Feridina și purina

O lecție destre compusii heterociclici

În alegerea temei pentru lucrarea mea de licență, am căutat să explorez un domeniu care să
reflecte pasiunea și interesul meu pentru biologia moleculară și genetica. Astfel, am decis să mă
concentrez pe un aspect fundamental al acestor discipline - compușii cu nucleu de pirimidină.
Motivul pentru care am ales să îmi dedic eforturile cercetării acestui subiect complex și fascinant
rezidă în importanța crucială pe care o au acești compuși în structura și funcția materiei genetice,
precum și în domeniul medical și al cercetării științifice.
Pe parcursul acestei lucrări, intenționez să explorez în profunzime proprietățile fizice și
chimice ale compușilor cu nucleu de pirimidină, precum și rolul lor esențial în biologie și medicină.
Voi investiga structura acestor compuși, modul în care interacționează cu alte molecule biologice și
chimice, precum și implicațiile lor în procesele fiziologice și patologice din organismele vii.
Prin această cercetare, îmi propun să aduc în prim-plan înțelegerea noastră asupra
importanței fundamentale a compușilor cu nucleu de pirimidină și să evidențiez contribuția lor
esențială la dezvoltarea biologiei moleculare, geneticii și a altor domenii conexe. Sper ca această
lucrare să ofere o perspectivă cuprinzătoare asupra acestui subiect captivant și să stimuleze interesul
și cunoștințele în rândul cititorilor.

În alegerea temei pentru lucrarea mea de licență, am căutat să explorez un domeniu care să
pună în valoare interconexiunea dintre chimie și biologie, două discipline fundamentale în
înțelegerea funcționării vieții la nivel molecular. Astfel, am ales să investighez compușii cu nucleu
de pirimidină, un subiect care traversează granițele dintre cele două domenii și care reprezintă un
punct de întâlnire al cunoștințelor din chimie organică și biologie moleculară.
Compușii cu nucleu de pirimidină sunt esențiali pentru biologia moleculară, fiind
componente cheie ale acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidului ribonucleic (ARN), moleculele
care stochează și transmit informația genetică în celulele organismelor vii. În același timp, acești
compuși au o structură chimică complexă și prezintă o gamă variată de proprietăți fizice și chimice,
care le fac subiectul studiului în chimia organică și în alte domenii ale chimiei.
Prin această lucrare, îmi propun să explorez legătura strânsă dintre chimia compușilor cu
nucleu de pirimidină și biologia lor moleculară, evidențiind importanța cunoașterii interdisciplinare
în înțelegerea funcționării vieții la nivel molecular. Voi explora atât aspectele structurale și chimice
ale acestor compuși, cât și impactul lor asupra proceselor biologice, oferind astfel o perspectivă
cuprinzătoare și integrată asupra acestui subiect captivant.
Compușii cu nucleu de pirimidină sunt compuși organici care conțin structura moleculară a unei
pirimidine, care este un inel aromatic cu șase atomi ce conține patru atomi de carbon și doi atomi de
azot în poziții alternante. Nucleotidele, care sunt componente esențiale ale acidului nucleic (ADN și
ARN), sunt un exemplu de compuși ce conțin nucleu de pirimidină. În ADN și ARN, bazele
pirimidinice se leagă de bazele purinice (adenină și guanină în ADN și adenină și guanină în ARN)
pentru a forma perechi de baze care sunt esențiale pentru transmiterea și stocarea informației
genetice. Pirimidina, în general, este implicată și în alte procese biochimice și biologice, fiind un
component esențial al structurii unor molecule biologic active.

Compușii cu nucleu de pirimidină includ:

1. Bazele pirimidinice din acidul nucleic ADN și ARN: Timina (T), Uracil (U) și Citozina (C)
în ADN și ARN conține doar Uracil și Citozina.
2. Alți compuși organici care conțin structura de bază a unei pirimidine, precum unele
medicamente și metaboliți implicați în diverse procese metabolice și biologice.
Acești compuși sunt esențiali pentru funcționarea corectă a organismelor vii, deoarece sunt
implicați în transmiterea și stocarea informației genetice, sinteza proteinelor și alte procese biologice
importante.
Compușii organici care conțin structura de bază a unei pirimidine, dar nu sunt direct
implicați în acidul nucleic ADN sau ARN, pot include o varietate de substanțe, cum ar fi:
1. Metaboliții intermediari implicați în sinteza și degradarea pirimidinelor, cum ar fi
carbamoil-fosfatul.
2. Unele medicamente care conțin grupări pirimidinice în structura lor, cum ar fi pirimetamina
(folosita în tratamentul malariei și a altor infecții parazitare) sau trimetoprim (utilizat în
tratamentul infecțiilor bacteriene).
3. Anumite coenzime și cofactori care conțin nucleu de pirimidină, cum ar fi coenzima Q și
biotina.
Acești compuși pot avea o varietate de funcții biologice și farmacologice, cum ar fi reglarea
metabolismului, inhibarea enzimatică sau activitățile antioxidante.
Proprietățile fizice ale compușilor cu nucleu de pirimidină variază în funcție de structura
specifică a fiecărui compus. Cu toate acestea, există anumite trăsături generale pe care le pot
împărtăși:
1. Punctul de topire și punctul de fierbere: Aceste proprietăți pot varia în funcție de natura
specifică a substituenților și a altor grupări chimice prezente în compusul respectiv. În
general, compușii cu nucleu de pirimidină pot avea puncte de topire și de fierbere în
intervalul obișnuit pentru compușii organici;
2. Solubilitatea: Solubilitatea în apă și în alte solvenți organici poate varia, iar aceasta depinde
de grupările funcționale prezente în structura compusului. De exemplu, bazele pirimidinice
din ADN și ARN sunt solubile în apă datorită grupărilor de hidrogenare și a capacității lor de
 a forma legături de hidrogen cu apa;
3. Stabilitatea chimică: Compușii cu nucleu de pirimidină pot fi în general stabili, dar pot suferi
diverse reacții chimice în funcție de condițiile de mediu și de prezența altor substanțe
chimice. De exemplu, pot fi susceptibili la oxidare sau la reacții de substituție în inelul
aromatic;
4. Conductivitatea electrică: Deși compușii cu nucleu de pirimidină nu sunt în general
conductori de electricitate în stare pură, pot exista excepții, cum ar fi compușii funcționalizați
care devin conducători în anumite condiții.
5. Reactivitatea: Compușii cu nucleu de pirimidină pot fi susceptibili la diverse reacții chimice,
inclusiv reacții de substituție, adiție sau oxidare, în funcție de grupările funcționale prezente
în structura lor și de condițiile de reacție.
6. Proprietăți optic-electronice: Unele compuși cu nucleu de pirimidină pot prezenta proprietăți
optice și electronice interesante, cum ar fi absorbția și emisia de lumină în diverse domenii
spectrale. Aceste proprietăți pot fi valorificate în aplicații precum senzorii optici sau
dispozitivele electronice organice.
7. Polaritatea: Polaritatea unui compus cu nucleu de pirimidină poate varia în funcție de
grupările funcționale adiacente. Acest aspect poate influența solubilitatea compusului în
diferite tipuri de solvenți și poate juca un rol în interacțiunile sale cu alte molecule.
8. Masa moleculară și structura cristalină: Aceste proprietăți pot influența comportamentul
solidului în diferite condiții, cum ar fi solubilitatea, reactivitatea și proprietățile mecanice.
9. Proprietăți magnetice: Anumite compuși cu nucleu de pirimidină pot prezenta proprietăți
magnetice interesante, cum ar fi magnetismul molecular, care poate fi valorificat în cercetarea
și dezvoltarea de materiale magnetice moleculare.
10. Toxicitatea și biocompatibilitatea: Aceste proprietăți sunt importante în special în domeniul
farmaceutic și biologic și pot varia în funcție de structura și doza compusului, precum și de
interacțiunile sale cu organismele vii.
11. Indicele de refracție: Reflectă modul în care lumina este refractată în compus și poate fi
influențată de structura și compoziția sa.
12. Densitatea: Masa pe unitatea de volum, care poate varia în funcție de compoziția specifică și
structura cristalină.
13. Tensiunea superficială: Capacitatea de a forma suprafețe la interfața cu alte substanțe,
relevantă pentru interacțiunile cu solvenții și alte substanțe.
14. Conductivitatea termică: Capacitatea de a transfera căldura, influențată de structura
moleculară și de prezența legăturilor chimice.
15. Solubilitatea în solvenți organici: Capacitatea de a se dizolva în solvenți organici, care poate
varia în funcție de polaritatea și interacțiunile intermoleculare.
16. Magnetismul: Anumite compuși pot prezenta proprietăți magnetice în funcție de structura lor
și de interacțiunile electronice.
17. Tensiunea superficială și unghiul de contact: Relevante în domeniul interacțiunilor cu
 suprafețele solide și lichide.
18. Spectroscopia de absorbție și emisie: Proprietăți optice care pot fi analizate pentru a obține
informații despre structura și comportamentul compușilor.
19. Comportamentul reologic: Modul în care compusul răspunde la forțe externe, cum ar fi
torsiunea, îndoirea sau întinderea.
20. Toxicitatea și biodisponibilitatea: Relevante în domeniul farmaceutic și biologic, aceste
proprietăți pot varia în funcție de structura și doza compusului, precum și de interacțiunile
sale cu organismele vii.
Proprietăți chimice:
1. Reactivitatea nucleului de pirimidină: Nucleul de pirimidină poate fi supus la diverse reacții
chimice, cum ar fi reacțiile de substituție, adiție și oxidare, care pot modifica structura sa
chimică și pot genera noi compuși.
2. Reactivitatea grupărilor funcționale: Compușii cu nucleu de pirimidină pot avea grupări
funcționale atașate la nucleul de pirimidină, cum ar fi grupările amino sau hidroxil, care pot fi
implicate în diverse reacții chimice, cum ar fi reacțiile de condensare, amidare sau
esterificare.
3. Capacitatea de formare a legăturilor de hidrogen: Unele compuși cu nucleu de pirimidină,
cum ar fi bazele azotate din ADN și ARN, pot forma legături de hidrogen între grupările lor
funcționale și alte molecule, ceea ce poate influența proprietățile lor chimice și interacțiunile
cu alte componente celulare.
4. Capacitatea de coordonare a ionilor metalici: Anumite compuși cu nucleu de pirimidină pot
funcționa ca liganzi pentru ionii metalici, formând complexe metal-organice care pot avea
diverse aplicații în cataliză, chimie de coordinare și alte domenii.
5. Aciditatea și bazicitatea: Depinde de grupările funcționale prezente în structura compusului și
poate varia în funcție de mediul chimic și de condițiile de reacție.
6. Proprietăți redox: Capacitatea de a participa la reacții de oxidare-reducere, care pot fi
relevante în diverse procese biochimice și sinteze organice.
7. Capacitatea de chelatare a metalilor: Compușii cu nucleu de pirimidină pot fi capabili să
formeze complexe cu ioni metalici, ceea ce poate avea implicații în domenii precum
medicina, agricultura și chimia de coordinare.
8. Polimerizarea și reacțiile de policondensare: Unele compuși cu nucleu de pirimidină pot
participa la reacții de polimerizare sau policondensare, formând polimeri sau rețele
tridimensionale cu diverse proprietăți chimice și fizice.
9. Substituția nucleului de pirimidină: Grupările funcționale atașate la nucleul de pirimidină pot
fi substituite cu altele, modificând astfel proprietățile chimice și biologice ale compusului.
Aceasta poate fi realizată prin diverse reacții de funcționalizare, cum ar fi reacții de
halogenare, acilare sau alchilare.
10. Ciclizarea și condensarea: Nucleul de pirimidină poate participa la diverse reacții de ciclizare
și condensare, formând compuși ciclici sau policiclici cu proprietăți chimice și biologice
 diferite.
11. Deschiderea inelului de pirimidină: Nucleul de pirimidină poate fi deschis în anumite condiții
chimice sau biologice, generând produse de reacție cu structuri chimice diverse.
12. Reacțiile de halogenare și dehidrogenare: Grupările funcționale din nucleul de pirimidină pot
fi supuse la diverse reacții de halogenare și dehidrogenare, modificând astfel structura și
proprietățile compusului.
13. Reacțiile de adiție și eliminare: Nucleul de pirimidină poate participa la reacții de adiție și
eliminare, formând produse de reacție cu legături chimice diferite față de substratul inițial.
14. Reacțiile de oxidare și reducere: Grupările funcționale din nucleul de pirimidină pot fi supuse
la reacții de oxidare sau reducere, modificând astfel proprietățile chimice și biologice ale
compusului.
15. Reacțiile de tranșare și tranșare retro: Nucleul de pirimidină poate fi supus la diverse reacții
de tranșare și tranșare retro, formând produse de reacție cu structuri chimice diferite față de
substratul inițial.
Compuși:
1. Timină: Este una dintre cele patru baze azotate care alcătuiesc ADN-ul. Timina se leagă
complementar de adenină în structura dublă helicoidală a ADN-ului. Este o bază pirimidinică
care conține doi atomi de azot în inelul său.
2. Uracil: Este una dintre cele patru baze azotate care alcătuiesc ARN-ul. Uracilul înlocuiește
timina în ARN și se leagă complementar de adenină în ARN-ul monocatenar. Ca și timina,
uracilul este o bază pirimidinică.
3. Citozina: Este una dintre cele patru baze azotate care alcătuiesc ADN-ul și ARN-ul. Citozina
formează perechi de baze cu guanina în ADN și uracilul în ARN. De asemenea, este o bază
pirimidinică și este prezentă în inelul său.
4. Pirimetamină: Este un medicament folosit în tratamentul malariei și a altor infecții parazitare.
Acționează prin inhibarea enzimei dihidrofolat-reductază din paraziți, ceea ce împiedică
sinteza ADN-ului și ARN-ului parazitului.
5. Trimetoprim: Este un antibiotic folosit în tratamentul infecțiilor bacteriene, cum ar fi
infecțiile tractului urinar sau respirator. Trimetoprimul acționează prin inhibarea enzimei
dihidrofolat-reductază a bacteriilor, împiedicând astfel sinteza ADN-ului și ARN-ului
bacterian.
6. 5-Metiluracil (Tiamină): Este o bază pirimidinică modificată care face parte din cofactorii din
familia tiaminei. Este implicată în diverse procese metabolice, cum ar fi sinteza proteinelor și
metabolismul carbohidraților.
7. Barbiturice: Acești compuși sunt derivați ai acidului barbituric și sunt utilizați în medicină ca
sedative, hipnotice și anticonvulsivante. Multe barbiturice conțin nucleu de pirimidină
modificat.
8. Alloxan: Este un compus chimic utilizat în cercetare pentru a induce diabetul în modelele
animale de laborator. Alloxanul este toxic pentru celulele pancreatice beta, care produc
 insulină, ducând la distrugerea lor și la dezvoltarea diabetului.
9. 5-Fluorouracil (5-FU): Este un medicament chimioterapeutic utilizat în tratamentul
cancerului, în special al cancerului colorectal, gastric și al sânului. 5-FU este un analog de
uracil care inhibă sinteza ADN-ului și ARN-ului, interferând cu diviziunea celulară a
celulelor canceroase.
10. Cianură de pirimidină: Este un compus chimic care conține un nucleu de pirimidină în
structura sa și este utilizat în sinteza organică ca precursor pentru diverse derivați
pirimidinici.
11. Fenobarbital: Este un alt exemplu de barbituric, utilizat în medicină ca sedativ,
anticonvulsivant și hipnotic. Fenobarbitalul are, de asemenea, un nucleu de pirimidină
modificat în structura sa.
Acizii nucleici:
Acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN) sunt exemple clasice de acizi
nucleici care conțin compuși cu nucleu de pirimidină. Acești acizi nucleici sunt molecule biologice
esențiale care stochează și transmit informația genetică în majoritatea organismelor vii.
Acizii nucleici sunt polimeri lungi formați din monomeri numiți nucleotide. Nucleotidele
sunt alcătuite dintr-un nucleu de pirimidină sau purină, un zahăr (dezoxiriboză în cazul ADN-ului și
riboză în cazul ARN-ului) și una sau mai multe grupări fosfat. Bazele azotate din structura acizilor
nucleici includ adenina, guanina, citozina, timina (în ADN) și uracil (în ARN).
Pirimidinele sunt una dintre cele două clase de baze azotate utilizate pentru a construi
nucleotidele. Acestea includ citozina, timina și uracilul. În ADN, timina este prezentă, iar în ARN,
uracilul înlocuiește timina.
Structura specifică și secvența nucleotidelor în cadrul acizilor nucleici sunt cruciale pentru
funcționarea adecvată a organismelor vii, deoarece determină informația genetică și codul genetic
care guvernează procesele biologice, cum ar fi dezvoltarea, creșterea, funcționarea celulară și
transmiterea caracteristicilor ereditare.

Metodica:
Legătura dintre informațiile despre compușii cu nucleu de pirimidină și predarea în liceu
poate fi realizată prin integrarea acestor cunoștințe într-un context mai larg, cum ar fi învățarea
biologiei moleculare sau a biologiei celulare în cadrul curriculumului școlar. Iată câteva moduri în
care aceste informații ar putea fi integrate în predarea din liceu:
1. Structura și funcția ADN-ului și ARN-ului: În timpul studiilor de biologie, elevii învață
despre structura și funcția acizilor nucleici, inclusiv despre bazele azotate, cum ar fi
pirimidinele, și rolul lor în transmiterea și stocarea informației genetice.
2. Replicarea ADN-ului și transcripția ARN-ului: Elevii pot învăța despre procesele de replicare
a ADN-ului și de transcripție a ARN-ului, care sunt esențiale pentru reproducere și expresia
genelor. În acest context, informațiile despre bazele pirimidinice și rolul lor în formarea
lanțurilor de ADN și ARN pot fi introduse.
 3. Mutageni și terapie genetică: Studierea compușilor cu nucleu de pirimidină poate fi legată și
de conceptele de mutageni și terapie genetică. Elevii pot învăța despre substanțele chimice
sau medicamentele care afectează sau interacționează cu ADN-ul și ARN-ul, inclusiv
compușii cu nucleu de pirimidină, și despre modul în care aceste interacțiuni pot influența
sănătatea și boala umană.
4. Cercetarea științifică: Discuțiile despre cercetarea actuală în domeniul biologiei moleculare
pot include menționarea compușilor cu nucleu de pirimidină și rolul lor în dezvoltarea
medicamentelor, diagnosticarea bolilor și înțelegerea mecanismelor genetice. Aceasta poate
oferi elevilor o perspectivă asupra aplicațiilor practice ale cunoștințelor lor în domeniul
biologic.
În concluzie, integrarea informațiilor despre compușii cu nucleu de pirimidină în predarea
din liceu poate fi făcută prin corelarea acestor cunoștințe cu conceptele fundamentale din biologia
moleculară și celulară, oferind elevilor o înțelegere mai profundă a structurii și funcției acizilor
nucleici și a importanței lor în biologie și medicină.
Compușii cu nucleu de pirimidină au o importanță fundamentală în biologie și medicină din
mai multe motive:
1. Rolul în acidul nucleic: Pirimidinele sunt componente esențiale ale acidului
dezoxiribonucleic (ADN) și acidului ribonucleic (ARN), moleculele care stochează și
transmit informația genetică în majoritatea organismelor vii. ADN-ul conține bazele
pirimidinice timina și citozina, iar ARN-ul conține citozina și uracilul. Aceste baze sunt
cruciale pentru codificarea instrucțiunilor genetice necesare pentru funcționarea celulară și
pentru transmiterea caracteristicilor ereditare.
2. Replicarea și expresia genelor: Pirimidinele sunt implicate în procesele de replicare a ADN-
ului și de transcripție a ARN-ului, etape esențiale pentru transmiterea informației genetice de
la o generație la alta și pentru expresia genelor în producerea proteinelor.
3. Medicamente și tratamente: Unele medicamente și substanțe chimice folosesc structura de
bază a pirimidinelor în scopuri terapeutice. De exemplu, medicamentele antitumorale cum ar
fi 5-fluorouracilul (5-FU) și metotrexatul sunt derivați ai pirimidinei și sunt folosiți în
tratamentul cancerului.
4. Cercetare științifică: Compușii cu nucleu de pirimidină sunt utilizate în cercetarea științifică
pentru a investiga diverse aspecte ale biologiei moleculare, cum ar fi sinteza ADN-ului și
ARN-ului, reglarea expresiei genelor și mecanismele de replicare a ADN-ului. Aceste
cercetări pot avea aplicații în dezvoltarea de medicamente, înțelegerea bolilor genetice și a
mecanismelor moleculare ale vieții.
5. Biotehnologie și inginerie genetică: Pirimidinele sunt utilizate în diverse aplicații de
biotehnologie și inginerie genetică, inclusiv în modificarea genetică a plantelor și animalelor
și în sinteza de proteine recombinante. Aceste tehnologii permit modificări precise ale
materialului genetic pentru a produce organisme cu caracteristici dorite sau pentru a produce
proteine specifice în scopuri medicale și industriale.
 În concluzie, compușii cu nucleu de pirimidină sunt esențiali pentru funcționarea corectă a
celulelor și organismelor vii și au o gamă largă de aplicații în biologie, medicină, cercetare științifică
și tehnologie.
În concluzie, compușii cu nucleu de pirimidină reprezintă un aspect crucial al biologiei
moleculare și geneticii. Acești compuși sunt esențiali pentru structura și funcția acidului
dezoxiribonucleic (ADN) și acidului ribonucleic (ARN), care sunt moleculele fundamentale ale
informației genetice și ale proceselor biologice din celulele organismelor vii.
Prin implicarea lor în replicarea și expresia genelor, compușii cu nucleu de pirimidină
contribuie la transmiterea și stocarea informației genetice, determinând astfel caracteristicile
ereditare și funcțiile celulare. De asemenea, acești compuși au aplicații importante în medicină, fiind
folosiți în tratamentul cancerului și a altor boli, și în cercetarea științifică, unde sunt utilizate pentru a
investiga mecanismele moleculare ale vieții și pentru a dezvolta noi terapii și tehnologii.
În concluzie, înțelegerea importanței compușilor cu nucleu de pirimidină ne permite să
apreciem rolul lor vital în biologie și medicină și să recunoaștem contribuția lor la dezvoltarea
științei și a tehnologiei.
 Compuși cu nucleu de pirimidină. Structură. Proprietăți. Compuși înrudiți. Acizii nucleici.

GRUPA PIRIMIDINEI

Ciclurile cu șase atomi poliheteroatimice, care pe lângă un atom de azot mai conțin și alți
heteroatomi, se numesc azine. Dacă acel atom diferit e oxigenul, atunci se numesc oxiazine, iar dacă
e sulf, se numesc tiazine. Dacă cel de-al doilea heteroatom este tot azot, se numesc diazine. Cele mai
importante diazine sunt pridazina, pirimidina și pirazina.
N
N

N
N N
N
Piridazină Pirimidină Pirazină
(1,3 diazină) (1,3 diazină) (1,4 diazină)
Pirimidina este cel mai rîspândit compus cu hexaciclu heteroatimic, întâlnindu-se în
structura vitaminei B1, dar mai ales în structura acizilor nucleici.
A trebuie să semnalăm că hidroxi-pirimidinele sunt cunoscute într-o singură formă (v. mai
departe), dar pot reacționa după două forme tautomere.

OH O

C C
N CH HN CH

HO C CH O C CH
N N
H

OH O

C C
N CH HN CH2

HO C C OH O C C O
N N
H

Metode sintetice în grupa pirimidinei. Multe sinteze ale derivaților pirimidinici decurg în
două stadii distincte: o reacție de închidere a nucleului pirimidinic și o reacție de înlocuire a

OH Cl

NH2 ROOC
N N N
-2ROH POCl3 Zn
C CH2
O
NH2 HO N OH Cl N Cl N
COOR
substituenților de la nucleu pentru a obține produsul dorit. Ca exemplu poate servi sinteza
pirimidinei, expusă mai departe.
1. a. 2,4,6-Trihidroxipirimidina sau acidul barbituric se obține condensând ester malonic
cu uree, în soluție de etanol conținând etoxid de sodiu (Grimaux, 1879). Acidul barbituric trece prin
tratare cu oxiclorură de fosfor în 2,4,6-triclorpirimidinä, care se reduce cu zinc și apă caldă (sau
catalitic) la pirimidină (Gabriel, 1900):
În locul esterului malonic se pot folosi, în sinteze similare, esteri ai acidului cian acetic,
nitrilul malonic, esteri β-cetonici, esteri β-aldehidici (sub formă de compuși sodați), β-dicetone, β-
dialdehide etc.; în locul ureei se pot utiliza: tioureea, derivați S-alchilați ai tioureei și amidine,
obținându-se astfel derivați mult variați ai pirimidinei, după cum rezultă din exemplele ce urmează.
b. 2,4-Dihidroxipirimidina sau uracilul se obține ușor prin condensarea ureei cu acid malic,
în prezența acidului sulfuric fumans. Intermediar se formează monoaldehida malonică (acidul
formilacetic, nestabil):
OH

NH2 ROOC
N
OC CH

NH2 CHO HO N

c. 2-Hidroxi-4-aminopirimidina sau citozina se obține pornind de la esterul formilacetic

sodat și S-etiltiouree (Wheeler, 1903):

OH NH2 NH2

NH ROOC
N N N
1) POCl3 hidrol.
C + CHNa
2) NH3 (HCl)
C2H5S NH2 C2H5S N C2H5S N HO N
CHO

d. 2-Aminopirimidina (un intermediar în fabricarea medicamentului sulfadiazina) se obține

prin mai multe metode, care toate utilizează guanidina ca punct de plecare, de exemplu:

OH Cl

NH ROOC
N N N
CHNa POCl3 H2
C +
(Pd; Ni)
H2N NH2 CHO
H2N N H2N N H2N N

e. Prin înlocuirea esterului formilacetic în sinteza de mai sus cu ester acetilacetic, se obține
2-amino-4-metilpirimidina, în timp ce condensarea guanidinei cu acetilacetonă duce la 2-amino-4,6-
dimetilpirimidină:

CH3

NH
OC N
CH2
C +
H2N NH2 OC H2N N CH3
CH3

Acești compuși servesc în sinteze de sulfamide.

O importantă sinteză a 6-aminouracilului, după W. Traube, va fi descrisă mai departe (v. p.
740).
1. 4,6-Diaminopirimidina se obține din diamidina acidului malonic și formiat de etil (A.
Todd, 1943):
NH2 NH2

O C
HN CH2 N
HC +
C
OR HN NH2 N NH2

Compusul acesta este folosit în sinteze de nucleozide (v. acolo).

2. Următoarea sinteză a uracilului se bazează pe degradarea Hofmann a diamidei
acidului maleic:
O

H2N CO H2N CO

CH NaOBr CH N

CH CH
O N
H2N C O C N H
O
Așa-numitele cianalchine, care se obțin prin polimerizarea nitrililor acizilor monocarboxilici
cu etoxid de sodiu, sunt 2,4-dialchil-6-aminopirimidine.
Proprietăți și structură. Pirimidina este un compus stabil, incolor (p.t. 22,5°; p.f. 124°),
ușor solubil în apă, cu reacție neutră; cu acizii tari formează săruri. Comportarea chimică a
pirimidinei poate fi rezumată în următoarele trei reguli:
1. Derivații simpli ai pirimidinei (substituiți la nucleu cu grupe alchi1, aril, halogen și
nitro, dar nu cu grupe hidroxil sau amino) au caracter aromatic și se comportă asemănător piridinei.
2. Comportarea substituenților legați de nucleul pirimidinic variază mult cu poziția lor:
în poziția 5, substituenții reacționează, în linii largi, la fel ca atunci când sunt legați de un nucleu
aromatic; în pozițiile 2, 4 și 6 (cele trei poziții vecine cu atomii de azot) se observă abateri
considerabile de la această comportare. Aceste deosebiri sunt comparabile cu acelea dintre izomerii β
și α-γ, în seria piridinei.
3. Caracterul aromatic, menționat în regula 1, scade progresiv pe măsură ce se introduc
grupe OH sau NH2 în pozițiile 2, 4 și 6. Astfel, în timp ce derivații simpli ai pirimidinei (definiți în
regula 1) sunt foarte rezistenți față de substituțiile electrofile, derivații ce conțin grupe OH și NH 2 în
pozițiile 2, 4 și 6, cum sunt uracilul și acidul barbituric, sunt sensibili față de reactanții electrofili
chiar slabi, de exemplu cuplează cu săruri de diazoniu în poziția 5.
Din cauza caracterului lor electronegativ, atomii de azot determină o scădere generală a
densității de electroni la grupele CH din întregul nucleu pirimidinic și o scădere pronunțată a
densității de electroni în pozițiile 2, 4 și 6, după cum se vede din următoarele structuri limită care
reprezintă repartiția electronilor în acest sistem (comparați eu piridina, p. 561 și p. 684).

N N N N N

N N N N N

Din cauza densității de electroni scăzute din nucleu, substituția electrofilă decurge greu, la
fel ca în piridină, și de fapt nu se cunosc reacții de nitrare și halogenare decât la derivații conținând
grupe OH sau NH2, legate de nucleu. În cazurile când substituția electrofilă este posibilă, ea are loc
numai în poziția 5, poziția cea mai puțin sărăcită în electroni. Pe de altă parte, ca și piridina,
pirimidina este accesibilă atacului cu reactanți nucleofili: astfel, cu amidură de sodiu se obține 4-
aminopirimidina (reacție Cicibabin).
Caracterul aromatic al nucleului pirimidinic se manifestă și prin marea sa rezistență față de
permanganat (reactant electrofil). La oxidarea chinazolinei este atacat nucleul benzenic, obținându-se
acidul pirimidin-4,5-dicarboxilic, care trece prin încălzire în acidul pirimidin-5-carboxilic.
Decarboxilarea se produce deci cel mai ușor în poziția cea mai săracă în electroni a nucleului
(comparați cu decarboxilarea acidului chinolinic):
N HOOC HOOC
N -CO2 N

N HOOC N N

Substituenții legați de nucleu în pozițiile 2, 4 și 6 sunt mult mai reactivi decât în poziția 5.
Astfel grupele Cl, OC2H5 și SC2H5, din pozițiile 2, 4 sau 6, pot fi înlocuite cu OH sau NH 2, prin
hidroliză (acidă) sau amonoliză (cu NH3 în etanol). Reacțiile acestea (în special reacțiile de înlocuire
ale clorului din clor-pirimidine, ușor de obținut din hidroxi-pirimidine și POCl 3) sunt de mare
utilitate în sintezele pirimidinelor mai complicate.
 Grupele metil în pozițiile 2, 4 și 6 se condensează cu benzaldehidă, în prezență de ZnCl 2 (la
fel ea picolinele), dând stiril-pirimidine.
Grupa SH din poziția 2 se poate înlocui cu H, prin tratare cu apă oxigenată. Se produce
probabil oxidare ducând la grupa sulfonică, urmată de eliminarea acestei grupe prin hidroliză.
Comportarea hidroxi- și amino-pirimidinelor. Din cauza importanței lor ca produși
naturali, hidroxi-pirimidinele au fost cercetate mai intens decât pirimidinele simple și sunt mai bine
cunoscute.
Derivații pirimidinei cu grupe OH în pozițiile 2, 4 sau 6 se deosebesc de pirimidinele simple
(alchil- sau halogeno-pirimidine) prin faptul că sunt nevolatili, insolubili în dizolvanți organici, dar
sunt în schimb solubili în apă. Punctele lor de topire sunt neobișnuit de ridicate (peste 300°) și, din
cauza aceasta, necaracteristice. Proprietățile acestea indică existența unor legături de hidrogen
puternice între molecule. Amino-pirimidinele sunt mai ușor solubile în alcool și mai volatile decât
hidroxi-pirimidinele (azotul fiind mai puțin electronegativ decât oxigenul).
Derivații pirimidinei cu grupe OH în pozițiile 2, 4 sau 6 nu arată, în general, comportarea
unor fenoli; de ex. nu dau reacția cu clorura ferică. (5-hidroxipirimidina care, conform teoriei expuse
mai sus, ar trebui să se comporte ca un fenol, nu a fost încă sintetizată.)
Pirimidinele cu grupe NH2 în pozițiile 2, 4 sau 6 arată de asemenea o comportare anormală.
Ele nu pot fi acilate decât cu mare greutate și nu pot fi dezaminate cu acid azotos decât încet și fără
să fie posibilă izolarea intermediară a unei sări de diazoniu. De asemenea grupele NH 2 din pozițiile 2,
4 sau 6 pot fi înlocuite cu grupe OH, prin hidroliză acidă; grupa NH 2 arată însă o comportare
„normală“, când se află în poziția 5.
La hidroxi-pirimidine și la alți compuși din această clasă, se observă tautomerie lactam-
lactimică. Astfel, 2, 4-dihidroxipirimidina (uracilul) ar putea avea una din următoarele patru formule:
OH O OH O

N HN N HN

HO N HO N O N O N
H H
Ca și în alte cazuri de tautomerie, nu este posibil să se hotărască între aceste formule pe
baza reacțiilor chimice. Astfel, uracilul trece prin tratare cu oxiclorură de fosfor în 2,4-diclor-
pirimidina. Prin metilare, atât cu iodură de metil cât și cu diazometan, grupa CH 3 se leagă de obicei
de azot. Reacțiile de acest fel pledează aparent în favoarea formelor lactamice (cu grupe NH):
CH3I- CH3

CH3I
N C N C N C + HI

H O H O O

dar nu este exclus un mecanism de felul:

 H3C I CH3I-

N C N C

O H O H+
Aplicarea metodelor fizice a dus, ca și în cazul piridonelor, la concluzia că hidroxi-
pirimidinele apar în forma lactamică (grupe ─CO─NH─). Uracilul are deci formula IV de mai sus.
Amino-pirimidinele apar însă în forma lactimică (cu grupe ─N═C(NH 2)─) (v. mai departe formula
citozinei).
În formularea curentă a reacțiilor chimice ale hidroxi-pirimidinelor și ale compușilor.
înrudiți cu ele, se utilizează, după împrejurări, fie formule de tipul I fie de tipul IV, fără a li se atribui
însă o semnificație precisă în ce privește poziția atomilor de hidrogen sau repartiția electronilor.
Hidroxi-pirimidinele au caracter acid căci, prin pierderea unui proton (indiferent dacă
aceasta are loc de la grupa OH a formei lactimice sau de la grupa NH a formei lactamice) se obține
un anion (același în ambele cazuri) cu posibilități de conjugare mărite. Introducerea unei grupe NH 2,
pe de altă parte, mărește bazicitatea moleculei. Astfel, 2-hidroxipirimidina este amfoteră; uracilul
este foarte slab bazic, iar citozina este o bază relativ tare.
Introducerea de grupe OH sau NH2, în pozițiile 2, 4 sau 6, mărește densitatea de electroni
din nucleu, făcând de ex. posibilă substituția electrofilă (halogenare, nitrare, nitrozare și
clorometilare). În compuși cu trei grupe OH, cum este acidul barbituric, caracterul aromatic este
pierdut într-o mare măsură, de exemplu dispare rezistența față de agenții oxidanți, iar în alți derivați
devin posibile adiții la dubla legătură din poziția 5,6.
Uracilul și derivații săi. Un interes deosebit, prin faptul că sunt produși normali de
degradare ai acizilor nucleici, prezintă următorii trei derivați pirimidinici:
O O NH2

C C CH3 CH
H
HN CH HN C HN CH

C CH C CH2 C CH
O O O
N N N
H H H

Uracil Timină Citozină

Uracilul (2,4-dihidroxipirimidina sau mai exact 2,4-diceto-tetrahidropirimidina) formează

cristale incolore, cu p t. 338°, solubile în apă. Structura uracilului și a celorlalți compuși de mai sus a
fost stabilită prin sinteze. Sub acțiunea acidului azotic concentrat, uracilul trece în 5-nitrouracil,
utilizat în diferite sinteze.
Citozina (2-hidroxi-4-aminopirimidina) se transformă sub acțiunea acidului azotos în uracil.
O sinteză a citozinei a fost formulată mai sus.
Acidul barbituric și derivații săi. Acidul barbituric, 2,4,6-trihidroxipirimidina (I) sau în
forma tautomeră 2,4,6-triceto-hexahidropirimidina (II), poate fi considerat ca ureida ciclică a
acidului malonic sau malonilureea.

OH O O

N HN HN

HO N OH O N O O N OH
H H
(I) (II) (III)

Acidul barbituric (obținut de Baeyer, 1864, din aloxan) se prepară din ester malonic și uree,
în modul indicat mai sus. Acidul barbituric se dizolvă ușor în apă caldă, greu în apă rece. Încălzit la
temperatură înaltă, se descompune fără a se topi. Prin hidroliza cu baze, acidul barbituric se desface
în acid malonic, bioxid de carbon și amoniac. Reacția aceasta este o indicație pentru caracterul
nearomatic al acestui compus. Grupa CH 2 din poziția 5 (formula II) se bucură de o mare reactivitate,
comparabilă cu aceea a grupei CH2 din esterul malonic. Astfel, prin acțiunea acidului azotos, această
grupă se nitrozează, obținându-se acidul 5-izonitrozobarbituric (acidul violuric).
Acidul barbituric este un acid de 5-6 ori mai tare decât acidul acetic (K a = 10,5×10-5) . De
asemenea acidul 5-etilbarbituric este un acid relativ tare (K a = 3,8×10-5),
O
în timp ce acidul 5,5-dietilbarbituric este un acid mult mai slab (K a =
C2H5
3,7×10-8). Rezultă din aceste date că aciditatea acidului barbituric este
HN determinată de existența unui atom de hidrogen la atomul de carbon din
C2H5 poziția 5, în timp ce în acidul 5,5-dietilbarbituric (întocmai ca și în

acidul parabanic) aciditatea depinde numai de grupele NH. Rezultă de

O N O
H aici că acidul barbituric are forma enolică III, acidul 5,5-dietilbarbituric
neputând deriva firește decât de la formula II.
Veronal
Acidul 5,5-dietilbarbituric sau veronalul (E. Fischer și von
Mering, 1903), primul hipnotic barbituric utilizat, se obține prin condensarea esterului acidului
dietilmalonic cu uree, în soluție etanolică de etoxid de sodiu. Pornind de la diferiți esteri malonici
disubstituiți (cu grupe alchil sau cicloalchil) s-au preparat un număr mare de medicamente
barbiturice, mult utilizate ca hipnotice și sedative. Acidul 5-etil-5-fenilbarbituric sau luminalul, de
mare valoare terapeutică, conține un rest aromatic.
Aloxanul și compușii înrudiți. Compusul cel mai bogat în oxigen din această serie, aloxanul
(tetraceto-hexahidropirimidina) (Liebig și Wöhler, 1838), se obține prin oxidarea acidului uric cu
acid azotic, cu clor sau cu brom. Reacția aceasta este și astăzi cea mai comodă metodă de preparare.
Structura aloxanului rezultă din reacția de hidroliză:
 O

O
HN NH2 HOOC
O C + C O
NH2 HOOC
O N O
H
Aloxan Uree Acid mesoxalic

Aloxanul este deci ureida ciclică a acidului mesoxalic.

Aloxanul se dizolvă foarte ușor în apă și cristalizează din aceasta cu patru molecule de apă,
dintre care trei se îndepărtează ușor la încălzire, și sunt probabil molecule de apă de cristalizare, iar a
patra nu părăsește molecula decât în vid înalt, la 200°. Se admite că această moleculă de apă din
urmă este legată chimic, la fel ca în acidul mesoxalic. În stare anhidră, aloxanul apare în formă de
cristale galben-verzui (obținute prin sublimare; p. t. 256°). Acestea se combină repede cu apa,
devenind incolore; la fel se adiționează și alcoolii.
Aloxanul este o substanță reactivă. Se reduce ușor și prin urmare este un agent oxidant;
pune în libertate iod din iodura de potasiu și oxidează albul de indigo, dând indigo.
Prin reducere energică, aloxanul trece în acidul dialuric:

O O

O OH
HN HN
+ 2 H

O N O O N O
H H
Aloxan Acid dialuric

Prin reducere mai blândă se obține o combinație moleculară a acidului dialuric cu aloxanul,
aloxantina.
Grupa carbonilică din poziția 5 a aloxanului este deosebit de reactivă; ea dă naștere unei
oxime și reacționează ușor cu aminele, formând combinații de tipul bazelor Schiff (azometine)
colorate:
O O

O N C6H5
HN HN
+ H2N C6H5

O N O O N O
H H
Aloxan
 Această grupă carbonilică se condensează de asemenea cu cetone, cum este acetofenona,
dând produși de tip aldolic.
La fierberea soluției apoase (și chiar la conservare în stare cristalizată), aloxanul suferă o
reacție de oxido-reducere prin care se formează aloxantină acid parabanic și dioxid de carbon. În
această reacție se produce întâi o transpoziție benzilică a aloxanului. Hidroxiacidul, numit acid
aloxanic, care se formează astfel, elimină apoi acid formic trecând în acid parabanic. Acidul formic
reduce, o parte din aloxan la acid dialuric, care dă aloxantină.

O
COOH
OH O

HN HN
HN OH
OH + HCOOH
O O O
N O
O N O H N
H H
Aloxan Acid aloxanic Acid parabanic

Acidul dialuric, menționat mai sus, este acidul 5-hidroxibarbituric sau ureida acidului
tartronic. Gruparea alcoolică a acestei combinații se bucură de o mare reactivitate; prin încălzire cu o
soluție de clorură de amoniu, se formează uramilul:

O O

OH NH2
HN +NH3 HN
-H2O

O N O O N O
H H
Acid dialur Uramil

Aloxantina este un produs de adiție cristalizat, greu solubil, al unei molecule de aloxan, cu o
moleculă de acid dialuric. Modul de legare al celor două componente este acela al unui semiacetal:

O O

HN O NH

O N O O N O
H H

În orice caz, legătura dintre aloxan și acidul dialuric în aloxantină este slabă. În soluție
apoasă, aloxantina este în parte disociată în componente, până la echilibru.
Aloxantina se formează și prin reducerea blândă (de ex. cu sulfură de amoniu) a aloxanului,
sau prin oxidarea acidului uric în anumite condiții. Apare în unele plante, de exemplu în bob și în
măzăriche.
Prin tratare cu amoniac, aloxantina se transformă într-un compus roșupurpuriu, numit
murexid. Reacția servește pentru recunoașterea purinelor, care întâi se oxidează cu acid azotic diluat,
până la aloxantină.
Tiamina sau aneurina (vitamina B1 ) și cocarboxilaza. Așa-numitul complex al
vitaminelor B cuprinde o grupă de substanțe de importanță esențială pentru viață: vitaminele B 1 și B2,
piridoxina, amida acidului nicotinic, acidul pantotenic, vitamina·B 12, acidul folic, inozitolul și
biotina. Aceste substanțe nu sunt înrudite chimic; toate sunt solubile în apă și sunt componente ale
unor coenzime.
Cercetarea vitaminelor B își are originea în încercările de a combate o maladie răspândită
înainte în Asia Orientală, numită beri-beri. Încă din anul 1882 Tokaki a observat că simptomele
acestei maladii apar la pacienții a căror hrană exclusivă este orezul decorticat. Maladia se manifestă,
între altele, prin tulburări nervoase (polinevrită), prin tulburări ale funcțiunii inimii și prin afecțiuni
ale pielii. Simptome similare pot fi produse și experimental, la animale (găini, porumbei sau șoareci),
prin hrănirea lor cu orez decorticat. La animalele tinere, supuse acestui regim, se observă și o
încetare a creșterii. Îmbolnăvirea aceasta se vindecă printr-o substanță care se găsește, în foarte mici
cantități, în învelișul argintiu al bobului de orez. Îmbolnăvirea este, deci, o avitaminoză, iar vitamina
respectivă s-a numit vitamina B. Ea se găsește în legumele verzi, în drojdia de bere, în mușchii și în
organele animalelor.
S-a descoperit mai târziu că vitamina B nu este o substanță unitară, ci un amestec de cel
puțin două substanțe active: o vitamină antineuritică sau vitamina B 1 și o vitamină a creșterii,
vitamina B2. S-a stabilit că acest amestec, numit curent „complexul vitaminei B“ conține în realitate
cel puțin opt vitamine.
Vitamina B1, numită și tiamină sau aneurină, izolată cristalizată din tărâța orezului (Jansen,
1926) și din drojdie (Windaus), este mult răspândită în concentrație mică în vegetale și în țesuturile
animale.
Structura vitaminei B1 a fost determinată prin tratare cu sulfit acid de sodiu, care rupe
molecula într-un acid sulfonic al 2,5-dimetil-4-amino-pirimidinei și 4-metil-5-hidroxietil-tiazol:

NH2
H2
C
+ N CH3
N N N SO3H
NaHSO3 + H2
S
C C OH
H2
S
H3C N H3C H3C N NH2

Tiamina OH
 Sinteza tiaminei a fost realizată pe mai multe căi (independent de Williams, Andersag,
Westphal și Grewe) și se efectuează astăzi industrial pe scară mare. Tiamina este o sare (cuaternară)
de tiazoliu, cu formula:

NH2

Cl-
N N+
S

H3C N H3C

Tiamina OH

Tiamina servește organismului animal ea precursor al unei importante coenzime,

cocarboxilaza. Aceasta a fost izolată în stare cristalizată din drojdia de bere; ea este esterul tiaminei,
cu acid pirofosforic, la grupa de alcool primar:

O O

Tiamină O P O P OH

OH OH

Cocarboxilaza este coenzima reacției de decarboxilare a acidului piruvic, una din reacțiile
intermediare ale fermentației alcoolice care duce la acetaldehidă și dioxid de carbon. Enzima
(proteina specifică a) reacției de decarboxilare a acidului piruvic, carboxilaza, se găsește de
asemenea în drojdie (alături de ioni de magneziu, necesari reacției). Cocarboxilaza mai catalizează și
transformarea dehidrogenantă a acidului piruvic în acid acetic și dioxid de carbon. Pentru efectuarea
acestei reacții, cocarboxilaza are nevoie de o altă enzimă, oxidaza acidului piruvic. Numele de
cocarboxilază este deci impropriu; cocarboxilaza este de fapt o coenzimă a acidului piruvic la multe
reacții ale sale; în fiecare din aceste reacții intervine însă o altă enzimă (proteină). Drojdia nu conține
enzima numită oxidază piruvică, iar țesuturile animale nu conțin carboxilază; așa se explică faptul că
degradarea hexozelor la un curs diferit în drojdiei în celulele animalelor superioare. Organismele
animale nu pot sintetiza tiamină (care este deci o vitamină pentru aceste organisme), dar pot
transforma tiamina în pirofosfatul ei. Când lipsește vitamina B 1 din hrană se observă o creștere a
concentrației acidului piruvic în țesuturi și apar simptomele avitaminozei B 1.
Grupa chinazolinei. Benzopirimidina sau chinazolina este izomeră cu cinolina, ftalazina și
chinoxalina. Chinazolinele se obțin sintetic prin mai multe metode, de exemplu din N-formil-o-nitro-
benzilamidă, respectiv din amina rezultată prin reducerea acesteia:
 H2
C
NH NH - 2 [H] N
-H2O
CHO [Fe(CN)6]3-
NH2 N N
Diohidrochinazolină Chinazolină

Chinazolina (p.t. 48°; p.f. 243°) este un compus incolor, stabil, cu caracter bazic, care dă o
sare cuaternară cu iodură de metil. Prin reducere cu sodiu și alcool trece în dihidrochinazolină, iar cu
o soluție de acid cromic în acid acetic suferă oxidare la grupa CH vecină cu inelul benzenic, dând 4-
hidroxichinazolina (4-ceto-dihidrochinazolina).
 GRUPA PURINEI
Această grupă cuprinde compuși cu o importanță deosebită în fiziologia organismelor. Doi
compuși din această grupă, și anume adenina, care este o amino-purină, și guanina, o hidroxi-amino-
purină, sunt componente ale acizilor nucleici. Toate celulele organismelor conțin aceste
macromolecule de acizi nucleici. Prin dezaminarea și oxidarea în procesele biologice a adeninei și
guaninei, se formează alte hidroxi-purine răspândite în natură

6 NH2 O
H 7
C 5
1 N C H C
N C N N
N C HN C
CH 8
CH CH
2
HC C
4 N HC C C C
N H N N
3 9 N H2N N H