UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din

TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Sorin Mihai STANCIU

DREPT ȘI LEGISLAȚIE AGRARĂ

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timișoara

2022
Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. ing. Anton Trăilescu – Facultatea de Drept –

Universitatea de Vest Timișoara

Consilier european jr. Radu Lazăr – Prefectura Arad

Tipografia
 CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 - PRINCIPALELE ACTE DE

REFORMĂ AGRARĂ ÎNTRE ANII 1864 – 1918 ............................ 1
1.1. Situaţia agrară până în anul 1864 ........................................... 1
1.2. Reforma lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 ............................. 3
1.2.1. Contextul politic al anului 1864 .................................. 3
1.2.2. Consecinţele economice ale aplicării reformei agrare
din 1864 .......................................................................................... 4
1.3. Legislaţia agrară după reforma lui Alexandru Ioan Cuza ........ 6
1.4. Reformele agrare în diferite provincii ale României ................ 7
1.4.1. Reforma agrară din Transilvania ............................... 7
1.4.2. Reforma agrară din Dobrogea ................................... 7
1.4.3. Reforma agrară din Bucovina şi Basarabia ............... 8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 - PRINCIPALELE ACTE DE
REFORMĂ AGRARĂ ÎNTRE ANII 1918 – 1945 ............................ 11
2.1. Reforma agrară din anul 1918 ................................................. 11
2.1.1. Contextul politic al aplicării reformei agrare ............... 11
2.1.2. Exproprierea terenurilor potrivit Reformei agrare din
anul 1918 ........................................................................................ 12
2.2. Reforma agrară din anul 1921 ................................................. 14
2.2.1. Principalele actele legislative din anul 1921 .............. 14
2.2.2. Analiza cadrului juridic al Legii reformei agrare din
anul 1921 ........................................................................................ 15
2.3. Analiza Legii nr. 121 din 17 mai 1930 privind reorganizarea
casei rurale ..................................................................................... 19
2.4. Analiza legii pentru ʺorganizarea şi încurajarea agriculturiiʺ .... 20
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 - PRINCIPALELE ACTE DE
REFORMĂ AGRARĂ ÎNTRE ANII ÎN 1945 – 1989........................ 26
3.1. Reforma agrară din anul 1945 ................................................. 26
3.2. Analiza Legii nr. 187/1945 pentru ʺÎnfăptuirea reformei
agrareʺ ............................................................................................ 28
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 - PRINCIPALELE ACTE DE
REFORMĂ AGRARĂ ÎNTRE ANII ÎN 1989 – 2013........................ 32
4.1. Analiza Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 ............................. 32
4.1.1. Cadrul juridic al Legii Fondului Funciar ..................... 32
4.1.2. Constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate
potrivit Legii 18/1991 ...................................................................... 33
4.1.2.1. Constituirea dreptului de proprietate ...................... 34
4.1.2.2. Reconstituirea dreptului de proprietate ................... 36
4.2. Analiza Legii 169/1997 pentru modificarea şi completarea
legii fondului funciar nr. 18/1991 ..................................................... 38
4.3. Analiza Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere................ 40
4.3.1. Retrocedarea terenurilor agricole .............................. 40
4.3.2. Retrocedarea terenurilor forestiere ............................ 42
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 – ANALIZA PRINCIPALELOR
ACTE DE REFORMĂ ÎN PRIVINȚA ARENDĂRII 44
TERENURILOR AGRICOLE ÎN ROMÂNIA ...................................
5.1. Obiectul arendării.......................................................... 44
5.2. Perioada arendării ........................................................ 46
5.3. Scopul contractului de arendare.................................... 46
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – ANALIZA PRINCIPALELOR
ACTE DE REFORMĂ ÎN PRIVINȚA CONCESIONĂRII
TERENURILOR ÎN ROMÂNIA ....................................................... 50
6.1. Obiectul concesiunii....................................................... 50
6.2.Scopul contractului de concesiune................................. 52
6.3. Perioada concesiunii .................................................... 55

BIBLIOGRAFIE .............................................................................. 57
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

PRINCIPALELE ACTE DE REFORMĂ AGRARĂ

ÎNTRE ANII 1864 – 1918

Cuvinte cheie: țăran, agrar, pământ, teren arabil, reformă, boieri

Rezumat:
Suprafeţele de terenuri agricole, care erau deţinute în stăpânire de
boieri şi care fuseseră în timp, acordate acestora, drept răsplată pentru
serviciile aduse domnitorilor, erau denumite moşii. Ecoul secularizării a
fost imens în întreaga ţară; în afara hotarelor ţării, secularizarea a
provocat reacţii diverse, după cum cercurile erau progresiste sau
reacţionare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 oră

1.1. SITUAŢIA AGRARĂ PÂNĂ ÎN ANUL 1864

Preocuparea de bază a omenirii, agricultura a fost şi rămâne sursa

de bază a existenţei acesteia, indiferent de transformările prin care trece
societatea. Poporul român, divizat multă vreme în provincii, hărţuit şi
învrăjbit, nu a avut nici forţa, nici răgazul a-şi face aşezări gospodăreşti
puternice de pe urma cărora să-şi construiască o noua viaţă, decât aceea
de slugă bună la stăpân rău.
Problema agrară a constituit o preocupare permanentă cu mult
înainte de constituirea statului român; din secolul IV până în secolul XI
poporul român s-a format în locurile cele mai ferite din preajma munţilor.
Pe podişurile de la poalele lor, în văile râurilor, poporul român pe deplin
închegat a început să se extindă spre câmpie şi să devină un popor de
păstori şi plugari. El locuia, în epoca exprimării sale adică în secolul al XI-
lea, în sate.
Savantul Nicolae Iorga observa că, cuvântul sat derivă de la
latinescul „satum” participiul lui a semăna, ceea ce e o dovadă a ocupaţiei
de plugari ai locuitorilor satelor.
Ţăranul român şi-a dus viaţa de-a lungul anilor în condiţii destul de
vitrege, mai ales în perioada feudalismului, după cum rezultă din
documentele vechi şi mai ales din legiuirile vechi româneşti, cum au fost
Pravila lui Vasile Lupu din Moldova din 1646 sau Pravila cea Mare sau
Îndreptarea Legii a lui Matei Basarab care a fost în vigoare până în 1711.
Toate aceste prevederi legale, toate legile vechi româneşti însă, nu
conţineau dispoziţii care să aducă îmbunătăţiri stării ţăranului român ci îl
menţineau în iobăgie.
1
 După ce au parcurs o perioadă de libertate, începând cu secolul al
XV -lea începe decadenţa ţărănimii româneşti prin naşterea şerbiei;
procesul complicat şi lent al naşterii şerbiei s-a realizat pe căi diferite şi cu
mijloace diferite şi s-a terminat abia în secolul al XVIII-lea.
Structura social - agrară a poporului român la sfârşitul secolului al
XVIII-lea era: în vârful piramidei sociale - boierii - care ajunseseră să
stăpânească aproape întregul pământ al ţării, iar sub ei, şerbii şi un număr
relativ mic de ţărani liberi. Acest secol se caracterizează prin lupta
neîncetată a boierilor de a-şi afirma tot mai mult un drept de proprietate
absolută asupra pământului şi de a exploata cît se putea de intensiv
puterea de muncă a ţărănimii.
Aşadar, până la începutul secolului al XIX-lea toate terenurile
agricole („pământurile”) din cele două principate româneşti - Moldova şi
Ţara Românească - erau considerate din punct de vedere juridic, sub
jurisdicţie domnească. Această situaţie poate fi comparată, dacă nu
similară, cu obiceiul feudal din Ţările Europei de Vest.
Suprafeţele de terenuri agricole, care erau deţinute în stăpânire de
boieri şi care fuseseră în timp, acordate acestora, drept răsplată pentru
serviciile aduse domnitorilor, erau denumite moşii. În aceste moşii erau
incluse, în perioadele respective şi chiar în secolul XX, şi satele cu
locuitorii lor. O parte din terenuri aparţineau şi ţăranilor liberi, dar dreptul
lor de proprietate trebuia să fie atestat prin documente eliberate de
cancelaria domnească.
În anul 1829, Imperiul Otoman a cedat Ţării Româneşti o suprafaţă
importantă de terenuri agricole, care erau cuprinse în domeniile raialelor
Brăila, Giurgiu şi Turnu, precum şi bălţile şi canalele dunărene. Acestea
au intrat în proprietatea statului, care le-a arendat unor moşieri şi
negustori, de pe urma cărora statul a încasat un venit echivalent cu 6,60
% din totalul veniturilor sale. Nu existau reglementări clare privind
separarea proprietăţilor funciare domneşti de cele ale statului. Aceasta a
avut loc prin adoptarea Regulamentului Organic, începând cu anul 1830.
Înstrăinarea domeniilor statului era doar parţială, operaţiunea trebuind să
fie făcută în folosul statului.
Regulamentul organic aplicat după anul 1830 a „dezbrăcat” pe
ţărani de ultimul rest al dreptului lor de folosinţă asupra pământului, le-a
luat putinţa de a cere pământul pe care îl puteau lucra şi a dat posibilitatea
boierilor să devină proprietari absoluţi asupra pământului.
În ceea ce priveşte exploataţia agricolă propriu-zisă din acea
perioadă, aceasta era determinată, evident, ca şi în perioadele următoare,
de întinderea suprafeţei de teren în proprietatea moşierului şi respectiv, de
întinderea suprafeţei în cazul altor proprietari de terenuri agricole.
Conform literaturii de specialitate, existau trei tipuri de exploataţii:
a. exploataţiile agricole mici, care erau în medie de 3 ha;
b. exploataţiile agricole de dimensiuni medii, între 50 - 100 ha;
c. exploataţiile agricole de dimensiuni mari, a căror suprafaţă medie
se situa între 3000 – 5000 ha, uneori chiar şi mai mare, şi care era
corespunzătoare moşiilor. Tot în această categorie intră şi atât
exploataţiile mănăstireşti, cât şi, în unele cazuri, exploataţiile ce
aparţineau domeniului privat al statului.

2
 În perioada la care ne raportăm, în majoritatea cazurilor, terenurile
agricole erau lucrate de ţărani, în diferite forme - clacă, învoieli, în dijmă,
în parte. Ca şi în cazul moşiilor, mare parte din suprafaţa agricolă din cele
două principate intra în stăpânirea mănăstirilor, ca urmare a unor danii
făcute de către domnitor.
Anterior anului 1864 în Banat, Crişana şi Maramureş, funcţiona
vechiul drept maghiar. În Ardealul propriu-zis, pe teritoriul fostelor regiuni
grănicereşti, era în vigoare Codul Civil Austriac, care a fost introdus în
Banatul Timişoarei prin patenta imperială din 29 decembrie 1852, dar
care, ca urmare a evenimentelor din 1860, pe baza deliberării dietei
ungureşti din 21 iunie 1860 şi a deciziilor date de Conferinţa Judex -
Curială, din 21 decembrie 1860, a încetat sa mai fie în vigoare, reintrând
în vigoare legile materiale ungureşti cu privire la proprietate. În
Principatele Române guverna regulamentul organic care nu conţinea nici
o lege care să aducă îmbunătăţiri stării ţăranului român.
După unele date statistice care au fost publicate de Ion Ghica şi D.
Pop Marţian, reiese că suprafaţa totală a celor două principate era de
11.373.000 ha, din care 2.340.000 ha teren arabil, 156.000 ha grădini şi
83.000 ha vii, 2.850.000 ha păşuni, 983.000 ha fâneţe, 2.230.000 ha
păduri şi 346.000 ha alte terenuri ocupate. Făcând un scurt calcul, rezultă
o suprafaţă de cca. 2.382.000 ha despre care această statistică nu
furnizează nici o explicaţie.
În decembrie 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor
mănăstireşti, toate averile mănăstireşti din România, sunt şi rămân,
conform art. l din această lege, „averi ale Statului”. Noţiunea de domeniu
al Statului a fost înlocuită astfel cu cea de avere a Statului. La acea dată,
suprafaţa agricolă deţinută de mănăstiri era de cca. 25% din suprafaţa
agricolă totală a ţării, la care se mai adăuga şi suprafaţa ocupată de
păduri şi bălţi.
Ecoul secularizării a fost imens în întreaga ţară; în afara hotarelor
ţării, secularizarea a provocat reacţii diverse, după cum cercurile erau
progresiste sau reacţionare. În prim plan venea acum legea rurală pe care
toată lumea o aştepta: ţăranii cu mare nădejde şi nerăbdare, moşierimea
cu teamă şi scrâşnind din dinţi.
Potrivit unor statistici ale vremii, suprafaţa care a intrat în
proprietatea statului român a fost de cca. 2,5 milioane ha. Numai aşa a
fost posibil să se aplice împroprietărirea cu pământ a ţăranilor în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

1.2. REFORMA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA DIN 1864

1.2.1. Contextul politic al anului 1864

Multe minţi luminate şi oameni luptători pentru mai binele semenilor

care au străbătut istoria neamului, au fost tot timpul alături de ţăranul
român - nădejdea şi talpa ţării - iar lupta şi truda acestora pentru binele
celor năpăstuiţi şi umiliţi a dat primele roade prin prima reformă agrară din
România realizată prin „Legea Rurală” nr.14 din 15 August 1864.

3
 Primul proiect de lege privind împroprietărirea ţăranului prezentat
camerei a fost respins în 1862. La 11 şi 12 august 1864 au loc cele două
şedinţe plenare ale Consiliului de Stat sub preşedinţia lui Cuza şi cu
participarea guvernului în care s-a dat forma definitivă a proiectului legii.
Alexandru Ioan Cuza, om pătruns de spiritul vremii, a înţeles că ţara
nu va putea prospera atâta vreme cât nu vor dăinui raporturile agrare
normale. Promulgarea Legii Rurale de către domnitor a fost însoţită şi de o
proclamaţie către sătenii clăcaşi: „claca (boierescul) este desfiinţată pentru
de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi pr+oprietari liberi pe locurile supuse
stăpânirii voastre prin legile în fiinţă... De astăzi voi sunteţi stăpâni pe
braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a
voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.
Legea rurală publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 15 august
prevedea deci, în art. 1: „sătenii clăcaşi (pontaşi) sunt şi rămân deplini
proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor, în întinderea ce se
hotărăşte prin legile în fiinţă”.
De asemenea, înflăcăratul patriot Mihail Kogălniceanu arăta în
apelul său către guvern şi cameră „să nu se facă un act de nedreptate, să
nu se uite că pe munca ţăranului se sprijină averea boierească şi că fără
această ţărănime care a apărat-o şi în trecut, ţara nu va putea fi apărată în
viitor şi că este absolut necesară împroprietărirea ţăranilor”.
Mulţi boieri, îndată ce s-au convins că reforma agrară era
inevitabilă, au înlăturat după puţin timp de pe moşiile lor, după omologarea
legii, pe clăcaşii lor pentru ca legea să nu-i găsească în starea „socială” de
clăcaşi; alţii au vândut sătenilor o mică bucăţică de pământ, astfel că, pe
aceştia, legea i-a găsit proprietari şi deci nu-i mai avea în vedere.

1.2.2. Consecinţele economice ale aplicării reformei agrare

din 1864

Prin „Legea Rurală” au fost împroprietărite 511.896 familii ţărani cu

o suprafaţă de 2.038.640 ha, revenind în medie 3,98 ha pe familie,
suprafaţă ce s-a acordat după numărul de vite ce-l avea fiecare.
Legiuitorul a căutat să protejeze juridic prin legea rurală pe viitorul sătean
împroprietărit, în sensul de a-l împiedica să poată înstrăina terenul primit,
în art.7 precizând „de la promulgarea decretului acestuia, termen de 30 de
ani, săteanul sau moştenitorii săi nu vor putea înstrăina nici ipoteca
proprietatea sa, nici prin testament, nici prin acte între vii, decât către
comună sau către alt sătean”.
Legea n-a stabilit însă modul şi dreptul la succesiune a ţăranilor
împroprietăriţi şi n-a fixat un minim de divizibilitate ceea ce a dus la
posibilitatea de a se diviza la nesfârşit proprietatea ţărănească între
copărtaşi. Această fărâmiţare şi pulverizare a micii gospodării ţărăneşti a
dus la stăpânirea unor suprafeţe din ce în ce mai mici care au devenit
insuficiente, neasigurând nici minimul de existenţă.
S-au ivit însă mari neînţelegeri şi s-au comis multe nedreptăţi -
pământul dându-se în bloc - adesea moşierii căutând să dea sătenilor
terenurile cele mai rele, sărace, mlăştinoase.

4
 Mica proprietate ţărănească provenită din împroprietărirea
ţărănească făcută în 1864 a fost privită de legiuitor din punct de vedere al
tranzacţiilor în mod restrictiv, în sensul că sătenii au devenit proprietari de
pământ pe bucata pe care clăcuiseră din tată în fiu. Legea a îngrădit
săteanul în libertatea de a tranzacţiona lotul primit, limitând numărul de
persoane care pot cumpăra. De asemenea, constituirea de drepturi reale
asupra pământului, şi în mod special ipotecarea era considerată cu mult
mai periculoasă din punct de vedere al consecinţelor decât însăşi
înstrăinarea. Dată fiind situaţia noilor proprietari rurali, ipotecarea
pământului nu a fost permisă decât către alt sătean sau către vreo
instituţie de credit.
Virgil Madgearu aprecia că interesele capitalismului european în
Principatele Române şi mai apoi în Regatul României, se materializează
în crearea reţelelor de transport, instrumentelor de credit şi monedă. În
foarte mică măsură capitalismul european era interesat, cel puţin până la
Unirea din 1859, să contribuie la dezvoltarea industrială a României.
Astfel, în perioada 1866-1915 din capitalul total investit în industrie, de 645
milioane lei numai 122 milioane lei era capital românesc.
În acest context, Reforma lui Alexandru Ioan Cuza nu a avut efectul
scontat. Cu toate că ţăranul devenea proprietar de pământ, el nu avea
capitalul necesar pentru exploatarea terenului agricol. Chiar dacă
Constituţia din 1866 proclama libertatea personală, prin Legea tocmelilor
agricole, mare parte din ţărănimea moldoveană şi munteană, ajunge în
situaţia de neoiobăgie.
Sub aspect economic, consecinţele reformei agrare din anul 1864,
au îmbrăcat mai multe aspecte:
- sub raportul producţiei agricole, anul 1865 - primul an de aplicare
a legii - a însemnat pe de-o parte o stagnare, deoarece ţăranii erau lipsiţi
de mijloace necesare, mai ales de animale de muncă, iar pe de altă parte
moşiile marii proprietăţi nu mai dispuneau de forţă de muncă, rămânând
suprafeţe de teren nelucrate (din terenul moşierilor);
- după greutăţile din primul an de aplicare a legii, producţia agricolă
a înregistrat în perioada următoare, o curbă ascendentă; ţăranii îşi lucrau
pământurile iar moşierii au început să-şi cumpere maşini agricole pentru a
înlocui o parte din claca desfiinţată, exportul de grâu înregistrând o
creştere destul de semnificativă;
- o consecinţă pe termen mai lung a fost acumularea de capital în
mâinile moşierilor, care a fost întrebuinţată în comerţ şi industrie;
- Legea Rurală prevedea ca acei ţărani care nu primiseră pământ
să fie împroprietăriţi de pe moşiile statului, lucru care nu s-a aplicat timp
de mai bine de 12 ani. Aceeaşi Lege Rurală a avut însă un mare neajuns
în punerea ei în aplicare deoarece îi lipseau inginerii topografici care să
măsoare suprafaţa fiecărui sătean împroprietărit, astfel că ţăranii au primit
pământul în bloc;
- ceea ce a fost mai rău însă a fost că statul a dat pământ fără se
ocupe mai departe de ce face ţăranul şi dacă are cu ce lucra, greşeli care
au izvorât dintr-o legiuire incompletă şi neprevăzătoare;
- Legea Rurală n-a fixat un minim de divizibilitate, ceea ce a dus la
posibilitatea de a diviza la nesfârşit proprietatea ţărănească între

5
copertaşi, care au ajuns să nu mai posede nici minimum pentru existenţă,
situaţie care a dat naştere răscoalelor de la 1888 şi 1907.

1.3. LEGISLAŢIA AGRARĂ DUPĂ REFORMA LUI

ALEXANDRU IOAN CUZA

Din anul 1864 şi până la Unirea din 1918 nu s-au produs schimbări
semnificative în structură agrară din Principatele Române. Dimpotrivă, se
constată fenomenul de parcelare excesivă şi de diminuare, a proprietăţilor
mici şi mijlocii. Populaţia rurală cu activitate agricolă a rămas constantă, la
o pondere de 75-80% din populaţia totală. Industria şi celelalte ramuri
neagricole cu dezvoltare extrem de lentă nu reuşeau să absoarbă o parte
mai însemnată din populaţia agricolă. De asemenea, trebuie remarcat
faptul că piaţa agricolă precum şi prelucrarea industrială a produselor
agricole se aflau la un nivel extrem de redus. Cu excepţia pieţei cerealelor,
în Principatele Române până în anul 1918 nu putem vorbi, în adevăratul
sens al cuvântului, de piaţa agricolă sau agroalimentară.
Statul a cedat în continuare din domeniile sale unele suprafeţe de
teren agricol pentru împroprietărirea ţăranilor şi după Reforma din anul
1864. Astfel, putem menţiona:
- Legea pentru înstrăinarea unei părţi din domeniile Statului din 15
iulie 1866 (lege care a fost modificată succesiv în anii 1868, 1873, 1875,
1886) prin care s-au pus în vânzare domeniile care aveau un venit de 500
galbeni anual, precum şi domeniile pe care locuitorii doreau să le
cumpere. Vânzarea se putea face în loturi de 3 - 25 ha.
- Legea din anul 1878, prin care s-au făcut noi împroprietăriri din
domeniile statului în suprafaţă de 228.000 ha;
De asemenea, legiuitorul a promulgat în 13 februarie 1879 „Legea
pentru menţinerea şi executarea art.7 din Legea pentru regularea
proprietăţii rurale din 1864” care prevedea că „toate actele prin care un
sătean sau moştenitorii săi vor fi înstrăinat sau se va fi ipotecat sau va
ipoteca prin testament sau acte între vii către vre-o persoană alta decât
comuna sau vre-un sătean, pământurile ce le are în virtutea Legii pentru
proprietate rurală din 15 august 1864 sunt şi vor fi nule conform
prevederile art. 7 din menţionata lege.” Această lege reitera ideea potrivit
căreia învoirea dată sătenilor de a cumpăra pământuri ale foştilor clăcaşi,
era mărginită numai în favoarea cultivatorilor săteni care nefiind clăcaşi în
1864, nu au primit pământ. Prevederile art. 7 au fost reluate în art. 1 şi art.
2 al Legii din 7 aprilie 1910.
O altă lege importantă din această perioadă a fost Legea din 12
aprilie 1881 pentru vânzarea bunurilor statului (lege modificată în anul
1884), lege prin care se prevedea scoaterea în vânzare a moşiilor a căror
arendă trecea de 20.000 lei anual, şi care nu aveau suprafaţa ocupată de
pădure mai mare de 100 ha. Scopul acestei legi a fost după unii autori „să
românizeze oraşele prin împroprietăriri pe moşiile situate imediat în jurul
oraşelor”. Prin aplicarea acestei legi, suprafaţa de teren agricol vândut a
fost nesemnificativă şi anume de 23.000 ha.
Legea din 7 aprilie 1889 pentru vânzarea în loturi a unei părţi din
moşiile statului şi răscumpărarea embaticurilor (lege modificată în anul

6
1896), stabilea că sătenii puteau cumpăra loturi de 6 - 25 ha. De
menţionat că, în anul 1896, prin modificarea adusă legii, lotul minim a fost
stabilit la 5 ha. Potrivit acestei legi, termenul de plată, a fost stabilit la 60
de ani, cu o dobândă anuală de 4% pe an, în baza sa fiind vândute cca.
526.000 ha.
În anul 1905 situaţia se prezenta astfel:
- circa 300.000 de familii de ţărani sau 23,86% din totalul
exploatărilor ţărăneşti erau lipsite de pământ;
- 423.400 de familii (cca. 33,68%) aveau între 1/2 ha şi 3 ha;
- 361.163 familii (cca. 25,4 %) deţineau între 3-5 ha.
În Vechiul Regat peste 725.000 de familii ţărăneşti stăpâneau loturi
de pământ care nu le puteau asigura nici măcar existenţa.
La 12 martie 1907 guvernul conservator, avându-1 în frunte pe Gh.
Gr. Cantacuzino, ministru de interne, sub a cărui administraţie izbucnise
marea răscoală ţărănească, este înlocuit de un guvern liberal, prezidat de
Dimitrie A. Sturdza, însărcinat şi cu conducerea Ministerului de Externe.
Noul guvern anunţă o serie de măsuri, unele de imediată aplicare, altele
de natură legislativă, ce urmau să fie elaborate ulterior. Printre acestea se
numărau:
- o lege pentru uşurarea învoielilor agricole; legea pentru ca nici un
arendaş sau tovărăşie de arendaşi să nu poată ţină în arendă mai multe
moşii, cuprinzând împreună o întindere de 4.000 hectare;
- o lege pentru înfiinţarea Casei rurale, spre a înlesni ţăranilor
luarea în arendă şi cumpărarea de proprietăţi;
- o lege care să înfiinţeze „dregătorii administrative care să reguleze
şi să garanteze aplicarea legilor şi regulamentelor privitoare la învoielile
agricole.”
S-au discutat, îmbunătăţit şi votat cincisprezece legi organice de
cea mai mare importanţă, cuprinzând o întreagă reformă economică,
socială şi politică, legi ce aveau ca obiect învoielile agricole, Casa rurală,
înfiinţarea judecătoriilor de ocoale, mărginirea dreptului de a ţine moşii în
arendă, jandarmeria rurală, monopolul vânzării băuturilor spirtoase în
comunele rurale şi măsurile contra beţiei, desfiinţarea taxei pe hectarul de
prune, înfiinţarea taxei pe decalitrul de ţuică, modificarea legilor Licenţelor,
a Băncilor Populare, a Creditului Agricol şi Viticol, dotarea şcolilor primare
cu pământul de cultură necesar pentru învăţătura agricolă practică, legea
pentru uşurarea agricultorilor de daunele suferite în timpul răscoalelor
Mesajul de închidere al sesiunii ordinare, citit în parlament la 4
aprilie 1908, enumera toate legile generate de marea răscoală ţărănească
din 1907. Cea mai importantă lege era aceea privitoare la învoielile de
muncă.

1.4. REFORMELE AGRARE ÎN DIFERITE PROVINCII ALE ROMÂNIEI

1.4.1. Reforma agrară din Transilvania

Reforma agrară din anul 1848, prin care se desfiinţa iobăgia în

Imperiul Austro-Ungar, inclusiv în Transilvania şi provinciile aferente
(Banat, Crişana, Maramureş), prevedea împroprietărirea foştilor iobagi cu

7
suprafeţele de teren pe care aceştia le lucraseră. Punerea în aplicare a
acestei legi a creat nenumărate conflicte, care au fost rezolvate, de cele
mai multe ori, în favoarea nobilimii maghiare care, de altfel, era în măsură
să judece astfel de litigii. Stăpânirea străină în Transilvania şi-a lăsat
amprenta asupra structurilor agrare şi asupra structurii de proprietate ale
naţionalităţilor din spaţiul transilvănean.
După unii autori, la începutul anului 1918, structura agrară era
profund distorsionată în defavoarea populaţiei majoritare româneşti,
această structură fiind consecinţa de secole a politicii de dominare străină
în Transilvania. Astfel, în anul 1918, cu toate că românii reprezentau cca.
53.75% din populaţia Transilvaniei, ei aveau în proprietate numai 24% din
suprafaţa agricolă şi forestieră a acestei provincii româneşti. Discrepanţa
era mare: dacă unui locuitor minoritar transilvănean îi revenea cca. 5,93
ha, unui locuitor român transilvănean îi revenea cca. 1,08 ha. De
asemenea, românii deţineau numai 2,5% din exploataţiile Transilvaniei de
peste 100 iugăre, restul aflându-se în proprietatea minoritarilor (unguri,
saşi, şvabi).

1.4.2. Reforma agrară din Dobrogea

După 1877, următorul act legislativ important pentru această

regiune a ţării a fost „Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare” din 3
aprilie 1882, cu modificările din 1884, 1885, 1889, 1910 care preciza în
art. 4 că: „toate titlurile fie constituite sau emanate de autorităţile otomane
înainte de 11 aprilie 1877, sau acte de posesiune ce vor fi găsite asupra
cultivatorilor de pământ stabiliţi în Dobrogea, asigură dreptul de
posesiune.” În lipsa unor asemenea acte se admitea şi dovada cu martori,
legea declarând nule de drept şi fără valoare toate înstrăinările
pământurilor rurale făcute de la 11 aprilie 1877 până la 10 aprilie 1910.
Cu privire la vânzarea pământurilor, legea prevede că loturile ce se
pot vinde nu pot fi mai mari de 10 ha, vânzarea neputându-se face decât
către agricultorii români, cultivatori manuali de pământ, stabiliţi efectiv în
Dobrogea. Pentru a încuraja stabilirea de cultivatori de pământ în
Dobrogea, legea prevedea ca acele familii care se vor stabili în această
zonă erau scutiţi timp de trei ani de orice dare, pământurile supuse
răscumpărării nefiind impozitate timp de cinci ani de zile.
Potrivit legii, numai românii puteau dobândi proprietate imobiliară
rurală. Dijma pământului s-a desfiinţat prin răscumpărare astfel încât
posesorii au căpătat deplină proprietate asupra pământurilor posedate.
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor avea dreptul de a rezilia actele vânzare
şi de a deposeda pe cale administrativă pe toţi cumpărătorii care s-au
stabilit efectiv în Dobrogea. Stabilirea permanentă şi efectivă se dovedea
prin chitanţele de plată a impozitului personal, pe tot timpul posesiunii
evocate. Erau nule de drept deci toate înstrăinările făţişe sau deghizate şi
puteau fi deposedaţi pe cale administrativă orice alt deţinător decât primul
cumpărător sau moştenitorii legali care posedau acele terenuri în virtutea
oricărui fel de act de înstrăinare cu titlul oneros sau gratuit, fie chiar
deghizat sub formă de procură, contracte de arendare sau orice alte acte
constitutive de drepturi reale sau personale.

8
 1.4.3. Reforma agrară din Bucovina şi Basarabia

Bucovina prezenta o situaţie şi mai grea decât celelalte provincii

istorice. Aflată din anul 1777 până în 1918 sub administraţie austriacă,
fenomenul de polarizare este prezent şi aici la nivele semnificative,
datorită libertăţii de înstrăinare a proprietăţii. Media suprafeţelor
gospodăriilor ţărăneşti, în care erau însă incluse şi proprietăţile celor mai
înstăriţi, era doar de 2,62 ha. Astfel, din suprafaţa agricolă a Bucovinei de
cca. 520.000 ha, mica proprietate (fermele sub 10 ha) deţinea 78% iar
marea proprietate (ferme peste 100 ha) deţinea 22% din total.
Şi în Basarabia situaţia agriculturii era puternic marcată de
dominaţia străină, ţaristă de această dată, dintre anii 1812-1918. După
anul 1878 ţărănimea basarabeană este lovită de politica ţaristă de
colonizare străină în Basarabia şi de cumpărările masive de teren făcute
de către nobilimea rusă. Structura proprietăţii agrare şi a exploataţiilor este
similară celei din principatele române, proprietatea asupra terenurilor
agricole fiind de regulă mică. Astfel, proprietatea latifundiară reprezenta
44,1%, revenind cca. 755 ha pentru o exploataţie (2171 de proprietăţi care
deţineau cca. 1.639.000 ha), în timp ce proprietăţile sub 10 ha
reprezentau cca. 51,6% din suprafaţa agricolă, cu o suprafaţă medie de
cca. 3,7 ha pe familie. Statul deţinea în proprietate, ca o particularitate a
acestei provincii, cca. 310.000 ha (7,5%) iar unele persoane juridice cca.
193.000 ha (4,6%).

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Suprafaţa totală a celor două principate era de 11.373.000 ha,
din care 2.340.000 ha teren arabil, 156.000 ha grădini şi 83.000 ha
vii, 2.850.000 ha păşuni, 983.000 ha fâneţe, 2.230.000 ha păduri şi
346.000 ha alte terenuri ocupate.
• Prin „Legea Rurală” au fost împroprietărite 511.896 familii ţărani
cu o suprafaţă de 2.038.640 ha, revenind în medie 3,98 ha pe
familie, suprafaţă ce s-a acordat după numărul de vite ce-l avea
fiecare.
• O caracteristică primordială a structurii agrare româneşti în anul
Unirii din 1918, constă în foarte slaba dezvoltare a exploataţiilor
de mărime mijlocie, exploataţii ce încep să se contureze în toată
Europa occidentală încă de la începutul secolului al XX-lea.

Întrebări sau probleme rezolvate

1. Ce s-a întâmplat în decembrie 1863 cu averile mănăstirești?
În decembrie 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor
mănăstireşti, toate averile mănăstireşti din România, sunt şi rămân,
conform art. l din această lege, „averi ale Statului”.
2. Cum a fost privită mica proprietate țărănească de leguitor?
Mica proprietate ţărănească provenită din împroprietărirea
ţărănească făcută în 1864 a fost privită de legiuitor din punct de
vedere al tranzacţiilor în mod restrictiv, în sensul că sătenii au
9
 devenit proprietari de pământ pe bucata pe care clăcuiseră din tată
în fiu.

Întrebări de autoevaluare:

1. Câte tipuri de exploataţii existau în perioada 1864 – 1918?

2. Care este suprafaţa totală a celor două principate ale României?
3. Care sunt consecinţele reformei agrare din anul 1864?

10
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

PRINCIPALELE ACTE DE REFORMĂ AGRARĂ

ÎNTRE ANII 1918 – 1945

Cuvinte cheie: hectar, expropiere, moșie, latifundii, reformă

Rezumat:
Reforma agrară însă, preconizată şi de Ion I. C. Brătianu,
preşedintele Partidului Naţional Liberal din acea perioadă, nu se putea
realiza deoarece Constituţia României de la acea dată prevedea „numai
exproprierea terenurilor pentru cauză de utilitate publică.” Prin Legea din
17 iulie 1921, cele 100 de hectare ce puteau fi expropriate, au fost
menţinute numai în regiunile de deal şi munte, în cele de şes ele crescând
de la 150 ha la 250 ha. Legea din 1929 menţine drept limită superioară ce
putea fi achiziţionată şi deţinută de o familie de 25 ha. În comparaţie cu
legea agrară din 1921 şi cu legea din 1925, Legea Mihalache suprimă
orice restricţie cu privire la inalienabilitatea într-un termen de ani de la
dobândirea pământurilor rurale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 oră

2.1. REFORMA AGRARĂ DIN ANUL 1918

2.1.1. Contextul politic al aplicării reformei agrare

În şedinţa Adunării Deputaţilor din 6 mai 1917 se depune un proiect

de lege prezentat de N. Bazilescu şi de alţi deputaţi, pentru modificarea
art. 19 din Constituţie. Proiectul propunea „să se treacă la exproprierea
imediată, prelevându-se din fiecare moşie tot ce depăşea suprafaţa de
500 hectare pământ cultivabil.”
Reprezentaţii noului partid al muncii, desprins din cadrul majorităţii
liberale, anunţaseră şi ei, în aceeaşi şedinţă, un program de acţiune
radical, care, în chestiune agrară, prevedea:
1. Exproprierea imediată şi integrală a Domeniului Coroanei, a
moşiilor statului, a Casei rurale a bunurilor de mână moartă şi a
proprietarilor absenteişti, cum şi exproprierea proprietăţii mari particulare,
în măsura necesară împroprietăririi tuturor muncitorilor de pământ pe câte
un lot de 5 hectare. Acest lot va fi indivizibil şi nu va putea fi înstrăinat
decât către stat sau alt muncitor de pământ. Operaţia împroprietăririi s-a
făcut „până în maximum un an de la încheierea păcii”;
2. Naţionalizarea subsolului neexploatat şi exproprierea de către
stat a subsolului în exploatare, precum şi a masivelor forestiere mai mari
de 50 hectare;

11
 3. Organizarea muncii agricole, a producţiei şi vânzării colective
prin obşti, bănci populare, asociaţii agricole etc.;
4. Îndrumarea spre cultura agricolă intensivă şi industrializarea
agriculturii.
Într-o şedinţă ulterioară, reprezentanţii aceluiaşi partid al muncii au
depus un proiect de lege introducând termenul de expropriere „pentru
utilitate socială”, în locul aceluia de „utilitate naţională”, până atunci
consacrat.
În şedinţa din 24 mai 1917 Adunarea Deputaţilor a depus raportul
pentru susţinerea proiectului de reformă agrară. Acest raport cuprindea o
documentare statistică privitoare la repartiţia proprietăţii agricole din
România şi o analiză critică asupra sistemelor de expropriere care ar
putea fi întrebuinţate pentru a se împroprietări toţi sătenii cultivatori de
pământ cu câte 5 hectare sau pentru a li se completa această întindere.
Se arăta de asemenea că „schimbarea felului de cultură nu se poate face
de pe o zi pe alta şi că nu e destul să spui în lege sau chiar în Constituţie
că: „pe viitor pământul va fi lucrat intensiv, pentru ca această dorinţa să
devină şi o realitate şi dacă nu ar fi preferabilă o împroprietărire colectivă -
iar în cazul când s-ar face, totuşi, pe cale individuală, să fie completată
prin organizarea în obşti a noilor proprietari.”
Anunţarea reformei agrare şi determinarea limitelor şi condiţiilor de
realizare avea să dea loc la numeroase discuţii şi luări de atitudine, atât în
adunările constituante, cât şi în afara Parlamentului. Discutarea datelor
problemei, aşa cum se înfăţişau în timpul războiului şi sub influenţa
desfăşurării mişcării revoluţionare din Rusia, a prilejuit noi confruntări
ideologice pe tărâmul economic şi socio-agrar. Spre exemplu, N. Lahovary
- fruntaş conservator, al cărui partid participa atunci împreună cu
conservatorii democraţi, la guvernul de război care susţinea necesitatea
revizuirii Constituţiei - considera, însă, că ideea de a se da câte 5 hectare
fiecărui mobilizat este necugetată şi nerealizabilă, fiindcă existau în opinia
sa, circa 1 milion de mobilizaţi, ceea ce ar necesita 5 milioane hectare şi 5
miliarde lei despăgubiri proprietarilor expropriaţi. El propunea a se
împroprietări individual „vitejii care şi-au dat viaţa ori o parte din trupul lor”,
şi nu colectiv la toată lumea.

2.1.2. Exproprierea terenurilor potrivit Reformei agrare din anul

1918

Constantin Hălăceanu, în parte finală a lucrării sale din iulie 1917

susţinea „o metodă ştiinţifică pentru determinarea cotei de expropriere”,
pornind de la principiul exproprierii a 2 milioane de hectare din
proprietatea privată, care se va aplica tuturor proprietăţilor de la 100
hectare în sus, după o scară progresivă. Această metodă căuta să
soluţioneze problema pe baza celor trei date fixate de Constituţie:
1. Limita superioară de 2 milioane hectare ce se cerea de la
proprietatea privată;
2. Limita superioară de la 100 hectare a proprietăţii private apărate
de expropriere;

12
 3. Condiţia de progresivitate a prelevărilor de luat din fiecare
proprietate.
Hălăceanu relevă, cu acest prilej, că „dacă votarea reformelor nu ar
fi fost cerută de interese superioare, care trebuiau grabnic rezolvate, lipsa
datelor statistice ar fi constituit o piedică legitimă pentru o soluţionare
legitimă.”
Tot el, adoptă o bază statistică de repartiţie a proprietăţii dând o
nouă definire unităţilor de proprietate de la 100 hectare în sus, folosind
calculele matematice, dezvoltate prin reprezentări grafice, pe care le
consideră:
- până la 500 ha - proprietate mijlocie;
- de la 500 ha la 3.000 ha - proprietate mare;
- peste 3.000 ha - proprietate latifundiară.
Datorită acestei progresii, modelul său matematic a construit „nu o
scară progresivă, cum prevede textul constituţional, ci o curbă progresivă
a coeficienţilor de reducere, de la minimul de 100 hectare la maximul de
1000 hectare”. Metoda, alegând ca limită maximă suprafaţa de 1000
hectare ce putea rămâne ca teren agricol neexpropriabil în beneficiul
fostelor latifundii, a fost considerată ca împovărătoare pentru proprietăţile
până la 500 hectare şi prea favorabilă pentru moşiile foarte mari.
Constantin Garoflid, ministrul Agriculturii şi Domeniilor din acea
perioadă, propunea şi el „să se remedieze atât neajunsurile proprietăţii
prea mari, cât şi aceleia prea mici”. Exproprierea să înceapă tot de la 100
hectare de teren cultivabil (agricol), dar minimul să poată fi ridicat la 200
hectare în regiunile de câmp cu populaţie rară, sub 30 locuitori pe km 2.
Limita maximă se fixează la 500 hectare, dar care poate fi sporită în
regiunile de stepă şi de baltă, unde populaţia nu trece de 30 locuitori pe
km2, până la 1.000 şi chiar 1500 hectare.
Împărţind proprietatea de peste 100 hectare în mai multe clase de
mărime, el preconiza o curbă de expropriere progresivă, şi anume:
- de la 100 la 250 ha, cu 1% - 20%;
- de la 250 la 500 ha, cu 20% - 30%;
- de la 500 la 1.000 ha, cu 30% - 40%;
- de la 1.000 la 3.000 ha, cu 78% - 80%;
- de la 5.000 ha, toate moşiile se limitează la 1.000 hectare
cultivabile (agricole).
La 14 decembrie 1918, se promulgă în grabă Decretul - Lege de
expropriere, dat în conformitate cu art. 19 aliniatul V din Constituţie, care
prevedea că legile generale şi speciale de expropriere pentru cauză de
utilitate naţională vor fi promulgate în termen de cel mult şase luni de la
eliberarea teritoriului. Acest decret-lege constituie Legea generală de
expropriere. În ziua următoare, la 15 decembrie 1918, se promulgă
Decretul - Lege pentru aplicarea exproprierii, reprezentând legea specială
prevăzută de acelaşi text constituţional.
Decretele-legi de reformă agrară erau întocmite şi semnate de
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, I. G. Duca, şi de Directorul general al
Casei Centrale a Cooperaţiei şi împroprietării, dr. D. D. Busuiocescu. Ele
prevedeau ca exproprierea să înceapă imediat şi „să urmeze fără
întrerupere, până la terminare”, reproducând şi dispoziţiile art. 19 din

13
Constituţie, cu privire la categoriile de proprietăţi agricole care se
expropriază în întregime. Pentru obţinerea celorlalte suprafeţe, de 2
milioane hectare teren agricol, din marea proprietate particulară, urma să
se folosească o scară progresivă, care face parte integrantă din decretul-
lege (art. 8). Această scară, alcătuită în trepte din cinci în cinci hectare,
pornea de la cota intangibilă de 100 hectare şi până la cota rămasă de
500 hectare, socotite ca un maximum, pentru proprietăţile cele mai întinse.
Decretul reglementa practic numai exproprierea.
În toate provinciile s-au respectat două principii fundamentale de
expropriere şi anume: preluarea terenurilor de la proprietarii latifundiari în
proprietatea statului şi plata integrală a preţului pământului printr-o justă
despăgubire, ele având efecte benefice asupra relaţiilor agrare şi a
formării de exploataţii rurale mari.
Terenul expropriat, în suprafaţă de peste 6 milioane ha în întreaga
ţară a redus numărul latifundiilor la cca. 2 milioane în anul 1930. După
cum reiese şi din tabelul 2.1, suprafaţa expropriată reprezintă circa ¾ din
suprafaţa latifundiilor româneşti existente în anul 1918.

Tabel 2.1
Suprafeţele expropriate prin Reforma agrară (1918)

Suprafaţa Suprafaţa Rata de

Provincii
latifundiilor (ha) expropriată (ha) expropriere (%)
Vechiul Regat 3.397.851 2.776.401 81,7
Basarabia 1.844.549 1.491.920 76,9
Transilvania 2.751.457 1.663.809 61,2
Bucovina 115.000 75.967 66,1
România 8.108.857 6.008.097 74,1
Sursa: Otiman, P. I., 2002

După Marea Unire se aprobă legile reformei agrare şi în celelalte

provincii româneşti (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş în 1919,
Basarabia în 1920), reformele agrare, deşi având elemente specifice
pentru fiecare provincie, au cuprins o serie de principii, de norme prin care
s-a urmărit printre altele:
- formarea de proprietăţi sau exploataţii ţărăneşti;
- reducerea proprietăţilor latifundiare;

2.2. REFORMA AGRARĂ DIN ANUL 1921

2.2.1. Principalele actele legislative din anul 1921

După terminarea războiului, prin decret regal reforma agrară a fost

devansată, fiind legiferată abia în anul 1921. Au fost adoptate o serie de
legi agrare pentru toate provinciile româneşti:
- Legea pentru reforma agrară pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi
Dobrogea, votată la 17 iulie 1921, promulgată, prin decretul regal nr.
393/14 iulie 1921 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 82/17 iulie 1921;

14
 - Legea pentru reforma agrară pentru Basarabia, votată la 27
decembrie 1918 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 258/13 din 1920;
- Legea pentru reforma din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş din 20 iulie 1921 a fost promulgată prin decretul regal nr.
5610/23 din iulie 1923;
- Legea pentru reforma agrară din Bucovina din 20 iulie 1921 a fost
promulgată prin decretul regal nr. 3608/23 iulie 1921 şi publicată în
Monitorul Oficial nr. 93/30 iulie 1921.
Toate legile menţionate mai sus stabileau condiţiile şi modalităţile în
care ţăranii puteau să-şi vândă loturile primite prin împroprietărire.
Înstrăinarea respectiv achiziţionarea de pământ se putea face sub rezerva
exercitării de preemţiune a statului, cu condiţia pentru cumpărătorii de
pământ de a-l lucra personal şi de a nu depăşi maximum de suprafaţă
prevăzut de lege care era de 25 ha în regiunile de munte şi 100 ha în
regiunile de şes. Nu erau supuse dreptului de preemţiune a statului, vân-
zările dintre sătenii cultivatori manuali de pământ, precum şi cele făcute
absolvenţilor şcolilor de agricultură de toate gradele.
Pentru loturile de casă, gradina de legume, plantaţii de pomi şi vii,
diviziunea era permisă fără nici o limită. Nu puteau fi ipotecate, urmărite
sau vândute sub nici o formă, grădina cu casa din terenul din jur până la
cel mult 1 ha care făcea corp comun cu aceasta. Suprafaţa de pământ de
până la 10 ha nu putea fi ipotecată decât numai de către băncile populare,
casa centrală a împroprietăririi sau instituţii autorizate de stat. Cu toate că
legile agrare prevedeau ca vânzarea se va face respectând dreptul de
preemţiune al statului sub controlul Ministerului Agriculturii şi Domeniului,
regulamentul de aplicare a legii din 1921 a redus treptat dreptul de
preemţiune al statului la achiziţionarea pământurilor ţărăneşti.
Pentru ca reforma agrară sa determine schimbările scontate de
iniţiatori se impunea în primul rând asigurarea împroprietăririi ţărănimii cu
loturi, de asemenea întinderi încât să înlăture orice dependenţă
economică a acestora faţă de marea proprietate. Unii dintre sătenii
împroprietăriţi atraşi de preţurile mari ce se ofereau pentru pământ în
comerţul liber, au început să vândă din loturi, alţii le înstrăinau datorită
neputinţei de a face faţă datoriilor mari contractante de la stat cât şi impo-
zitelor mari asupra pământului, astfel că s-a ajuns la o fărâmiţare şi
pulverizare a micii gospodării ţărăneşti, la aceasta contribuind în mare
măsură şi fărâmiţarea loturilor pe calea moştenirii legale.

2.2.2. Analiza cadrului juridic al Legii reformei agrare din anul

1921

Prin Legea din 17 iulie 1921, cele 100 de hectare ce puteau fi

expropriate, au fost menţinute numai în regiunile de deal şi munte, în cele
de şes ele crescând de la 150 ha la 250 ha. Au existat însă şi excepţii
atunci când de exemplu moşierul avea investiţii importante, cum ar fi
plantaţiile, rezultatul fiind exceptarea sa de la exproprierea unor mari
suprafeţe de teren. Pentru a putea beneficia de o astfel de facilitate, ei
trebuiau să depună câteva declaraţii referitoare la:
- numărul moşiilor pe care doreau să le păstreze;

15
 - venitul net la ha;
- categoria de teren cultivabil;
- starea juridică a proprietăţii;
- suprafaţa de pământ ce a rămas în urma aplicării exproprierii.
Organismele de aplicare a acestei legi erau Comitetul Agrar,
Comisia de Ocol pentru Expropriere, operaţiile exproprierii fiind de
competenţa Casei Centrale a Împroprietăririi.
Conform art. 73 din Legea reformei agrare din 17 iulie 1921, „orice
acţiune de revendicare, urmăriri imobiliare sau de alte venituri, precum şi
orice drepturi ca: privilegii, ipoteci legale sau convenţionale, uzufruct şi
oricare altele de orice natură, chiar cunoscute Statului, rămân desfiinţate
de drept asupra porţiunii expropriate din ziua exproprierii.” Terenul
expropriat devenea practic liber de orice sarcini şi obligaţii ce existau
asupra lui, în afară de ipotecile creditului funciar-rural.
Cu toate că legea prevedea ca durata contractului de arendare să
fie de un an-recoltă, în foarte multe cazuri arendarea s-a perpetuat
ajungând ca vânzarea terenurilor şi implicit împroprietărirea definitivă să
aibă loc şi după 10-15 ani.
Ordinea de împroprietărire conform Legii din 17 iulie 1921 era
astfel:
- mobilizaţii din campania din 1913;
- văduvele de război;
- agricultorii mici lipsiţi de pământ;
- agricultorii cu proprietăţi mai mici de 5 hectare;
- orfanii de război.
Pe lângă categoriile menţionate mai sus, mai puteau beneficia de
împroprietărire şi preoţii, unii funcţionari publici, absolvenţii şcolilor de
agricultură, fierarii, lemnarii, croitorii, lăutarii, cu condiţia ca toţi să aibă
domiciliul „la ţară” şi să lucreze pământul. În acelaşi timp, erau excluşi de
la împroprietărire, dezertorii condamnaţi cu hotărâri definitive precum şi
toţi cei care „s-au pus în serviciul duşmanului.”
Decretul nr. 1.036 din 11 martie 1920 de reformă agrară pentru
Basarabia menţiona în art. 5 şi art. 6 că „Se vor expropria pământurile
mănăstirilor locale, lăsându-se fiecărei mănăstiri câte 50 ha pământ
cultivabil, viile şi grădinile de pomi roditori... Se vor expropria pământurile
bisericilor, lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare membru
al clerului (preot, diacon şi dascăl).”
În ceea ce priveşte împroprietărirea, conform aceleaşi legi din
Basarabia, au fost împroprietăriţi cei care lucrau pământul, „după capii de
familie”, în ordine, următoarele categorii de persoane:
1. Cu câte un lot de completare, agricultorii care locuiesc pe moşie
şi posedă mai puţin de norma stabilită;
2. Cu câte un lot întreg agricultorii care n-au deloc pământ şi
locuiesc pe moşie;
3. Cu câte un lot de completare agricultorii care posedă mai puţin
de norma stabilită şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 km de moşie;
4. Cu câte un lot întreg agricultorii care n-au deloc pământ şi
locuiesc la o depărtare mai mică de 5 km de moşie.

16
 De asemenea, preţul proprietăţilor expropriate s-a stabilit în funcţie
de cost, pentru clădiri şi inventar, şi în funcţie de capitalizarea venitului
curat, pentru păduri, bălţi, lacuri, iazuri, vii şi grădini de pomi roditori, şi a
preţului normal de arendă pentru pământurile cultivabile. Numărul celor
îndreptăţiţi la împroprietărire a fost de 2.308.922 dar pământ au primit
doar 1.393.353 de capi de familie.

Tabel 2.2
Situaţia suprafeţelor de teren în urma exproprierii în anul 1921

Suprafaţa cu
Suprafaţa Partea
care au fost
moşiilor cu peste Suprafaţa expropriată
împroprietăriţi %
100 ha înainte expropriată din moşiile cu
ţăranii până la
de reformă peste 100 ha
1 ianuarie 1934
72,7
3.810.351 2.741.674 71 1.993.716
Vechiul Regat
20,1
3.165.584 1.831.421 57,8 369.262
Transilvania
56,5
9.242.930 6.125.789 66,2 3.464.082
Total România
Sursa: Murgescu, C., 1956

În cazul în care un proprietar are mai multe proprietăţi, rămânea la

latitudinea sa să-şi aleagă partea ce rămâne liberă de expropriere. Statul
avea drept de preemţiune, cu acelaşi preţ şi în condiţii egale, la
cumpărarea conacelor moşiilor expropriate, precum şi a moşiilor de la 50
ha în sus. Conform art. 13 din această lege acest drept de preemţiune
privea doar pământul cultivabil fiind exercitat de Casa Centrală a
împroprietăririi.
Pentru a fi definitivă, orice vânzare trebuia să fie notificată de Casa
Centrală a împroprietăririi, care avea 30 de zile libere pentru a reţine
imobilul vândut pe preţul şi în condiţiile arătate în contractul de vânzare.
Dacă în acest timp Casa Centrală a împroprietăririi nu şi-a arătat în scris
intenţia de a cumpăra pe acelaşi preţ şi în aceleaşi condiţii imobilul,
vânzarea era considerată definitivă.
Organele de aplicare ale împroprietăririi erau:
1. Comitetul local;
2. Comisia de ocol pentru împroprietărire;
3. Comisia regională pentru împroprietărire;
4. În oraşul Cernăuţi funcţiona în fiecare suburbie câte un comitet
local de împroprietărire.
Analizând împroprietărirea ţăranilor în toate provinciile româneşti,
se poate observa că în toate legile din anul 1921, ea a avut aproximativ
valori egale:
- 5 ha pentru împroprietărirea ţăranilor din Vechiul Regat;
- 7 jugăre în Transilvania;
- între 6 şi 8 ha în Basarabia;
- 4 ha în Bucovina.
Dacă întinderea cultivabilă era insuficientă pentru împroprietărirea
tuturor îndreptăţiţilor, era permisă coborârea sub limitele mai sus
17
menţionate, fapt ce ducea de multe ori la dependenţa economică a
ţăranilor de alte persoane.
În Bucovina, conform Decretului nr. 3.608 din 23 iulie 1921 privind
aprobarea Legii pentru reforma agrară, exproprierea a atins proprietatea
indiferent de calitatea proprietarului, capacitatea lui juridică sau caracterul
imobilului expropriat. Subsolul terenurilor expropriate trece în proprietatea
Statului, cu excepţia drepturilor câştigate. Au fost expropriate în întregime
proprietăţile rurale, inclusiv cele ale absenteiştilor, intrând în aceasta
categorie proprietarii care au petrecut câte 5 ani consecutivi, de la 1
August 1909 pana la 1 August 1919, „pe an mai mult de o jumătate de
timp în afara graniţelor României întregite şi ale Austriei, fără motive
binecuvântate.”
În februarie 1923 a apărut Legea nr. 661 pentru înfiinţarea
impozitului pe venitul global, în care o parte însemnată o deţinea impozitul
pe veniturile proprietăţilor agricole. Conform art. 2 alin. 2 pentru veniturile
proprietăţilor arendate impozitul era de 14%, afară de cele ce aparţin
minorilor orfani, iar dacă contribuabilul locuia în străinătate mai mult de 6
luni în cursul unui an impozitul era de 24%. Venitul impozabil se determina
din 5 în 5 ani de comisiile de recensământ care făceau evaluări în fiecare
comună, stabilind de asemenea întinderea proprietăţilor pe proprietari şi
distribuirea lor pe categorii şi clase.
La acea dată existau 12 categorii, printre care: pământurile arabile,
fâneţele, izlazurile, grădinile de legume, livezile de pruni şi de alţi arbori
fructiferi, terenurile de agrement rurale. Erau scutite de acest impozit, în
mod permanent, proprietăţile publice afectate unui serviciu public şi
neproducătoare de venit precum şi imobilele Statului care se exploatau în
regie, iar în mod vremelnic mlaştinile şi bălţile, livezile de pomi fructiferi şi
pământurile plantate din nou cu vii, terenurile devastate în timpul
războiului precum şi alte pământuri necultivabile prin natura lor. În total, în
această perioadă, au fost expropriate şi respectiv împroprietărite o
suprafaţă de circa 6 milioane de hectare, media situându-se undeva la 2,8
ha la şes şi sub această valoare în regiunile de deal şi munte.
Legea nr. 953 din 11 martie 1925 referitoare la înstrăinarea loturilor
dobândite prin împroprietărire unifica practic regimul transmisiunii
pământului în toate provinciile româneşti. Articolul 1 stipula că „pământul
dobândit de săteni în întreaga ţară pe baza legilor pentru reforma agrară şi
cel dobândit prin diferitele legi de împroprietărire, prin legea de înstrăinare
a bunurilor Statului, ori prin cumpărare de la Casa Rurală, nu poate fi
vândut sau cumpărat decât sub rezerva exercitării dreptului de preemţiune
al Statului.” Cumpărătorii loturilor nu puteau fi decât cetăţeni români, care
erau muncitori de pământ, absolvenţi ai unei şcoli de agricultură de orice
grad, având domiciliul şi cultivând pământul în comuna în care se afla lotul
ce urma a se cumpăra.
Legea din 13 martie 1925 a dat naştere după unii autori la o serie
de vexaţiuni şi abuzuri în dauna sătenilor harnici dornici de a-şi întemeia o
gospodărie mai puternică. Obligaţia de a aştepta exercitarea dreptului de
preemţiune al Casei Centrale a împroprietăririi şi apoi de a-şi procura
certificatele de la „Consilieratele” Agricole îi determina de cele mai multe
ori să renunţe la intenţia de a cumpăra. Deşi legea prevedea dreptul de

18
preemţiune al statului, din materialul cercetat nu s-a găsit nici un caz în
care să se fi semnalat vreo vânzare fără respectarea prevederilor legale
care să fie anulată.

2.3. ANALIZA LEGI NR. 121 DIN 17 MAI 1930 PRIVIND

REORGANIZAREA CASEI RURALE

Legea nr. 121 din 17 mai 1930 a apărut din necesitatea

reorganizării Casei Rurale care fusese înfiinţată în anul 1908 printr-o lege
specială, având ca scop înlesnirea creditului necesar pentru ca ţăranii
români, cultivatori de pământ, să poată cumpăra pământuri. Casa Rurală
avea personalitate juridică şi funcţiona potrivit dispoziţiilor Codului
Comercial, având sediul în Bucureşti şi sucursale în mai multe oraşe.
Conform art. 2 din Legea pentru reorganizarea Casei Rurale din 17 mai
1930, capitalul social era de 100.000.000 lei, împărţit în 100.000 acţiuni a
1.000 lei fiecare, jumătate din acţiuni aparţinând Statului, iar restul de
jumătate acţionarilor particulari, capitalul putând fi mărit în funcţie de
necesităţi.
Atribuţiile Casei Rurale erau printre altele:
- cumpărarea de proprietăţi rurale de orice întindere, prin licitaţii
publice sau prin învoială, pentru a le revinde în loturi la săteni sau pentru
islazurile comunelor rurale;
- cumpărarea de la săteni a loturilor rurale dobândite de aceştia
potrivit diferitelor legi de împroprietărire;
- vinderea către săteni, a terenurilor şi a proprietăţilor rurale pe care
le cumpăra, asigurându-şi un privilegiu sau ipoteca asupra lor plata
preţului datorat, dobânda anuală neputând fi mai mare de 12%;
- înlesnirea prin împrumuturi sătenilor, obştiilor sau comunelor de a
cumpăra moşii sau părţi de moşii, loturi de împroprietărire sau izlazuri;
- participarea la cumpărarea moşiilor asupra cărora Statul avea
dreptul de preemţiune, finanţând operaţiunea de cumpărare, plătind
vânzătorului preţul, urmărind şi încasând de la cumpărătorii de loturi,
dobânzile, cheltuielile de administrare precum şi orice alte cheltuieli care
ar greva loturile;
- înlesnirea, de acord cu Statul, a lucrărilor necesare colonizării
sătenilor în anumite regiuni, finanţând şi executând operaţiunile de
aşezare şi înstărire a coloniştilor;
- dirijarea, controlarea şi executarea tuturor operaţiunilor referitoare
la parcelarea şi la plata preţului terenurilor cumpărate;
- încurajarea şi supravegherea îmbunătăţirii culturii pământului pe
proprietăţile ce urmau a se vinde de către Casa Rurală sau prin
intermediul ei;
- emiterea de bonuri rurale necesare îndeplinirii obligaţiilor
prevăzute mai sus.
Casa Rurală s-a preocupat de îmbunătăţirea agriculturii şi prin
introducerea de unelte şi de maşini perfecţionate, prin selecţionări de
seminţe, prin asigurarea recoltelor sau prin organizarea de diferite
expoziţii.
În anul 1930, doar 60% din gospodării aveau pluguri, din care:

19
 - 10% la cele cu o suprafaţă de până la 1 ha;
- 33% la cele cu o suprafaţă între 1 - 3 ha;
- 35% la cele cu o suprafaţă între 3 - 5 ha.
Potrivit art. 18, parcelarea loturilor de pământ se făcea în loturi de
5 hectare, un ţăran putând cumpăra mai multe loturi, până la suprafaţa
totală de 25 hectare.
În cazul în care mai mulţi ţărani doreau să cumpere la acelaşi preţ
un teren, Casa Rurală îşi rezerva dreptul a alege cumpărătorul, prioritate
având:
1. Sătenii care au absolvit o şcoală de agricultură şi cară locuiau în
comuna de care aparţinea proprietatea ce urma a se vinde;
2. Foştii mobilizaţi în războiul din 1916 - 1918;
3. Văduvele şi copiii celor mobilizaţi, dacă locuiau în comuna de
care aparţinea proprietatea ce se vindea, sau în comunele învecinate la o
distanţă de cel mult 5 km;
4. Sătenii din aceeaşi comună care nu posedau pământ, sau
posedau mai puţin de 5 hectare.
Casa Rurală a fost cea care a mijlocit practic trecerea moşiilor, în
mod liniştit, de la acei proprietari care nu se ocupau de cultivarea
pământului, la săteni (cei care aveau cea mai mare chemare pentru
aceasta). Tot ea era cea care cumpăra loturile de pământ de la ţăranii
împroprietăriţi care doreau să vândă terenurile, cu scopul de a nu intra în
mâinile străinilor şi a speculatorilor.
În anii de după 1989, în România a luat naştere Agenţia de
Dezvoltare şi Amenajare Rurală, instituţie ce s-a dorit a pune în practică
numeroase prevederi a Legii privind reorganizarea Casei Rurale. După
unii autori, între cele două instituţii, Casa Rurală şi Agenţia de Dezvoltare
şi Amenajare Rurală, sunt deosebiri fundamentale de concepţie: Casa
Rurală folosea dreptul de preemţiune al statului în vederea formării de
gospodăriri ţărăneşti şi păşuni comunale, iar A.D.A.R.- ul avea ca scop
refacerea proprietăţii statului asupra terenurilor în cazul în care avea
capitalul necesar, şi care, potrivit Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 ar fi
dat posibilitatea noii instituţii de a achiziţiona cca. 90 - 95% din terenurile
care urmau a se vinde în România.

2.4. Analiza Legii pentru ʺOrganizarea şi încurajarea

agriculturiiʺ

Legea pentru organizarea şi încurajarea agriculturii, supranumită şi

Legea Sişeşti după numele marelui agronom, acad. prof. Gheorghe
Ionescu Siseşti, ministrul Agriculturii şi Domeniilor din acea perioadă, este
considerată a fi capodopera legislaţiei rurale româneşti din toate timpurile.
Datorită complexităţii sale, această lege îşi păstrează chiar şi până astăzi
o serie de prevederi legislative, având deci un caracter modern şi
previzionar.
Legea cuprinde două titluri:
1. Transmiterea şi ipotecarea proprietăţilor agricole rurale provenite
de la stat şi prin stat;

20
 2. Dispoziţii menite a îndruma, a disciplina şi raţionaliza munca
pământului şi producţia agricolă.
Această lege a reintrodus dreptul de preemţiune al statului la
înstrăinarea terenurilor încercând astfel să controleze şi să frâneze
fărâmiţarea loturilor. Legea stabilea un ansamblu de norme juridice pentru
redresarea agriculturii, sporind suprafaţa ce putea fi achiziţionată până la
50 ha pământ cultivabil de familie, legiuitorul motivând aceasta ca pe un
act necesar în direcţia întăririi proprietăţii mijlocii. Se încerca totodată a se
găsi o soluţie pentru a se permite ţăranului să cumpere proprietăţi până la
100 ha teren cultivabil. Această modificare a suprafeţei achiziţionate până
la 50 de ha venea să corecteze legea din 1929 a lui Ion Mihalache care
limita exploataţiile agricole la maxim 25 ha.
Potrivit art. 2 al acestei legi, proprietatea agricolă rurală putea fi
vândută sau donată numai dacă erau respectate următoarele condiţii:
1. vânzarea sau donaţia să fi fost în prealabil autorizată de
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor;
2. dobânditorul să nu aibă în proprietate la data cumpărării, mai
mult de 50 de hectare pământ cultivabil de familie, împreună cu terenul
achiziţionat; se considerau a fi cuprinşi în familie, soţii şi copiii minori
necăsătoriţi;
3. cumpărătorul sau donatorul să fie cetăţean român - bărbat sau
femeie - şi să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie trecut pe lista de împroprietărire, deci să nu-şi fi pierdut
acest drept;
b) să fie absolvent al unei şcoli de agricultură, silvicultură, ori
medicină veterinară, de orice grad sau specializare;
c) să fie sătean cultivator de pământ, înţelegându-se prin aceasta
locuitorul care are drept singura îndeletnicire agricultura şi-şi cultivă el
însuşi pământul, în această categorie intrând şi fiii minori ai sătenilor. Erau
asimilaţi cu sătenii cultivatori de pământ: preoţii, învăţătorii, micii meseriaşi
şi muncitorii manuali de pământ, domiciliaţi în comunele rurale şi având ca
ocupaţie principală agricultura. Muncitorul manual de pământ este cel ce
poseda pământ, îl muncea personal şi avea ca singură ocupaţie
agricultura sau creşterea animalelor.
Prin aceste condiţii, legiuitorul a urmărit protejarea transmiterii
terenului agricol prin plasamente financiare către cei care acumulaseră,
licit sau ilicit, capital, şi care nu aveau legătură cu agricultura, nu făceau
agricultură sau nu locuiau în mediul agricol.
O altă prevedere importantă se referă la cei care dobândeau
terenuri şi le foloseau pentru activităţi neagricole, aceştia trebuind să
investească în terenul respectiv minimum 100.000 lei pe hectar. Cei care
foloseau terenul dobândit pentru construirea de magazii, curăţătorii de
cereale, pivniţe sau îngrăşătorii de vite, trebuiau să investească pe terenul
respectiv un minimum de 50.000 lei de hectar. Sunt prevăzute de
asemenea condiţiile de anulare a actelor de vânzare-cumpărare în cazul
în care cumpărătorul nu respecta condiţiile pentru care a fost vândut
terenul, cum ar fi arendarea pe termen mai mare de 10 ani, procura cu
drepturi de administraţie sau dispoziţie, procurare de fonduri şi dare în
plată sau asociaţie cu delegaţie de administraţie.

21
 Dispoziţiile legii vizau următoarele scopuri:
- să se păstreze în proprietatea ţăranilor pământurile primite de la
stat şi prin stat care constituiau majoritatea pământurilor cultivabile din
ţară, supunându-le unor norme speciale din punct de vedere al circulaţiei
juridice;
- să se oprească formarea marilor proprietăţi pe seama ruinării micii
proprietăţi ţărăneşti, interzicând dobândirea de proprietăţi agricole rurale
de către cumpărătorul care stăpânea la data cumpărării împreună cu
terenul ce-1 deţinea mai mult de 50 ha teren cultivabil de familie;
- să se împiedice fărâmiţarea proprietăţii agricole rurale sub 2 ha
prin vânzare, donare sau succesiune;
- să se încurajeze comasarea proprietăţilor agricole rurale prin
comasarea tuturor parcelelor agricole răsfirate ale cetăţenilor într-una
singură care să permită o mai raţională exploatare a pământului.
Un loc important în cadrul legii îl deţine îndrumarea tehnică,
raţionalizarea economică a producţiei agricole şi horti - viticole precum şi
prevenirea şi combaterea bolilor la animale. Conform art. 13 al legii
existau patru lucrări tehnice deosebit de importante pentru cultura
plantelor de câmp:
- studiul si analiza solurilor cultivabile;
- studiul condiţiilor economice si de mediu pentru creşterea
producţiei şi rentabilizarea plantelor cultivate;
- studiul rentabilităţii producţiei vegetale pe regiuni în raport cu
fiecare dintre plantele agricole şi cu cerinţele pieţelor de desfacere;
- întocmirea hărţii fitotehnice a ţării.
Obligaţiile proprietarilor de teren agricol erau printre altele:
- delimitarea - prin semne de hotar, vizibile, durabile şi bine
întreţinute - a proprietăţilor agricole;
- tratarea seminţelor împotriva bolilor;
- curăţirea de buruieni a grădinilor, livezilor, păşunilor, curţilor şi a
locurilor virane;
- distrugerea paraziţilor de origine vegetală şi animală;
- combaterea animalelor, păsărilor, omizilor şi insectelor dăunătoare
agriculturii;
- distrugerea focarelor de boli vegetale declarate primejdioase în
baza legii.
Capitolul 3 al legii se referă la răspândirea cunoştinţelor şi
metodelor de tehnică agricolă printre agricultori precum şi la diverse
planuri de case, de gospodării, de magazii pentru înfrumuseţarea
terenurilor, înfiinţând şi şcoli de practică pentru constructori. Sunt
prevăzute de asemenea condiţiile de creare a unei reţele de centre
agricole pe tot cuprinsul ţării, în vederea realizării unor câmpuri
experimentale de prezentare a soiurilor de plante şi a tehnologiilor.
Tot prin legea din 1937 se înfiinţa la Institutul de Cercetări
Agronomice al României, „Registrul Genealogic pentru înscrierea soiurilor
originale”, atât pentru soiurile obţinute în România cât şi în străinătate,
producerea de sămânţă făcându-se numai de către agricultorii atestaţi iar
înscrierea neputând fi mai mare de 20 de ani.

22
 Partea a IV-a din legea privind încurajarea şi organizarea
agriculturii defineşte noţiunea de păşuni comunale, regimul lor juridic şi
modul de exploatare pe bază de amenajamente anuale. Sunt prevăzute
de asemenea răspunderile primarilor şi ale primăriilor referitoare la
îndeplinirea planurilor de amenajamente anuale, precum şi a
coproprietarilor de a întreţine şi exploata păşunile anual.
Prin Legea Siseşti, institutele care contribuie la desfăşurarea
activităţilor de cercetare ştiinţifică erau:
- Institutul de Cercetări Agronomice al României - I.C.A.R. -;
- Institutul de Cercetări şi Experimentări Forestiere - I.C.E.F. -;
- Institutul Meteorologic Central - I.M.C. -.
O altă prevedere deosebit de importantă se referă la obligaţia
personalului de conducere a exploataţiilor agricole a fi înscris în Corpul
Agronomic, obligaţie care din păcate nu s-a menţinut în anii de după 1989.
Partea a XII-a a legii se referă la o serie de scutiri şi înlesniri pentru
agricultori. Astfel, erau scutite de orice impozite către Stat, suprafeţele
cultivate cu plantele ce erau declarate de utilitate naţională, iar cei ce
cultivau bumbac, orez, chimion, ricin, hamei, cicoare sau mac beneficiau
de o reducere de 50% din impozitul agricol. Suprafeţele cultivate cu
lucernă, trifoi, linte, sfeclă de nutreţ, cânepă sau in, beneficiau pe o
perioadă de un an de o reducere de 30% din impozitul agricol iar păşunile
comunale şi proprietăţile agricole comasate prin aplicarea dispoziţiilor
acestei legi de o reducere de 10%.
Legea are de asemenea prevederi clare referitoare la paza
bunurilor agricole, constatarea, evaluarea şi urmărirea în justiţie a
pagubelor create. Recrutarea paznicilor agricoli, publici sau particulari, se
făcea numai dintre acei care ştiau să scrie şi să citească, iar înainte de
intrarea în serviciu, ei trebuiau să depună jurământul de credinţă în faţa
preotului şi a primarului, rostind următoarele cuvinte: „Jur, în faţa lui
Dumnezeu, că voi îndeplini cu credinţă şi nepărtinire slujba de gardian ce
mi s-a încredinţat şi că voi urma întocmai după îndatoririle impuse de lege,
dând ascultare şi supunere autorităţilor în drept. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu”.
Dimitrie Gusti a sintetizat rezultatul cercetărilor celor 55 de echipe
studenţeşti în vara anului 1938 şi a constatat că din momentul aplicării
reformei şi până la data anchetelor, împroprietăriţii din satele de şes unde
circulaţia pământurilor a fost mai intensă, au pierdut între 3% şi 40% din
pământurile lor, iar cei din regiunile de deal între 25% - 30%, în vreme ce
sătenii ce nu fuseseră împroprietăriţi doar 0,3% – 14% la şes şi 13% la
deal.
În legea din 22 martie 1937 s-a prevăzut înfăptuirea comasării
atunci când era cerută de cel puţin 2/3 (66%) din proprietarii care posedau
sub 10 ha proprietate fiecare, şi stăpânind împreună cel puţin 51% din
întinderea proprietăţilor mai mici de 10 ha dintr-o localitate. În ciuda
propagandei întreprinse de Ministerul Agriculturi pe baza legii din 1937 în
direcţia comasării, aceasta nu a găsit aderenţa necesară, eşuând aproape
toate încercările de stăvilire a divizibilităţii şi parcelării proprietăţii ţărăneşti
şi de regrupare a ei.

23
 Paralel cu realizarea reformei agrare s-au produs noi transformări
în structura proprietăţii funciare ca urmare directă a procesului de
circulaţie a pământului, prin vânzări şi succesiuni. Această circulaţie a dus
la o reducere a lotului de împroprietărire şi la o agravare a fenomenului
divizibilităţii şi parcelării micii proprietăţi ţărăneşti, cu urmări directe asupra
procesului de pauperizare a ţărănimii.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• La 14 decembrie 1918, se promulgă în grabă Decretul -
Lege de expropriere, dat în conformitate cu art. 19 aliniatul V din
Constituţie, care prevedea că legile generale şi speciale de
expropriere pentru cauză de utilitate naţională vor fi promulgate în
termen de cel mult şase luni de la eliberarea teritoriului. Acest
decret-lege constituie Legea generală de expropriere.
• Terenul expropriat, în suprafaţă de peste 6 milioane ha în
întreaga ţară a redus numărul latifundiilor la cca. 2 milioane în anul
1930.
• Prin Legea din 17 iulie 1921, cele 100 de hectare ce puteau
fi expropriate, au fost menţinute numai în regiunile de deal şi
munte, în cele de şes ele crescând de la 150 ha la 250 ha.
• Regimul circulaţiei pământurilor dobândite prin
împroprietărire a fost modificat prin Legea nr. 194 din 20 august
1929 numită „Legea circulaţiunii pământurilor” sau „Legea
Mihalache”.
• Legea pentru organizarea şi încurajarea agriculturii,
supranumită şi Legea Sişeşti după numele marelui agronom, acad.
prof. Gheorghe Ionescu Siseşti, ministrul Agriculturii şi Domeniilor
din acea perioadă, este considerată a fi capodopera legislaţiei
rurale româneşti din toate timpurile. Datorită complexităţii sale,
această lege îşi păstrează chiar şi până astăzi o serie de prevederi
legislative, având deci un caracter modern şi previzionar.

Întrebări sau probleme rezolvate

1. Care au fost organismele de aplicare a Legii reformei agrare
din 17 iulie 1921?
Organismele de aplicare a acestei legi erau Comitetul Agrar,
Comisia de Ocol pentru Expropriere, operaţiile exproprierii fiind de
competenţa Casei Centrale a Împroprietăririi
2. Ce propunea proiectul de lege prezentat în sedința Adunării
Deputațiilor din 6 mai 1917?
În şedinţa Adunării Deputaţilor din 6 mai 1917 se depune un proiect
de lege prezentat de N. Bazilescu şi de alţi deputaţi, pentru
modificarea art. 19 din Constituţie. Proiectul propunea „să se treacă
la exproprierea imediată, prelevându-se din fiecare moşie tot ce
depăşea suprafaţa de 500 hectare pământ cultivabil.”

Întrebări de autoevaluare:
24
1. Ce prevedea programul de acţiune radical, în problema agrară,
al Reformei agrare din anul 1918?
2. Ce legi agrare au fost adoptate pentru toate provinciile
româneşti potrivit Reformei agrare din anul 1921?
3. Ce condiţii trebuie să fie respectate de agricultorul român,
conform Legii 194 din 20 august 1929?

25
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PRINCIPALELE ACTE DE REFORMĂ AGRARĂ

ÎNTRE ANII ÎN 1945 – 1989

Cuvinte cheie: privat-familial, reforma agrară, proprietate privată

Rezumat
Odată cu instaurarea în România a aşa-numitului regim de
democraţie populară a început asaltul asupra proprietăţii private în
general, restricţiile aduse circulaţiei juridice a terenurilor fiind subordonate
concepţiilor noii orânduiri referitoare la această proprietate. Consecinţele
economice ale reformei agrare pentru piaţa externă şi internă au fost
defavorabile: pe plan intern în Banat nu se mai exportau atât de multe
animale şi grâne ca şi în perioada interbelică, iar pe plan extern au scăzut
simţitor relaţiile noastre cu partenerii străini. În ceea ce priveşte
ipotecarea, legea stabilea că imobilele agricole provenit de la stat nu
puteau fi ipotecate decât instituţiilor financiare autorizate de guvern, toate
ipotecile făcute fără asemenea autorizaţi fiind lovite de nulitate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 oră

3.1. REFORMA AGRARĂ DIN ANUL 1945

Legea nr. 187/1945 a fost adoptată în condiţii politice deosebite

deoarece cel de-al doilea război mondial nu se încheiase, iar în România
tocmai se instaurase în 6 martie 1945 primul Guvern, considerat
democratic, condus de Dr. Petru Groza, lege ce a fost publicată în
Monitorul Oficial din 23 martie 1945.
Articolul 1 din lege face referire la importanţa reformei agrare pentru
ţara noastră, fiind „o necesitate naţională, economică şi socială.
Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi
productive, pe gospodării care sunt proprietatea particulară a celor care le
stăpânesc.” Analizând perioada ce a urmat, reiese clar că introducerea
acestui articol a avut doar un scop electoral, pentru câştigarea alegerilor
din anul 1946.
Scopul declarat al acestei reforme, conform art.2, era:
- mărirea suprafeţelor gospodăriilor ţărăneşti existente care au mai
puţin de 5 ha pământ;
- înfiinţarea în apropierea oraşelor şi localităţilor industriale a unor
grădini de zarzavaturi pentru aprovizionarea muncitorilor, funcţionarilor şi
meseriaşilor;
- rezervarea de terenuri pentru şcolile agricole şi fermele
experimentale în vederea ridicării nivelului culturilor agricolei, producţiei de
seminţe şi dezvoltării industriei agricole, terenuri care vor fi sub
administrarea statului;
26
 - crearea de noi gospodării ţărăneşti individuale pentru muncitorii
agricoli de pământ;
Reforma agrară din 1945 reprezintă temeiul juridic al formării
proprietăţii de stat în România. Potrivit art. 3 al Legii nr. 187/1945 au fost
confiscate şi trecute în proprietatea Statului fără nici un fel de
despăgubire:
- pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel, aparţinând
cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice de
naţionalitate germană care au colaborat cu Germania hitleristă;
- pământurile şi alte proprietăţi agricole ale criminalilor de război şi
a celor vinovaţi de dezastrul ţării;
- pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România este
în stare de război, ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august
1944;
- terenurile şi toate bunurile agricole ale absenteiştilor, adică a celor
care au plecat din ţară înainte de 23 August 1944, cu excepţia
funcţionarilor de stat în misiune, a prizonierilor şi ostaticilor de război, a
refugiaţilor şi expulzaţilor din Transilvania de Nord;
- terenurile celor care în ultimii 7 ani consecutiv nu şi-au cultivat
pământurile în regie proprie, cu excepţia loturilor până la 10 ha, adică a
proprietarilor cu peste 50 ha care în ultimii 7 ani arendaseră mai mult de
50% din moşie;
- bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au
înscris voluntar pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
- bunurile de mână moartă;
- prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor
fizice care depăşesc suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil,
livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale, fie că servesc sau nu pentru
pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.
Conform Dr. Florin Scrieciu expresia „trec asupra Statului” din
articolul de mai sus poate fi asimilată cu aceea de „trec în proprietatea
Statului”, întrucât de jure au trecut în proprietatea Statului bunurile
respective.
Pe lângă bunurile sau terenurile menţionate mai sus, au mai trecut
în proprietatea Statului, tractoarele, batozele, secerătorile şi combinele
precum şi celelalte unelte agricole şi animale de tracţiune, proporţional cu
suprafaţa de teren agricol expropriat şi care urmau a fi date ţăranilor
împroprietăriţi. Pe lângă aceasta, Statul îşi lua angajamentul să creeze
centre judeţene de închiriat maşini agricole aflate la dispoziţia
agricultorilor.
Potrivit art. 8 din aceeaşi lege, au fost exceptate de la expropriere
şi lăsate în proprietatea actualilor titulari în general toate bunurile făcând
parte din patrimoniul Statului, cum ar fi bunurile agricole aparţinând
mănăstirilor, mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor, parohiilor şi
aşezămintelor bisericeşti, bunurile Domeniilor Coroanei precum şi cele ale
Academiei Române.
O altă parte importantă a Legii 187/1945 se referă la procedura
exproprierii şi împroprietăririi, ordinea de înscriere pe tabelele de
împroprietărire fiind următoarea:

27
 - ostaşii concentraţi şi toţi cei care au luptat împotriva Germaniei
hitleriste;
- orfanii, văduvele şi invalizii din războiul antihitlerist;
- ţăranii fără pământ;
- ţăranii cu pământ sub 5 ha.

3.2. ANALIZA LEGII NR. 187/1945 PENTRU ʺÎNFĂPTUIREA

REFORMEI AGRAREʺ

Odată cu promulgarea Legii 187/1945, din suprafaţa totală de

1.468.000 ha teren agricol aparţinând proprietarilor cu peste 50
ha/exploataţie şi care ulterior va deveni domeniul privat al statului, au fost
expropriate conform datelor oficiale cca. 1.109.000 ha. La acea dată,
proprietatea publică a Statului era de cca. 20.000 ha teren agricol, teren
care se afla în administrarea fermelor Ministerului Agriculturii şi Domeniilor
sau a camerelor agricole. Din suprafaţa totală expropriată s-au atribuit în
proprietate persoanelor îndreptăţite 825.000 ha, statul rămânând în
proprietate domenială cu cca. 240.000 ha - viitoarele gospodării agricole
de stat G.A.S.-, restul fiind atribuită fermelor experimentale şi didactice. În
anul 1945, proprietatea privată reprezenta 97% din suprafaţa agricolă
totală a României, restul de 3% aparţinând statului, iar suprafaţa medie a
unei exploataţii agricole era de cca. 2,65 ha/familie.
În partea de vest a ţării, proprietăţile agrare ale statului care au luat
naştere în urma aplicării legii 187/1945 au fost mai mari decât în alte zone
ale ţării, pentru că şi suprafeţele expropriate au fost mai mari decât în alte
zone, comparativ cu Vechiul Regat unde nu existau moşii întinse,
ponderea mare deţinând-o fermele familiale germane.
Analizând tabelul 3.1 se poate observa că exploataţiile mici – sub 5
ha – deşi deţineau aproape 91,2% din numărul total al exploataţilor, aveau
în proprietate numai 50,9% din suprafaţa agricolă a ţării.

Tabel 3.1
Structura proprietăţii rurale în România

Clase de Exploataţii Suprafaţa agricolă

proprietate Mii % Mii ha %
sub 1 ha 2.001,9 36,4 956,5 6,6
1-3 ha 2.311,1 42,1 3.982,8 27,3
3-5 ha 697,3 12,7 2.474,4 17,0
5-10 ha 363,7 6,6 5.020,9 34,4
10-20 ha 80,3 1,5 1.096,1 7,5
20-50 ha 22,7 0,4 723,0 5,0
peste 50 ha 15,2 0,3 326,7 2,2
Total 5.492,2 100,0 14.580,5 100,0
Sursa: Otiman, P. I., 2002
Marius Gomsen prezentând în 1946 situaţia de atunci a structurilor
obişnuite din ţara noastră, înfăţişa următorul „tablou”: proprietăţile
individuale ţărăneşti în formele lor tipice, erau alcătuite din parcele mai
mici de 1 ha, lungi de câteva sute de metri (aşa-zisele „curele” în Oltenia),
distanţa între parcele, cât şi între fiecare din ele şi gospodăria (casa)
28
unicului proprietar, erau în medie de 4-7 km, iar în unele cazuri aceste
distanţe atingeau 10 - 20 sau chiar mai mulţi kilometri
Consecinţele economice ale reformei agrare pentru piaţa externă şi
internă au fost defavorabile: pe plan intern în Banat nu se mai exportau
atât de multe animale şi grâne ca şi în perioada interbelică, iar pe plan
extern au scăzut simţitor relaţiile noastre cu partenerii străini. Comparativ
cu anul 1930 (tabelul 3.2), în urma reformei agrare din 1945 numărul
exploataţiilor a sporit cu cca. 2,2 milioane iar suprafaţa medie a
exploataţiei a scăzut cu cca. 3,5 ha, de la 6,1 ha la 2,65 ha. Creşterea
numărului de exploataţii cu aproape 3 milioane pe perioada analizată s-a
datorat prezenţei celor trei provincii româneşti: 657.000 exploataţii în
Basarabia şi cca. 200.000 în Bucovina.
Principalele consecinţe ale reformei agrare din 1945, au fost printre
altele:
- dezorganizarea profundă a exploataţiilor între 50 - 100 ha (cele
mai performante);
- trecerea la o etatizare masivă în România;
- adoptarea modelului sovietic de service agricol prin organizarea
centrelor judeţene de închiriat maşini, viitoarele S.M.T.- uri;

Tabel 3.2
Structura agrară în România între anii 1930 – 1945

Clase de 1930 1945

proprietat Nr. exploataţii Suprafaţa Nr. exploataţii Suprafaţa
e mii % mii ha % mii % mii ha %
3.020, 14.838, 5.374, 12.434,
Sub 10 ha 92,0 73,7 97,8 86,3
0 9 0 6
10-100 ha 248,0 7,6 3.195,0 15,9 118,2 2,2 1.495,2 14,7
Peste 100
12,2 0,4 2.100,7 10,4 - - - -
ha
3.280, 100, 2.0134, 100, 5.492, 100, 14.580, 100,
TOTAL
2 0 6 0 2 0 5 0
Sursa: Otiman, P. I., 2002

După cum este cunoscut, guvernul instalat la putere în 1945 „Dr.

Petru Groza” a fost un guvern de orientare pro-sovietică, astfel că
agricultura nu putea fi orientată decât după modelul sovietic, luând calea
colectivizării şi sovhozizării. Cele aproape două milioane de familii
împroprietărite prin reforma din 1945 au devenit votanţii Partidului
Comunist, instaurat la putere în anul 1947, lozinca fiind: „Noi v-am dat
pământul, noi vă cerem să veniţi cu el în gospodăria colectivă.”
Ulterior anului 1945, statul a continuat să ia noi măsuri legislative
pentru a limita dreptul de proprietate privată asupra pământului. În acest
sens o deosebită importanţă a avut-o „Legea pentru regularea circulaţiei şi
stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole” din 6 iunie 1946, care
instituia obligaţii pentru cumpărător de a obţine o autorizaţie de dobândire,
şi a dat totodată statului dreptul de preemţiune asupra oricăror imobile pe
care proprietarii săi vroiau să-le vândă. Legea plafona la 15 ha suprafaţa
proprietăţii agricole dobândite prin cumpărare şi interzicea divizarea
loturilor ţărăneşti sub 2 ha la şes şi 1 ha la deal şi la munte.
29
 În ceea ce priveşte ipotecarea, legea stabilea că imobilele agricole
provenit de la stat nu puteau fi ipotecate decât instituţiilor financiare
autorizate de guvern, toate ipotecile făcute fără asemenea autorizaţi fiind
lovite de nulitate. Iată aşadar că din punct de vedere juridic statul, prin
măsurile legislative luate, începea să limiteze dreptul de proprietare
privată asupra pământului. La toate aceste motive, s-au mai adăugat şi
lipsa mijloacelor materiale necesare lucrării pământului precum şi seceta
cumplită dintre anii 1946 - 1948, care au avut şi ele rolul lor determinant
pentru a-i face pe ţăranii împroprietăriţi în anul 1945 să intre în
Gospodăriile Agricole Comunale - G.A.C.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Odată cu instaurarea în România a aşa-numitului regim de

democraţie populară a început asaltul asupra proprietăţii private în
general, restricţiile aduse circulaţiei juridice a terenurilor fiind
subordonate concepţiilor noii orânduiri referitoare la această
proprietate.
• Legea nr. 187/1945 a fost adoptată în condiţii politice deosebite
deoarece cel de-al doilea război mondial nu se încheiase, iar în
România tocmai se instaurase în 6 martie 1945 primul Guvern,
considerat democratic, condus de Dr. Petru Groza, lege ce a fost
publicată în Monitorul Oficial din 23 martie 1945.
• În partea de vest a ţării, proprietăţile agrare ale statului care au luat
naştere în urma aplicării legii 187/1945 au fost mai mari decât în
alte zone ale ţării, pentru că şi suprafeţele expropriate au fost mai
mari decât în alte zone, comparativ cu Vechiul Regat unde nu
existau moşii întinse, ponderea mare deţinând-o fermele familiale
germane.

Întrebări rezolvate

1. La ce face referire articolul 1 din legea reformei agrare?

Articolul 1 din lege face referire la importanţa reformei agrare pentru
ţara noastră, fiind „o necesitate naţională, economică şi socială.
Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase
şi productive, pe gospodării care sunt proprietatea particulară a celor
care le stăpânesc.
2. Ce s-a întâmplat în partea de vest a țării în urma aplicării legii
187/1945?
În partea de vest a ţării, proprietăţile agrare ale statului care au luat
naştere în urma aplicării legii 187/1945 au fost mai mari decât în alte
zone ale ţării, pentru că şi suprafeţele expropriate au fost mai mari
decât în alte zone, comparativ cu Vechiul Regat unde nu existau moşii
întinse, ponderea mare deţinând-o fermele familiale germane

Întrebări de autoevaluare:
30
1. Care este scopul Reformei agrare?
2. Care sunt consecințele reformei agrare din anul 1945?
3. Care este actul normativ pentru comasarea și circulația
bunurilor agricole ?

31
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

PRINCIPALELE ACTE DE REFORMĂ AGRARĂ

ÎNTRE ANII 1989 -2013

Cuvinte cheie: agricultură, cooperatist, exploataţie, proprietate

privată

Rezumat
Agricultura cooperatistă a României era încă dominantă, dar treptat
relaţiile de producţie cooperatistă, ca de altfel şi principiile socializării
muncii, a pământului şi a celorlalte mijloace de producţie s-au degradat,
devenind o frână în realizarea activităţilor de producţie ale acestora.
Astfel, s-au format noile exploataţii de mici dimensiuni, cu structuri în
amonte şi aval de agricultură. Necesitatea privatizării în agricultură poate fi
argumentată pe de o parte de starea agriculturii înainte de 1989, iar pe de
altă parte de avantajele recunoscute ale proprietăţii private.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 oră

4.1. ANALIZA LEGII FONDULUI FUNCIAR NR. 18/1991

4.1.1. Cadrul juridic al Legii Fondului Funciar

După cum menţionează un reputat autor, „ Legea fondului funciar,

asupra căreia primul Parlament al României de după decembrie 1989 a
lucrat mai bine de un an, a fost aşteptată cu un imens interes din partea
ţăranilor, atât câţi au mai rămas autentici, nealteraţi de timp, de vremuri şi
de comunism. Se aştepta, de fapt, o lege a repunerii în drepturile sale
funciare reale, cele avute de ţărani înainte de instalarea comunismului cu
tancurile şi cu reprezentanţii sovietici. Aproape toţi cei care au avut
rădăcini rurale au fost marcaţi profund, sentimental, de apariţia Legii
fondului funciar în februarie 1991.”
Articolul 1 al Legii fondului funciar stabileşte că terenurile de orice
fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute, sau de
domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al
României. Pentru a înţelege corect această totalitate de terenuri ce
constituie fondul funciar, actuala reglementare a reconfirmat criteriul de
clasificare a terenurilor ce constituie fondul funciar, şi anume pe cel care
are în vedere destinaţia acestora.
Potrivit Legii Fondului Funciar „terenurile agricole pot face obiectul
dreptului de proprietate privată sau a altor drepturi reale având ca titular
persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau
domeniului privat.” În cazul în care domeniul public este de interes local
proprietatea în regim de drept public aparţine comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor, iar în cazul în care domeniul public este de
interes naţional proprietatea asupra sa tot în regim de drept public, apar-
32
ţine statului. Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul de proprietate
asupra lor fiind imprescriptibil.
Articolul 2 din lege, preluând această apreciere, precizează că, în
funcţie de destinaţie, terenurile ce constituie fondul funciar se împart în 5
grupe principale şi anume:
1. Terenuri cu destinaţie agricolă în care sunt cuprinse terenurile
agricole productive adică arabile, viile, livezile, pepinierele viticole şi
pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile,
răsadniţele şi altele, precum şi cele cu vegetaţie forestieră dacă nu fac
parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, terenurile ocupate
cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările funciare, drumurile
tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare
care servesc nevoile producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot
fi amenajate pentru producţia agricolă.
2. Terenurile cu destinaţie forestieră în care sunt cuprinse terenurile
împădurite sau cele ce servesc nevoilor de cultură, producţie sau
administraţie silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive
cum sunt stâncăriile, terenurile abrupte sau cu bolovănişuri, râpe, ravene
sau torenţi dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
3. Terenurile aflate permanent sub ape cum sunt albiile minore ale
cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul
apelor maritime interioare şi al mărilor teritoriale.
4. Terenurile din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale pe
care sunt amplasate construcţii şi amenajări ale localităţilor, inclusiv
terenurile agricole şi forestiere.
5. Terenuri cu destinaţie specială cum sunt cele folosite pentru
transporturile rutiere, feroviare, navale, aeriene, construcţiile şi instalaţiile
aferente, construcţii şi instalaţii hidrotermice, termice, de transport al
energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru
exploatările miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice fel, terenuri
pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii,
ansamblurile şi siturile arheologice şi altele asemenea.
În afară de această clasificare a terenurile care constituie fondul
funciar mai sunt şi alte clasificări: după folosinţă, după productivitate şi
calitate, după tehnica cadastrală. Spre deosebire de clasificarea după
destinaţia terenurilor ce constituie fondul funciar, celelalte clasificări
operează în cadrul fiecărei grupe de terenuri stabilită după destinaţie.

4.1.2. Constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate

potrivit Legii 18/1991

Conform art. 8 alin. 1, din Legea nr. 18/1991, trecerea terenurilor

din patrimoniul cooperativelor agricole de producţie în proprietate privată
se face prin reconstituirea sau constituirea acestui drept.
Potrivit Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, modurile de recuperare
sau redobândire de către proprietari a propriilor terenuri s-a făcut prin
constituire sau reconstituire, în practica judiciară reconstituirea
confundându-se cu revendicarea. Revendicarea este un principiu juridic în

33
temeiul căruia oricare proprietar al unui bun are dreptul să pretindă să i se
restituie. Această pretenţie se exprimă printr-o acţiune judecătorească
intentată la instanţa judecătorească pe raza căreia se află bunul, dacă
este vorba de un bun imobil. Restituirea are loc integral, conform
principiului restituito in integrum, adică reparaţie integrală, sau
redepunerea proprietarului bunului în starea anterioară faptului juridic care
a dus la pierderea bunului. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie
şi reală în anumite cazuri şi pentru ca instanţa judecătorească să fie
investită, acţiunea în revendicare trebuie să respecte o serie de condiţii
cum ar fi:
- pornirea ei se poate face numai de unicul proprietar al bunului
care se revendică;
- reclamantul trebuie să facă dovada că este proprietarul dreptului
de proprietate pe care-1 revendică, etc.

4.1.2.1. Constituirea dreptului de proprietate

Prin constituirea dreptului de proprietate particulară, în sensul Legii

nr. 18/1991, se înţelege împroprietărirea unor categorii de persoane care
nu au avut şi nu au în proprietate alte terenuri sau au adus în cooperativă
terenuri sub limita minimă de 0,5 ha stabilită pentru reconstituire. Pot fi
împroprietăriţi următoarele categorii de persoane:
- membrii cooperatori activi care nu au adus teren în cooperativă
sau au adus teren mai puţin de 5000 mp.;
- persoanele fizice care, neavând calitatea de cooperatori au lucrat
în orice mod în ultimii 3 ani în cooperativă sau asociaţii intercooperatiste,
dacă sunt stabilite sau urmează să se stabilească în aceeaşi localitate şi
nu posedă terenuri în proprietate;
- persoanele care au fost deportate şi nu au avut terenuri în
proprietate;
- persoanelor care nu au avut calitatea de membrii cooperatori, de
asociaţi, dar în prezent se stabilesc în localitate şi nu deţin proprietăţi în
alte localităţi;
- personalului de specialitate din serviciile publice comunale li se
poate atribui până la 5.000 mp pe perioada cât lucrează, dacă nu au
terenuri în altă localitate;
- persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de
muncă şi moştenitorii celor care au decedat ca urmare a participii la lupta
pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 pot primi în proprietate, la
cerere, terenuri în suprafaţa de 10.000 mp., în echivalent arabil;
- nu se atribuie prin constituire suprafaţa de teren la care are
dreptul, în cazul în care a scăzut suprafaţa de pământ pe localitate.
Constituirea dreptului de proprietate particulară se face din
terenurile rămase după stabilirea suprafeţelor de teren ce urmează sa fie
atribuite prin reconstituire. În situaţia în care nu rămâne teren disponibil,
pentru constituire dreptului de proprietate particulară s-a procedat la
reducerea în cotă proporţională a suprafeţei destinate reconstituirii.

34
 În anumite zone ale ţării, mai ales în cele de câmpie, este posibil ca
în unele localităţi să fi existat excedent de suprafaţă agricolă. Conform art.
20 din Legea fondului funciar, din terenurile excedentare se putea atribui
în proprietate până la 10 ha, în echivalent arabil, fiecărei familii care
solicita aceasta în scris şi se obliga să-1 lucreze. De asemenea, familiile
fără pământ sau cu pământ puţin din alte localităţi, dacă solicitau în scris,
putea primi în proprietate până la 10 ha teren în echivalent arabil cu
obligaţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea respectivă şi de a cultiva
pământul primit. În această ultimă ipoteză, cei împroprietăriţi aveau
obligaţia să renunţe la proprietatea asupra terenurilor din extravilan în altă
localitate.
De atribuiri au beneficiat şi comisiile parohiale dar şi organele
reprezentative ale comunităţilor de cult din mediul rural, astfel:
- 5 ha pentru fiecare parohie sau schit;
- 10 ha pentru mănăstiri când acestea au posedat terenuri;
În cazul în care organele reprezentative ale unităţilor de cult
dovedeau că au avut terenuri mai mari decât cele care le-au fost atribuite,
ele puteau solicita diferenţa dar nu mai mult de 10 ha în proprietate în timp
ce mănăstirile şi schiturile puteau ajunge până la 50 ha.
Parohiile, schiturile şi mănăstirile din mediul urban prin organele lor
reprezentative puteau solicita din terenurile pe care le-au deţinut până la
10 ha.
În limita suprafeţelor pe care le-au avut, puteau solicita
reconstituirea:
- centrul parohial până la 200 ha;
- centrele parohiale până la 100 ha;
- protocriile până la 50 ha;
- parohiile din mediul urban până la 10 ha;
- filialele din mediul rural şi urban până la 10 ha.
În acelaşi timp, nu puteau fi reconstituite terenurile atribuite
cooperatorilor pentru construcţii şi anexe gospodăreşti, în această situaţie
foştii proprietari putând fi compensaţi cu terenuri din intravilan sau
extravilan precum şi loturile în folosinţă atribuite unor foşti cooperatori cum
ar fi loturile din grădinile din intravilan ale deţinătorilor, care reveneau în
proprietatea celor care le-au avut iniţial.
Articolul 35 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 18/1391 reglementează noi
cazuri de constituire a dreptului de proprietate astfel:
- terenurile proprietate de stat, situate în intravilan atribuite în
folosinţă pe durata existenţei construcţiei în vederea construirii de locuinţe
proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor
asemenea locuinţe trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în
proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporţional cu cota deţinută
din construcţie.
- terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor
dobânditorilor acestora ca efect al intrării terenurilor aferente construcţiilor
înstrăinate în proprietatea statului, în condiţiile art. 30 din Legea nr.
58/1974 trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a
terenului, proprietari ai construcţiilor.

35
 Constituirea dreptului de proprietate avea loc în temeiul art. 39 din
Legea nr. 18/1991 care prevedea că în zona montană defavorizată de
factori naturali cum ar fi clima, altitudinea, panta, izolarea, se putea atribui,
la cerere, o suprafaţă de teren de până la 10 ha în echivalent arabil
familiilor tinere de ţărani care proveneau din mediul agricol montan şi se
obligau în scris să-şi creeze gospodării, să crească animale şi să
exploateze raţional pământul în acest scop. Atribuirea se făcea prin
decizia prefecturii din terenurile aflate la dispoziţiile primăriilor şi la
propunerea acestora.

4.1.2.2. Reconstituirea dreptului de proprietate

Prin reconstituirea dreptului de proprietate se înţelege

reîmproprietărirea acelor categorii de persoane ale căror terenuri au intrat
în patrimoniul cooperativelor agricole indiferent cu ce titlu, prin
cooperativizare sau pe alte căi. De beneficiul împroprietăririi s-au putut
prevala următoarele persoane:
- membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa, prin
cooperativizare, şi aceia cărora li s-a preluat în orice mod teren de către
aceasta, indiferent dacă au muncit sau nu în cooperativă, au părăsit
cooperativa, chiar dacă nu locuiau în localitatea respectivă;
- persoanele ale căror terenuri au trecut, cu titlu sau fără titlu, în
patrimoniul cooperativei, care nu au avut calitatea de cooperatori;
- cetăţenii români aparţinând minorităţii germane, precum şi
persoanele care au fost deportate sau strămutate; deposedate de terenuri
prin acte normative intervenite după anul 1944;
- proprietarii particulari ale căror terenuri au fost comasate, în
măsura în care nu au preluat în compensaţie alte terenuri;
- moştenitorii tuturor persoanelor din categoriile arătate mai sus,
potrivit vocaţiei lor succesorale legale sau testamentare reglementată prin
dispoziţiile codului civil.
În cazul în care moştenitorii nu puteau face dovada acceptării
moştenirii erau repuşi de drept în termenul de opţiune succesorală cu
privire la cota ce li se cuvenea. În acest caz, dovada acceptării succesiunii
se făcea cu cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate
introdusă şi înregistrată la primărie, în termen de 45 de zile de la data
intrării în vigoare a legii.
Reconstituirea dreptului de proprietate se făcea, la cerere, în limita
unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită şi de
maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil, prin familie înţelegându-se
soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă se gospodăreau împreună cu părinţii lor.
Un alt caz de reconstituire a dreptului de proprietate privată este
reglementat de art. 21 a Legii Fondului Funciar. Astfel, din terenurile
agricole, s-a atribuit în proprietate, la cerere, o suprafaţă de teren de până
la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie din mediul rural sau
schit, aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori până la 10 ha teren
agricol în echivalent pentru fiecare mănăstire, în măsura în care au
posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de

36
producţie iar în momentul apariţiei legii nu aveau asemenea terenuri ori
aveau suprafeţe mai restrânse.
Reconstituirea este operabilă în cazul terenurilor intrate în
proprietatea statului pe baza dispoziţiilor Decretului nr.712/1966. Acest act
normativ a instituit o prescripţie achizitivă specială, prevăzând că bunurile
intrate înainte de 1 iulie 1960 în posesia statului, a unor organizaţii
cooperatiste sau a oricărei organizaţii obşteşti, fără nici un titlu ori în
cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, devin proprietatea
statului dacă restituirea lor nu a fost cerută în termen de doi ani.
Conform art. 25 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, terenurile fără
construcţii neafectate de detalii de sistematizare, din intravilanul
localităţilor, aflate în administrarea primăriilor, considerate proprietate de
stat, prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966, se restituie foştilor
proprietari sau moştenitorilor acestora, după caz, la cerere. Reconstituirea
dreptului de proprietate se făcea prin decizia prefecturii, la propunerea
primăriilor. Legea nu prevedea în schimb un termen pentru depunerea
cererii.
Reconstituirea dreptului de proprietate particulară asupra terenurilor
agricole din domeniul privat al statului este de două feluri: în natură şi prin
echivalent valoric exprimat în acţiuni. Reconstituirea în natura are loc în
situaţia când este vorba de terenuri agricole fără construcţii, amenajări de
interes public, proprietate de stat, aflate în administrarea primăriilor.
Aceste terenuri se restituiau foştilor proprietari sau moştenitorilor, fără a
putea depăşi suprafaţa de 10 ha, în echivalent arabil. Restituirea se făcea
prin decizia prefecturii la propunerea primăriei municipiului, oraşului sau
comunei. Cererea trebuia depusă la primărie în termen de 45 zile de la
intrarea în vigoare a Legii fondului funciar. Nu puteau fi atribuite
suprafeţele de teren pe care s-au efectuat investiţii, altele decât
îmbunătăţiri funciare,
În localităţile cu deficit de teren în care terenurile foştilor proprietari
se aflau în proprietatea statului şi aceştia nu optau pentru acţiuni la
societăţile comerciale agricole cu capital de stat, comisiile judeţene le
puteau atribui o suprafaţă de 5.000 mp. de familie, în echivalent arabil la
cerere, din terenurile proprietatea statului. Dacă nu existau terenuri din
altă categorie de folosinţă, li se puteau atribui terenuri cu plantaţii de livezi
şi vii. Pentru diferenţa de teren până la care ar fi fost îndreptăţiţi, foştii
proprietari sau moştenitorii lor puteau beneficia de reconstituirea dreptului
de proprietate prin echivalent în acţiuni.
Terenurile cu destinaţie forestieră sunt şi rămân în domeniul public.
Totuşi, prin excepţie, art. 41 din Legea nr. 18/1991 prevedea că terenurile
cu vegetaţie forestieră, păduri, tufărişuri sau păşuni împădurite, care au
aparţinut persoanelor fizice şi care prin efectul unor legi speciale au fost
trecute în proprietatea statului, se restituiau, la cerere, foştilor proprietari
sau moştenitorilor acestora, într-o suprafaţă egală cu cea trecută în
proprietatea statului, dar nu mai mult de un hectar, fără ca împreună cu
terenurile agricole atribuite să depăşească 10 ha de familie, în echivalent
arabil

37
 4.2. ANALIZA LEGII 169/1997 PENTRU MODIFICAREA ŞI
COMPLETAREA LEGII FONDULUI FUNCIAR NR. 18/1991

Legea nr. 169/1997 a adus numeroase schimbări de fond Legii nr.

18/1991. Practic ea modifică şi completează Legea fondului funciar. În
ciuda faptului că a intrat în vigoare la 4 noiembrie 1997, prevederile sale
fiind incluse în Legea nr. 18/1991, unele din prevederile sale s-au păstrat
până în prezent.
Primul articol din Legea nr. 18/1991 modificat de Legea nr.
169/1997 este art. 9 care prevede că reglementarea „priveşte doar
reconstituirea dreptului de proprietate şi nu constituirea acestui drept”,
fiind vizate persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost aduse în
cooperativa agricolă de producţie sau au fost preluate în orice mod de
aceasta. Prevederile art. 9 cu privire la categoriile de persoane îndreptăţite
trebuie corelate cu cele ale art. IV din Legea nr. 169/1997 care au rămas
şi vor rămâne aplicabile şi după republicarea Legii fondului funciar nr.
18/1991, potrivit cărora persoanele care, fie că nu au depus cereri în
termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate, fie că aceste cereri li s-au pierdut sau că la acestea nu au
primit nici un răspuns, se pot adresa cu o nouă cerere comisiilor
comunale, orăşeneşti sau municipale în termenul prevăzut de lege.
Limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 la
care se referă alin. 1 al art. 9 este de 50 ha teren agricol. Ca urmare,
potrivit art. 9 (1) cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate se
face în limita suprafeţei de 50 hectare de familie.
Unii autori consideră că în aplicarea acestui text s-au ivit şi se pot
ivi mai multe situaţii cum ar fi:
a. Dacă titularul este în viaţă acesta formulează cerere pentru
suprafaţa avută în proprietate, dar nu mai mult de 50 ha/familia sa.
Aceasta înseamnă că, dacă un membru al familiei în înţelesul art. 8 alin. 4
din Legea nr. 18/1991 (soţ, soţie sau copii necăsătoriţi care locuiesc
împreună cu părinţii lor) a avut în proprietate suprafeţe de teren agricol
poate solicite reconstituirea numai în limita suprafeţei de 50 ha de aceeaşi
familie;
b. În cazul în care cererea se formulează în calitate de moştenitor
se pot ivi următoarele situaţii:
- dacă este un singur moştenitor şi are un unic autor, cererea se
face pentru diferenţa dintre 10 ha şi cea avută în proprietate de autor, dar
nu mai mult de 50 ha/familie (familia unicului moştenitor);
- dacă este un singur moştenitor şi are mai mulţi autori, el nu poate
să solicite de la aceştia decât diferenţa de peste 10 ha şi cea avută în
proprietate de autori, dar şi în acest caz nu mai mult de 50 ha/familie (a
unicului moştenitor), chiar dacă autorii au avut o suprafaţă mai mare;
- dacă sunt mai mulţi moştenitori şi au un singur autor, cererea se
face pentru diferenţa dintre 10 ha şi cea avută în proprietate de autor dar
nu mai mult de 50 ha cât a deţinut în proprietate autorul pentru toţi
moştenitorii;
- dacă sunt mai mulţi moştenitori şi aceştia au mai mulţi autori
fiecare familie a moştenitorilor poate solicita diferenţa dintre 10 ha şi

38
suprafaţa de teren avută în proprietate de autori, dar nu mai mult de 50 ha
de fiecare familie a moştenitorilor.
O altă problemă care s-a pus a fost aceea de a ştii dacă primarul
sau secretarul consiliului local care a primit cererea şi actele prevăzute la
alin. 5 era obligat să verifice dacă aceste acte sunt concludente sau
pertinente în dovedirea dreptului de proprietate asupra diferenţei de teren
solicitată. În contextul prevederilor cuprinse la art. 9 din Legea nr.
169/1997, răspunsul este negativ, întrucât în text nu se prevede o
asemenea obligaţie şi nici o procedură prin care solicitantul, în caz de
neprimire a cererii şi a actelor, ar putea să conteste o asemenea măsură.
De altfel, verificarea este proprie stadiului de stabilire prin
reconstituire a dreptului de proprietate şi de atribuire în natură a terenurilor
cu procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 169/1997, respectiv odată cu aplicarea Legii nr. 1/2000.
În ceea ce priveşte termenele prevăzute la art. 9 alin. 3 şi alin. 8,
ele sunt termene de decădere la fel ca şi celelalte termene succesive. Prin
lege s-a stabilit dreptul solicitantului ca, în termen de 90 de zile de la
intrarea în vigoare a Legii nr. 169/1997, (până la 2 februarie 1998, legea
fiind publicată în M.O. al României, Partea I, din 4 noiembrie 1997) să
formuleze şi să depună cererea şi toate actele prevăzute la alin. 5.
Termenul acesta a fost însă prelungit succesiv până la 31 decembrie
1998, fiind stabilit un nou termen de 60 de zile prin Legea nr. 1/2000 până
la 12 martie 2000 (Legea nr. 1/2000 a fost publicată în M.O. nr. 18 din 12
ianuarie 2000).
Alte modificări aduse Legii nr. 18/1991 de Legea nr. 169/1997:
- reglementarea regimului juridic al terenurilor proprietate privată a
statului şi a comunelor, oraşelor şi municipiilor în vederea unei
concordanţe cu Constituţia României;
- reglementarea prin norme de drept material şi prin norme de
procedură a posibilităţii unor categorii de persoane fizice de a solicita
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole pentru
suprafeţele avute în proprietate, până la limita de 50 ha de familie, atât
pentru terenurile agricole care au fost trecute sau preluate în orice mod în
patrimoniul fostelor cooperative de producţie (art. 9), cât şi pentru
terenurile trecute în proprietatea statului (în cazul acţionarilor, locatorilor şi
persoanelor fizice ale căror terenuri se aflau în administrarea institutelor şi
staţiunilor de cercetare agricolă - art. 361);
- extinderea categoriilor de persoane fizice şi juridice (deci
persoane noi) care pot cere reconstituirea dreptului de proprietate, cum
sunt:
a. centrul patriarhal – până la 200 ha;
b. episcopiile – până la 100 ha;
c. protoeriile – până la 50 ha;
d. parohiile din mediul urban – până la 10 ha;
e. filialele – până la 10 ha.
De asemenea, puteau cere mărirea suprafeţei de terenuri pentru
care pot formula cereri următoarele categorii de persoane juridice:
a. parohiile, de la 5 ha la 10 ha;
b. mănăstirile, de la 10 ha la 50 ha;

39
 c. schiturile, de la 10 ha la 50 ha.
În ceea ce priveşte terenurile forestiere, puteau cere reconstituirea
dreptului de proprietate următoarele categorii de persoane fizice şi
juridice:
a. foştii composesori, moşneni, răzeşi sau, după caz, moştenitori
(pentru suprafeţele pe care le atestă această calitate), fără limită maximă;
b. consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pentru
terenurile avute în proprietate (fără limită);
c. unităţile de cult - parohii, mănăstiri, schituri şi unităţile de
învăţământ (toate categoriile şi gradele) pentru suprafaţa avută în
proprietate, dar nu mai mult de 30 ha de unitate de învăţământ (art. 41).
Cuantumul amenzii pentru faptele ce constituiau contravenţii la
normele privind evaluarea, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor
agricole s-a majorat de cca. 50 de ori pentru a preveni săvârşirea de noi
fapte.

4.3. ANALIZA LEGII NR. 1/2000 PENTRU RECONSTITUIREA

DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR AGRICOLE
SI CELOR FORESTIERE

În aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de

proprietate se face pe vechile amplasamente, daca acestea sunt libere.
Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-
verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără
nici o altă confirmare.
Conform art. 3, reconstituirea dreptului de proprietate pentru
persoanele fizice prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea fondului funciar nr.
18/1991, republicată, pentru diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha de familie
şi cea adusă în cooperativa agricola de producţie sau preluată în orice
mod de aceasta, dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat, se
face integral în localităţile în care există suprafeţe de teren agricol
constituite ca rezervă la dispoziţia comisiei, potrivit art. 18 din aceeaşi
lege.

4.3.1. Retrocedarea terenurilor agricole

În cazul în care în localitate nu există suprafeţe de teren agricol

pentru a satisface integral cererile, în condiţiile alin. (1), reconstituirea
dreptului de proprietate se va face şi din suprafeţele de teren agricol
trecute în proprietatea comunei, a oraşului sau a municipiului, conform art.
49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi, după caz, în
situaţiile în care prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile
se constată nulitatea absolută a unor titluri de proprietate, din terenurile
agricole care trec în proprietatea privată a statului în baza unor astfel de
hotărâri.
În situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de
proprietate integral, în condiţiile alin. (2), se vor acorda despăgubiri pentru

40
diferenţa de teren neretrocedat. Despăgubirile se vor acorda începând cu
suprafeţele cele mai mici care nu pot fi retrocedate.
Pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale
persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi
se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroamelioraţii
sau de altă natură, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau
moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva
existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt
insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate. În
localităţile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda
despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile
legii.
În cazul persoanelor fizice prevăzute la art. 9 alin. (2) din Legea
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cărora li s-a reconstituit dreptul
de proprietate în limita suprafeţei de teren agricol de până la 10 ha de
familie şi li s-a aplicat cota de reducere potrivit legii, iar această cotă a
depăşit procentul de 5%, la reconstituirea dreptului de proprietate pentru
această cota li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 3.
Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile
de cercetare, destinate cercetării şi producerii de seminţe, de material
săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă, aparţin
domeniului public şi rămân în administrarea acestora. Dispoziţiile se aplică
şi terenurilor proprietate de stat folosite la data intrării în vigoare a
prezentei legi de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care
trec în administrarea acestora. Terenurile agricole proprietate de stat, care
pe baza actelor doveditoare au constituit patrimoniul Academiei Romane,
universitarilor şi instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol, trec în
proprietatea acestora.
Organele reprezentative ale unităţilor de cult, constituite până la
intrarea în vigoare a prezentei legi, dobândesc prin reconstituire suprafeţe
de teren agricol din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, astfel:
a) centre eparhiale, până la 100 ha;
b) protoierii, până la 50 ha;
c) mănăstiri şi schituri, până la 50 ha;
d) parohii şi filii, până la 10 ha.
Pentru persoanele juridice, unităţi de cult recunoscute de lege, din
mediul rural şi din mediul urban, sunt şi rămân aplicabile, de asemenea,
dispoziţiile art. 3.
Liceelor cu profil agricol sau silvic şi instituţiilor publice de ocrotire
a copiilor, care nu au primit teren agricol până la data intrării în vigoare a
prezentei legi, li se restituie suprafeţele de teren pe care le-au avut în
proprietate. Unităţile de învăţământ preuniversitar dobândesc, prin
reconstituire, suprafeţe de teren agricol în limita celor pe care le-au avut în
proprietate iar cele care nu au deţinut în proprietate terenuri agricole li se
atribuie în folosinţa suprafeţe de teren agricol până la 5 ha, din rezerva
consiliilor locale.

41
 4.3.2. Retrocedarea terenurilor forestiere

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere,

pentru diferenţa dintre suprafaţa de un hectar de proprietar deposedat şi
cea avută în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha de proprietar
deposedat, persoanelor fizice sau, după caz, moştenitorilor care au
formulat cereri conform art. 45 din Legea fondului funciar nr. 18/1991,
republicată, se face pe vechile amplasamente.
Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe
vechile amplasamente următoarele terenuri forestiere:
a) terenurile atribuite foştilor proprietari, cu respectarea
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, nemodificată, pentru care
s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în
posesie;
b) terenurile pe care se află sau sunt în curs de realizare
construcţii sau amenajări silvice, drumuri forestiere ori alte amenajări sau
instalaţii ori alte mijloace fixe;
c) terenurile pe care sunt instalate culturi forestiere
experimentale, de lungă durată, aflate sub observaţia Institutului de
Cercetări si Amenajări Silvice;
d) rezervaţiile forestiere de seminţe de importantă deosebită,
plantaţii-mamă de butaşi şi arboreturile - surse de seminţe din specii
valoroase, înscrise în catalogul naţional al materialelor de reproducere
admise în culturile silvice;
e) rezervaţiile ştiinţifice, pădurile - monumente ale naturii şi alte
arii strict protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii;
f) pădurile cu rol de protecţie deosebită antierozională si
hidrologică;
g) terenurile defrişate total sau parţial după data de 1 ianuarie
1990.
Suprafaţa restituită formelor asociative nu poate depăşi suprafaţa
rezultată din aplicarea reformei agrare din anul 1921.
În aplicarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000,
cetăţenii români au aceleaşi drepturi, indiferent dacă la data înregistrării
cererii aveau domiciliul în ţară sau în străinătate.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Privatizarea în agricultură presupune în esenţă trecerea de la

forma proprietăţii cooperatist – colectivistă de stat la forma privată.
• Legea Fondului Funciar din 1991 a dus în primul rând la o
explozie a numărului de proprietari agricoli, a proprietăţilor agricole şi
implicit a modificării statutului profesional al acestora în beneficiul
orăşenilor, salariaţilor şi pensionarilor, numărul lor trecând de 6 milioane
după reforma agrară.

42
• În aplicarea prevederilor Legii nr. 1/2000, reconstituirea dreptului
de proprietate se face pe vechile amplasamente, daca acestea sunt
libere.
• Dimensiunile minime pentru exploataţiile agricole sunt stabilite
în concordanţă cu profilul şi forma de relief.

Întrebări rezolvate

1. Ce stabilește Articolul 1 al legii fondului funciar?

Articolul 1 al Legii fondului funciar stabileşte că terenurile de orice
fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute,
sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie
fondul funciar al României.
2. Care erau limitele de reconstituirea a dreptului de proprietate?
Reconstituirea dreptului de proprietate se făcea, la cerere, în limita
unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană
îndreptăţită şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil,
prin familie înţelegându-se soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă se gos-
podăreau împreună cu părinţii lor.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce se înțelege prin reconstituirea dreptului de proprietate?

2. Care sunt consecinţele economice şi comerciale ale Legii fondului
funciar?
3. Când a avut loc una din cele mai mari încărcături de teren arabil pe
un tractor din Europa?

43
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

ANALIZA PRINCIPALELOR ACTE DE REFORMĂ AGRARĂ

ÎN PRIVINȚA ARENDĂRII TERENURILOR AGRICOLE ÎN
ROMÂNIA

Cuvinte cheie: arendare, răscoală, reformă, rural, drepturi

Rezumat:
Arendarea terenurilor în ţara noastră este veche, undeva de prin
secolul al XIX-lea, la fel ca şi reglementările corespunzătoare. O primă
măsură de interdicţie a arendării a avut loc prin Legea nr. 187/1945 pentru
înfăptuirea reformei agrare. După 45 de ani, s-a legalizat din nou
arendarea pământului prin Legea nr. 16 din 5 aprilie 1994, intitulată
„Legea Arendării”, ce reglementează arendarea pe bază de contract de
arendare. Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil a abrogat însă Legea arendării nr.
16/1994.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 oră

5.1. OBIECTUL ARENDĂRII

Arendarea terenurilor în ţara noastră este veche, undeva de prin

secolul al XIX-lea, la fel ca şi reglementările corespunzătoare. Astfel, încă
de acum mai bine de un secol, existau în Ţara Românească numeroase
legi cu privire la învoielile agricole, tocmelile agricole, iar în Codul Civil de
la 1865 sunt reglementate pe larg arendarea şi contractul de arendare, la
art. 1413-1445 şi 1454-1469.
Sistemul tocmelilor agricole a fost practicat după reforma agrară din
1866, în baza „Legii pentru tocmeli agricole şi pentru exploatarea lor”
(modificată şi completată succesiv în 1872, 1882 şi 1893).
La începutul secolului XX s-a practicat, în special la arendarea
pământului, sistemul marii arendăşii (asociaţii ale marilor arendaşi –
„trusturi arendăşeşti”), care luau în arendă moşii şi pe care le subarendau
la ţărani cu preţul (arenda) de 2 - 3 ori mai mare.
După Răscoala ţăranilor din 1907 a fost adoptată „Legea pentru
învoieli agricole” din 23 decembrie 1907 (modificată şi completată
succesiv în 1908 şi 1909), iar în anul 1918 a fost adoptată „Legea pentru
arendarea obligatorie”.
După primul război mondial, se foloseşte noţiunea de „arendare”,
iar legile respective se numesc de „arendare a pământului”, în acest sens
apărând şi Legea agrară din 17 iulie 1921

44
 În anul 1937 a fost adoptată „Legea privitoare la organizarea şi
încurajarea agriculturii”, care a reluat unele din reglementările din Legea
pentru învoieli agricole din 1907, precum şi Legea pentru regulamentarea
arendăşiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 308 din 31 decembrie 1941.
O primă măsură de interdicţie a arendării a avut loc prin Legea nr.
187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, iar Decretul nr. 115/1959
„pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de
către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai
material şi cultural al ţăranului român”, prevedea la art. l că „se interzice
darea în arendă sau darea în parte a terenurilor agricole, precum şi orice
altfel de exploatare a muncii străine de către producătorii agricoli”, articol
ce a fost ulterior abrogat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.
După 45 de ani, s-a legalizat din nou arendarea pământului prin
Legea nr. 16 din 5 aprilie 1994, intitulată „Legea Arendării”, ce
reglementează arendarea pe bază de contract de arendare. După
adoptarea Legii fondului funciar nr. 18/91 peste 80% din suprafaţa agricolă
a ţării a trecut în domeniul privat-particular al noilor proprietarii, prin
reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate privat-particulară
asupra terenurilor agricole. Un aspect relevant îl constituie îmbătrânirea
managerială, un fenomen care s-a produs de-a lungul a peste 40 de ani de
agricultură socialistă. Unele studii arată că din suprafaţa atribuită potrivit
Legii fondului funciar grupelor de vârstă relativ tinere (până la 40 ani) este
de circa 8,2%, grupele de vârstă matură, apropiată de pensionare (40 - 60
ani) deţin circa 35,1% din suprafaţă, iar peste 56,7% aparţin proprietarilor
vârstnici, pensionaţi, peste 60 de ani. O suprafaţă importantă o deţin
proprietarii sau moştenitorii acestora care locuiesc în mediul urban, cei
care au părăsit masiv mediul rural forţaţi de condiţiile grele ale anilor 1950
- 1990 (peste 1/3 din suprafaţa atribuită în urma adoptării Legii fondului
funciar).
Din considerentele prezentate mai sus cât şi din lipsa de implicare a
statului în agricultură a apărut necesitatea adoptării Legii arendării nr.
16/1994 pentru a da posibilitatea utilizării integrale a suprafeţelor de teren
deţinute de o serie de categorii de beneficiari ai Legii fondului funciar, care
practic nu pot lucra terenurile agricole redate în proprietate.
Din 1991 şi până la 1994 data adoptării legii arendei în România,
sistemul de arendă era irelevant. În primul rând nu a existat un cadru juridic
care să reglementeze aceste relaţii noi, iar în al doilea rând, probabil ţine şi
de tradiţii, acest sistem s-a practicat în trecut în proporţii reduse, şi el
poate avea anumite conotaţii care aduc în minte vechile relaţii ale ţărănimii
cu vechii arendaşi de tip feudal. Ca atare, doar 4,4 % din terenurile
agricole au fost date în arendă în perioada 1991 - 1994.
Prin Legea nr. 16/1994, contractul de arendare a fost definit astfel:
„Contractul de arendare, varietate a contractului de locaţiune, este
un contract prin care una dintre părţi, numită arendator, transmite celeilalte
părţi, numită arendaş, bunuri agricole în vederea exploatării pe o durată
determinată, în schimbul unui preţ numit arendă, stabilită în produse
agricole şi care se prestează în natură, sau prin echivalentul lor în bani.”
Contractul de arendare se încheie în formă scrisă, în atâtea exemplare
câte părţi sunt plus un exemplar care se depune la consiliul local în a cărei

45
rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data
încheierii. Contractul se înregistrează într-un registru special, ţinut de secretarul
consiliului local. Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai
multor consilii locale, înregistrarea şi depunerea contractului se fac la fiecare
consiliu local în a cărui rază teritorială este situat bunul arendat.
Contractul de arendare poate fi înnoit potrivit înţelegeri părţilor. În
acest scop, fiecare parte contractantă este obligată să încunoştinţeze în
scris pe cealaltă parte, cu cel puţin un an înainte de girarea contractului,
despre intenţia sa de a reînnoi sau nu contractul de arendare. Dacă nu
este reînnoit, contractul de arendare încetează la termenul pentru care a
fost încheiat. El poate înceta şi înainte de împlinirea termenului, prin
acordul părţilor.

5.2. PERIOADA ARENDĂRII

Potrivit Legii arendării durata contractului de arendare nu poate fi

mai mică de 5 ani. În cazul plantaţiilor de viţă de vie, de pomi, de arbuşti
fructiferi de hamei şi duzi, durata poate fi mai mică de 5 ani, în funcţie de
starea plantaţiei şi respectiv de durata de exploatare rămasă. De
asemenea, pentru suprafaţa de teren mai mică de 1 ha durata poate fi sub
5 ani. Rezultă deci, în mod explicit, că părţile trebuie să determine în toate
cazurile durata arendării. În aceste cazuri, contractul de arendare
încetează la expirarea termenului (duratei). Cu alte cuvinte, arendarea
încetează de drept, prin trecerea timpului („dies pro homine interpellat”).
În cazul contractului de arendare nu operează tacita reconducţiune.
Deci, arendaşul, nu poate rămâne în folosinţa (exploatarea) bunurilor
agricole arendate după expirarea duratei (termenului) contractului.
Rămânerea arendaşului în posesia bunurilor agricole, nu se consideră că
locaţiunea (arendarea) este înnoită. Această teză îşi are fundamentul în
prevederile art. 12 din Legea arendării, în sensul că reînnoirea contractului
se face cu acordul părţilor, dar cu obligaţia încunoştiinţării de partea
interesată a intenţiei de reînnoire, cu cel puţin un an înainte de expirarea
contractului;
Contractul de arendare mai poate înceta, potrivit Legii arendării şi
dreptului comun, prin:
a) Acordul părţilor, înainte de a ajunge la termen
b) Rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor
c) Desfiinţarea titlului
d) Pierderea bunului arendat

5.3. SCOPUL CONTRACTULUI DE ARENDARE

Întrucât legea arendării cuprinde norme de ordine publică, la

încheierea contractului de arendare părţile contractante trebuie să le
cunoască şi să le respecte întocmai.
Potrivit art. 5 al Legii nr. 16/1994, contractul de arendare cuprinde:
a) părţile contractante, numele, prenumele şi domiciliul persoanelor
fizice sau denumirea şi sediul persoanelor juridice;

46
 b) obiectul contractului, complet şi precis determinat; obiectul
contractului trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a tuturor bunurilor
agricole arendate, inventarul acestora şi planul de situaţie a terenurilor;
c) obligaţiile fiecărei părţi contractante, expres şi complet
menţionate;
d) durata arendării – se stabileşte de către părţi;
e) arenda, modalităţile şi termenele de plată ale acesteia;
f) răspunderea fiecărei părţi; orice suprafaţă de teren sau orice alt
bun agricol care se va reţine de către proprietar, uzufructuar sau deţinător
legal se vor specifica separat în contract;
g) alte clauze convenite de părţi şi permise de lege.
Contractul de arendare face parte din categoria contractelor de
locaţiune şi are următoarele caractere juridice:
a. este un contract sinalagmatic (bilateral):
b. este un contract consensual:
c. este un contract solemn:
d. este un contract cu titlu oneros:
e. este un contract ce se încheie pe durată determinată:
f. este un contract netranslativ de proprietate:
g. este un contract comutativ:
h. este un contract cu executare succesivă:
i. este un contract intuitu personae:
Potrivit prevederilor art. 5, lit. f din Legea arendării părţile trebuie să
cuprindă în contract răspunderile fiecăreia. Unele dispoziţii din lege
referitoare la obligaţii creează corelativ şi răspunderi, în caz de
neexecutare, fiind aplicabile şi dispoziţii din dreptul comun.
Ele se referă la:

A: În cazul arendatorului:
- răspunderea pentru schimbarea în cadrul duratei de arendare, a
folosinţei agricole a terenului sau a destinaţiei bunului agricol arendat,
care să fie de natură să tulbure exploatarea acestuia;
- răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială şi chiar pentru
vicii şi pentru neprimirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de
arendare;
- răspunderea pentru daune în cazul în care nu a apărat bunul
agricol contra uzurpatorilor (terţe persoane) care aduc, în orice fel, o
atingere proprietăţii sau posesiei (folosinţei) bunului agricol arendat.
Acesta în cazul în care arendaşul 1-a înştiinţat pe arendator despre
uzurpare, în termen, conform art. 1433 Cod Civil.
- răspunderea pentru nepredarea către arendator a bunurilor
agricole stabilite în contract;

B: În cazul arendaşului:
- răspunderea pentru nerestituirea, la încetarea contractului, a
bunurilor agricole arendate;
- răspunderea pentru neplata preţului, respectiv a arendei;
- răspunderea pentru degradări sau distrugeri ale bunurilor agricole
arendate;

47
 - răspunderea pentru pierderea totală sau parţială a bunurilor;
- răspunderea pentru nemenţinerea potenţialului de producţie al
bunurilor agricole;
- răspunderea pentru daune şi speze în cazul în care nu 1-a
înştiinţat pe arendator despre încercarea de uzurpare - art. 1433 Cod Civil;
- răspunderea pentru pagubele produse de incendii dacă nu
probează că incendiul s-a produs prin caz fortuit sau de forţă majoră, sau
prin defect de construcţie, conform art. 1435 Cod Civil.
Evident, în contractul de arendare, părţile pot stabili şi alte obligaţii
şi răspunderi ca şi limitele suportării daunelor produse de calamităţi
naturale, precum şi suportarea pierderilor totale sau parţiale a bunurilor
arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forţă majoră (art. 21, alin.
1 şi 2 din Legea arendării).
Oricum, pierderea recoltei, prin cazuri fortuite sau de forţă majoră,
în tot ori în parte, cade potrivit art. 1469 din Codul Civil, în sarcina ambelor
părţi, fără a da drept nici uneia din ele a trage la răspundere pe cealaltă.
Evident, nu va privi pe arendator pierderea recoltei după strângerea ei,
dacă arendaşul a fost pus în întârziere cu predarea părţii cuvenite lui
(arendatorului). De asemenea, potrivit prevederilor art. 1460 din Codul
civil, arendaşul poate, printr-o clauză expresă, să ia asupra sa şi cazurile
fortuite, dar numai cele ordinare cum sunt: grindina, bruma şi deci, nu şi
pe cele extraordinare (inundaţiile neobişnuite, devastările de război).
Apreciez că în sensul celor de mai sus trebuie înţelese prevederile
art. 21, alin. 1 şi 2 din Legea arendării privind „convenirea de părţi a
cazurilor şi limitelor suportării daunelor produse de calamităţi naturale” şi
respectiv, să convină „suportarea pierderilor totale sau parţiale, ca urmare
unor cazuri fortuite sau de forţă majoră”.
În materia răspunderii, se poate adopta de părţi şi soluţia
compensaţiei între ani buni şi ani răi în cazul în care într-un an s-a pierdut
cel puţin jumătate din recoltă - producţie. În aceste cazuri, arendaşul nu
poate cere o scădere a arendei dacă pierderea s-a compensat.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Contractul de arendare, varietate a contractului de locaţiune, este

un contract prin care una dintre părţi, numită arendator, transmite
celeilalte părţi, numită arendaş, bunuri agricole în vederea
exploatării pe o durată determinată, în schimbul unui preţ numit
arendă, stabilită în produse agricole şi care se prestează în natură,
sau prin echivalentul lor în bani.
• Potrivit Legii arendării durata contractului de arendare nu poate
fi mai mică de 5 ani. În cazul plantaţiilor de viţă de vie, de pomi, de
arbuşti fructiferi de hamei şi duzi, durata poate fi mai mică de 5 ani,
în funcţie de starea plantaţiei şi respectiv de durata de exploatare
rămasă.

48
 Întrebări rezolvate
1. Cum se încheie contractul de arendare?
Contractul de arendare se încheie în formă scrisă, în atâtea
exemplare câte părţi sunt plus un exemplar care se depune la
consiliul local în a cărei rază teritorială se află bunurile arendate, în
termen de 15 zile de la data încheierii.
2. Care este durata minimă a contractului de arendare?
Potrivit Legii arendării durata contractului de arendare nu poate
fi mai mică de 5 ani.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce cuprinde contractul de arendare?

2. Care sunt drepturile si obligațiile arendașului si arendatorului?
3. Ce a adus nou Legea 169/1997 pentru agricultura din
România?

49
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

ANALIZA PRINCIPALELOR ACTE DE REFORMĂ ÎN

PRIVINȚA CONCESIONĂRII TERENURILOR ÎN ROMÂNIA

Cuvinte cheie: concesiune, contract, obiective, concesionar

Rezumat
Concesiunea reprezintă o convenţie prin care o persoană, fizică
sau juridică, dobândeşte dreptul de a exploata anumite servicii publice sau
anumite bunuri ale statului în schimbul unor beneficii care revin acestuia
din urmă. Ideea concesionării unui bun public o întâlnim încă din
antichitate, în dreptul public roman, însă fundamentele acestei instituţii
pentru bunurile private o întâlnim în evul mediu.
Potrivit Legii nr. 166/2002, exploataţiile agricole sunt forme
complexe de organizare a proprietăţii, prin care se pun în valoare
pământul, animalele şi celelalte mijloace de producţie, interconectate într-
un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestări de servicii şi
obţinerii eficiente de produse agricole.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 oră

6.1. OBIECTUL CONCESIUNII

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, concesiunea

reprezintă o convenţie prin care o persoană, fizică sau juridică,
dobândeşte dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite
bunuri ale statului în schimbul unor beneficii care revin acestuia din urmă.
Ideea concesionării unui bun public o întâlnim încă din antichitate,
în dreptul public roman, însă fundamentele acestei instituţii pentru bunurile
private o întâlnim în evul mediu. În evul mediu proprietatea a suferit
transformări importante; astfel, din independentă, exclusivă şi simplă, ea
devine dependentă, complicată şi îngreunată de sarcini, datorită obiceiului
ce apare în această perioadă, şi anume de a transforma folosinţa
pământului în ceva perpetuu, în baza unui contract, în schimbul unei
rente. În felul acesta, proprietarul originar păstra proprietatea, iar
concesionarul nu avea decât folosinţa şi posesiunea; concedarea
folosinţei pământurilor generalizându-se, în curând, mai toate pământurile
ajung să fie posedate de simplii concesionari, ele primind denumirea de
fiefuri sau censive. Asupra acestor pământuri se suprapuneau în această
perioadă două drepturi, ambele perpetue: dreptul proprietarului originar,
care avea domeniul eminent, şi dreptul proprietarului concesionar, care
avea domeniul util.
Cu timpul dreptul concesionarului devine tot mai puternic, pe când
cel al seniorului tot mai simbolic, începând să fie uitat. Aşa se explică de
ce concesionarul apare, în istorie, ca singurul proprietar legitim, iar
50
redevenţa pe care trebuie să o plătească seniorului ca o sarcină
„nesuferită” ce apasă asupra pământului, implicit cei care primeau
redevenţa încep să fie priviţi ca paraziţi sociali, hrăniţi din munca celor ce
cultivau pământul.
Concesiunile bunurilor domeniului public, în evul mediu, erau după
cum se poate observa, surse de venituri pentru monarhi şi mijloace ale
luptei politice, modalităţi de răsplătire a loialităţii. Chiar dacă de-a lungul
timpului au existat discuţii cu privire la natura juridică a concesionării
domeniului public, datorită principiului inalienabilităţii care guvernează
domeniul public, s-a încetăţenit ideea potrivit căreia concesiunea
reprezintă o ocupare temporară a domeniului public, deci o operaţiune de
înstrăinare cu următoarele caracteristici: temporală, revocabilă şi
răscumparabilă.
În perioada interbelică, sediul principal al materiei concesionării l-a
reprezentat „Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze
comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice”, precum şi legea
contabilităţii publice. Potrivit art. 1 din primul act normativ menţionat, toate
întreprinderile, instituţiile, exploatările şi aşezămintele publice (sau
serviciile din care sunt compuse) care nu au atribuţii exclusiv
administrative, precum şi toate bunurile şi drepturile care fac parte din
domeniul public sau privat al statului, judeţelor, comunelor sau din
domeniul oricăror altor instituţii de utilitate publică, aflate sub controlul
acestora, se vor organiza şi administra în una din următoarele forme:
- arendare sau închiriere;
- concesiune;
- regie publică sau comercială;
- regie mixtă;
- regie cooperativă;
- o combinaţie din două sau mai multe din aceste sisteme.
Durata concesiunii pentru bunurile domeniului public nu putea fi mai
mare de 30 de ani, iar pentru cele aparţinând domeniului privat al statului,
comunelor, judeţelor şi instituţiilor aflate sub controlul acestora - de 50 de
ani [art. 25 lit. c)].
Până la intrarea în vigoare a legii 219/1998, dispoziţii cu privire la
concesionarea bunurilor sau serviciilor publice existau în Constituţie, şi
intr-o serie de legi printre care amintim: Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea locuinţelor, Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor
străine, ş. a.
Potrivit Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, contractul
de concesiune este „acel contract prin care o persoană, numită
concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani,
unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul şi pe
răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei
activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.”
Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici ale
contractului de concesiune:

51
 - este un contract cu titlu oneros;
- una din părţi, şi anume concedentul, este tot timpul o autoritate
publică;
- are un caracter „intuitu personae”;
- este un contract solemn;
- are o durată determinată, de cel mult 49 de ani;
- este un contract comutativ;
- este un contract cu executare succesivă.
Obiectul contractului de concesiune îl constituie bunurile proprietate
publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum şi
activităţile şi serviciile publice de interes naţional sau local. Potrivit legii,
pot face obiectul contractului de concesiune terenurile proprietate publică
pe care se află: plajele, cheiurile şi zonele libere, bazele sportive, locurile
de recreere, infrastructurile rutiere, feroviare, portuare şi aeroportuare
civile.
Activităţile economice care pot fi concesionate constă în:
exploatarea surselor termale, exploatarea resurselor naturale ale zonei
economice maritime şi ale platoului continental, activităţile economice
legate de punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice,
colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor, etc.
Serviciile publice care pot fi încredinţate particularilor prin
intermediul concesiunii sunt: transporturile publice, serviciile poştale,
reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, reţelele
de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi a gazelor
combustibile, reţelele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile,
anumite servicii medicale, spectrul de frecvenţe şi reţelele de transport şi
de distribuţie pentru telecomunicaţii.
Atunci când obiectul contractului de concesiune îl reprezintă bunuri
din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, el va fi
guvernat în exclusivitate de un regim de putere publică, deci va fi un
contract administrativ, un contract de concesiune publică (acesta fiind cel
ce prezintă importanţă din punctul de vedere al dreptului administrativ).
Dimpotrivă, atunci când obiectul contractului îl reprezintă bunuri din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, el va fi
guvernat de un regim de drept comun, deci va fi un contract civil, un
contract de concesiune privată.

6.2. SCOPUL CONTRACTULUI DE CONCESIUNE

Prin efectele contractului de concesiune înţelegem drepturile şi

obligaţiile concedentului şi ale concesionarului care izvorăsc din acest
contract.

Drepturile concesionarului sunt reglementate în art. 53 alin. 1 din

Normele metodologice cadru de aplicare a Legii 219/1998. Acestea sunt
următoarele:

52
 - dreptul de a exploata în mod direct, pe riscul şi pe răspunderea
sa, bunurile activităţile şi serviciile publice care fac obiectul contractului,
potrivit obiectivelor stabilite de concedent;
- dreptul de a folosi şi de a culege fructele bunurilor ce fac obiectul
concesiunii, potrivit naturii bunului şi scopului stabilit de părţi prin
contractul de concesiune;
- dreptul de a încheia contracte cu terţii, pentru asigurarea şi
valorificarea exploatării bunurilor, activităţilor şi serviciilor publice care fac
obiectul concesiunii, fără a putea transfera acestora drepturile dobândite
prin concesiune.
În temeiul acestui drept concesionarul va putea încheia contracte
de executare a unor lucrări de construire, de reparaţie şi consolidare a
construcţiilor, de prestare a unor servicii publice, de livrare a produselor
rezultate din activitatea economică concesionată etc. Concesionarul nu va
putea însă să îşi substituie în drepturile sale o altă persoană.

Obligaţiile concesionarului sunt reglementate de art. 54 - 61 din

Normele metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998. Acestea
sunt următoarele:
- asigurarea exploatării eficace, în regim de continuitate şi
permanenţă a bunurilor, activităţilor sau serviciilor publice ce fac obiectul
concesiunii;
- exploatarea, în mod direct, a bunurilor, activităţilor sau serviciilor
concesionate, fără a putea subconcesiona unei alte persoane, în tot sau în
parte, obiectul concesiunii. Legat de acest aspect există în doctrină opinia
potrivit căreia ar fi trebuit lăsat la latitudinea părţilor stabilirea regimului
subconcesionării, care ar fi trebuit de principiu admisă, întrucât pot exista
situaţii în care mai buna valorificare a bunului, activităţii sau serviciului să
legitimeze intervenţia subconcesionării.
- plata redevenţei la valoarea stabilită în ofertă şi în modul prevăzut
în contractul de concesiune;
- restituirea către concedent, la expirarea termenului contractului de
concesiune, a bunurilor de retur, în mod gratuit şi libere de orice sarcini;
potrivit art. 29 alin. 2 lit. a din Legea nr. 219/1998, bunurile de retur sunt
acele bunuri care au făcut obiectul concesiunii, precum şi cele care au
rezultat în urma investiţiilor impuse concesionarului prin caietul de sarcini;
- încheierea cu concedentul, la încetarea contractului de
concesiune, a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect
bunurile de preluare, prevăzute ca atare în caietul de sarcini şi stabilite
prin contractul de concesiune, în privinţa cărora concedentul şi-a
manifestat intenţia de a le dobândi. Bunurile de preluare sunt acele bunuri
care au aparţinut concesionarului şi au fost utilizate de către acesta pe
durata concesiunii (art. 29 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 219/1998).
În contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct,
aceste categorii de bunuri ce vor fi utilizate de către concesionar pe
parcursul derulării concesiunii, pentru a şti, din momentul încheierii
contractului, care sunt bunurile ce vor rămâne, la încetarea concesiunii, în
patrimoniul concedentului în mod gratuit şi care vor fi preluate de către
acesta cu plată. În acest din urmă caz, concedentul va plăti

53
concesionarului un preţ egal cu valoarea contabilă actualizată a bunurilor
preluate, conform dispoziţiilor caietului de sarcini;
- asigurarea continuităţii prestării activităţii sau serviciului public în
cazul încetării contractului de concesiune din alte cauze decât expirarea
termenului acestuia, forţă majoră sau caz fortuit. Această obligaţie revine
concesionarului în toate cazurile în care încetarea contractului are loc din
iniţiativa uneia din părţi şi subzistă până la preluarea bunului, activităţii sau
serviciului public de către concedent;
- notificarea, de îndată, a concedentului cu privire la existenţa unor
cauze sau iminenţa producerii unor evenimente de natură să conducă la
imposibilitatea realizării activităţii sau a serviciului public, în vederea luării
măsurilor ce se impun pentru asigurarea continuităţii activităţii sau
serviciului public;
- concesionarul are obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data
semnării contractului de concesiune, să depună, cu titlu de garanţie, o
sumă fixă reprezentând o cotă-parte din suma obligaţiei de plată către
concedent stabilită de acesta şi datorată pentru primul an de activitate.
Dacă este necesar, din aceasta sumă vor fi prelevate penalităţile şi
sumele datorate concedentului de către concesionar, în baza contractului
de concesiune. Concesionarul poate depune ca garanţie şi titluri de credit
asupra cărora constituie un drept de gaj în favoarea concedentului.

Drepturile concedentului sunt prevăzute în art. 62 - 64 din

Normele metodologice - cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998. Acestea
sunt redate mai jos:
- dreptul de supraveghere şi control asupra activităţii
concesionarului urmărindu-se modul de respectare a obligaţiilor asumate
de către acesta. În acest sens, concedentul are dreptul să inspecteze
bunurile, să verifice stadiul de realizare a investiţiilor, precum şi modul în
care este satisfăcut interesul public prin realizarea activităţii sau
serviciului public. Controlul se va exercita cu notificarea prealabilă a
concesionarului şi în condiţiile stabilite în contractul de concesiune.
Trebuie făcută diferenţierea între dreptul de control al concedentului
şi dreptul de control al Ministerului Finanţelor Publice şi al ministerului de
resort reglementat de art. 36 din Legea nr. 219/1998. Dintre acestea
numai dreptul de control al concedentului îşi are izvorul în voinţa
exprimată a părţilor şi este, prin aceasta, un efect al contractului de
concesiune. În cadrul controlului efectuat de Ministerul Finanţelor se vor
urmări, în special, hotărârea de concesionare, publicitatea, îndeplinirea
obligaţiilor de către concedent şi concesionar. Ministerul Finanţelor are
drept de control asupra concesiunilor de interes naţional, chiar şi atunci
când calitatea de concedent o are un minister.
- dreptul de a-şi manifesta intenţia de a dobândi bunurile de
preluare, la expirarea duratei contractului de concesiune şi de a solicita
concesionarului încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la
aceste bunuri. În contractul de concesiune se va stabili un termen în care
concedentul îşi poate exercita acest drept de opţiune, sub sancţiunea
decăderii (art. 63 alin. 2 din Normele metodologice - cadru de aplicare a
Legii nr. 219/1998).

54
 - dreptul de a modifica, în mod unilateral, partea reglementară a
contractului de concesiune. Acest drept îi este recunoscut concedentului
numai în mod excepţional, pentru motive legate de interesul general. El
poate fi exercitat numai cu condiţia notificării prealabile a concesionarului.
Potrivit art. 64 alin. 2 din Normele metodologice - cadru de aplicare
a Legii nr. 219/1998, concesionarul este obligat să continue exploatarea
bunului, desfăşurarea activităţii ori prestarea serviciului în noile condiţii
stabilite de concedent, fără a putea solicita încetarea contractului de
concesiune. Dacă prin modificarea unilaterală a contractului de
concesiune se aduce un prejudiciu concesionarului, acesta are dreptul să
primească, în mod prompt, o despăgubire adecvată şi efectivă (art. 31
alin. 2 din Legea nr. 219/1998). În caz de dezacord între concedent şi
concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către
instanţa judecătorească.
Obligaţiile concedentului sunt prevăzute în art. 65 - 67 din
Normele metodologice - cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998:
- obligaţia de a-i pune la dispoziţia concesionarului bunurile,
activitatea sau serviciul public concesionat şi să nu îl tulbure pe acesta în
exercitarea drepturilor rezultate din contractul de concesiune. În acest
sens este prevăzută, în mod expres, în art. 66 din Normele metodologice -
cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998, obligaţia concedentului de a nu
modifica în mod unilateral contractul de concesiune, în afara cazurilor
stabilite de lege.
- obligaţia de a notifica concesionarului apariţia oricărei împrejurări
de natură să aducă atingere drepturilor acestuia sau executării
corespunzătoare a contractului de concesiune.
Nerespectarea de către părţile contractante a obligaţiilor cuprinse
în contractul de concesiune atrage răspunderea contractuală a părţii în
culpă.

6.3. PERIOADA CONCESIUNII

Încetarea contractului de concesiune este reglementată de art. 35

din Legea nr. 219/1998 şi art. 68 – 72 din Normele metodologice - cadru
de aplicare a Legii nr. 219/1998. Situaţiile în care acest contract încetează
sunt următoarele:
- la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;
- în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin
denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri
prealabile în sarcina concedentului;
- în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concesionar, prin rezilierea unilaterală de către concedent, cu plata unei
despăgubiri în sarcina concesionarului;
- în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent,
prin rezilierea unilaterală de către concesionar, cu plata unei despăgubiri
în sarcina concedentului;
- la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat
sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin
renunţare, fără plata unei despăgubiri.

55
 Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Concesiunea reprezintă o convenţie prin care o persoană, fizică

sau juridică, dobândeşte dreptul de a exploata anumite servicii
publice sau anumite bunuri ale statului în schimbul unor beneficii
care revin acestuia din urmă.
• Obiectul contractului de concesiune îl constituie bunurile
proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau
comunei, precum şi activităţile şi serviciile publice de interes
naţional sau local
• Activităţile economice care pot fi concesionate constă în:
exploatarea surselor termale, exploatarea resurselor naturale ale
zonei economice maritime şi ale platoului continental, activităţile
economice legate de punerea în valoare a monumentelor şi siturilor
istorice, colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor, etc

Întrebări rezolvate
1. Conform Legii nr. 219/1998, ce este contractul de
concesiune?
Potrivit Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor,
contractul de concesiune este „acel contract prin care o
persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă
determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite
concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa,
dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau
a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.”
2. Ce se înțelege prin efectele contractului de concesiune?
Prin efectele contractului de concesiune înţelegem drepturile şi
obligaţiile concedentului şi ale concesionarului care izvorăsc din
acest contract.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt caracteristicile contractului de concesiune?

2. Care sunt drepturile concesionarului, potrivit legii
concesiunii?
3. Care sunt obligaţiile concedentului, potrivit legii
concesiunii?
4. Cum dobândesc unităţile de cult reconstituirea suprafeţelor
de teren agricol din fondul bisericesc al cultului căruia îi
aparţin?
5. Care sunt dimensiunile minime pentru exploataţiile agricole
în concordanţă cu profilul şi forma de relief?

56
 BIBLIOGRAFIE:

1. Alexianu, Gh. - Colecţia legilor României, Editura Bucovina,

Bucureşti, 1936;
2. Albert F., Otiman, P.I. - Structuri şi modele agrare în ţările cu
economie de piaţă. Studiu intern, Lito USAB, Timişoara, 1991;
3. Alexandresco, D. - Explicaţiunea toeretică şi practică a dreptului
civil român, Editura Bucovina, Bucureşti, 1910;
4. Anderca, C. şi colaboratorii - Economie şi Legislaţie agrară,
Lito USAB, Timişoara, 1989;
5. Anderca, C., Sâmbotin, L., Otiman, P. I. - Forme şi structuri de
proprietate în agricultura României, Lito USAB, Timişoara, 1991;
6. Anderca, C., Petrişor, P. - Economie agrară, Lito USAB,
Timişoara, 1991;
7. Averescu, Al. - Notiţe zilnice din război (1916 - 1918), Bucureşti,
1935;
8. Bal, Ana - Economii în tranziţie în Europa Centrală şi de Est,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997;
9. Băbeanu M., Pârvu, Gh. - Economie Politică, Editura Mondo,
Craiova, 1996;
10. Băicoianu, Al. - Drept civil român, volumul II, Editura Naţională,
Bucureşti, 1928;
11. Băltăreţu, A. - Aventura stropilor de ploaie, Editura Ion
Creangă, Bucureşti, 1998;
12. Bârsan, C., Gaiţă, M., Pivniceru, M. N. - Drept civil, Drepturile
reale, Editura All Beck, Bucureşti, 2002:
13. Beleiu, Gh. - Dreptul de preemţiune reglementat prin Legea
fondului funciar nr. 18/1991, Revista Dreptul, nr. 12, Bucureşti, 1992;
14. Bidilean, V. - Uniunea Europeană, instituţii, Politici, Activităţi,
Editura Agroprint, Timişoara, 2000;
15. Bold, I., Hârtia, S., Niţă, V., Teaci, D. - Economia funciară,
Editura Ceres, Bucureşti, 1994;
16. Bold, I., Avram, C. - Exploataţia agrară. Organizare,
dezvoltare, exploatare, Editura Mirton, 1994;
17. Boş, N. - Cadastru general, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
18. Boş, N. - Cadastru general. Note de curs, Colegiu de cadastru
al Universităţii „Transilvania” Braşov, 1998-2001;
19. Boş, N. - Cartea funciară şi expertiza tehnică, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002;
20. Brădeanu, S. - Către o nouă legislaţiune funciară, Editura
Bucovina, Bucureşti, 1938;
21. Brădeanu, S., Marica, P., Stângu, L. - Tratat de drept
cooperatist agricol. Partea I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960;
22. Brown, L. - Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti,
2000;
23. Buga, C. - Regimul juridic al fondului funciar, Editura Jurs -
R.B.A., Bucureşti, 1995;
24. Bulgaru, M. - Dreptul de a mânca, Editura Bucureşti, 1945;
57
 25. Bulgaru, V. - Fenomenul agrar, Editura de Vest, Timişoara,
2004;
26. Bulgaru, V. - Reforma agrară din 1921 - fundamente
economice -, Editura de Vest, Timişoara, 2003;
27. Cantacuzino, M. - Curs de drept civil, Editura Ramuri, Iaşi,
1923;
28. Chelaru, E. - Circulaţia juridică a terenurilor, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999;
29. Chelaru, E. - Dreptul de preemţiune reglementat de Codul
silvic, Revista Dreptul nr. 6, Bucureşti, 1997;
30. Chiriţescu - Arva, M. - Agricultura noastră în faţa concurenţei
sovietice, Editura Bucovina, Bucureşti, 1945;
31. Chiriţescu - Arva, M. - Criza agricolă şi organizarea producţiei,
Editura Carta Românească, Bucureşti, 1945;
32. Chiş, Margareta, Merce, Elena - Agricultura spre economia de
piaţă. Concepte, cerinţe, strategii, Editura Alatheea, Cluj Napoca, 1999;
33. Chivu, D., Băbuşanu, V., Romnger, E. - Arenda şi arendarea
în viticultură şi pomicultură, Editura A 92, Iaşi, 2003;
34. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C. - Economie, Editura
Economică, 1999;
35. Ciulei, Gh. - Organizarea şi rentabilitatea gospodăriilor agricole
din Dobrogea şi Basarabia, Imprimeria Naţională, 1938;
36. Constantinescu, M. - L'evolution de la propriete rurale et la
reforme agraire en Roumanie, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925;
37. David, S. - Contractul de concesiune, Revista „Dreptul” nr. 9,
Bucureşti, 1991;
38. Davidescu, D., Davidescu, Velicica - Secolul XX -
performanţe în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 2002;
39. Davidovici I., Gavrilescu, D. (coordonatori) - Economia
creşterii agro-alimentare, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
40. Deak, Fr. - Dreptul de preemţiune, Revista Dreptul, nr.7,
Bucureşti, 1992;
41. Deak, Fr., Cărpenaru, S. - Contracte civile şi comerciale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
42. Deak, Fr. - Contractele civile şi de asigurări, Editura Actami,
Bucureşti, 1995;
43. Deak, Fr. - Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 2003;
44. Dobrotă, N. (coordonator) - Dicţionar de economie, Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
45. Dodescu, Anca - Statul şi economia de piaţă, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
46. Donosă, D. - Politici agricole, Lito USAMV „Ion lonescu de la
Brad", Iaşi, 2002;
47. Dumitru, D. şi colaboratorii - Agricultura României - Tendinţe
pe termen mediu şi lung, Editura Expert, 1997;
48. Filipescu, I. - Dreptul civil, dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;

58
 49. Filipescu, I. - Domeniul public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ -teritoriale, Revista Dreptul nr. 5-6, Bucureşti, 1994;
50. Frenţescu, L. - Noţiunile de domeniul public şi domeniul privat
al statului. Conţinut şi regim juridic, Revista Dreptul nr. 10-11, Bucureşti,
1993;
51. Fruja, I. - Agricultura României în vederea aderării la U.E.,
Lucrări Ştiinţifice USAMVB, Timişoara, 2000;
52. Fruja, I. - Situaţia agriculturii româneşti în perioada 1990 -
1998, Lucrări Ştiinţifice USAMVB, Timişoara, 2001;
53. Frunzănescu, A. - Evoluţia raporturilor agrare în România,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939;
54. Gavrilescu, D., Davidovici, L, Giurcă, D. - Spaţiul rural şi
sectorul agro-alimentar românesc, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
55. Georgescu, M. - Reforme agrare, Editura Bucovina, Bucureşti,
1943;
56. Georgescu, F. - Starea economico - socială a României în anul
2000, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
57. Giurgiu, L. - Consideraţii în legătură cu domeniul public,
Revista Dreptul, nr. 8, Bucureşti, 1995;
58. Gosen, M. - Studiu critic asupra cooperaţiei româneşti în
independenţa economică, Editura Bucovina, Bucureşti, 1940;
59. Hamangiu, C., Rosetti - Bălănescu, I., Băicoianu, Al. - Drept
civil român, volumul II, Editura Naţională, Bucureşti, 1928;
60. Herovanu, E. - Principiile procesului civil, Institutul de arte
grafice „Lupta", Bucureşti, 1932;
61. Hălăceanu, C-tin. - Păreri asupra exproprierii. Metoda ştiinţifică
pentru determinarea cotei de reducere, Iaşi, 1917
62. Iancu, A. - Criza tranziţiei: criză predominant instituţională,
Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 1994;
63. Ionescu - Şişeşti, Gh. - Agricultura Banatului, Viaţa Agricolă nr.
15, Bucureşti, 1921;
64. Ionescu - Şişeşti, Gh. - Politica agrară cu privire specială la
România, Editura Alcalay, Bucureşti, 1915;
65. Iorgovan, A. - Drept administrativ, volumul IV, Bucureşti,
Editura Actami, 1994;
66. Iorgovan, A. - Tratat de drept administrativ, volumul II, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002;
67. Kogălniceanu, V. M. - Expunere de motive a legii reformei
agrare, Monitorul Oficial, Bucureşti, 22 mai 1921;
68. Lahovary, Em. N. - Chestia Reformelor, Articol publicate în
ziarul Evenimentul, în numerele din 25 mai 1917 şi următoarele, Iaşi;
69. Lazăr, M. - Aspectele sociale agrare ale economiei ţărăneşti
(1925 - 1935), Editura Vrerea, Timişoara, 1944;
70. Lefterache, Lavinia, Crăciunescu, Cristiana Mihaela - Legea
arendării nr. 16/1194, comentată şi adnotată, Editura All Beck, Bucureşti,
2000;
71. Lipsey G. R., Alee, Chrystal - Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999;

59
 72. Liveanu, V., ş. a. - Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în
România 1908-1921, Bucureşti, Editura Politica, 1967;
73. Lorvellec, L. - Droit rural, Editura Masson, Paris, 1998;
74. Lutaş, M. - Integrarea economică europeană, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
75. Madgearu, V. - Revoluţia agrară şi evoluţia clasei
ţărăneşti, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, Bucureşti, 1925;
76. Madgearu, V. - Agrariarism, Capitalism, Imperialism –
Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti, Editura Economistul S.A.
Bucureşti, 1936;
77. Madgearu, V. - Evoluţia economiei româneşti după primul
război mondial, Editura Bucovina, Bucureşti, 1940;
78. Manda, C. - Drept administrativ - tratat elementar, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
79. Manolescu, G. - Politici economice, Concepte, Instrumente,
Experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
80. Marin, G. - Economia mondială, Editura Independenţa
Economică, Bucureşti, 1996;
81. Marinescu, Daniela, Atanasiu, Al. - Drept agrar şi funciar, Lito
USAMV, Bucureşti, 1984;
82. Merce, C. C. - Caracteristici definitorii ale agriculturii româneşti,
Editura Altheia, Bistriţa, 2002;
83. Meveş, E. C. - Formarea proprietăţii de stat, Editura tehnică,
Bucureşti, 1993;
84. Meveş, E. C. - Aspecte istorice privind proprietatea agrară din
România, Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1993;
85. Meveş, E. C. - Actualitatea cercetărilor de istorie agrară - Terra
nostra -, Legi şi decrete, volumul II, Bucureşti, 1971;
86. Miclea, M. - Cadastru şi cartea funciară, Editura All Beck,
Bucureşti, 1995;
87. Mihai, I, Tudor, A. - Transmiterea prin acte juridice a terenurilor
agricole, Revista Economică – supliment, nr. 28, Bucureşti, 1984;
88. Mihăilă, M., Corcodel, Gh., Chirilov, I. - Cadastrul general şi
publicitatea imobiliară, Editura Ceres, Bucureşti, 1995;
89. Motica, I. R., Trăilescu, A. - Drept funciar, amenajarea
teritoriului şi protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
90. Motica, I. R., Trăilescu, A., Iuşan, L. - Noile cărţi funciare în
România, Editura Alma Mater Timisiensis & Mirton, Timiţoara, 2001;
91. Murgescu, C. - Reforma agrară din 1945, Editura Bucovina,
Bucureşti, 1956;
92. Muscă, D. - Formele asociative - viitorul agriculturii româneşti,
Editura Mirton, Timişoara, 2000;
93. Negulescu, R. - Tratat de drept administrativ, volumul 1,
Editura tehnică, Bucureşti, 2003;
94. Negruţ, C. - Economie Agrară, Editura Brumar, Timişoara,
1999;
95. Oroian, I. - Drept funciar şi legislaţia mediului, Editura
Academic Pres, Cluj Napoca, 2002;

60
 96. Oroian, I., Todea, Al. - Drept funciar şi legislaţia mediului,
Editura Academic Pres, Cluj - Napoca, 2002;
97. Otiman, I. P. - Agricultura României la cumpăna dintre
mileniile II şi III, Editura Helicon, Timişoara, 1994;
98. Otiman, I. P. - Dezvoltare rurală în România, Editura
Agroprint, Timişoara, 1997;
99. Otiman, I. P. - Economie Rurală. Editura Agroprint,
Timişoara, 1997;
100. Otiman, I. P. - Restructurarea Agriculturii şi Dezvoltarea
Rurală a României în vederea aderării la Uniunea Europeană, Editura
Agroprint, Timişoara, 2000;
101. Otiman, I. P. - Agricultura României la cumpăna dintre
secolul XX - un secol al deznădejdii şi secolul XXI - un secol al
speranţei. Editura Agroprint, Timişoara, 2002;
102. Petrescu, Rodica Narcisa - Drept administrativ, Editura
Accent, Cluj - Napoca, 2004;
103. Petrişor, P. - Reglementarea juridică a proprietăţii agrare,
Revista Agricultura Banatului, Timişoara, 1993;
104. Petrişor, P. - Economia agriculturii şi legislaţie agrară, Editura
Mirton, Timişoara, 2000;
105. Piersic, Şt. - România agricolă şi imperialismul economic al
ţărilor industriale, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946;
106. Pop, L. - Drepturile reale principale, Editura S.C. Cordial
S.R.L., Cluj-Napoca, 1993;
107. Pop, L. - Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
108. Pop, L. - Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
109. Popa, I. - Tranziţie şi reformă, Editura Economică,
Bucureşti, 2001;
110. Popa, V., Pană, Ondina - Drept funciar: Concepte. Definiţii.
Auto-evaluare, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2001;
111. Popa, Eugenia - Acţiunea în revendicare, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1989;
112. Popa, L. - Natura juridică a dreptului real al cetăţenilor străini
şi al apatrizilor asupra terenurilor aferente construcţiilor proprietatea lor,
Revista Dreptul nr. 7, Bucureşti, 1998;
113. Popa, C -tin Dragoş - Drept administrativ, Editura Alma Mater
Timisiensis, Timişoara, 2001;
114. Popescu, R. - Contractul de arendare, Revista Dreptul nr. 6,
Bucureşti, 1995;
115. Popescu, A., Cornoiu, D. - Drept funciar şi proceduri funciare,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998;
116. Popovici, D. C. - Experienţa istorică a României în
organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea cooperaţiei agricole –
perspective, Teză de doctorat;
117. Potârcă, N. şi colab. - Mica proprietate ţărănească, Editura
Oltenia, Craiova, 1933;

61
 118. Romano, S. - Dreptul de proprietate privată şi publică în
România, Editura Graphics, Iaşi, 1993;
119. Rotaru, G., Brădeanu, S., Marica, P., Stângu, L. - Tratat de
drept cooperatist agricol, Partea I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960;
120. Rotaru, G., Scrieciu, Fl. - Arendarea bunurilor agricole,
Editura Tehnica Agricolă, Bucureşti, 1994;
121. Sâmbotin, L. - Managementul exploataţiilor agricole. Editura
Mirton, Timişoara, 1999;
122. Sâmbotin, L. - Management în agricultură, Editura Agroprint,
Timişoara, 2002;
123. Samuelson, P., Nordhaus, W. D. - Economie politică,
Editura Teora, Bucureşti, 2000;
124. Scrieciu, Fl. - Arendarea bunurilor agricole, Editura tehnică
agricolă, Bucureşti, 1994;
125. Scrieciu, Fl., Chencea, Xenia - Legislaţia în agricultură şi
industria alimentară, Editura S.C. Wegafor S.R.L., Bucureşti, 1996;
126. Scrieciu, Fl. - Comentarii la Legea fondului funciar nr.
18/1991, Editura S.C. Wegafor S.R.L., Bucureşti, 1998;
127. Scrieciu, Fl. - Acţiunile posesorii, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
128. Scrieciu, Fl. - Drept agrar şi drept funciar, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2000;
129. Sebeni, Al. - Noţiunea contractului de concesiune si
încheierea acestuia, Revista Dreptul, nr. 8, Bucureşti, 1999;
130. Sebeni, A., Gherghina, S. - Efectele şi încetarea contractului
de concesiune, Revista Dreptul, nr. 11, Bucureşti, 1999;
131. Silaşi, G. - Economie politică - Sistem şi mecanism
economic, Volumul III, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara 1991;
132. Sişeşti - Ionescu, Gh. - Politica agrară cu privire specială la
România, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1912;
133. Spânu, P. - Importanţa zooeconomiei naţionale, Editura
Bucovina, Bucureşti, 1932;
134. Stanciu, G. – Tehnologia creşterii bovinelor, Editura Brumar,
Timişoara, 1999;
135. Sturdza, D. A. - Memoriu asupra legilor agrare din România,
Editura Bucovina, Bucureşti, 1914;
136. Sută, N. (coordonator) - Integrarea economică europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1989;
137. Şandru, D. - Reforma agrară din 1921 din România, Editura
Bucovina, Bucureşti, 1968;
138. Ştefan, N. - Arendarea în Europa şi Canada, Sesiunea
ştiinţifică „Actualităţi şi perspective ale privatizării agriculturii în România",
Timişoara, 1992;
139. Tănăsescu, Gh. - Agricultura, ramură vitală a economiei
naţionale, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001;
140. Teşliuc, D. E. - Regimul comerţului cu produse agricole
în România, Misiune a Băncii Mondiale pentru România, 1996.

62