Compoziţia chimică generală a organismelor

Caracteristicile biochimice ale organismelor

Compuşii chimici care se găsesc în organismele vii sunt foarte complecşi şi diferiţi. Alături de
moleculele de apă şi dioxidul de carbon, care au o masă moleculară mică, se găsesc molecule gigant-
moleculele de proteine, glucide, lipide, acizi nucleici, etc. Moleculele compuşilor care alcătuiesc materia vie
poartă denumirea de biomolecule. Ele condiţionează organizarea biochimică structurală şi funcţională
specifică tuturor organismelor vii.
Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează printr-un ansamblu de principii şi
trăsături definitorii de organizare şi funcţionare la nivelul moleculelor, cum ar fi:
 Sunt sisteme deschise, adică se află într-un permanent schimb de materie, energie şi informaţie cu
mediul ambiant şi au drept caracteristică definitorie metabolismul, concept care defineşte esenţa materială şi
dinamismul vieţii;
 Posedă un înalt grad de organizare şi complexitate, adică sunt alcătuite din diferite tipuri de
molecule şi macromolecule cu structuri variate şi funcţii specifice;
 Reprezintă o stare calitativ superioară, atât sub aspectul naturii, structurii şi modului de
asamblare a biomoleculelor componente, dar mai ales sub aspectul interacţiunilor dintre acestea;
 Au capacitatea unică de a absorbi şi de a transforma energia din mediul ambiant, adaptând-o şi
utilizând-o pentru sinteza propriilor structuri şi pentru menţinerea organizării structurale;
 Au capacitatea de autoreplicare precisă din generaţie în generaţie, în forme identice ca masă,
conformaţie, structuri interne şi proprietăţi;
 Pentru toate organismele vii, celula este unitatea de bază structurală şi funcţională, ce conţine
echipamentul complet pentru menţinerea şi continuitatea vieţii. (sediul transformărilor metabolice/modulul
vieţii).
Principiul universal al unităţii naturii stă atât la baza compoziţiei chimice a organismelor, cât şi a
proceselor care se desfăşoară continuu, şi care înseamnă viaţa însăşi.
Materia organică se formează, se transformă şi se degradează în orice organism viu (plantă, animal
sau microorganism); ea nu diferă de la un organism la altul prin natura substanţelor care o alcătuiesc, care
sunt întotdeauna aceleaşi sau înrudite, ci diferă prin caractere secundare, neesenţiale, determinate de
proporţia şi condiţiile în care această materie organică se formează şi se transformă. Din această cauză,
lumea foarte diferită a organismelor manifestă, în cea mai mare măsura, procese de formare şi degradare a
materiei vii identice sau asemănătoare, procese care pot varia între anumite limite, determinând astfel
variabilitatea şi ereditatea organismelor.
Biomoleculele pot fi:
- anorganice: apa şi sărurile minerale (nu pot fi sintetizate de plante, principala sursa de
aprovizionare este solul);
- organice: proteine, lipide, glucide, enzime, hormoni etc.
 Totalitatea substanţelor organice şi a substanţelor minerale alcătuiesc substanţa uscată, care poate
reprezenta între 3% (la castraveţi) şi 88% (la semintele de fasole) din masa totală, restul fiind reprezentată de
apă.
La rândul lor, biomoleculele reprezintă combinaţii ale elementelor chimice prezente în materia vie şi
care poartă denumirea de bioelemente.
Materia vie este formată din aceleaşi elemente chimice care există şi în natura anorganică, iar
organismele vii preiau în mod selectiv din mediul înconjurător substanţele chimice necesare desfăşurării
activităţilor lor vitale. Fiecare substanţă care intră în alcătuirea materiei vii are o anumită constituţie care
este caracterizată în primul rând prin natura şi proporţia diferitelor elemente chimice care o compun şi în al
doilea rând, de modul de aranjare sau de legare al atomilor în moleculă.
Substanţele organice sunt sintetizate din substanţele anorganice:
▪ Rol plastic şi energetic: lipide, glucide şi protide
▪ Rol informaţional: acizii nucleici
▪ Rol catalitic: enzime
▪ Rol de reglare: enzime, hormoni, vitamine, pigmenţi
▪ Substanţe intermediare şi finale de metabolism: glicozide, lignină, alcaloizi, uleiuri eterice
Organismul uman adult este alcătuit din: apă (60%), proteine (15%), lipide (14%), glucide (15%) şi
săruri minerale (5%), dar proporţia acestor substanţe diferă de la un teritoriu al organismului la altul.
În compoziţia materiei vii intră următoarele elemente :
a) C, H, O, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na, care se găsesc în proporţie mare şi formează 99% din masa
organismelor, din care cauză se numesc şi elemente plastice/ macroelemente/elemente de constituţie.
b) Fe, I, F, B, Cu, Zn, Co, Mn, Si, Mo, Va, Ba, Li etc., care se găsesc în cantitate mică însă, sub 1%
din total. Unele din aceste elemente apar în cantităţi extrem de mici (sub formă de urme), în limitele unei
sutimi sau miimi de miligram pentru fiecare; ele sunt numite microelemente/oligoelemente şi îndeplinesc,
în general, un rol biocatalitic. Microelementele intră în alcătuirea unor enzime, hormoni şi participă astfel la
reglarea proceselor biochimice care au loc în organism.
Pe plan general, 21 de elemente sunt totdeauna prezente în materia vie, denumite şi bioelemente sau
elemente esenţiale, care au fost împărţite în trei grupe în funcţie de concentraţia lor în organisme :
Grupa I : elemente abundente (prezente în proporţie de 60% din totalul atomilor) : C, H, O şi N.
Grupa II : elemente puţin abundente (prezente în proporţie de 0,02-0,1 %) : Na+, Mg, P, S, Cl-, Ca, K.
Grupa III : elemente rare (prezente în proporţie mai mică de 0,02 %) : Si, B, Fe, Cu, Mn, Zn, Va, I, Ni, Co.
În toţi compuşii organici existenţi în materia vie, carbonul (ca element tetravalent) joacă un rol
predominant, datorită poziţiei centrale pe care o ocupă în sistemul periodic al elementelor, adică
configuraţiei sale electronice (structurii sale cuantice) care-i permite să realizeze combinaţii atât cu
elementele electronegative (O, S, A, P, Cl), cât şi cu elemente electropozitive (H, Na, K, Ca, Mg). Acest
element mai posedă proprietatea de a se combina cu el însuşi, participând astfel la formarea de edificii
moleculare din ce în ce mai complexe atât prin lungimea şi ramificarea catenelor ce iau naştere, cât şi prin
formarea scheletului aciclic şi ciclic caracteristic substanţelor organice. Carbonul constituie 48-50% din
substanţa uscată, iar legăturile sale chimice cu alte elemente înmagazinează mari cantităţi de energie,
eliberată şi utilizată în procesele de respiraţie celulara, CO2 din aer folosit la fotosinteza pentru formarea
de glucide.
Atomii de H (provine din apă şi din substanţe organice reduse, participă la reacţii redox, realizează
transferul de electroni şi formarea punţilor de hidrogen, caracteristice substanţelor organice, se implică în
menţinerea echilibrului acido-bazic, la schimbările ionice membranare, etc. şi reprezintă 6-7% din substanţa
uscată) şi O (provine din aerul atmosferic prin procese de respiraţie, participă la reactii redox; absenţa
oxigenului atmosferic este incompatibila cu menţinerea proceselor oxidării celulare; activat de enzime,
lanţul respirator este principalul acceptor al protonilor, formând apa metabolică şi eliberând mari cantităţi
de energie stocată în legăturile macroergice ale ATP; reprezintă 41-43% din substanţa uscată), alături de
atomul de C, formează primii constituenţi elementari ai materiei vii.
Atomul de N este, de asemenea, un element esenţial pentru procesul de creştere, dearece alături de
C, H, şi O intră în compoziţia substanţelor proteice – protide (16%), adică a compuşilor care reprezintă
structurile moleculare cele mai importante ale materiei vii. Atomii de C, H, O şi N sunt înzestraţi cu o
proprietate comună şi anume pot stabili legături covalente prin distribuirea de perechi de electroni.
Elementele mai puţin abundente (P, S, Ca, Mg) iau parte ca elemente de construcţie în alcătuirea
moleculelor ce intră în alcătuirea organismelor vii, iar Cl, Na şi K s-au dovedit şi ele indispensabile vieţii.
Elementele rare participă în concentraţii extrem de mici în procesele metabolice celulare
fundamentale în calitate de componenţi ai numeroase enzime, sau de activatori ai acestora. Ca urmare,
absenţa lor ar determina perturbări grave ale metabolismului celular.
Dacă se examinează locul, din sistemul periodic al elementelor, pe care-l ocupă elementele ce intră
frecvent în alcătuirea materiei vii, se constată că aproape toate fac parte din primele patru perioade ale
acestui sistem; ca o consecinţă, natura vie este aproape toată constituită din atomi uşori, care dau compuşi
puţin complecşi, solubili în apă, ce permit circulaţia şi schimburile nutritive din celule. Cea mai mare parte
din compuşii atomilor uşori sunt rău conducători de căldură şi electricitate şi au o căldură specifică ridicată.
Datorită acestor proprietăţi, compuşii celulari sunt instabili, instabilitate necesară desfăşurării proceselor
metabolice.
I. Biomolecule anorganice: acestea sunt reprezentate de apă şi sărurile minerale. Apa şi sărurile
minerale provin în cea mai mare parte din sol, de unde sunt absorbite de către plante cu ajutorul rădăcinilor.
I.1. Apa este cel mai important lichid pentru viaţă. Este importantă nu numai pentru faptul că este
principalul constituent din punct de vedere cantitativ al organismelor vii, ea depăşind, de cele mai multe ori,
totalul celorlalţi constituenţi, dar prezintă importanţă şi pentru faptul că ia parte la organizarea structurală a
sistemelor biologice şi la activitatea metabolică a acestora. Datorită structurii sale moleculare simetrice, în
care fiecare atom de oxigen este centrul unui tetraedru, apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice propice
vieţii:
 - capacitate calorică mare, ce face să-şi păstreze timp îndelungat temperatura constantă, utilă
proceselor metabolice ;
- căldură specifică aproape constantă,
- formează cu uşurinţă legături de hidrogen ;
- disociază uşor în ion hidroniu anorganic H3O+ şi hidroxil HO-.
Datorită acestor proprietăţi particulare, apa îndeplineşte în organism o serie de funcţii. Apa participă
în calitate de component de bază la formarea structurilor intracelulare şi în cea mai mare măsură determină
activitatea acestora. De exemplu, de gradul de hidratare a mitocondriilor depinde intensitatea proceselor de
fosforilare oxidativă care au loc în ele. Apa participă direct la formarea citoplasmei celulare, de a cărei stare
fizică depinde funcţia sa fiziologică. Apa este un excelent solvent pentru unii componenţi celulari. Formează
legături de hidrogen şi participă la structura unor compuşi macromoleculari. Legătura de hidrogen este o
legătură de natură electrostatică, se formează între molecule ce conţin atomi de hidrogen legaţi de atomi
puternic electronegativi şi cu volum atomic mic (O,N,F).
Apa constituie mediul de desfăşurare a reacţiilor biochimice, participă la transportul substanţelor
dizolvate, reglarea temperaturii plantelor şi creşterea acestora.
I.2. Substanţele minerale intră în alcătuirea unor compuşi chimici cu rol structural, dar au şi o
importanţă fiziologică deosebită, fiind activatori sau inhibitori ai unor sisteme enzimatice sau fiind
componente ale unor substanţe organice (enzime, coenzime, pigmenţi, etc.). Rolul elementelor minerale în
corpul plantelor este extrem de variat şi specific, lipsa acestora sau carenţa determină simptome specifice la
nivelul frunzelor, în primul rând, dar şi la nivelul fructelor sau organelor de depozitare.
● Sulful (S): este transferat de la plante, care îl preiau din sol; prezenţa sa condiţionează formarea
aminoacizilor cu sulf (metionina, cistina, cisteina), iar punţile disulfidice (-S-S-) asigură rigiditate
polimerilor organici (fibrina) şi, alături de grupurile SH, asigură structura terţiară a proteinelor. Mai
participă la formarea unor vitamine, glucide complexe, precum şi la procesele de detoxifiere hepatică prin
sulfoconjugare. Este esenţial pentru activitatea cloroplastelor, are rol în apărarea contra stresului oxidativ şi
un rol important în creştere şi dezvoltare.
● Fosforul (P): joacă rol esenţial în energetica celulară, contribuind la formarea legăturilor
macroergice din ATP, intervine în fotosinteză, activează unele enzime şi este util în semnalizarea celulară.
Fosfaţii de calciu dau rigiditatea caracteristică scheletului. În forme circulante, reprezintă o importantă
capacitate tampon în menţinerea echilibrului acido-bazic din mediul intern. Compuşii cu fosfor
(fosfolipidele, fosfoproteinele) sunt componenţi esenţiali ai membranelor şi a altor structuri intracelulare.
● Calciul (Ca): majoritatea calciului (99 %) se găseşte în structura scheletului, iar restul este ionizat
sau legat de proteine. Ionii de calciu au rol în stabilizarea membranelor celulare şi lizozomiale, în cuplarea
excitaţiei cu contracţia sau cu secreţia, la fagocitoză, coagulare etc., reglează transportul altor nutrienţi în
plante şi este implicat în rezistenţa la temperaturi ridicate.
● Clorul (Cl2): este asigurat prin aportul alimentar; participă la menţinerea potenţialului de repaus al
membranei şi la echilibrul hidro-osmotic.
 ● Sodiul (Na): provine din aportul alimentar; este repartizat inegal de o parte şi de alta a membranei
celulare, aspect menţinut prin permeabilitatea selectivă a membranei şi prin mecanismele de transport activ).
Această inegală repartiţie contribuie la apariţia potenţialului de repaus transmembranar. În fine, influxul de
sodiu în momentul stimulării este responsabil de depolarizarea membranară şi de declanşarea potenţialului
de acţiune.
● Potasiul (K): este principalul cation intracelular (cca. 98 %); asigură presiunea osmotică
intracelulară, participând, totodată, la menţinerea potenţialului de repaus, a excitabilităţii celulare şi la
repolarizarea din cursul potenţialului de acţiune. Este necesar pentru funcţionarea unor enzime implicate în
sinteza de proteine. Reglează închiderea şi deschiderea stomatelor, reduce pierderea apei prin frunze în
timpul transpiraţiei şi creşte rezistenţa plantelor la secetă.
● Magneziul (Mg): contribuie la echilibrul osmotic intracelular şi acţionează, adesea ca antagonist
competitiv al calciului şi ca activator enzimatic (situs activ al enzimelor). Este componenta structurală a
clorofilei, fiind implicat în procesul de fotosinteză, are rol în producerea de ATP şi stabilizarea ribozomilor
cu rol în sinteza ARN.
Oligoelementele celulare: deşi reprezintă mai puţin de 0,1 % (în corpul uman circa 150 g, adică
0,25 % din greutatea acestuia), ele joaca un rol covârşitor în procesele fundamentale ale vieţii. Din acest
motiv, ele sunt denumite elemente esenţiale. Prezenţa lor este obligatorie pentru majoritatea sistemelor
biocatalitice (enzimatice), reprezentând grupări active ale unor enzime, a proteinelor transportatoare de
oxigen, a unor hormoni şi vitamine. Carenţa lor provoacă tulburări grave cu consecinţe adesea fatale pentru
organism.
Din această categorie de elemente chimice fac parte: Fe, Cu, Co, Mn/Zn, F, St, Cr, Mo (rol în
procesul de fixare a N) etc.
▪ Fierul (Fe): reprezentat prin cele 5g din organismul uman, condiţionează procesele vitale, cum ar fi
transportul gazelor (hemoglobina) sau eliberarea energiei din lanţurile respiratorii (citocromii).
▪ Cuprul (Cu): facilitează absorbţia şi utilizarea fierului şi participă la procesele de transport şi de
utilizare energo-eliberatoare ale oxigenului – fenoloxidaze
▪ Cobaltul (Co): face parte integrantă din vit B12. În ficat, participă la sinteza vitaminei B12, cu rol în
hematopoeza, neurotroficitate, creşterea şi regenerarea tisulară.
Hematopoeza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase,
din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot
transforma în oricare celulă specializată din organism, procesul de formare şi maturare a celulelor sangvine
(hematii, limfocite, trombocite).
▪ Manganul (Mn): este un activator a numeroase sisteme enzimatice şi favorizează utilizarea
vitaminei B1
▪ Iodul (I2): condiţionează sinteza şi activitatea hormonilor tiroidieni.
▪ Fluorul (F): se depozitează în dentină şi oase, prevenind caria dentară.
▪ Nichelul (Ni): favorizează hematopoeza şi funcţionarea sistemelor contractile.
 ▪ Cromul (Cr): implicat în hematopoeza şi biosinteza acizilor graşi şi colesterolului.
▪ Bromul (Br): participă la procesele de excitaţie şi inhibiţie nervoasă.
▪ Siliciul (Si): are acţiune cu rol fibroplastic.
Importanţă: pentru cunoaşterea cantităţii de elemente nutritive ce este îndepărtată din sol odată cu
recolta, pentru a se înlocui prin îngrăşăminte şi pentru cunoaşterea valorii nutritive pentru om şi animale.
Între componentele organismelor vii (ioni, bioelemente, biomolecule) se stabilesc interacţiuni,
procese de autoreglare care asigură menţinerea şi perpetuarea vieţii organismelor vii, au capacitatea de a
extrage energie din mediul exterior (alimente, solară, compuşi macroergici) pe care o utilizează şi
transformă în funcţie de procesele metabolice, de necesităţile organismului.
II. Biomolecule organice. Sunt reprezentate de glucide, lipide şi proteine, fiecare cu roluri biologice
importante în organism.
• Glucidele: sunt substanţe ternare, complexe cu formula generală C n(H2O)n. În organismul animal, ele
au o importanţă primordial energetică, fiind substratul metabolic pe seama căruia se eliberează rapid
energia chimică potenţială, conţinută în molecula lor: 1g glucide = circa 4,1 Kcal. Glucidele alimentare
ingerate (amidon, glicogen) sunt hidrolizate în intestin până la forme solubile în apă (hexoze şi pentoze), sub
care formă trec din tubul digestiv, pe calea venei porte, în ficat, unde sunt transformate în glucoză, care, pe
cale enzimatica, este polimerizată în glicogen – singurul polizaharid animal. Glicogenul hepatic şi cel
muscular acumuleaza circa 3.00 Kcal. Glucidele mai pot lua nastere in ficat si pe socoteala acizilor grasi si a
proteinelor (gluconeogeneza). Dar, principalul compus glucidic folosit de organism este glucoza, care are
utilizari multiple in organism: o parte este convertita in glicogen, stocat in ficat si muschi, iar majoritatea
este oxidata in vederea obtinerii energiei necesare functiilor vitale.
Glucidele au, de asemenea, si roluri structurale (in componenta tesutului cartilaginos) sau functionale
(ribozele acizilor nucleici).
• Lipidele: sunt tot substanţe ternare, dar pot avea în molecula lor şi P sau N. În organism, se găsesc
sub forma unor combinaţii chimice simple (gliceride, steride, ceride) sau complexe (fosfatide, glicolipide şi
lipoproteine) cu importante roluri structurale şi funcţionale. Astfel, intrând în structura biomembranelor,
lipidele confera acestora o serie de caracteristici care contribuie la menţinerea integrităţii celulare
(permeabilitate selectivă, tensiune superficială, rigiditate etc.). Ele eliberează 9,1 Kcal/g, producând,
totodată, şi importante cantităţi de corpi cetonici acidifianţi. Lipidele mai intervin în desfăşurarea a
numeroase activităţi celulare: rol hormonal (corticosuprarenalieni, sexuali şi prostaglandinele) sau de
mesager secund intracelular (fosfatidilinozitolul).
În organism, lipidele se găsesc sub trei forme: lipidele de constituţie sunt combinaţii lipoproteice din
membrane, citoplasma şi nucleul celular; lipidele de circulaţie, care din intestin sunt conduse spre ţesuturi
pe cale limfatică, de unde limfa, conţinând grăsimi, ajunge în circulaţia sangvină. Trigliceridele greu
solubile în mediul apos al sângelui, circulă sub forma unor particule microscopice numite kilomicromi,
transformate în ficat în glicerofosfatide sau în lipoproteine, solubile în mediul apos al sângelui, fiind astfel
transportate spre ţesuturi, unde sunt utilizate ca material plastic, ca material energetic sau sunt depozitate ca
lipide de rezervă. Acestea din urma sunt depozitate sub forma de gliceride în ţesutul subcutanat sau în jurul
organelor. Depozitele sunt mai bogate la femei decât la barbaţi.
Ţesutul adipos reprezintă un depozit energetic de 50.000-90.000 Kcal. Lipidele de rezervă sunt
principala forma de depozitare a energiei chimice în organismul animal. Ele reprezintă o încărcatură
mecanică pentru organism numai când acesta se afla în exces (obezi). În cantităţi moderate are însa un rol
activ în procesele de termoreglare, impiedicand pierderea de caldură, datorită conductibilităţii calorice
reduse. În cursul inaniţiei sunt puternic mobilizate.
• Proteinele: sunt principalii constituenţi ai materiei vii, fiind formate din aminoacizi cuplaţi în
structuri ce pot atinge grade de complexitate extrem de înalte. Structura proteinelor se caracterizează printr-o
riguroasă specificitate, care depinde atât de secvenţa aminoacidă, cât şi de configuraţia spaţială a moleculei.
Specificitatea proteinelor este condiţionată genetic sub raportul speciei, având caracter de organ şi caractere
individuale în cadrul aceleaşi specii.
Rezultă, deci, că fiecare organism sintetizează proteinele proprii din diferite organe după tiparul
inclus în ADN, care transmite informaţia ereditară. Totodată, fiecare organism viu dispune de mecanisme
enzimatice care asigură degradarea acestor proteine. Caracterul specific al proteinelor ridică o serie de
probleme pentru medicină privind terapia cu hormoni şi enzime. De aceea, preparatele animale de hormoni
sunt inactive la om.
După clasificarea chimică, proteinele sunt reprezentate, în ordinea creşterii complexităţii, prin:
aminoacizi, peptide, protide, iar sub aspect funcţional în proteine structurale şi proteine funcţionale.
Proteinele structurale sunt în majoritatea lor fibrilare şi formează structuri celulare de rezistenţă, tensive şi
elastice. Proteinele funcţionale pot avea o prezenţă temporară (deoarece sunt trecute în sânge ca hormoni)
sau pot fi permanente (rămân în celula de origine unde îndeplinesc numeroase roluri: enzime sau
nucleoproteine care intră în constituţia genomului ce controleaza sintezele şi funcţiile celulare).
Proteinele au urmatoarele proprietati fizico-chimice, care le confera diferite roluri in biologia
organismului:
a) greutate moleculara mare, care le impiedica sa traverseze pasiv membranele celulare, jucand un
rol deosebit in schimburile hidro-electrolitice dintre diversele compartimente ale corpului;
b) caracter amfoteric – datorita prezentei simultane a gruparilor aminice si carboxilice – care le face
sa se comporte ca acizi in mediile alcaline si ca baze in mediile acide, dar si sa participe ca sisteme tampon
in echilibrul acido-bazic;
c) solubilitate diferita, in functie de tipul de proteina si de solvent;
d) capacitate de hidratare, datorata interactiunii gruparilor polare cu dipolii apei din mediu, care
determina presiunea caloid-osmotica a compartimentului lichid in care se afla proteina, ce reprezinta un
factor important in directionarea fluxurilor de apa dintre diverse compartimente ale mediului intern;
e) activitatea optica, adica capacitatea de a devia planul luminii polarizate, datorita prezentei
carbonului asimetric din molecula proteica, fiind optic active si levogire.