea economică a înregistrat ritmuri mai moderate, e vorba de numai 25
de ani, 1964-1989, interval în care accelerarea industrializării a atins ritmuri maxime.
Creşterea volumului şi diversificarea structurii importului şi exportului a reflectat şi a
potenţat dezvoltarea industriei.
2) Cele mai multe analize economice şi sociologice privind industrializarea socialistă a
României subliniază faptul că cele mai multe tehnologii importate în perioada 1950-1980
au fost preponderent energofage, poluante şi necompetitive în raport cu dinamica
progresului tehnologic din ţările dezvoltate.
3) Analizele agravării decalajului dintre nivelul dezvoltării industriale în România
comparativ cu ţările europene sunt viciate, însă, de o prejudecată periculoasă preluată,
parcă, din ideologia socialistă: premisa abordării creşterii economiei româneşti o
constituie creşterea continuă şi cu orice preţ!
4) De altfel, mitul creşterii permanente întemeiat de perpetua revoluţie industrială, a cucerit
minţile economiştilor şi politicienilor încă din secolul al XIX-lea. Pentru binele
popoarelor care fuseseră izolate de binefacerile „producţiunii industriale”, politica de
industrializare artificială a fost considerată o necesitate vitală încă din adoua jumătate a
secolului al XIX-lea.

22

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

5) Promovată cu maximum de intensitate în anii socialismului, industrializarea a modificat

radical obiceiurile de consum şi structura cererii efective şi potenţiale pentru bunurile de
larg consum alimentare şi nealimentare.
6) Artificialismul creşterii economice în socialism a generat o serie de reacţii negative
anticipate deja de studiul Societăţii Naţiunilor. Decisivă rămâne însă previziunea exactă a
anulării susţinerii dezvoltării industriale atunci când interesele „internaţionale” o vor
cere.
7) Sacrificarea parţială a consumului intern şi a creşterii economice în favoarea achitării
forţate a datoriei externe nu reuşise să compromită total şansele reluării creşterii
economice după 1989.

Evoluţia ulterioară a dezvoltării producţiei interne, a structurii comerţului exterior şi a balanţei

comerciale externe avea să fie influenţată şi determinată de conjunctura economiei europene şi
internaţionale, iar nu de continuarea politicii de creştere economică accelerată specifică
îndeosebi epocii ceauşiste.
În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta în
toate sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai putin acces pe piețele
occidentale, organismele financiare internaționale evitau Romania, iar Ceaușescu a renunțat la
clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu Statele Unite ale Americii.
Dupa 1989 se urmarește cu perseverență nu numai depașirea dezorganizării și căderii unor
industrii, ci și perfecționarea lor, ridicarea calității și ieftenirea produselor, promovarea
intereselor fundamentale ale economiei țării.

BIBLIOGRAFIE

1. Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 14-34
2. Victor Axenciuc, Evoluția economică a României, Vol. III Credit, comerț, finanțe publice,
Editura Academiei Române, București, 2000, p.18-32
3. Mladenatz Gr., Contribuții la cunoașterea operei economice a lui George Barițiu în:
Probleme economice, Nr.12, 1957
4. Berindei Dan, Adăniloaie Nichita, Bocșan Nicolae, Maior Liviu și Retegan Simion,
Istoria Românilor, Volumul VII, Tom.I, Constituirea României Moderne (1821-1878),
Editura Enciclopedică, București, 2003
5. Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 35-36

23

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|21049290

6. Băcoianu Constantin, Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale, Vol. 1-3,
București, 1932-1939
7. Aurelian Petru, Politica noastră comercială față cu convențiunile de comerciu, București,
1880
8. Gudiu Cristina, Banca Națională Română și activitatea sa în timpul guvernării liberale
în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, Vol II, 2005
9. G. Ionescu-Sișești și N. Cornățeanu, La refforme agraire en Roumanie et ses
consequences, București, 1938
10. 60 sate românești etc. Vol. II, Evoluția de după războiu a proprietății agricole și situația
economică de azi, 1940, p.6
11. N. Cornățeanu, Organizarea muncii în agricultură, 1928, p. 24-25.
12. V.N. Madgearu, Industrializare și reagrarizare, în Omagiu prof. D. Gusti, Editura
Institutului Social, București, 1936
13. V.N. Madgearu, Evoluția economiei românești după Razboiul Mondial, Editura
Independența Economică, București 1940, p. 4-67
14. Adam Iosif, Premise ale formării pieței economice unitare românești. Documente 1862-
1914, București, 1983
15. Bărbat Vasile, Istoria comerțului românesc. Epocă mai nouă, București, 1925

24

Downloaded by viorel voicu (vrl_voicu@yahoo.com)