CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.

METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

SCOPUL CURSULUI Formarea unui sistem de cunoştinţe despre: nutriţia microorganismelor,

metabolismul şi bioenergetica microbiană.
CONȚINUTUL Cursul conţine informaţii privind: nutriţia microorganismelor (bioelemente, sursa
CURSULUI de carbon, sursa de azot, factorii de creştere, oxigenul); metabolismul
microorganismelor (căile metabolice) şi particularităţile generale; bioenergetica
microbiană.
OBIECTIVE După parcurgerea cursului studentul va putea:
- să specifice tipurile de nurtienţi esenţiali pentru sintezele de material celular de
către microorganisme;
- să descrie căile metabolice şi particularităţile generale ale acestora;
- să descriere particularităţile metabolismului oxidativ energetic.

CUVINTE CHEIE Bioelemente, factori de creştere, anabolism, catabolism

3.2. Nutriţia microorganismelor

Microorganismele, ca toate organismele vii, au nevoie pentru creştere şi multiplicare,
ca şi pentru toate celelalte manifestări ale activităţii lor biologice, de prezenţa în mediul
înconjurător a unor substanţe nutritive, care să conţină, pe de o parte, elementele chimice
necesare pentru sinteza constituenţilor celulari, pentru activitatea enzimelor şi sistemelor de
transport, iar, pe de altă parte, să le furnizeze substanţele necesare pentru producerea de
energie biologic utilă.
Din cauza caracterului foarte heterogen al mediilor naturale şi dificultăţilor de a pune
la punct tehnici de identificare şi dozare a diferitelor substanţe prezente în jurul celulelor
bacteriene se cunosc foarte puţine date referitoare la procesele lor de nutriţie în natură.
Mediile de cultură utilizate în practică conţin, într-o formă adecvată tipului de nutriţie
al fiecărui microorganism, nutrienţii esenţiali pentru sinteza de material celular şi pentru
producerea de energie in vitro, care condiţionează procesul de creştere şi multiplicare.
Ele includ în mod obligatoriu, pe lângă o serie de ioni anorganici, diferiţi compuşi ai C, H, O,
N, P, S etc. (Zarnea, 1984).

Bioelementele
Microorganismele au nevoie pentru creştere de aceleaşi bioelemente întâlnite în
structura oricărui sistem biologic.
Bioelementele majore (macroelementele) şi anume C, O, H, S, P, K, Mg, Ca şi Fe, sunt
necesare în concentraţii relativ mari (> 10-4 M).
Dintre acestea C, O, H, N, S şi P formează ~95% din greutatea celulară uscată a
bacteriilor şi reprezintă, ca atare, constituenţii majori ai biomasei celulare a
microorganismelor.
Macroelementele îndeplinesc funcţii cu semnificaţie esenţială în metabolism şi, în
general, în viaţa microorganismelor.

Pag. |1
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Astfel, sulful este necesar pentru sinteza unor aminoacizi (cisteină şi metionină) şi a
unui număr de coenzime; fosforul intră în structura acizilor nucleici, a fosfolipidelor, a
acizilor teichoici, precum şi în structura unor nucleotide ca ATP, GTP, NAD+ şi FAD.
K, Mg, Ca, şi Fe sunt ioni metalici necesari pentru activitatea enzimelor sau intră, ca
elemente, în compoziţia complexelor metalice. Spre exemplu, fosfolipidele peretelui celular
bacterian sunt chelate cu ioni de magneziu. Calciul intră în structura unor coenzime;
ionii feros şi feric fac parte din structura unor purtători redox, cum sunt citocromii şi
proteinele FeS.
Bioelementele minore (microelementele sau micronutrienţii, „trace elements”)
Zn, Mn, Na, Cl, Mo, Se, Co, Cu, W, şi Ni sunt necesare în cantităţi foarte mici, unele (Zn şi Mn)
ca elemente esenţiale pentru toate microorganismele, în timp ce altele (Se, Mo, Co, Cu, şi W)
numai pentru unele activităţi metabolice speciale:
 zincul este necesar pentru că ADN-polimerazele şi ARN-polimerazele sunt
metaloproteide cu zinc;
 molibdenul intră în constituţia nitrogenazei, enzimă esenţială pentru procesul de
fixare biologică a azotului;
 cobaltul participă la efectuarea reacţiilor metabolice dependente de vitamina B12;
 cuprul intră în structura unor enzime care transferă electroni de la nivelul unui
substrat la oxigen.
Nevoia de ioni minerali variază cantitativ şi calitativ de la un microorganism la altul, în
primul rând, datorită diferenţelor de constituţie enzimatică şi de eficacitatea mecanismelor
de concentrare activă a lor din mediu (Zarnea, 1984).

Sursa de carbon
În funcţie de natura sursei de carbon folosită pentru creştere şi multiplicare,
microorganismele formează două mari grupuri:
 microorganismele autotrofe, care folosesc CO2 ca unică sau ca principală
sursă de C celular;
 microorganismele heterotrofe sau organotrofe, la care substanţele organice
servesc, în acelaşi timp, ca sursă de C pentru biosinteze şi producere de
energie.
Marea varietate a tipurilor nutriţionale întâlnite la microorganisme nu poate fi însă
exprimată numai în funcţie de sursa de C.
Se iau în considerare criterii suplimentare ca:
 natura sursei de energie;
 natura substanţelor folosite ca donatori de hidrogen (sau de electroni).

Pag. |2
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

În cazul microorganismelor care folosesc diferite substanţe organice, rolul de sursă

de energie este asigurat prin faptul că oxidarea sau dezasimilarea lor se face cu eliberare de
energie utilă pentru celulă şi eliberarea unei mari varietăţi de produşi de metabolism, de
exemplu CO2 (produsul major al metabolismului respirator) sau ca un amestec de CO2 şi
compuşi organici (în cazul metabolismului fermentativ). În acelaşi timp, compuşii organici
utilizaţi ca nutrienţi sunt folosiţi ca punct de plecare pentru sinteza celor câteva mii de
substanţe organice constitutive, care sunt încorporate prin reacţii consumatoare de energie
în structura celulelor.
Există mari diferenţe în ceea ce priveşte natura şi numărul compuşilor care pot fi
folosiţi ca sursă de C.
Nutriţia heterotrofă poate fi:
 simplă, ca la E. coli, care poate fi cultivată pe medii de cultură ce conţin
numai glucoză şi săruri minerale;
 complexă, ca la Lactobacillus sp., care are nevoie de o serie de compuşi
organici, inclusiv vitamine.
Heterotrofia implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi
necesitatea de a-i găsi ca substanţe preformate în mediu, spre deosebire de autotrofe, care
sunt capabile să sintetizeze constituenţi organici, pornind de la compuşi anorganici simpli.
Unele microorganisme heterotrofe au nevoi foarte specifice şi nu se pot dezvolta
decât în prezenţa unui singur compus organic:
 Bacillus fastidiosus utilizează numai acidul uric;
 microorganismele celulozolitice utilizează numai celuloza;
 bacteriile metilotrofe folosesc numai metanul, metanolul şi dimetileterii.
Alte microorganisme, ca, de exemplu, bacteriile din genul Pseudomonas, folosesc o
gamă foarte largă, de peste 100 de compuşi organici cu C, pe care nu sunt capabile să îi
sintetizeze (carbohidraţi, polialcooli, acizi graşi, acizi aminaţi, hidrocarburi, acizi aromatici etc.).
Este probabil că toate microorganismele heterotrofe au nevoie şi de CO2 în cantităţi
foarte mici pentru diferite reacţii biosintetice. Dovada o constituie faptul că îndepărtarea
completă a CO2 împiedică sau inhibă creşterea microorganismelor respective în medii
organice.
Cel mai adesea, nevoile de CO2 sunt acoperite de însuşi metabolismul normal al
substanţelor organice, care produce cantităţi importante de CO2. Există şi excepţii,
reprezentate de unele bacterii şi fungi microscopici a căror dezvoltare heterotrofă este
condiţionată de prezenţa unei atmosfere bogate în CO2 (5-10%) (Zarnea, 1984).

Pag. |3
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Sursa de azot
Azotul este necesar în cantităţi mari deoarece reprezintă ~10% din greutatea uscată a
celulei bacteriene, în care este încorporat în general, sub formă redusă, ca grupări –NH2.
Azotul este prezent în mod natural ca N2 sau în diferite combinaţii ca NH3, nitrat, nitrit sau
compuşi organici. Sursa preferată de N pare să fie NH3, care este utilizat practic de toate micro-
organismele. În cazul microorganismelor fixatoare de N2, acesta este redus iniţial la NH3, înainte de
a fi încorporat în compuşi organici. În mod similar, microorganismele care folosesc nitraţii sau
cele care utilizează N organic îi convertesc iniţial la NH3, formă accesibilă pentru biosinteze.
Factorii de creştere
În anul 1901, Wildiers a observat că levurile nu se pot dezvolta pe medii de cultură
sintetice, formate exclusiv din substanţe minerale ca surse de N şi C, decât dacă li se adaugă
culturi vechi sau omorâte de levuri sau extracte de levuri, cultivate pe medii complexe sau pe
diverse produse de origine biologică. Mediul sintetic nu satisface deci nevoile metabolice ale
levurii. Adăugarea de levuri omorâte îl îmbogăţesc cu un factor care stimulează creşterea.
Substanţele nedefinite prezente în aceste preparate au fost numite „factorul bios” .
S-a demonstrat că factorul bios este un amestec de vitamine, şi aminoacizi ca:
mezoinozitol, acid pantotenic, piridoxină, acid nicotinic, biotină, aneurină,
β-alanină, L-leucină etc.
Cercetările au demonstrat că unele microorganisme au nevoie nu numai de surse de
energie, de C şi de N, ci şi de anumite substanţe organice oligodinamice, esenţiale pentru
metabolismul lor, numite factori de creştere.
Factorii de creştere ai unui microorganism sunt acele substanţe pe care
microorganismul dat este incapabil să la sintetizeze în cursul metabolismului său şi în
absenţa cărora multiplicarea lui este imposibilă (Lwoff, 1943).
La unele microorganisme factorii de creştere sunt de origine endogenă, fiind
elaboraţi prin biosinteză în cursul metabolismului celular, astfel că prezenţa lor ca substanţe
preformate în mediu nu este necesară. În schimb, microorganismele care nu au capacitatea
de a sintetiza unul sau mai mulţi dintre aceşti metaboliţi esenţiali nu pot trăi decât dacă
mediul lor este suplimentat cu factorul sau factorii de creştere pentru a căror sinteză
facultăţile lor metabolice sunt deficitare.
În funcţie de natura lor chimică, factorii de creştere pot fi grupaţi în trei categorii:
 aminoacizi necesari pentru sinteza proteinelor;
 purine şi pirimidine utilizate pentru sinteza ARN, ADN şi a unor coenzime;
 vitamine care funcţionează ca grupări prostetice ale unor enzime, ale unor
proteine-purtător sau cu funcţie de coenzime.
În raport cu celelalte categorii de nutrienţi, care folosesc pentru formarea
constituenţilor celulari, factorii de creştere sunt necesari în cantităţi mici, deoarece cei mai
mulţi îndeplinesc funcţii specifice în biosinteze (Zarnea, 1984).

Pag. |4
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Oxigenul
Oxigenul este furnizat microorganismelor, în primul rând, de diferiţi nutrienţi şi de
apa din constituţia mediilor de cultură. Din cauza solubilităţii sale scăzute, oxigenul aflat în
soluţie este utilizat foarte repede de bacteriile aerobe, chiar în cazul unor populaţii puţin
numeroase. De aceea, frecvent, densitatea atinsă de o cultură este adesea limitată de rata
de difuzie a O2 prin interfaţa aer-apă, chiar când culturile sunt bine aerate.
În culturile aerate prin simpla rotaţie a flacoanelor creşterea unor bacterii aerobe
este adesea limitată la ~1-2 mg greutate uscată/ml.
Creşterea mai abundentă necesită tehnici speciale, care măresc aria interfeţei lichid-aer,
de exemplu, barbotarea rapidă cu aer printr-un filtru poros, sau prin recircularea culturii.
Pentru necesităţi de ordin practic, pe baza efectului pe care oxigenul îl exercită
asupra creşterii şi metabolismului, microorganismele pot fi grupate în patru categorii:
1. Microorganismele strict sau obligatoriu aerobe (Bacillus anthracis, B. subtilis,
Mycobacterium tuberculosis), care au nevoie absolută de prezenţa oxigenului molecular şi
sunt incapabile să trăiască în anaerobioză.
2. Microorganismele strict sau obligatoriu anaerobe (Clostridium tetani,
C.botulinum, Welchia perfringens etc.), care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului
molecular şi, ca urmare, pot fi cultivate numai în medii sărăcite în O2, deoarece chiar la
presiuni joase, de ordinul a 10-5 atm, pot avea efect inhibitor.
În practică, se folosesc înglobări în medii ale unor substanţe care favorizează creşterea
bacteriilor anaerobe, de exemplu tioglicolatul de sodiu 0,1%, care reduce O2 din mediu.
Alte procedee: adăugarea unui strat de ulei de parafină; utilizarea de agar semisolid
(0,2-0,3%), pentru a diminua difuzia O2; cultivarea în recipiente (anaerostate) din care
oxigenul a fost îndepărtat sau înlocuit cu un amestec controlat de alte gaze.
3. Microorganismele microaerofile (Spirochaetales, Thiobacteriales etc.) cresc cel mai
bine la presiuni de oxigen mai mici (~0,2 atm) decât în aerul atmosferic. Această
particularitate reflectă prezenţa unor enzime care sunt inactivate în condiţii de oxidare
puternică şi pot fi menţinute în stare funcţională numai la presiuni joase de O2.
4. Microorganismele anaerobe, facultativ aerobe (E. coli, Staphylococcus,
Streptococcus etc.) au capacitatea de a se dezvolta deopotrivă în prezenţa sau în absenţa O2.
Unele dintre ele (de exemplu bacteriile lactice) desfăşoară în esenţă un metabolism de tip
fermentativ, chiar în prezenţa aerului, fără a fi sensibile la O2. Altele, cum sunt levurile, E. coli
şi Enterobacteriaceae, în general, sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie
sau spre fermentaţie, în funcţie de condiţiile de mediu, respectiv de disponibilităţile de O2.
În esenţă nevoia de O2 reflectă mecanismul molecular prin care microorganismele îşi
satisfac nevoile energetice (Zarnea, 1984).

Pag. |5
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

3.3. Metabolismul microorganismelor

Metabolismul microorganismelor reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice implicate
în activitatea lor biologică, prin intermediul cărora energia şi elementele biogene sunt preluate
din mediu şi utilizate pentru biosinteză, degradare şi creştere, ca şi pentru activităţi fiziologice
secundare (mobilitate, luminescenţă etc.). Ca urmare a acestor reacţii substanţele din mediu
sunt transformate în constituenţi celulari, energie şi produşi de metabolism. Diferitele reacţii
ale metabolismului îndeplinesc patru funcţii esenţiale pentru viaţa celulei:
 eliberarea de energie şi stocarea ei sub formă de ATP şi alţi compuşi macroergici.
 producerea subunităţilor folosite pentru construcţia constituenţilor celulari,
pornind de la substanţele nutritive.
 activarea subunităţilor de construcţie monomere, pe seama energiei de legătură
din compuşii macroergici şi formarea constituenţilor celulari macromoleculari, prin
asamblarea monomerilor.
 formarea şi degradarea biomoleculelor necesare anumitor funcţii specializate ale
celulei.
Aceste funcţii sunt realizate printr-o reţea complexă şi variată de căi metabolice, care
funcţionează perfect coordonat datorită intervenţiei unor reacţii speciale („pace marker
reactions”, Krebs şi Kornberg, 1957).
Căile metabolice sunt secvenţe de reacţii chimice, catalizate enzimatic, care permit
organismelor vii să obţină din nutrienţi, atât compuşii necesari pentru sinteza constituenţilor
celulari, cât şi energia necesară pentru aceste sinteze, ca şi pentru alte procese care necesită
consum de energie. Acest mod de funcţionare implică o legătură strânsă, intracelulară, între
reacţiile producătoare şi cele care consumă energie, prin care degradarea substanţelor
nutritive (care eliberează energie) furnizează, în acelaşi timp, compuşi ce pot fi utilizaţi
pentru asamblarea macromoleculeor proprii celulelor.
Au fost descrise patru tipuri de căi metabolice: căile catabolice; căile anabolice; căile
amfibolice; căile anaplerotice (Zarnea, 1984).
3.3.1. Căile catabolice
Procesele biochimice implicate în degradarea diferiţilor compuşi nutritivi din mediu şi
eliberarea de energie în celulă sunt reunite sub denumirea de catabolism, iar reacţiile
enzimatice implicate în degradare sunt numite reacţii catabolice.
Ca regulă generală procesele de catabolism evoluează în trei faze succesive
(Kornberg, 1965, după Zarnea, 1984):
Faza I corespunde degradării macromoleculelor la unităţile mici constitutive.
 Ex.: proteinele sunt degradate la aminoacizi, glucidele la hexoze,
lipidele la glicerol şi acizi graşi.

Pag. |6
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Se eliberează ~1% din energia totală a macromoleculelor, care se pierde sub formă
de căldură.
Faza a II-a corespunde etapei în care diferitele micromolecule rezultate în faza
precedentă sunt degradate incomplet, eliberând ~1/3 din energia totală cu producerea – în
afară de CO2 şi H2O – a unui număr relativ mic de produşi diferiţi, numiţi intermediari
metabolici ai căilor metabolice centrale.
 Ex.: hexozele pot fi metabolizate pe căi diferite (calea glicolizei, calea
Entner-Doudoroff sau calea hexozomonofosfatului), dar produşii obţinuţi
final nu sunt foarte diferiţi, reprezentând, cu excepţia CO2, intermediari
ai căilor metabolice centrale sau precursori ai lor;
 aminoacizii pot fi utilizaţi pe căi diferite, dar catabolismul lor duce la
formarea de acetil-CoA sau intermediari ai ciclului acizilor tricarboxilici
(ciclul Krebs).
Caracteristica esenţială a acestei faze decurge din faptul că deşi există o mare
varietate de căi catabolice, acestea conduc transformarea surselor primare de carbon la un
număr redus (~12) de intermediari ai căilor metabolice centrale.
Faza a III-a are o evoluţie diferită în funcţie de natura microorganismului studiat.
În cazul microorganismelor aerobe, care pot metaboliza substraturile nutritive
integral (până la CO2 şi H2O), calea majoră de desfăşurare a acestei faze şi eliberare de
energie este cea a ciclului acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), cuplat cu fosforilarea oxidativă.
Microorganismele care nu pot efectua conversia completă a surselor de C la CO2 şi
H2O realizează această fază prin reacţii de fermentaţie (alcoolică, lactică, butirică,
propionică, acetonobutilică etc.), în care produşii căilor catabolice servesc – direct sau
indirect - ca donori, respectiv acceptori de H, în secvenţe de reacţii de oxidoreducere
cuplate. În aceste cazuri, cantitatea de energie utilă pentru celulă este mult mai scăzută, în
raport cu cea eliberată în cursul respiraţiei aerobe, prin mecanismul fosforilării oxidative
(Kornberg, 1965, după Zarnea, 1984).
3.3.2. Căile anabolice
Procesele de asimilare, corespunzând anabolismului, se realizează prin secvenţe de
reacţii enzimatice, care asigură folosirea intermediarilor căilor centrale ale metabolismului
pentru sinteza blocurilor de construcţie, componente ale macromoleculelor. Căile anabolice
au ca punct de plecare, de multe ori, intermediari ai căilor centrale, foarte diferiţi de cei care
rezultă din catabolismul compusului respectiv.
Căile catabolice şi anabolice pentru două substraturi chimice date nu sunt complet
reversibile şi sunt numai parţial comune. Spre exemplu, degradarea glicogenului la acid lactic
este catalizată de 12 enzime, dintre care numai 9 catalizează reacţii reversibile; pentru
celelalte trei căi, din considerente energetice, se folosesc căi ocolite, care implică enzime
diferite şi intermediari diferiţi.

Pag. |7
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Ca şi procesele de catabolism, reacţiile de biosinteză, corespunzând reacţiilor

anabolice, se realizează tot în trei faze succesive, prin utilizarea micromoleculelor
precursoare produse în faza a III-a a catabolismului şi conversia lor la molecule mai mari –
blocuri de construcţie (faza a II-a), care în final sunt asamblate în macromolecule de
proteine, glucide şi lipide.
Spre deosebire de căile catabolice, ale căror începuturi sunt multiple, dar definite ca
punct de plecare (pornind de la mai multe proteine, glucide şi lipide diferite), pentru ca să
evolueze convergent spre anumite căi finale comune, căile anabolismului au ca punct de
plecare un număr foarte limitat de molecule precursoare simple, de la care evoluează
divergent şi ramificat pentru a realiza gama largă de molecule ce caracterizează celulele vii.
3.3.3. Căile amfibolice
Denumirea generică de căi amfibolice (gr. amfi = două) pentru a desemna căile metabolice
centrale, care îndeplinesc, în acelaşi timp, funcţia de eliberare de energie şi de furnizare a
unor precursori pentru biosinteze, a fost propusă de Davis, în 1961 (Zarnea, 1984).
Căile catabolice şi cele anabolice funcţionează simultan în celule, sub forma unor
secvenţe de reacţii catalizate de enzime şi însoţite, la fiecare treaptă, de o modificare
caracteristică, energetică. În felul acesta, de exemplu, între catabolismul unui substrat organic
şi procesele de biosinteză se stabilesc, la modul general, două legături biochimice distincte:
1. În anumite trepte specifice ale căilor catabolice se eliberează o parte din energia
chimică a metaboliţilor pentru a fi conservată sub formă de ATP, în timp ce în
anumite trepte ale anabolismului, energia din ATP este utilizată pentru biosinteze.
2. Produşii căilor de catabolism funcţionează nu numai ca intermediari în eliberarea
treptată de energie, ci sunt punctul de plecare al unor reacţii de biosinteză în care
reprezintă precursori ai componenţilor celulari. În felul acesta, calea de catabolism al
unui substrat organic funcţionează, cel puţin parţial, ca o cale de iniţiere a unor
reacţii de biosinteză. Ciclul Krebs, spere exemplu, reprezintă nu numai o cale de
oxidare totală a acetil CoA, ci, în acelaşi timp, şi o sursă importantă de intermediari
(α-cetoglutarat, oxalilacetat, succinat) pentru căile de biosinteză. Datorită acestui
fapt, el nu funcţionează, niciodată, în ciclu închis, deoarece anumiţi intermediari trec
direct în căile de biosinteză.
3.3.4. Căile anapleurotice
Deoarece intermediarii căilor centrale amfibolice sunt în permanenţă îndepărtaţi, pe
de o parte, în cursul fazei a III-a a catabolismului, cu eliberare de energie, şi, pe de altă parte,
prin utilizarea lor în diferite biosinteze, funcţionarea multor cicluri este condiţionată de
asigurarea unei reaprovizionări permanente cu intermediarii utilizaţi, încetul cu încetul, pe
parcursul desfăşurării lor. Această funcţie este asigurată de o serie de căi metabolice
auxiliare – căile anapleurotice – diferite de cele ale catabolismului, reprezentate de una sau

Pag. |8
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

mai multe etape catalizate enzimatic, care asigură completarea acestui deficit prin
introducerea unor metaboliţi în anumite cicluri metabolice esenţiale.
Funcţionarea şi interacţiunile celor patru tipuri de căi metabolice au loc în mod
perfect coordonat, datorită mecanismelor complexe care asigură reglarea activităţii lor, şi
adaptat la nevoile microorganismelor, determinate, în mare măsură, de compoziţia mediului
în care trăiesc.
Evoluţia căilor metabolice sub forma unor reacţii secvenţiale multiple conferă
metabolismului o mai mare flexibilitate şi diversitate, asigurând, în acelaşi timp, eliberarea
treptată a energiei şi efectuarea interconexiunilor cu alte reacţii ale metabolismului şi în
special cu cele de biosinteză (Zarnea, 1984).
Particularităţile generale ale metabolismului microorganismelor
Natura şi diversitatea nutrienţilor folosiţi. Considerate în ansamblu,
microorganismele sunt organismele cele mai tipic omnivore dintre toate cele cunoscute,
deoarece îşi pot realiza metabolismul folosind foarte numeroase şi diferite surse de
substanţe nutritive, de la N molecular, CO2, So până la substanţele organice complexe.
Teoretic, aproape orice substanţă din mediu, organică sau anorganică, din care se poate
obţine energie, este accesibilă metabolismului bacterian.
În lumea bacteriilor există însă şi mari diferenţe individuale sub raportul potenţialului
biochimic în sensul că, unele specii, ca de exemplu cele din genul Pseudomonas, pot utiliza ca
sursă de C şi energie 70-200 de substanţe chimice diferite, în timp ce altele sunt foarte
„specializate”, utilizând un număr foarte limitat de nutrienţi. Astfel, bacteriile metilotrofe
utilizează numai metanul şi metanolul, bacteriile celulozolitice, numai celuloza, Nitrosomonas
numai NH3 şi O2, iar Bacillus fastidiosus numai acidul uric şi compuşii purinici înrudiţi. Bacteriile
sulfatreducătoare (Desulfovibrio desulfuricans) utilizează ca sursă de C un număr limitat de
compuşi organici (lactat, piruvat şi acizi dicarboxilici cu C4) şi spre deosebire de majoritatea
bacteriilor, nu metabolizează nici un glucid şi nici un aminoacid, cu excepţia cisteinei.
Diferitele grupuri sistematice de bacterii se caracterizează deci prin anumite
particularităţi metabolice, în aşa fel încât, în afara unor substanţe folosite de toate
microorganismele (apă, CO2, săruri minerale etc.), unele specii sau grupuri fiziologice de
specii au nevoie şi de anumite substanţe nutritive specifice, indispensabile pentru realizarea
metabolismului celular.
„Plasticitatea” metabolismului microorganismelor este o altă particularitate,
decurgând din capacitatea acestora de a se adapta la tipul şi cantitatea de nutrienţi diferiţi,
prezenţi în mediu. E. coli, de exemplu, utilizează nu numai glucoza şi NH3 ca sursă de C şi N, ci şi o
gamă largă de nutrienţi, incluzând diferite alte glucide, glicerol, etanol, acetat etc., respectiv
purine, pirimidine, aminoacizi, datorită echipamentului enzimatic complex, care asigură
conversia tuturor acestor substanţe în compuşi care pot intra în căile metabolice centrale.

Pag. |9
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Diversitatea mecanismelor enzimatice şi a produşilor. Microorganismele pot utiliza

acelaşi substrat nutritiv pe mai multe căi distincte sau parţial intricate, fiecare dintre ele
putând să ducă, în funcţie de natura microorganismului, la formarea de produşi diferiţi.
Diferitele căi metabolice pot coexista în acelaşi microorganism şi se pot substitui una
celeilalte, în funcţie de condiţiile fiziologice şi/sau de mediu.
Intensitatea metabolismului bacterian. Una din caracteristicile distinctive ale
activităţilor metabolice microbiene este intensitatea lor excepţională comparativ cu aceea a
activităţilor omologe ale organismelor superioare. Astfel, activitatea respiratorie a unui gram
(raportat la greutatea uscată) de bacterii aerobe este de câteva sute de ori mai intensă decât
aceea a omului, iar potenţialul metabolic al microorganismelor din 25 cm superficiali ai solului,
pe o suprafaţă de un hectar, este echivalent cu cel la câtorva zeci de mii de oameni. Un gram
de bacterii lactice hidrolizează circa 178-14.890 g lactoză pe oră. Pentru a atinge un asemenea
nivel de activitate metabolică organismul uman ar avea nevoie de mai multe mii de tone de
alimente pe oră (Zarnea, 1984).
O celulă de E. coli, care se divide la un interrval de o oră, sintetizează pe secundă
4.000 de molecule de lipide, aproximativ 1.000 tipuri de proteine (fiecare având 300 de
aminoacizi) şi 4 molecule de ARN (Nester, 1973 după Zarnea, 1984).

3.4. Bioenergetica microbiană (metabolismul oxidativ energetic)

Procurarea energiei este o proprietate vitală a celulei microbiene, care se realizează
prin eliberarea energiei chimice a diferitelor alimente şi formarea compuşilor macroergici
prin procesul de fosforilare (Banu, 2002).
În metabolismul energetic, prin procese de oxidare şi oxidoreducere pe cale
enzimatică, substratul nutritiv trece în substrat oxidat, cu eliberarea de energie potenţială (Q1).
Substratul oxidat rezultat, având energia potenţială diminuată (Q2), suferă în continuare
transformări până la produşii finali:
E1 E2
Substrat nutritiv    Substrat oxidat   
 CO 2  H 2 O
Q1 Q2
ADP  Pi  ATP ADP  Pi  ATP
Substratul oxidat poate servi drept precursor sau, dacă nu este util celulei, se poate
elimina în mediu sub formă de catabolit. Cantitatea de energie obţinută prin catabolism
poate fi obţinută direct în biosinteză, iar energia excedentă este stocată în compuşi
macroergici prin procesul de fosforilare, denumit astfel deoarece componenta macroergică,
care stochează energia rezultată, conţine grupări fosfat. Se consideră compus macroergic un
compus capabil să elibereze o cantitate de energie mai mare sau egală cu 30 kj/mol.
Principalii compuşi macroergici sunt: ATP-ul, acetil fosfatul (Acetat~P), ADP-ul,
fosfoenolpiruvatul, compuşi care pot disponibiliza cantităţi variabile de energie, prin ruperea
legăturii macroergice.

P a g . | 10
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Fosforilarea poate fi de trei tipuri:

 fotosintetică, întâlnită la bacteriile din diviziunea Photobacteria care
folosesc energia radiantă;
 oxidativă, când formarea compuşilor macroergici cu fosfor are loc prin
înmagazinarea energiei eliberate prin reacţii de oxidare, în procesele de
respiraţie aerobă sau anaerobă;
 de substrat, în urma formării de compuşi macroergici prin reacţii de oxido-
reducere, prin care glucidele sunt transformate, prin procese de fermentaţie
anaerobă, în compuşi intermediari, acceptorul de H sau electroni fiind un
compus organic.
La fosforilarea oxidativă eliberarea energiei potenţiale din diverse substraturi de
natură organică se realizează prin procese de oxidare, care se pot desfăşura astfel:
 reacţii de oxidare prin pierdere de electroni, caz în care are loc un transfer de
electroni de la substanţe cu potenţial de oxidoreducere negativ (maxim –0,41
pentru hidrogen), la substanţe cu potenţial de oxidoreducere pozitiv (maxim
+0,82 pentru oxigen);
 reacţii de oxidare prin transfer de hidrogen (electroni şi protoni): acest tip de
oxidare este folosit de unele microorganisme anaerobe şi aerobe şi transferul
este realizat de enzime active la diferite valori ale potenţialului de oxidoreducere.
Enzimele implicate în reacţiile de oxidoreducere sunt dehidrogenazele aerobe
(aldehid-dehidrogenaza) şi anaerobe (alcool-dehidrogenazele), care au drept
coenzime NAD-ul sau NADP-ul şi care preiau atomii de hidrogen trecând din
forma oxidată (NAD+) în forma redusă (NADH + H+);
 reacţii de oxidare prin câştig de O2, când, în prezenţa enzimelor care
acţionează la un potenţial de oxidoreducere pozitiv, are loc transferul de H la
O2 provenit din aer şi se formează apa; această reacţie de oxidare este
caracteristică microbiotei aerobe.
Respiraţia aerobă este un metabolism oxidativ dependent de oxigenul din aer, iar
produsele finale sunt CO2 şi apa, întreaga energie a substratului oxidat eliberându-se prin
produsele finale ale respiraţiei (Banu, 2002).
Respiraţia aerobă este din punct de vedere energetic foarte avantajoasă pentru
celula microbiană; de aceea, atunci când se urmăreşte obţinerea de celule în cantităţi mari
(drojdie comprimată) sau de substanţe intracelulare, cultivarea se face în condiţii de aerare.
Microorganismele aerobe dispun de o catenă respiratorie diversificată, în
componenţa căreia intră dehidrogenaze, citocromi, citocrom-oxidaze, oxidaze.
Numeroase bacterii pot oxida hidrogenul (Pseudomonas), amoniacul până la NO2
(Nitrosomonas), sulful şi H2S până la sulfit (Acidithiobacillus thiooxidans), sau Fe2+ la Fe3+
(Acidithiobacillus ferrooxidans), reacţii cu rol important în ciclul natural al elementelor.

P a g . | 11
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Respiraţia anaerobă este un metabolism oxidativ în care substratul este transformat

până la CO2, iar electronii sunt cedaţi prin oxidare unor compuşi anorganici (Banu, 2002).
Acest tip de respiraţie este întâlnit la bacteriile strict anaerobe.
Astfel, bacteriile denitrificatoare pot transforma NO3 la azot molecular, bacteriile
metanogene pot transforma dioxidul de carbon în metan, bacteriile acetogene ale genului
Clostridium pot transforma dioxidul de carbon în acid acetic. Aceste bacterii obţin o cantitate
mică de energie şi pot creşte în absenţa oxigenului molecular, la un potenţial de oxidoreducere
de -0,2...-0,3 V. Ţinând cont că mediile care vin în contact cu O2 au un potenţial redox de
+0,2...+0,4 la un pH = 7, pentru a asigura dezvoltarea anaerobilor, în mediu se adaugă
substanţe cu caracter reducător ca: tioglicolat de sodiu, cistein-SH, sulfură de sodiu.
Substanţele reducătoare menţin un potenţial oxidoreducător scăzut, care permite dezvoltarea
anaerobilor în plăci, chiar când mediul vine în contact cu aerul. Pentru cultivarea anaerobilor
se pot folosi şi vase speciale numite anaerostate, în care O2 este legat chimic, sau cultura se
menţine în atmosferă de gaze inerte (CO2, N2).
Metabolismul oxidativ anaerob poate fi întâlnit şi la microorganisme facultativ
anaerobe. Aceste microorganisme au capacitatea de a creşte aerob, utilizând oxigenul din
aer (respiraţie aerobă), sau anaerob, utilizând compuşi organici ca acceptori finali ai
electronilor produşi prin catabolism.
În condiţii aerobe microorganismele facultativ anaerobe îşi adaptează echipamentul
enzimatic pentru procese de oxidare până la produşi finali, utilizând preferenţial oxigenul, când
este disponibil, datorită cantităţii mai mari de energie rezultată prin respiraţie aerobă (36 moli
ATP/mol glucoză asimilată, faţă de 2-3 moli ATP/mol glucoză fermentată).
Celula microbiană prelucrează nutrienţii obţinând energie şi diferiţi compuşi, iar
produşii de catabolism sunt eliminaţi. În cursul acestor prelucrări metabolice, în funcţie de
faza de creştere a celulei, rezultă produşi de metabolism, care pot fi împărţiţi astfel:
 produşi primari, care se formează în faza de creştere exponenţială a celulelor
(trofofaza) şi sunt produşi esenţiali pentru celulă;
 produşi secundari, care sunt formaţi în faza de declin a creşterii celulelor (idiofază)
şi nu sunt esenţiali celulei (toxine, alcaloizi).
Tabelul 3.1.
Procesele fermentative utilizate în industria alimentară, produse de culturi selecţionate
Fermentaţii anaerobe Microorganisme Fermentaţii oxidative Microorganisme
şi produse de selecţionate şi produse de selecţionate
fermentaţie fermentaţie

P a g . | 12
 CURSUL 10. CAP. 3. FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR: NUTRIŢIA MICROORGANISMELOR.
METABOLISMUL MICROBIAN – FUNCŢII DE BAZĂ. BIOENERGETICĂ MICROBIANĂ

Alcoolică Saccharomyces Acetică Acetobacter

(alcool etilic şi CO2) (acid acetic, H2O)
Lactică Lactobacillus, Gluconică Gluconobacter
(acid lactic, diacetil) Lactococcus (acid gluconic) Aspergillus niger
Propi onică Propionibacterium Citrică Aspergillus niger
(acid propionic, (acid citric)
acid acetic, CO2)
Butirică Clostridium Oxalică, Aspergillus
(acid butiric, CO2, H2) Fumarică

BIBLIOGRAFIE
1. Banu, C. 2002. Manualul inginerului de industrie alimentară. Vol. II. Ed. Tehnică, Bucureşti.
2. Dan, V. 1999. Microbiologia produselor alimentare. Vol. I. Ed. Alma, Galaţi.
3. Zarnea, G. 1984. Tratat de microbiologie generală. Vol. II. Ed. Academiei Române.

P a g . | 13