Cuprins Noiuni introductive de biochimie Compoziia elemental i sumar a organismului Apa i bioelementele Proprietatile apei in organism Continutul si repartitia

apei in organism Proprietile apei n organism Compartimentele fluidelor in organism Echilibrul apei in organism Funcii biologice, semnificaie clinic i modificri la efort Interrelaia organism-efort Elemente de biomecanica micrii Adaptarea organismului la efortul fizic Modificari induse de efortul fizic Modificari metabolice la efort Frecventa cardiaca si valorile ei in aprecierea efortului Aminoacizi, peptide, proteine, structuri, funcii biologice, importana biomedical n efort. Glucidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului,suplimentarea glucidica Lipidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului, suplimentarea lipidica Metabolismul energetic. ciclul lui Krebs. procesul de fosforilare oxidativ Ciclul lui Krebs Biocatalizatori-enzime. Repartizarea enzimelor n esuturi i organe. Localizarea intracelular. Specificitatea de aciune. Modificri n efort. Structura enzimelor Caracteristici ale activitii enzimatice Mecanismul de aciune a enzimelor. Cinetica reaciilor enzimatice Enzimele alosterice Vitamine: A, D, K, E, F, B1, B2, PP, B6, B12, C, acidul pantotenic, acizii folici, biotina (structur, forme biologic active, rol) Antivitamine Integrarea cilor metabolice i reglarea hormonal. Organizarea sistemului endocrin. Receptorii hormonali. Modificri n efort. Destinul metabolic al biomoleculelor Reglarea hormonal a metabolismului Adrenalina Relaiile metabolice dintre esuturi Clasificarea hormonilor. Hormoni cu structur polipeptidic. Hormoni derivai de la aminoacizi. Hormoni steroizi. Transportul hormonilor Mecanismul de aciune al hormonilor (dup structur) Hormonii care rezulta din aminoacizi Hormonii peptilici si proteici Insulina Efectele efortului fizic asupra sistemului endocrin

Influena efortului fizic asupra musculaturii scheletice Bibliografie Noiuni introductive de biochimie Biochimia este un domeniu al studiului vieii. Obiectul ei const n cercetarea fenomenelor vieii, cu ajutorul metodelor chimice. Biochimia are dou domenii principale: a) biochimia descriptiv; b) biochimia dinamic. Biochimia descriptiv se ocup de cunoaterea naturii chimice a prilor componente ale celulei i se identific n linii mari cu chimia substanelor naturale. Simpla descriere a substanelor chimice ar oferi ns o imagine static, un instantaneu al celulei vii sau al organismului viu, fiind astfel improprie obiectivului de a cerceta fenomenele vieii. Dinamica fascinant a celulei vii, permanenta ei modificare, reprezint o caracteristic proprie vieii, iar studiul transformrilor chimice care au loc n interiorul ei constituie obiectul biochimiei dinamice. Biochimia modern este aadar, n primul rnd, biochimia dinamic. Prin aceasta trebuie s nelegem nti fenomenele metabolismului, transformarea i catabolismul alimentelor n scopul obinerii energiei chimice i al sintezei substanei proprii celulei. Aceste reacii au loc sub aciunea catalitic a enzimelor, al cror studiu constituie un capitol larg al biochimiei. Prin metabolism se nelege schimbul de substane care are loc ntre organism i mediul nconjurtor (adic schimbul dintre protoplasm i substanele din mediul exterior), precum i ansamblul transformrilor fizico-chimice, care au loc la nivelul fiecrei celule. Totalitatea acestor reacii fizico-chimice, care se petrec la nivelul fiecrei celule dup absorbia substanelor alimentare i pn la obinerea de produse finale precum i totalitatea acestei succesiuni de produse intermediare i de modificri chimice i fizicochimice, care intervin n schimburile dintre protoplasm i substanele din mediul exterior, constituie metabolismul intermediar. Metabolismul intermediar al organismului se manifest n dou forme antagoniste i independente de anabolism i catabolism. Prin anabolism se nelege ansamblul transformrilor chimice, care reprezint fenomene de sintez n organism, adic fenomene de construcie. Procesele anabolice (de asimilaie) sunt n general procese chimice ce se petrec cu consum de energie, din care cauz sunt definite ca procese endotermice sau endergonice. Ele folosesc energia eliberat n reaciile catabolice. Totalitatea fenomenelor de degradare, care au loc n organism, poart numele de fenomene de catabolism. Catabolismul are rolul de a asigura organismului energia necesar funciilor sale vitale, cum sunt de exemplu, fenomenele de construcie a edificiului atomic. Metabolismul energic este constituit din totalitatea modificrilor energetice care nsoesc metabolismul intermediar. n anabolism asistm la un proces de asimilare, de transformare a materiei nevii n materia vie; n catabolism, asistm la un proces invers, de dezasimilaie, de transformare a materiei vii n materie nevie.

Prin metabolism, materia vie se afl ntr-o continu rennoire. Viaa nu poate exista deci n afara metabolismului. Compoziia elemental i sumar a organismului Cercetrile referitoare la compoziia elemental a materiei vii au artat prezena, n primul rnd, a urmtoarelor 12 elemente: C, H, O, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na i Fe. Ele intr n organism n proporie de 99,0% din masa organismului i se numesc macroelemente. Din cauz c intr n alctuirea masei organismului n proporie de 99,0% se mai numesc elemente plastice. n afar de macroelemente, n alctuirea organismului intr n proporie de 1% alte elemente, care se afl n cantiti foarte mici, n limita unei sutimi sau miimi de miligram pentru fiecare, ele au fost numite microelemente sau oligoelemente. Macroelementele i microelementele formeaz mpreun familia elementelor biogene. n organismul viu, elementele plastice se gsesc sub form de diferite combinaii ca: a. apa care constituie un factor important de legtur ntre organism i mediu, servete la meninerea presiunii osmotice i la reglarea concentraiei ionilor de hidrogen i de hidroxil n organism. Are rol chimic, provocnd fenomene de hidratare, de hidroliz, de oxido-reducere i de sintez; b. srurile minerale despre al cror rol vom discuta la metabolismul mineral; c. substane organice plastice, care sunt elemente de construcie anatomic ale organismului: glucidele, lipidele i protidele. d. substane organice active (catalizatori biochimici) care apar n organism n cantitate foarte mic i provoac transformri chimice pe care le sufer substanele plastice sau determin diferite procese fiziologice (vitaminele, enzimele, hormonii, acizii nucleici i unitile lor structurale . a.); e. produse intermediare i finale de metabolism care se acumuleaz sau se elimin din organism. O evaluare procentual n greutate a diferitelor componente ale unui individ adult, efectuat cu aproximaie bun, ofer urmtoarea proporie a elementelor plastice: ap 61,6%, proteine, lipide 13,8% sruri minerale 8,1% i glucide 1,5%. Aceste elemente nu sunt toate la fel de importante. Lipidele, de exemplu, se pot reduce pn la o zecime din valoarea lor fr riscuri deosebite, n timp ce proteinele nu pot fi reduse peste 14%. Nici glucidele nu pot fi reduse sub valoarea de 1,2% n greutate fr a avea grave consecine asupra sntii. Apa i bioelementele Definitie. Generalitati Componentele moleculare ale organismului uman difer prin structura i funcia pe care o indeplinesc in cadrul celulei si se impart in: Biomolecule anorganice : apa si compusii biominerali (saruri minerale) Biomolecule organice : proteine, glucide, lipide, enzime, hormoni, vitamine, compusi macroergici (ATP)etc. In medie organismul uman adult este compus din 55% apa, 19% proteine, 19% lipide, 7% compusi anorganici, sub 1% carbohidrati si sub 1% acizi nucleici.

Proprietatile apei in organism Apa este solventul vietii, indeplinind in organism numeroase roluri biologice : Rol structural -intra in compozitia celulelor si tesuturilor, este solventul si mediul de transport al unor substante nutritive si produsi de excretie rezultati din metabolism. este mediul care favorizeaza miscarea moleculelor intre diferite compartimente celulare si favorizeaza interactiunea dintre ele este de asemenea un metabolit universal fiind fie reactant fie produs de reactie in diferite procese biochimice fundamentale (reactiile de hidroliza) Participa la mentinerea homeostaziei organismului (homeostasis proces prin care organismul mentine constantele mediului intern in limitele fiziologice) Participa la termoreglare Continutul si repartitia apei in organism

Apa reprezinta aproximativ 50-60% din greutatea corpului adult, prezentand variatii in functie de sex si varsta. La copii aceasta poate sa reprezinte pana la 75% din greutatea corporala, scazand cu varsta sau in obezitate, putand ajunge pana la 45%, deoarece grasimea are relativ putina apa asociata. Femeile au un procent de apa mai mic decat barbatii (50%), persoanele in varsta au si ele un procent mai mic comparativ cu tinerii. Continutul apei in organism repartitia apei in organism este neuniforma, ea fiind in proportii variate in diferite organe sau lichide. astfel tesuturile contin aproximativ 80% apa iar scheletul 20%. lichidele organismului contin intre 96 si 99% apa, cu exceptia sangelui (73-80%). Saliva contine 99,5% apa Compozitiachimicaa dintelui Smaltul dentar 96% hidroxiapatita, 4% Apa si substanteorganice Dentina 70% minerale (hidroxiapatitasifosfatde calciu), 20% substante organice, 10% apa Cementul 45% minerale (hidroxiapatita), 33% substanteorganice(proteine), 22% apa

Proprietile apei n organism Importanta deosebita a apei pentru fiintele vii se datoreaza proprietatilor deosebite ale apei, ce fac din aceasta o substanta unica: 1.Apa ca solvent : -natura dipolara a moleculei de apa si capacitatea acesteia de a forma legaturi de hidrogen stau la baza proprietatii apei de solvent universal. -substantele ionice (sarurile minerale) sau substantele polare (glucide, alcooli etc) se numesc substante hidrofile si se dizolva cu usurinta in apa, -substantele polare si nepolare (amfipatice) se vor dispersa in apa formand agregate numite micele de forma globulara in care moleculele amfipatice sunt orientate

cu partea hidrofila la exterior si partea hidrofoba la interior, permitand dispersia lor in mediul apos al organismului.

2. Apa si termoreglarea: -Prezinta capacitate termica mare: poate primi sau ceda caldura fara a-si schimba propria temperatura. -Conductivitatea termica mare a apei faciliteaza disiparea caldurii rezultate in organe cu metabolism intens precum creierul, in sange si pool-ul de apa al organismului. -Ca urmare a incalzirii apa se transforma in vapori si eliminata la suprafata tegumentelor, avand senzatia de rece. -Evaporarea a 1L de apa prin piele si prin respiratie face sa se piarda 580Kcal din caldura organismului (25%). -In consecinta supraincalzirea organismului este preantampinata de caldura mare de vaporizare a apei, asigurand desfasurarea normala a proceselor in organism. Compartimentele fluidelor in organism Exista doua compartimente: Compartimentul intracelular : care contine 60% din apa totala din organism

Compartimentul extracelular : 40% din apa totala a organismului apa plasmatica apa interstitiala apa transcelulara (secretia gastro-intestinala, urina, sudoarea, lichidele care strabat peretele capilar acestea fiind responsabile de cresterea presiunii hidrostatice sau de inflamatie. )

Echilibrul apei in organism In ciuda variatiilor dintre aportul de apa prin ingestie (lichide si alimente) si cea rezultata din metabolism, organismul mentine in limite constante nivelul apei din organism. Variatiile zilnice ale volumului total al apei din organism sunt sub 1% din greutatea corporala, acest lucru dovedind faptul ca exista in permanenta un echilibru intre apa ingerata si cea excretata. Cantitate ingerata = cantitate excretata

Acest echilibru (homeostazia lichidelor organismului) este posibil datorita: controlului hipotalamic-la acest nivel se gaseste centrul setei,

mecanismelor de reglare de la nivel renal regleaza volumul urinar pentru a compensa variatiile pierderilor sa ingestiei de apa si mecanismelor de reglare hormonale (vasopresina, aldosteronul)-monitorizeaza volmul sanguin si osmolaritatea prin mecanisme ce controleaza edemele si balanta sodiului si a apei. Vasopresina creste reabsorbtia apei la nivelul tubilor renali. Aldosteronul scade eliminarea ionilor de sodiu si creste eliminarea ionilor de potasiu si hidrogen la nivel renal. Din cei 1500ml de urina (diureza/24ore) o cantitate de 500ml se pierde obligatoriu, reprezentand volumul necesar pentru a excreta incarcarea osmolara. Acest volum minim obligatoriu creste o data cu nevoia de a excreta solviti (aport proteic crescut) Piederea obligtorie totala de apa este de 1,5l pentru o persoana sanatoasa in conditiile unei clime temperate si activitate moderata Aceasta pierdere poate fi crescuta cu 500ml/zi datorita climei calde, 5001500ml/zi in febra, diaree, vomismente Necesarul zilnic de apa Stiind ca pierderea totala obligatorie in cazul unei persoane sanatoase este de 1,5l si ca 400ml de apa provin din metabolism, necesarul zilnic de apa este de 1500 400 = 1100 ml de apa Acest aport trebuie suplimentat in cazul unei clime calde, transpiratii abundente, efort fizic, diaree, vasaturi, febra. In unele boli renale necesarul de apa este apreciat la 3000ml/zi Aportul de apa trebuie respectat cu strictete, variatii ale echilibrului hidric de numai 1-2%, conduce in mod inevitabil la boli grave sau chiar moarte. Tulburri ale metabolismului apei Excesul sau deficitul de apa din organism afecteaza atat compartimentul intracelular cat si pe cel extracelular. Simptomele care apar se datoreaza modificarilor starii de hidratare a celulelor. 1.Deficitul de apa (depletia de apa) -apare in conditiile unui aport scazut de apa (pacienti varstnici sau inconstienti) asociat cu o pierdere crescuta de apa: -Diaree, varsaturi, Insuficienta renala, pierderi la nivelul tegumentelor (arsura, transpiratii abundente) Depletia de apa -Deficitul de apa se poate calcula prin raportare la valoarea sodiului plasmatic: o pierdere de 6l de apa duce la o crestere cu 20mmol/l a concentratiei Na plasmatic. Simptomele depletiei de apa : nu sunt specifice; -sete, senzatie de gura uscata, confuzie -scaderea volumului de apa din compartimentul extracelular stimuleaza sistemul nervos simpatic: vasocontrictie, tahicardie Terapie de rehidratare : -administrare orala de apa, suficienta pentru a compensa pierderea -administrarea i.v. de solutii hidroelectrolitice: ser fiziologic (depletia de volum), glucoza 5% Excesulde apa

Cauze: insuficienta renala, administare parenterala excesiva, hipersecretia de ADH. Simptome: varsaturi, cefalee, oboseala musculara etc Bioelemente 99% din masa corpului uman este alcatuita din elemente ce intra in constitutia substantelor organice: C,H,N,P,O,S si din Ca2+. 0,75% reprezinta Potasiu(K), sulf(S) si clor(Cl) Fluorul(F) nu este necesar pentru viata dar se gaseste la nivelul oaselor si dintilor fiind cunoscut rolul sau in prevenirea cariei dentare Principalele minerale Fosforul(P) alaturi de calciu reprezinta cel mai abundent mineral din organismul uman. Aceste 2 elemente contribuie impreuna la dezvoltarea si osificarea normala a oaselor si dintilor. 85% este prezent in oase si dinti dar este intalnit si la nivelul celulelor si tesuturilor ajutand la eliminarea deseurilor metabolice la nivelul rinichiului si la obtinerea energiei necesara organismului. Este implicat in procesele de crestere, mentinere si reparare tisulara, este constituent al acizilor nucleici. Surse: lapte, cereale, oua, branza, carne de pui etc Necesar zilnic: 800-1200 mg Hidroxiapatita Hidroxiapatita este componenta majoritara a smaltului dentar. Fluoruldin apa creste rezistenta dintilor prin transformarea hidroxiapatitei intr-un compus cu duritate mai mare numit: fluoroapatita. Ca5(PO4)3OH + F- Ca5(PO4)3F + OHReglarea fosforului Absorbtia are loc la nivelul intestinului subtire Vitamina D creste absorbtia fosfatului Hormoni precum calcitonina si parathormonul regleaza metabolismul fosforului. Calcitonina scade concentratia serica de calciu si fosfor iar parathormonul (PTH) determina cresterea concentratiei serice a calciului si scaderea concentratiei fosforului Patobiochimie Deficitul de fosfor: afecteaza calitatea oaselor si dintilor, produce anomalii celulare Hiperfosfatemia: afectiuni renale, distrugeri tisulare Calciu -Bioelement principal -Alaturi de P se gaseste in oase si dinti sub forma de hidroxiapatita, fosfati, carbonati si alte saruri -Creste excitabilitatea musculara -Are rol in coagulare -Activeaza unele enzime -Mentine permeabilitatea si integritatea membranelor celulare -Este mesager secundar intracelular cu rol in semnalizare Necesar zilnic: 800-1200mg Surse: produselactate, fasole, vegetale Calciul (Ca2+)

Hipocalcemia: hipovitaminoza D, hipoparatiroidism, deficit de Magneziu Clinic: Semnul Cvostek si Trousseau pozitive; -parestezii, tentanie, crampe musculare, convulsii -Rahitism la copii si dentitie intarziata, osteoporoza la adult Hipercalcemia: hipervitaminoza D, medicamentele (diuretice, blocanti ai canalelor de calciu, litiul) Clinic: calculi renali, IR, manifestari cardio-vasculare (aritmii, HTA, modificari EKG), manifestari neurologice (modificari de personalitate, oboseala, slabiciune, modificarea capacitatii de concentrare) Magneziu 50-60% din cantitatea totala de magneziu se gaseste la nivelul oaselor si dintilor. Restul se gaseste la nivel intracelular. La nivelul dintilor nu intra in compozitia hidroxiapatitei ci se gaseste sub forma de fosfat sau carbonat de magneziu. Deficienta de magneziu la animale conduce la scaderea rezistentei oaselor si la deficit in dezvoltarea oaselor si dintilor, stabilindu-se astfel o relatie directa intre sanatatea dintilor si aportul de magneziu prin dieta. Surse de Mg, sunt: leguminoasele uscate, nuci, alune, cacao, ceai, smochine, cerealeintegrale(grau, ovaz, orz), ca si vegetalele verzi, inchise la culoare (salata, spanac, ceapa verde, urzici); de asemenea apele minerale contin magneziu Necesarul zilnic: 270-400mg

Fluor Ca5(PO4)3F-fluorapatite-dinti si oase Compusi cu fluor( NaF) pasta de dinti si apa cu fluor sunt utilizate pentru prevenirea cariei dentare Surse: apa potabila, ceai, alimente de origine marina, pasta de dinti Necesar zilnic: 1,5-4mg Deficitul de fluor favorizeaza aparitia cariei dentare Fluor (F) Excesul de F-fluoroza-distrugerea dintilor. Fluoroza dentar este o afeciune datorat administrrii pe cale general a unei cantiti prea mari de fluor n perioada de

formare a dinilor, care duce la colorarea smalului cu linii fine glbui, puncte albe pn la pete maronii Fluoroza dentar evolueaz n perioada de formarea dinilor, la copiii mici (pn njurul vrstei de 6 ani). Apa de but cu un coninut mare de fluor poate cauza defecte i discromii ale smalului

Alte minerale esentiale pentru organismul uman Sodiul(Na) este principalul cation din fluidul extracelular -regleaza volumul plasmatic, echilibrul acido-bazic, functia nervoasa si cea musculara -Concentratia sodiului in organism este reglata de aldosterona -Necesarulzilnic : 1100-3300 mg -Surse: sare(NaCl), carne de vita, carne de pui, sfecla, morcovi -Excesul de Na conduce la hipertensiune la persoanele susceptibile Alte minerale esentiale pentru organismul uman Potasiu(K) este principalul cation din fluidul intracelular ce participa in activitatea nervoasa si musculara. Concentratia de potasiu este reglata de aldosteron Surse: vegetale, fructe, cereale Necesar zilnic: 1875-5625 mg Deficitulde potasiu: dupa administrarea de diuretice. Se manifesta prin scaderea tonusului muscular, paralizii, confuzii mentale Excesul de potasiu: scaderea frecventei cardiace pana la stop cardio-respirator Alte minerale eseniale pentru organismul uman Zincul(Zn)este cofactor pentru unele enzime, participa la vindecarea ranilor, apararea imuna, controleaza contractia musculara Necesrul zilnic: 12-15 mg Surse: carne, oua, lapte, cereale, drojdie de bere Deficienta: intarzierea cresterii si a vindecarii ranilor, alterarea gustului si mirosului Zincul este continut in pasta de dinti alaturi de triclosan i previne formarea placii bacteriene Iodul(I)-este constituent al hormonilor tiroidieni, element important pentru o crestere si dezvoltare normala, asigura sanatatea parului, unghiilor si dintilor Surse: sarea iodata, animale marine. Necesar zilnic: 150g Deficitulde iod: la copii-cretinism

La adult: gusa, Excesul de iod: tireotoxicoza Cobaltul-constituent al vitB12, sursaestereprezentatade alimente de origine animala. Necesar zilnic: 0,05-0,2mg Cuprul-intra in componentasistemelorenzimatice. Deficienta conduce la anemie microcitara hipocroma. Necesar zilnic1,3-3mg. Surse: legume, fructe, oua,carne Seleniul-are actiuneantioxidanta. Surse: cereale, legume. Necesar zilnic: 55-70g Fierul-constituent al hemoglobineisicitocromilor. Ajutala cresterea i dezvoltarea normala. Necesarul zilnic: 12-15mg Deficitulde fier: anemieferipriva, senzatiede arsurala nivelul cavitatiibucale, limbarosiedepapilata, inflamatiila nivelulmucoasei bucale Excesulde fier: hemosideroza Surse: legume (patrunjel, spanac, salataverde, varza), fructe, oua, carne Funcii biologice, semnificaie clinic i modificri la efort Definiia efortului fizic i activitii motrice De-a lungul timpului, muli autori au ncercat s formuleze definiii ale acestei noiuni. Astfel, dup P. Popescu-Neveanu (1978) efortul reprezint o conduit conativ de mobilizare, concentrare i accelerare a forelor fizice i psihice n cadrul unui sistem de autoreglaj contient i acontient n vederea depirii unui obstacol, a nvingerii unei rezistene a mediului i a propriei persoane. Hollman i Hettinger (1980) consider efortul fizic ca o repetiie sistematic de aciuni motrice care au ca obiectiv ameliorarea performanei fr modificri evidente structurale i funcionale. A. Demeter (1984) definete efortul din antrenamentul fizic ca fiind un proces pedagogic complex, organizat pe o perioad lung i finalizat prin adaptri consecutive, optimale pn la obinerea adaptrii maxime i meninerea ei n timp. E. Avramoff (1986) arat c efortul fizic din antrenament se reduce la un proces de cretere a capacitii de adaptare a organismului la aciunea stimulilor fizici. Antrenamentul fizic devine, n acest caz, o aciune contient i metodic ce pune n valoare posibilitile de adaptare a fiecrei funcii a organismului. Efortul fizic reprezint (C.Bota, 1993) o solicitare motric cu caractere bine definite, n funcie de parametrii lui. n concepia lui M.Epuran (1994) efortul sportiv reprezint o competiie, o ntrecere cu spaiul, timpul, gravitaia, natura, cu alii i cu sine. Din punct de vedere metodic, tiina sportului privete efortul sportiv ca un proces de elaborare, de continu nvare, a crui form de execuie cuprinde un anumit numr de repetiii efectuate sub diverse forme. I.Drgan (1994) arat c metodica antrenamentului evolueaz necontenit, iar baza obiectiv a acestuia este suportul fiziologic. n concepia sa, efortul din antrenament este un proces complex, multilateral, psiho-social, morfo-funcional i metodico-pedagogic care urmrete crearea unui individ cu un nalt nivel de sanogenez, cu un grad superior de rezisten la diveri factori exogeni sau endogeni i cu un echilibru neuro-cortical sau neuro-endocrino-vegetativ adecvat obinerii de performane sportive. Principii fiziologice ale antrenamentului

accesibilitatea (capacitatea de a suporta un efort); multilateralitatea (dezvoltarea complex i multilateral a sportivului); individualizarea (corelarea activitii fizice cu vrsta, sexul, antecedentele heredo-colaterale i personale, starea de sntate, capacitatea funcional); continuitatea (caracterul continuu al antrenamentului); gradarea efortului (creterea progresiv a efortului); utilizarea eforturilor susinute n antrenament (eforturile mari ca mijloace de cretere a eficienei funcionale a organismului, a stabilitii homeostaziei); alternarea efortului cu refacerea (efortul ca parte ergotrop, iar refacerea ca parte trofotrop). A. Dragnea (1996) definete antrenamentul sportiv ca fiind un proces de lung durat, conceput ca sistem motric-funcional n vederea realizrii unei conduite performante n concurs. Aceast conduit reprezint rezultatul adaptrii superioare a organismului la eforturi fizice i psihice intense. Din punct de vedere biologic, efortul fizic i n special cel sportiv este un stimul (excitant) biologic adecvat care oblig organismul s rspund prin manifestri electrice, mecanice, termice, biochimice. Un stimul bine dozat i administrat corespunztor particularitilor individului poate conduce la acumulri cantitative i calitative ce vizeaz obinerea naltei performane. mprtind acest punct de vedere, D.Evule-Colibaba i I. Bota (1997) definesc efortul ca rezultatul multiplelor solicitri musculare, cardio-respiratorii, neuro-endocrinometabolice, psihice la care este supus organismul n timpul diferitelor activiti. Solicitrile sunt fenomenele-cauz care provoac fenomenele-efect (reaciile organismului). Efortul fizic reprezint, dup G. Nenciu (1999), totalitatea actelor motrice coordonate n vederea unui lucru mecanic adecvat, care are la baz transformarea optim a energiei chimice n energie mecanic fenomen ntlnit numai la sistemele biologice contractile. n dicionarul limbii romne moderne efortul este exprimat ca ncordare voluntar a puterilor fizice sau psihice ale organismului n vederea atingerii unui scop. Motricitate nsuire a fiinei umane nnscut i dobndit de a reaciona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi i interni, sub forma unei micri. Motricitatea reunete totalitatea actelor motrice efectuate pentru ntreinerea relaiilor cu mediul natural i social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive (actele motrice realizate prin contracia muchilor scheletici). Actul motric definit ca element de baz al oricrei micri, efectuat n scopul adaptrii imediate sau al construirii de aciuni motrice. Acesta se prezint ca act reflex, instinctual. Activitatea motric desemneaz un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop, imediat, unic sau integrat ntr-o activitate motric (mers, alergare etc.). Aciunea este determinat de integrarea factorilor energetici, cinematici i cognitivi ai micrii. Activitatea motric prezint caracteristici de constan (realizarea unei sarcini motrice n repetate rnduri scrisul) i de unicitate (micarea nu se repet niciodat identic, ci exist mici variaii ale ei). Interrelaia organism-efort

Efortul fizic solicit i modific, prin caracterul su de stres, nivelul homeostatic al organismului, fixndu-l pentru un moment la un nivel superior. Homeostazia sau meninerea constant a componentelor biochimice i biofizice ale mediului intern se realizeaz printr-o serie de mecanisme reglatoare (A.Guyton, 1996). Aceast constan nu este absolut; ea este modificat prin nsi activitatea organismului (efort fizic, dezechilibru nutritiv, traumatisme etc.) sau prin rspunsuri de prevenire a disturbanelor (ex.: stres psihic). Perturbrile sunt restabilite prin mecanismele homeostatice, i anume sisteme de comand cu autoreglare. Acestea pot fi clasificate n: fizice, chimice i biologice i acioneaz n direcia adaptrii organismului la mediul de via, ca un tot unitar (A.Demeter, 1987). Homeostazia se poate realiza numai dac sunt ndeplinite urmtoarele condiii: organismul s funcioneze normal, s poat opera rapid adaptrile necesare, astfel nct compoziia mediului intern s rmn n limitele precis definite; reaciile la variaiile impuse de mediu trebuie s asigure desfurarea normal a funciilor fiziologice n noile condiii impuse. Noiunile de homeostazie i adaptare sunt complementare i valabile pentru toate nivelurile de organizare biologic i n orice situaie. Particularitile adaptrii confer individualitate fiecrui organism i sunt responsabile de conservarea sntii, de dezvoltarea capacitii de efort sau, cnd acestea sunt depite, de apariia strilor patologice (I. Drgan, 1996). Organismul sportivului este adesea solicitat pn la limita capacitii sale maxime, n care muli indicatori homeostatici sunt total perturbai pentru o perioad de timp, prezentnd valori etichetate ca fiind anormale (patologice), pentru organismul neantrenat. Prin mecanismele de reglare, ce intervin prompt i eficient, procesele energogenetice (care vor menine la un nivel ridicat parametrii de efort) continu i n perioada de refacere pentru stabilirea homeostaziei. De aceea, organismul sportivului poate fi considerat normal de excepie sau model superior de adaptare (A. Dragnea, 2001). Devierile homeostaziei impuse de activitatea fizic constituie stimul declanator al mecanismului de refacere i supracompensare care au ca efect final instalarea strii de antrenament, stare ce confer organismului capacitatea de a se angrena n mai mare msur n efort i de a suporta la un nivel superior modificrile parametrilor fiziologicobiochimici (I.Drgan, 1994). Se delimiteaz, astfel, homo-sportivus un organism de excepie din punct de vedere anatomo-fizio-biochimic. Parametrii acestuia sunt situai n afara valorilor fiziologice, fr a le putea considera patologice, fiind reversibile. La nivelul marilor performane n cadrul competiiilor sau/i n cadrul antrenamentelor, componenta psihic a stresului din efortul fizic joac un rol deosebit de mare, uneori determinant, cum este cazul sporturilor individuale, unde performana depinde doar de efortul depus de individ i nu de echip (M. Epuran, 1994). n final, se poate afirma existena unei interrelaii efort-organism, i anume: efortul fizic solicit organismul n totalitatea sa conducnd la modificri adaptative sau la ncetarea activitii i, la rndul su, sistemul biologic execut efortul n condiiile fiziobiochimice impuse de acesta. Clasificarea eforturilor

Pentru a surprinde diferitele caracteristici, efortul fizic impune o clasificare din mai multe puncte de vedere. Astfel, n funcie de sfera i prioritile metabolice folosite (Weineck, 1976): -efort specific; -efort nespecific. De cele mai multe ori, caracterul obinuit al efortului competiional poate deveni pentru sportivi nespecific. n antrenament, ns, acesta este depit pentru dezvoltarea i consolidarea calitilor cerute de un efort specific. De exemplu: alergarea sau ridicarea de haltere pentru alpinist. n funcie de caracterul, cantitatea i condiiile de desfurare (Matveev, 1978): efort de antrenament; efort competiional. Diferenele constau n planul solicitrilor fizice i psihice. n efortul competiional, solicitrile psihice sunt foarte mari i determin, uneori, o supramobilizare a capacitilor fizice, situaie neatins n cazul efortului de antrenament. n funcie de caracterul repetrii micrii (E.Avramoff, 1980): efort ciclic (stereotip, ritmic) n care micrile se repet n unitatea de timp, ntr-un anumit ritm; au avantajul unei automatizri mai rapide i se desfoar cu economie energetic; efort aciclic caracterizat printr-o alternan ntre contracie i relaxare muscular, fr respectarea unui anumit ritm; nu se creeaz o stereotipie dinamic i nici nu se produce automatizarea micrilor. n funcie numrul de nclziri (R. Mano, 1982): efort unic; efort repetat. Criteriul care sistematizeaz efortul fizic n aceste dou categorii const n efectuarea uneia sau mai multor nclziri n vederea executrii unui efort. De exemplu: o etap a unei curse cicliste ntrunete calitile unui efort unic, iar cele 5 probe ale decatlonului ntr-o zi de concurs vor fi repetate. Se admite ns, c sistematizarea efortului n unic i repetat se poate referi i la acelai efort, dac ntre eforturi sunt pauze mai mari care solicit o nou nclzire. n funcie de activitatea desfurat (Platonov, 1984): efort profesional; efort sportiv. Este o prim departajare care evideniaz c, sub aspectul consumului de energie, ct i a solicitrii psihice, efortul fizic sportiv constituie pentru organism un factor stresant. Efortul fizic profesional are caracterul unei solicitri zilnice uniforme i nu ajunge pn la situaia unei solicitri stresante, dect prin monotonie. n funcie de modificrile adaptative impuse de obiectivele antrenamentului (Matveev,1986): efort standard, mereu acelai sau uniform (acelai n fiecare moment al exerciiului); efort variabil, cu modificri de ritm n timpul exerciiului. n funcie de locul desfurrii activitii fizice (I. Drgan, 1991): efort de laborator; efort de teren.

n diferitele testri de laborator se folosesc cu totul alte tipuri de efort dect cele reale, existente pe teren. Avantajul acestor probe este mare, deoarece parametrii msurabili sunt standardizai, durabili, lucru care nu se ntmpl ntotdeauna n activitatea de teren. Eforturile de laborator sunt specifice numai din punct de vedere biomecanic (ergometria sau covorul rulant pentru alergtori) i nespecifice, din punct de vedere fiziologic, deoarece lipsesc influenele condiiilor de mediu. n funcie de capacitatea de rezisten a organismului (Hollmann i Hettinger, 1980; A. Dragnea, 1991): Susinerea unui efort pe o durat de timp ct mai lung posibil, depinde de capacitatea psiho-fizic a organismului (rezistena). Aceasta este influenat de mrimea maselor musculare implicate. Se manifest: rezistena muscular general, la care efortul solicit 2/3 din masa muscular scheletic; rezistena muscular regional, la care particip 1/3 2/3 din musculatur; rezistena muscular local, rsponsabil unui efort cu participare de sub 1/3 din masa muscular. n funcie de durata stimulrii (M. Cordun, 1999): efort continuu; efort cu pauze (intervale). Efortul static prelungit sau cel dinamic, executat ntr-un tempo crescut, solicit cile energetice anaerobe cu acumulare secundar de acid lactic. Acidoza se manifest prin tensiune neplcut n muchi (febr muscular), care impune ntreruperea efortului. Aceast situaie poate fi prevenit prin executarea unor micri cu durat intermitent, n care alterneaz dou faze, una de micare (static sau dinamic) numit efort de ncrcare i alta de repaus sau refacere numit pauz. Pauzele se realizeaz activ i pasiv. n cazul unui efort dinamic, pauza activ const n mobilizarea unor grupe musculare nesolicitate anterior, reducerea tempo-ului de mers sau adoptarea poziiei stnd, care solicit cu 10 % mai mult O2 dect decubitul (Hollmann i Hettinger, 1980). Pauza pasiv const n repaus, n poziiile decubit, aezat sprijinit, i se utilizeaz n cazul bolnavilor cu capacitate sczut la efort. n ceea ce privete durata pauzei, aceasta se stabilete n funcie de intensitatea efortului i capacitatea de efort a individului. n timpul pauzei dintre seriile de micri se produce o refacere energetic i funcional complet sau incomplet. Durata pauzei de refacere complet este lung i se utilizeaz n cazul unui efort cu intensitate crescut pentru capacitatea limitat a individului. Durata pauzei de refacere incomplet este scurt i se utilizeaz n cazul unui efort cu intensitate moderat sau cnd capacitatea motric, pulmonar i cardio-vascular nu sunt foarte sczute. Reluarea efortului n aceast faz, cnd organismul se afl nc n stare de lucru, cu capilarele din muchi deschise, reprezint efortul cu intervale. n acest caz, intensitatea efortului care reprezint 65-70% din capacitatea maxim i durata pauzelor se stabilesc pe baza frecvenei pulsului din timpul antrenamentului.

Din punct de vedere fiziologico-biochimic, eforturile prestate n viaa cotidian i, mai ales, n activitatea sportiv se clasific dup cum urmeaz (C.Bota, B. ProdescuAnton, 1997 i G. Nenciu, 1999): n funcie de intensitatea efortului: efort de intensitate maximal - cu o durat de 10-15 secunde, care se caracterizeaz prin cel mai mare debit energetic (cantitatea de energie eliberat n unitatea de timp). Durata acestui efort este discutabil, unii autori consider intervalul mai mic, respectiv 3-8 secunde (Zaiorschi). Sistemul energetic solicitat este ATP-ul (acidul adenozin trifosforic), care se resintetizeaz prin intermediul creatinfosfatului (CP); efort de intensitate submaximal - cu o durat de pn la 1minut. Sistemul energetic este tot anaerob i folosete ca surs energetic pe lng ATP i CP, substratul glucidic n cadrul glicolizei cu formare de acid lactic; efort de intensitate mare cu o durat pn la 6 minute i energogenez anaerob suplimentat de cea aerob; efort de intensitate moderat cu o durat pn la 60 de minute i energogenez aerob (stare stabil relativ ergostaz). Apare un oarecare echilibru ntre consumul i necesarul de oxigen, cu un mic deficit care va fi acoperit postefort, printr-un consum mrit de O2. Substratul energetic de baz este cel glucidic; efort de intensitate mic cu o durat ntre 60 de minute i cteva ore i energogenez aerob. ntregul necesar de O2 este acoperit de consum (stare stabil adevrat steadystate). Substratul energetic este reprezentat de glucide i lipide. Dup gradul de aprovizionare cu O2 a organismului: efort anaerob, cnd acesta se realizeaz n condiii de apnee sau ntr-o ventilaie limitat. Eliberarea energiei se desfoar n lipsa oxigenului i n funcie de substratul energetic. Se difereniaz: efortul anaerob alactacid, cu energie rezultat prin catabolizarea legturilor fosfat macroergice din structura ATP i CP i, efortul anaerob lactacid cu substrat energetic imediat ATP, dar a crui resintez se realizeaz prin glicoliz cu formare de acid lactic; efort aerob, n care lucrul mecanic se desfoar n condiii aerobe. Doar n primele 2-3 minute se lucreaz n deficit de oxigen, pn cnd sistemele oxidoreductoare i adapteaz nivelul funcional; efort mixt care se ntlnete n sporturile unde intensitatea efortului permite aprovizionarea parial a organismului cu oxigen (proba de 1500 m). Energia este furnizat prin sistemele anaerobe sau aerobe n funcie de intensitatea efortului pe traseu. Dup tipul de contracie muscular : efort izotonic (dinamic) n care contraciile musculare presupun creterea iniial a tensiunii interne urmat de pstrarea constant a acesteia pe timpul contraciei; fibrele musculare se scurteaz deplasnd fie segmentele corporale, fie o greutate; efort izometric (static) care presupune doar creterea tensiunii interne a fibrelor musculare fr scurtarea muchiului i, deci, fr efectuarea de lucru mecanic. n realitate se produce o microdeplasare, neglijabil, ntre momentul creterii tensiunii musculare i

cel al relaxrii. Contracia izometric se produce cnd muchiul lucreaz contra unei rezistene egale cu fora sa maxim sau cnd se ncearc deplasarea unei greuti mai mari dect fora subiectului (M. Cordun, 1999); efort izokinetic, n care tensiunea intern este mare n toate fibrele musculare active, pe toat durata contraciei. n funcie de consumul energetic: eforturi uoare, datorate micrilor automatizate, efectuate cu consum energetic redus la mai puin de jumtate din rezerva de efort. Se produc fr creteri voluntare ale tensiunii musculare, iar oboseala este sczut (exemple: mersul pe jos, igiena corporal, alimentaia); eforturi medii, care includ majoritatea profesiilor, fr efort voluntar mare i n care oboseala secundar se compenseaz prin somnul de noapte (Hettinger, 1980); eforturi grele, care solicit pn la 80% din capacitatea maxim a individului i sunt urmate de instalarea strii de oboseal (M. Cordun, 1999). n funcie de gradul de solicitare al principalelor aparate i sisteme din organism (A. Demeter i M: Georgescu, 1969; I. Drgan, 1994): efort neuromuscular (neuropsihic), n care solicitarea se adreseaz predominant sistemului neuromuscular. Eficiena acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare i organizare a sistemului nervos central i periferic, capabil s mobilizeze prompt, economic i n condiii diverse, efectorii musculari; efort cardiorespirator, n care aparatul cardiovascular, respirator i sngele sunt direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de esuturi n scopul degajrii unei cantiti suficiente de energie; efort energetic (sau endocrino-metabolic) ce depinde de posibilitile organismului de a resintetiza chiar n timpul efortului, substratul energetic metabolizat. Refacerea substanelor productoare de energie presupune timp, de aceea numai eforturile aerobe pot oferi aceste condiii. n acest tip de efort intervine reglajul hormonal (de exemplu: ACTH-cortizol care determin i menine glicemia, furniznd substrat energetic prin gluconeogenez sau medulosuprarenala care prin secreia de catecolamine are rol ergotrop mobilizator de efort). Elemente de biomecanica micrii Micarea este definit ca rezultatul activitii unui sistem ale crui componente funcioneaz armonic i este condiionat de interrelaia organismului uman cu mediul extern (ecotrop) i cu cel intern (ideotrop), noiuni citate de A. Dragnea i A. Bota (1999). Prin micare, omul transform mediul n care se dezvolt i, mai ales, se transform pe sine. Toate constantele morfo-fizico-biochimice vor conduce la ntemeierea unei forme superioare de autoreglare, de optimizare valorificnd la maximum resursele fizice i psihice, adic atingerea performanei (depirea nivelului comun) (M. Epuran, 1991). n activitatea sportiv, micarea este produs n mod activ de contraciile musculare. Datorit acestora, raporturile dintre segmentele corpului se modific conform legiilor prghiilor i principiilor conservrii impulsului, energiei, puterii etc. Deplasarea segmentelor, care se comport asemntor prghiilor ososase, este determinat de

contracia muscular care transform energia chimic n energie mecanic (A. Buzescu, 2000). Oasele corpului uman formeaz prghii de ordinul sau gradul I, II, III (M. Cordun, 1999): prghii de gradul I, n care sprijinul este situat la mijloc, ntre punctul de rezisten i cel de for. Acestea sunt prghii de echilibru; exemplu: articulaiile atlantooccipital i coxofemural; prghii de gradul II, n care rezistena este situat la mijloc, ntre punctul de sprijin i cel de for. Aceste prghii, numite de for sunt mai rare; exemplu: articulaia talocrural n poziia stnd pe vrful piciorului; prghii de gradul III, n care fora este situat la mijloc, ntre punctul de rezisten i cel de sprijin. Aceste prghii, sunt cele mai rspndite n organism; acioneaz cu pierdere de for i ctig de deplasare, fiind deci prghii de vitez; exemplu: articulaia cotului. Pentru prghiile de gradul III, locul de aplicare al punctului de for are o importan foarte mare. Astfel, cnd punctul de for este dispus: la mijloc, prghia lucreaz cu for i vitez medie; aproape de punctul de sprijin, prghia lucreaz cu for crescut i vitez mare, i este o prghie de vitez; mai aproape de punctul de rezisten, prghia lucreaz cu for crescut i vitez sczut, i este o prghie de for. Micarea voluntar, ideokinetic, poate fi adaptat unui scop precis. Pentru aceasta, muchii trebuie s acioneze ca: agoniti, care iniiaz i produc micarea, motiv pentru care se mai numesc motorul primar; antagoniti, care se opun micrii produse de agoniti; au rol frenator, reprezentnd frna elastic, muscular, care intervine de obicei naintea celei ligamentare sau osoase; sinergiti, prin a cror contracie, aciunea agonitilor devine mai puternic; fixatori care acioneaz involuntar i au rolul de a fixa aciunea agonitilor, antagonitilor i sinergitilor. Fixarea nu se realizeaz continuu, pe ntreaga curs de micare a unui muchi (M. Cordun, 1999). Musculatura dezvolt dou tipuri de activiti (M.Ifrim, 1988): static (de asigurare postural) ca rezultat al contraciei izometrice a grupurilor i lanurilor musculare. Acest tip de activitate provoac oboseal muscular rapid; circulaia sanguin i limfatic este ngreunat de comprimarea vaselor de ctre fibrele musculare; dinamic, realizat de contracia izotonic a muchilor. n acest tip de activitate lucrul mecanic efectuat este proporional cu fora i lungimea scurtrii, iar circulaia sanguin i limfatic este favorizat. Micrile complexe (mers, alergare) reprezint rezultatul interaciunii dintre forele interne ale organismului i cele externe ale mediului de deplasare. Forele interne intervin n realizarea micrii corpului uman i sunt reprezentate de: impulsul nervos, contracia muscular, prghiile osoase i mobilitatea articular. Forele externe (gravitaia, greutatea corpului sau a segmentelor n micare, presiunea atmosferic,

rezistena mediului, ineria, forele de accelerare, de reacie a suprafeelor de sprijin, de frecare) trebuie invinse de forele interne ale organismului (A. Buzescu, 2000). Alergarea este o micare ce const n trecerea succesiv a unui membru inferior naintea celuilalt, sprijinul efectundu-se numai pe un singur picior. Aceasta ajut la deplasarea mai rapid a corpului (A. Buzescu, 2000). Spre deosebire de mers, alergarea nu prezint perioade de dublu sprijin, naintarea fcndu-se prin mici srituri, separate ntre ele prin perioade de sprijin unilateral. n alergare centrul de greutate se deplaseaz la intervenia: forei musculare (la care se adaug rezistena suprafeei de sprijin), greutii corpului i rezistenei aerului. La o vitez constant, cele trei fore se menin n echilibru. Dac viteza scade, rezistena aerului se micoreaz, iar fora muscular va aciona pe o direcie mai puin nclinat i va avea o valoare mic. Dac viteza de deplasare crete, rezistena aerului crete i ea, iar fora muscular acioneaz pe o direcie nclinat i va avea o valoare mai mare. Centrul de greutate se deplaseaz sinusoidal. Cnd membrul inferior se extinde, fora muscular deplaseaz centrul de greutate n sus i nainte. Cnd aciunea forei musculare se epuizeaz, datorit ineriei, centrul de greutate i continu deplasarea, dar coboar. n afara acestor deplasri verticale, centrul de greutate se deplaseaz i lateral. Propulsia succesiv a membrelor inferioare orienteaz centrul de greutate, cnd ntr-o parte cnd n cealalt (A. Buzescu, 2000). Adaptarea organismului la efortul fizic Prin adaptare se nelege procesul complex de acomodare a organismului la modificrile mediului extern i intern. H. Le Chatelier consider c fenomenul adaptrii poate fi extins la toate sistemele materiale, fizice, chimice i biologice, constnd n acelai timp n tendina unui sistem de ai restabili echilibrul modificat. Din punct de vedere biologic, adaptarea la mediu (ca i cea specific antrenamentului) este mecanismul complex de aprare fa de solicitrile determinate de schimbrile mediului i const n totalitatea modificrilor morfo-funcionale care realizeaz, n final, trepte superioare de evoluie, devenind mai capabile de supravieuire dect n etapele lor anterioare de existen (M. Ifrim citat de A.Dragnea, 1996). Fenomenele de adaptare au caracter genetic i fenotipic. Adaptarea la mediu se refer n mai mare msur la mecanismele fenotipice care ofer o gam larg de posibiliti de schimbare a nsuirilor organismelor, ndeosebi n copilrie i adolescen. De aceea, performanele sportive se pun pe seama plasticitii fenotipice indiferent de ras sau alte caractere genetice (A.Dragnea, 1996). Efortul fizic modific nivelul homeostatic, fixndu-l pentru un moment la o valoare destul de ndeprtat de cea normal, situaie n care se realizeaz permanent reacii adaptative (I. Drgan, 1994). Antrenamentul - ca proces de adaptare Efortul sportiv solicit toate subsistemele organismului, ordinea funciilor implicate i intensitatea rspunsului este diferit, cu caracteristici individuale dependente de parametrii efortului. Solicitarea la efort este generalizat i capt caracter de stres att fizic ct i psihic, deoarece implic mecanismele de adaptare (A. Demeter, 1987). La baza adaptrii organismului la efort st exerciiul fizic din cadrul antrenamentului sportiv. Efectele adaptative ale solicitrii se acumuleaz treptat cu

trecerea timpului i duc la accentuarea eficienei funciilor fiziologice i biochimice de la nivel subcelular, celular, tisular, aparat, sistem i ntregul organism, ducnd la mbuntairea rezultatelor sportive n disciplinele i probele sportive practicate (I. Drgan, 1994). Antrenamentul este considerat un proces complex, organizat pe o perioad lung i finalizat prin adaptri consecutive optimale pn la obinerea adaptrii maxime ce se refer la atingerea miestriei sportive i meninerea ei n timp (I. Drgan, 1994). Efortul de antrenament poate conduce, n funcie de parametrii si (volum, intensitate, complexitate, densitate) la o serie de modificri specifice funcionale la nivelul diferitelor esuturi, organe i aparate ale organismului. Repetarea sistematic a efortului timp ndelungat determin restructurri morfologice (anatomice) care se oglindesc nu numai prin fortificarea muchilor i perfecionarea funciei sistemului nervos, ci i printr-o serie de hipertrofii tisulare, n funcie de organele int ale efortului. De exemplu: greutatea ficatului la o persoan neantrenat este de cca 1450 g, n timp ce la sportivul care particip sistematic la un program de antrenament bazat pe eforturi de for rapid (power training) poate ajunge, dup 1 an, la o greutate de cca 1600 g, iar la un sportiv supus unui efort sistematic de rezisten, greutatea ficatului va fi i mai mare (I. Drgan, 1994); creterea sistematic a greutii inimii i rinichilor, dup 45 de zile de antrenament susinut (R.Mano, 1987); modificri durabile ale unor parametrii cardiovasculari (frecven cardiac de repaus, oxigen-puls maxim, volum cardiac), respiratori i endocrinometabolici sub influena eforturilor intense i sistematice (S.Israel, 1985); Adaptarea n cadrul procesului de antrenament se produce contient, dirijat i conduce la modificri structurale biochimice, care au la baz procese metabolice celulare legate de sinteza proteinelor de adaptare (C.Bota, 1997). Astfel, n perioada de refacere va crete numrul de proteine structurale i enzimatice mult mai active datorit exerciiului fizic (Rogozkin, 1976; Millward, 1982; Virec, 1987; Thomason & Boots, 1991). n cadrul antrenamentului sportiv, avantajele generale ale procesului adaptiv se pot evidenia n mai multe direcii prin caracteristici ce deosebesc un sportiv antrenat de o persoan neantrenat. Astfel, S.Israel (1985) citeaz cteva dintre perfecionrile fiziologice: creterea toleranei fa de modificrile brute ale temperaturii; creterea capacitii de a suporta lipsa de oxigen; mbuntirea stabilitii psihice; mbuntirea capacitii de aprare mpotriva infeciilor, stresului; creterea rezistenei fa de toxine. Gradul de adaptare metabolic a sportivului depinde de gradul de variabilitate a proceselor biochimice, de nivelul lor de angrenare la sarcinile impuse de rezistena tisular. Trecerea de la starea de repaus la effort determin apariia unor modificri imediate (acute) care se menin timp ndelungat i dup ncetarea activitii. Acumulrile cantitative din timpul pregtirilor fizice sistematice conduc la instalarea strii de antrenament, cu profunde modificri morfo-funcionale reflectate biochimic i enzimatic la nivel celular.

Condiiile funcionale constante ale procesului de adaptare sunt asimilarea i acomodarea (J. Plaget, 1967). n antrenamentul sportiv, adaptarea poate fi definit ca un echilibru permanent ntre asimilare i acomodare (A. Dragnea, 1996). n concluzie, totalitatea reaciilor neuro-endocrino-metabolice, care apar n timpul expunerii organismului la stres, definete adaptarea la efortul fizic i creeaz premisele energetice pentru asigurarea funciunilor organismului n condiiile parametrilor de efort (I. Drgan, 1994). n antrenament, adaptarea se caracterizeaz printr-o serie de trsturi determinate de particularitile ramurilor de sport practicate, de durata sau vechimea n sport, frecvena cu care sunt administrai stimulii, starea de sntate etc. (A. Dragnea, 1996). Cele mai semnificative trsturi sunt: amplitudinea sau plasticitatea, la nivel funcional, morfologic, biochimic i motric, n condiiile unei cuantificri corecte; adaptarea este mai ampl sau mai puin ampl n funcie de vrst i disponibiliti; eficiena (economicitatea) reaciilor organismului la instalarea adaptrii, reducndu-se, astfel, chetuielile energetice raportate n timp; rezervele de adaptare determin direct economia de timp i energie. ntinderea sau durata, care se refer la timpul ct persist adaptarea; aceasta poate fi dirijat de specialiti n funcie de cerinele ramurii de sport i necesitile refacerii n cadrul dinamicii progresive a capacitii de performan. ascendena sau evoluia adaptrii, specific necesitii asimilrii i acomodrii treptate a diferiilor stimuli de sarcin, programai n antrenamente. Accesibilitatea proceselor de adaptare este condiionat de creterea treptat i n acelai timp variat a stimulilor de antrenament. specificitatea: n antrenament, deosebirile individuale privind eficiena pregtirii sunt determinate de aparatul aptitudinal i receptivitatea aparatului genetic al celulei fa de influenele exercitate din mediu. receptivitatea individual; fiecare individ este o entitate difereniat de ceilali semeni, i deci reaciile adaptative sunt extrem de variate, de la sportiv la sportiv, influenate de particularitile aparatului genetic. Tipuri de adaptare Adaptabilitatea este un proces continuu, dinamic, dependent de capacitatea funcional, de posibilitatea mobilizrii i punerii n valoare a rezervelor funcionale ce depind de: starea morfo-funcional a organelor interesate n reacia adaptativ; regimul lor de funciune; antrenarea lor de ctre sistemele reglatoare (I.Drgan,1996). Totodat, procesul de adaptare la efort se desfoar n raport cu: necesitile de fond ale metabolismului; posibilitile de schimb ale organismului; solicitrile impuse de variaiile efortului fizic. Antrenamentul sportiv conduce la dezvoltarea acelor adaptri necesare organismului pentru a putea efectua i menine un efort specific impus de ramura sportiv practicat. Din punct de vedere biologic, adaptarea presupune modificri organice i funcionale provocate de solicitrile intrinseci i extrinseci. Ea apare dup pregtiri fizice

de lung durat; este reversibil; poate dispare progresiv la ntreruperea antrenamentelor, putnd fi renoit ori de cte ori este nevoie (C. Bota, 1997). Clasificarea tipurilor de adaptare se poate realiza pe baza mai multor criterii: Dup parametrii morfo-funcionali implicai n efort (A. Demeter, 1984): adaptare specific manifestat prin modificri adaptative la nivelul organelor direct solicitate (ex. hipertrofia muscular prin antrenamentul de for); adaptare nespecific cnd stimulii influeneaz nu numai organele vizate, ci indirect i alte organe. n acelai context, Iacovlev (1983) sistematizeaz adaptarea n: general i specific. Adaptarea general apare la nceputul procesului de antrenament i cuprinde att sfera morfologic, ct i cea fiziologic, n timp ce adaptarea specific se realizeaz strict n cadrul disciplinei practicate. Trebuie precizat c procesul de antrenament conduce la adaptri generale, care prin limitarea parametrilor solicitai devin adaptri specifice. Dup procesul de antrenament prin ciclicitate, condiii materiale, echipament, aparatur, parteneri (S. Israel, 1985): adaptare metabolic ( dup A. Demeter, 1967 imediat sau acut) cu modificri funcionale i metabolice ce nsoesc imediat efortul (de exemplu: modificri ale frecvenei cardiace, volumului sistolic etc.); toate modificrile somato-viscerale se produc n timpul desfurrii efortului, precum i n perioada revenirii (dup efort). adaptare epigenetic (dup M. Georgescu i A. Demeter, 1987 tardiv sau de antrenament) cu modificri ale structurilor celulare sau tisulare impuse de solicitrile sistematice i prelungite ale efortului fizic (de exemplu: bradicardia sportivilor, cantitatea i volumul mitocondriilor). Dup sfera creia i se adreseaz (I. Drgan, 1994): adaptare somatic manifestat la nivelul aparatului locomotor, sistemului nervos i al analizatorilor; adaptare vegetativ evideniat prin modificri funcionale ale organelor interne. Dup aspectul efectelor pozitive sau negative al modificrilor instalate prin antrenament (C. Bota & B. Prodescu-Anton,1997): adaptare biopozitiv, care se traduce printr-o ameliorare a capacitii de performan; este efectul stimulilor optimi cantitativi i calitativi, ce in cont de capacitatea de solicitare a unui organ sau a organismului; adaptare bionegativ determinat de suprasolicitarea organismului i poate fi considerat dezadaptare; este consecina destabilizrii sistemului reglator i reprezint cauza oboselii acute sau a supraantrenamentului. Capacitatea de adaptare a organismului mai poate fi influenat de o serie de factori exogeni (cantitatea i calitatea stimulilor de antrenament, nutriia) i endogeni (vrst, sex, stare de sntate). Modificari induse de efortul fizic Fiecare molecul de ATP se combin cu un ion de magneziu nainte de a fi implicat n orice reacie catalizat enzimatic. Este un cofactor ce caracterizeaz numeroase enzime de fosforilare implicate n funcii mitocondriale i un activator pentru numeroase enzime implicate n sinteza proteinelor. Fraciunea extracelular (1%) intervine alturi de calciu n excitabilitatea neuromuscular n unele momente sinergic, n altele antagonic. Practic tot magneziul activ metabolic este localizat n compartimentul

extracelular. Aportul alimentar asigur 350-400mg/zi, alimentele bogate n magneziu fiind cerealele, legumele i fructele (mure, banane, ciuperci, nuci, plantele verzi deoarece Mg este un component al clorofilei). Nivelul sanguin fiziologic este de 1,5-2,2 mEq/l (40-45% sub form legat). Absoria se realizeaz n intestinul subire n proporie de 35% iar eliminarea se face predominant prin urin i parial prin fecale i transpiraie. Hipomagnezemia apare n condiiile unor eforturi stresante, slbire forat, tulburri de absorbie intestinal, hiperparatiroidismul primitiv i alcoolismul cronic. De asemeni nivelul magneziului sanguin se poate prbui dramatic dup eforturi intense i sportivii trebuie sa aib n vedere suplimentarea n magneziu n ciuda lipsei unor argumente tiinifice n acest sens. O alimentaie srac n magneziu antreneaz un deficit de fosfor i de potasiu n muchii scheletici. O caren selectiv de potasiu poate cauza diminuri ale magneziului i fosforului. De asemenea, un deficit de fosfor determin diminuarea continuului de magneziu i potasiu n esuturi. De obicei, rspunsul somatic la carena selectiv a unuia din principalii ioni intracelulari const n anorexie, atrofie celular, balana azotat negativ, plus o pierdere net a celorlalte dou elemente majore intracelulare. Meninerea unei compoziii intracelulare normale este asigurat prin reducerea volumului celular i prin expulzia extracelular a ionilor necarenai. Situaia este diferit n cazul supraalimentaiei. O alimentaie complet global, dar deficient n privina unuia din elementele intracelulare majore, declaneaz o stare de anabolism, n cadrul creia protoplasma care se sintetizeaz prezint un deficit major al ionului deja deficient. n aceste situaii se observ alterri grave ale compoziiei celulare cu acumulri de sodiu, clor, calciu i ap. n aceste condiii, creterea calciului intracelular, prin activarea proteazelor i fosfolipazelor, poate fi o cauz important a leziunilor celulare. Ca i n cazul altor deficite ale ionilor intracelulari majori, carena n magneziu a organismului poate fi prezent n ciuda unor valori serice normale. n plus, deficitul afecteaz unele esuturi naintea altora. Definiia exact a unui deficit aderat al unui ion intracelular se refer la diminuarea concentraiei sale n raport cu azotul tisular. n muchi, acest raport este de aproximativ 0,3 mmol (7 mg) de magneziu la 1 g de azot. n situaii cu deficit de magneziu, coninutul de magneziu al hematiilor diminu, n timp ce coninutul de magneziu al muchilor poate rmne normal. Modificari metabolice la efort Metabolismul reprezint transformrile ce au loc n celulele vii pe seama substanelor nutritive, prin care se cldete i rennoiete protoplasma celular i se furnizeaz energia necesar desfurrii fenomenelor i proceselor biologice.. Cerinele energetice sunt cerute de metabolismul bazal, energia necesar organismului aflat n starea de repaus la pat, n vederea meninerii funciilor vitale (1 calorie/kilocorp/24 de ore) i de un metabolism de efort (profesional i de efort). Dac cele dou faze ale metabolismului sunt echilibrate starea de nutriie (totalitatea reaciilor ce se produc n organism dup digestia i absorbia alimentelor n intestin) este bun. Nutriia defectuoas duce la ngrare sau slbire. Metabolismul efortului sportiv prezint modificri importante n funcie de natura efortului, durat, condiii meteorologice, sex, vrst, etc, nevoile calorice fiind rezolvate prin consumul de substane hrnitoare, trofine; protide 12 15%; lipide 30 - 35%;

glucide 55 - 60%. (C.Alexandrescu); Dup A. Nicu proporiile sunt: proteinele 14 20% raie, glucidele 55 -60% i lipidele cea 22 - 28% din raia pentru 24 de ore. Sunt 8 grupe de alimente principale din care se asigur raia caloric la sportivi: I - lapte i derivate {cca 15%); II carne, pete i derivate (cca 10%); III - ou (12%); IV - legume, fructe (15%); V - cereale, leguminoase uscate (40%); VI produse zaharoase (8 10%); VII - grsimi (10%), unt, frica, smntn, ulei, slnin; VIII buturi. Protidele sunt substane ale cror molecule conin C, H, O, N, S i P. Prin digestie se descompun n aminoacizi care ajung n ficat, unde 80% se dezamineaz, aciune n timpul creia o parte din aminoacizi se transform n uree, restul se oxideaz, dnd natere la energie sau se transform n glucoza. Aceasta se poate depozita ca glicogen sau se transform n grsimi. La sportivi, protidele trebuie s se gseasc ntr-o proporie de: 60% cele de origine animal (carnea, laptele i produsele lor, ou, etc.) i 40% cele de origine vegetal, legume, etc. Protidele n organism au: rol plastic, de formare, cretere i refacere a celulelor i esuturilor; rol biocatalitic - enzimele i hormonii; rol energetic elibereaz prin ardere 4,1 calorii pe gram. n plus, stimuleaz activitatea nervoas superioar i au rol n imunitate, crescnd rezistena organismului la infecii, formeaz substana contractil a muchiului i sunt constituieni ai diferiilor hormoni, enzime, anticorpi. Consecinele. Lipsa de proteine din organismul sportivului se manifest prin atrofie grav a mduvei osoase, tulburri hepatice, renale i endocrine, dereglarea funciilor corticale, scderea debitului sanguin din muchi, scderea rezistenei la infecii i mbolnviri, etc. Excesul de proteine duce la toxicitate din cauza bazelor urice, suprasolicitarea ficatului i rinichilor, atingeri serioase sntii i performanei sportive. Lipidele sunt substane nutritive, prin excelen energetice. Cele simple, gliceridele, sterolii, etc. sunt alctuite din carbon, hidrogen, oxigen, iar lipidele complex din C, H, O, N, P, S (fosfatide, cerebrozide, etc). Lipidele de origine animal (untul, frica, smntn, brnza gras, laptele, icrele, carnea gras, seul, untura de pete, ficatul) trebuie s reprezinte 70%, iar cele de origine vegetat (nuci, migdale, alune, msline, dovleac, floarea soarelui, fasole, soia, porumb) 30%. Nevoia de lipide depinde de vrst, ramura de sport, etc. La copii sunt necesare 2 3 gr./ kilocorp, la aduli - 1 gr., btrni - 0,6 gr., la sportivii ce i desfoar activitatea ntr-un mediu cu temperatur sczut (schi, biatlon, etc.) - 2 2,3 gr./kilocorp n 24 de ore, iar pentru ceilali sportivi 1,5 gr. n organism lipidele au: - rol de consum energetic, un gram de lipide prin ardere dezvolt 9,3 calorii; - aciune plastic, intr n structura celulelor; rol de protecie a unor organe interne inima i rinichii care stau pe un strat de grsime; - rol n termoreglare, prin stratul de grsime de sub piele, ru conductor de cldur, apr de frig; suport al vitaminelor liposolubile; A, D, E, F, K; - rol n metabolismul muscular, cercetri recente au decis c acizii grai neesterificai nesaturai sunt transformai n ficat n fosfolipide direct asimilabile. Consecinele - Regimurile prea bogate n lipide prezint inconveniente ca: digestie dificil, asimilaie lent, obosirea ficatului; dac aportul este mai ridicat dect al glucidelor, arderile glucidelor vor fi incomplete producnd tulburri, lipidele nu se pot

metaboliza dect n prezena catalitic a glucidelor 1/4 - i protidelor, prin urmare se recomand un regim complex. Absorbie, metabolism, eliminare. Lipazele (enzimele) din sucurile gastrice descompun lipidele n glicerina i acizi grai, care sunt absorbite la nivelul celulelor intestinale. La nivelul peretelui intestinal sub influena unor enzime anabolizante se produce o sintez a gliceridelor, fosfolipidelor i steridelor. Organismul absoarbe 90% din lipide. Dup absorbie, 20% din lipide ajung n ficat (steridele i fosfolipidele), iar restul (gliceridele, lecitinele, etc.) pe cale limfatic i sanguin ajung n esutul adipos sub forma lipidelor proprii. Lipidele se mai pot forma din glucide i protide consumate peste necesiti. Ficatul are rolul ce! mai important n metabolismul lipidelor. Eliminarea lipidelor se face n cea mai mare parte prin fecale i ntr-o msur mai mic prin secreia glandelor sebacee. Glucidele (hidrocarbonatele, zaharidele) sunt substane nutritive care conin C, O i H. Dup complexitatea moleculei, glucidele se mpart n: monozaharide (glucoza, fructoz - levuloz, galactoz]; dizaharide (zaharoza, maltoza, lactoza zahrul din lapte); polizaharide (amidonul, glicogenul, celuloza). n procesul de digestie, glucidele sunt transformate n monozaharide i absorbite la nivelul mucoasei intestinale. Monozaharidele trec rapid n snge (glucoza) fr s fie supuse procesului de digestie, fapt deosebit de important pentru unele sporturi (ciclism fond, maraton, n pauzele unor meciuri) cnd trebuie completate rezervele energetice. Atenie ns, ntruct consumate n exces produc hiperglicemie, duntoare organismului, afecteaz sistemul nervos, funcia pancreasului i glandele endocrine. Prin urmare, trebuie consumate numai n proporie de 30 35%, restul 65 70% s provin din polizaharide, care se diger treptat i nu provoac hiperglicemie. Monozaharidele, dup absorbie, prin vena aort ajung n ficat unde sunt sintetizate, cu ajutorul A.T.P. (acidul adenozin trifosforic) n glicogen hepatic (fosforilare). Ficatul, pe lng funcia de glicogenez, mai are i funcia de neoglicogenez (produce glicogen din protide sau lipide) precum i pe cea de glicogenoliz (descompunerea glicogenului). Nu trebuie consumate glucide n exces pentru c hidraii de carbon care nu sunt folosii imediat se transform n lipide i depozitate. n organism glucidele au: - rol energetic - prin ardere elibereaz 4,1 calorii pentru fiecare gram; o parte din energie se transform n micare prin intermediul adenozintrifosfatului care este suportul contraciei musculare, iar alt parte formeaz energia de rezerv sub forma glicogenului depus n ficat i muchi (200 gr. i 400 gr.), - rol de detoxificare a organismului - funcie legat de rezervele de glicogen; - rol plastic - prin aminoacizii care se formeaz din glucide i care intr n constituia proteinelor celulare; rol catalitic - ce se manifest n cadrul metabolismului lipidelor; dac raportul nu este de 4/1 n favoarea glucidelor, lipidele nu pot fi arse pn la faza ultim de CO2 i H2O; n caz contrar se produce acidoz n organism, pentru c lipidele sunt arse pn la fazele intermediare ale acizilor, care se acumuleaz, - glucidele particip i la termoreglarea organismului, n lupta mpotriva frigului i cldurii; raia de glucide, depinde de: vrst, copiii au nevoie de 8 10 gr./kilocorp i adulii de 5 7 gr., iar vrstnicii de 3 4 gr./kilocorp; sex, femeile au un necesar mai mic, crete n perioada de sarcin i alptare la 4 6 gr., iar dac intervine i o activitate susinut raia se ridic la 8 g / kilocorp n 24 de ore. n eforturile musculare i cnd

temperatura este mai sczut, nevoia de glucide crete. n efortul sportiv nevoia de glucide este de 10 g chiar 11 g / kilocorp. Frecventa cardiaca si valorile ei in aprecierea efortului Un oricat de mic efort provoaca in organism reactii functionale, urmarirea si analiza acestora constituind relatii obiective despre natura si intensitatea solicitarii. Dintre aceste reactii, foarte important pentru antrenori, in aprecierea si dirijarea efortului, este pulsul arterial sau frecventa cardiaca (F.C.), care furnizeaza informatii directe, despre functiile cardio respiratorii, si indirecte, despre alte aparate si sisteme. F.C. are in repaus valori de 70-72 pulsatii/minut, crescand la 100-120 batai/min., dupa un efort moderat (de exemplu incalzirea dinaintea inceperii efortului propriu-zis dintr-o lectie de antrenament), atingand valori intre 180-200 de batai/min. dupa un efort intens prelungit. Numararea pulsatiilor se face pe intervale mai mici de un minut (10, 15, 30 sec.), cifra obtinuta se multiplica, apoi, cu 6, 4 sau 2, afland astfel valorile standard ale timpului de revenire sau ale oricarui efort precizat ca durata sau (si) numar de repetari, dar daca F.C. ajunge la 180-190 pulsatii/minut ea nu mai poate fi numarata cu exactitate. Noi recomandam numararea pulsului pe primele 10 sec., deoarece, in continuare, revenirea micsoreaza frecventa, iar calculul mentionat nu mai da rezultatul real, ci o medie. Aceasta revenire este mai accentuata in primele 2-3 min., in urmatoarele minute revenirea fiind mai lenta, dar ceea ce trebuie retinut este faptul ca, odata cu adaptarea la efort, prin antrenamente repetate, revenirea se face tot mai rapid, scaderea timpului de revenire a F.C. fiind inca un indicator al cresterii capacitatii de efort. O apreciere orientativa a valorilor se poate face dupa tabelul urmator: Tip de efort Intensitatea Durata F.C. Directii de dirijare a efortului Anaeroba Maximala 4/4; 1-20 sec. 190-200 Adaptari pentru efortul de lactacid 90-100% viteza si forta-viteza Anaerob Maximala 4/4; 20-120 175-190 Adaptari pentru rezistenta lactacid 80-90% sec. in regim de viteza Mixt Sub-maxi-mala 3-5 min. 165- 180 Executii de procedee predominant 75-80% tehnice, actiuni tactice in anaerob regim de concurs (jocurisportive, lupte), repetari in conditii de inten-sitate crescuta, rezistenta specifica Aerob de lucru Mare si medie Peste 6-8 140-160 Repetari pentru 2/4; 50-60% min. perfectionare, rezistenta generala Aerob de lucru Mica 25-40% Ore 120-140 Eforturi la invatarea procedeelor tehnice, in si de restabilire exercitii de coordonare, de incalzire, de sensibilizare neuromusculara, de restabilire

Tabel cu F.C. dependent de sursele energetice si de durata efortului: Sursa energetica F. C. Durata Aeroba 120 - 150 (140 p./ min.) Peste 5 min. Aerob anaerob 160 - 190 (175 p./min.) 2 5 min Anaerob lactacid 170 - 190 (180 p/min.) 21 sec.- 2 min. Anaerob alactacid 180 - 190 (185 p/min.) 1 20 sec. Oboseala Oboseala este generata de toti factorii care contribuie la efectuarea contractiei musculare (fiziologici, neuromusculari, metabolici, endocrini, etc.) a caror limita de rezistenta in timp este diferita. Printre cele mai importante cauze ale oboselii sunt: -consumarea (diminuarea) rezervelor energetice din muschi, sange, ficat, tesut adipos; -nerefacerea acestor rezerve la timp; -acumularea de catabolizante (acid lactic, acid fosforic, bioxid de carbon); -dereglarea centrilor nervosi din scoarta si bulb; -dereglari biochimice in placa motorie si la nivelul sinapsei nervoase; -dereglari ale contractiei in grupele musculare solicitate. Consecintele oboselii Instalarea oboselii in organism n urma eforturilor conduce clar la diminuarea capacitatii de efort, iar acest lucru este insotit de urmatoarele fenomene, considerate consecinte ale oboselii: *scaderea coordonarii neuro - musculare; *diminuarea excitabilitatii musculare si cresterea cronaxiei; (cronaxie= timpul minim de declansare a unei reactii de excitabilitate la un stimul); *scaderea puterii functionale a sistemelor si organelor; *afectarea organelor senzoriale si de percepere a relatiilor cu mediul extern; *aparitia palorii la fata, a transpiratiei abundente, a senzatiei de sufocare; *scaderea tonusului psihic si a capacitatilor de vointa; *imposibilitatea continuarii efortului. Mecanismul aparitiei oboselii Nu exista o unanimitate de pareri in randul specialistilor cu privire la producerea oboselii, iar din acest punct de vedere acestia s-au impartit in doua 'tabere': *o parte dintre specialisti promoveaza teoria 'oboselii centrale', sustinand producerea oboselii mai intai in centri nervosi si in reteaua aferenta si abia dupa aceea sa apara si oboseala periferica; *a doua grupa de specialisti sustin, din contra, teoria oboselii periferice, acordand primordialitate producerii oboseli la nivelul contractiei musculare si a sistemelor neuromusculare. Realitatea practica se pare ca este sustinuta de ambele pareri, solicitarile din antrenamente producand atat fenomenul de oboseala periferica cat si cel de oboseala centrala, lantul de comanda senzoriala a contractiei musculare avand in componenta atat

elemente periferice cat si elemente centrale, in care pot aparea reduceri ale randamentului (Dragnea A. cit.de Ungureanu O.). Mecanismul oboselii poate fi tratat si prin prisma particularitatilor efortului din diverse ramuri de sport. Astfel, localizarea oboselii la nivel central este determinata de sporturile care cer o coordonare neuro-musculara mai deosebita, cum sunt tirul, scrima, sariturile de la trambulina, elementele mai complexe din gimnastica, actiunile din sporturile de lupta, fragmente din jocurile sportive, etc. In ramurile de sport care nu necesita o coordonare complexa, cum sunt sporturile ciclice sau probele de rezistenta, producerea oboselii are loc mai intai la nivelul componentelor periferice (muschi, marile functiuni, rezerve energetice). Aceasta diferentiere a mecanismului de producere a oboselii are mare importanta din punct de vedere practic, permitand cresterea volumului si a intensitatii efortului prin alternarea caracteristicilor (alternarea surselor energetice, a grupelor musculare solicitate, a gradului de coordonare, a programarii componentelor a.s., a lucrului pentru diferite aptitudini motrice si combinarile acestora) (cit.id.). Refacerea sau restabilirea Practic, refacerea inseamna combaterea oboselii aparute in timpul efortului, care diminueaza randamentul sportiv ulterior. De la inceput trebuie diferentiata refacerea de notiunea de recuperare. Recuperarea se situeaza in zona patologiei sportive si ea se refera la vindecarea unei rani sau a unei fracturi, etc. precum si la modalitatile de readucere la parametri functionali a segmentului sau aparatului respectiv. Refacerea constituie parte integranta din a.s. fiind inclusa in programul fiecarei zile de pregatire, mai mult chiar, capata tot mai mult semnificatia unui proces distinct, care succede efortului sau antrenamentului in totalitate si care beneficiaza de o metodologie proprie, o dotare adecvata, un timp repartizat special in regimul diurn, condus fiind de cadre specializate. Dupa eforturile din antrenamente sau concursuri urmeaza, imediat, asa numitul repaus anabolic, care exprima, de fapt, scaderea pronuntata a rezervelor energetice la nivelul diferitelor aparate, sisteme si organe ale corpului, si care inseamna starea de oboseala fiziologica. Daca, insa, se depasesc posibilitatile functionale ale organismului se creeaza premisele intrarii intr-o alta faza, a oboselii patologice, cu toate consecintele ei. Se poate vorbi de o refacere naturala sau spontana a organismului, dependenta de sistemul nervos central, care constituie forma principala de restabilire dupa antrenamente si concursuri. In cadrul refacerii naturale exista un anumit stereotip, o anumita ordine, in care parametrii vegetativi (frecventa cardiaca, frecventa respiratorie, tensiunea arteriala, etc.) se restabilesc primii, la nivel de minute, iar parametrii metabolici, neuroendocrini si enzimatici se restabilesc mai tarziu, la nivel de ore si chiar zile. Refacerea, ca si efortul, se individualizeaza, tinand cont de varsta, sex, nivel de pregatire, conditii de mediu (altitudinea de 600 - 800 m fiind cea mai indicata), ramura de sport, starea de stress, natura si durata efortului, momentul abordarii ei (in antrenament, dupa antrenament, in microciclu, in mezociclu, in macrociclu etc.). Refacerea trebuie dirijata de cadre de specialitate si chiar de medici, daca se ajunge la cazuri de consumuri exagerate de energie.

Refacerea dirijata se aplica unor organisme sanatoase, afectate insa de efort, ceea ce o deosebeste inca o data de recuperare, care se aplica unor organisme bolnave (handicapate morfologic sau functional). De mare importanta este si obiectivizarea refacerii si ea vizeaza: apetitul, dispozitia de antrenament, randamentul, instalarea oboselii, somnul (cantitativ si calitativ ), proba clino-ortostatica (pulsul in culcat, dupa ridicarea din pat si dupa 20 de genuflexiuni), curba ponderala ( dimineata la desteptare, inainte si dupa efort), apneea dupa inspiratie si dupa expiratie, dinamometria etc.). Toate aceste date sunt la indemana sportivului si a antrenorului si ele pot fi urmarite foarte bine intr-un jurnal de autocontrol, care cuprinde toti factorii, obiectivi si subiectivi, modul lor de manifestare fiind urmarit zilnic, fie de sportiv, fie de cei din team-work. In acelasi timp, se pot culege date in laborator, care privesc capacitatea vitala, urina, viteza de reactie, lactatul capilar, starea de nutritie, starile functionale: cardiorespira-torie, hepato-renala, neuropsihica, neuro-musculara, etc. Exista o serie de scheme orientative care privesc refacerea, cu o dozare specifica a mijloacelor de refacere, in functie de natura solicitarilor. Rezumativ, o enumerare a acestor mijloace de accelerare a refacerii, ar putea fi urmatoarea (Ghidul sportului curat): 1. Incheierea (in engleza cooling down) antrenamen-tului sau a competitiei cu o alergare continua de intensitate scazuta, 110-120 batai/min, timp de 10-15 min. Stretching=intinderea muschilor incordati pana la re-simtirea unei usoare dureri si pastrarea pozitiei si tensionarii muschilor timp de 1-2 min. Mijloace fizio-hidro-balneoterapice: *dusuri, pentru masarea si relaxarea muschilor incor-dati. Se utilizeaza la tmperatura de 37-38, timp de 2-5 min., sau dusuri alternative: 1o-12 sec. apa rece, 1-2 min. apa calda, repetandu-se de 2-3 ori; *cada sau bazin la 38-40C, cu adaugare de saruri de Bazna sau de plante (flori de tei, de musetel, frunze de nuc etc.), cu efectuarea unor exercitii de intindere in apa. Baia trebuie facuta in primele doua ore de dupa efort; *sauna la 80-90 C, fara ca elementii de incalzire sa fie umezi. Pentru a se obtine o refacere optima subiectii vor ramane in sauna pana cand incepe transpiratia. Pot sa urmeze dusuri alternative calde-reci, dupa descrierea de mai sus; * masaj manual sau instrumental (vibromasaj); * refacere la 600 - 800 m altitudine; 4. Mijloace psiho-terapeutice: convorbiri, sugestie si autosugestie, tehnici de relaxare neuropsihica, antrenamentul psiho- somatic, antrenamntul autogen etc.; 5. Mijloace dietetice: alimentatie normo-calorica, nor-mo-proteica, hipolipidica, hiperglucidica, bogata in vitamine, care sa refaca in cel mai scurt timp rezerva de energie etc.; 6. Mijloace farmacologice: complexe vitaminice, com-plexe minerale, compusi glucidici, aminoacizi si concentrate proteice, diversi alti produsi ca: piracetam, piravitan, folicisteina, aslavital etc.; 7. Odihna activa si pasiva (somnul). Somnul este una din cele mai importante componente ale refacerii si cea mai la indemana, durata minima a acestuia fiind de 6-8 ore.

Aminoacizi, peptide, proteine, structuri, funcii biologice, importana biomedical n efort. Protidele (proteinele sau albuminele) sunt substane extrem de complexe, a cror molecul este constituit din C, H, O, N, S i P. Ele sunt indispensabile vieii, fiind constituenii fundamentali ai materiei vii, deoarece intr n compoziia plasmei i nucleului i particip la toate funciile celulei vii. Exist 20 de aminoacizi monomeri ce pot realiza o multitudine de combinaii teoretic posibile. Evoluia a selectat numai cteva din acestea. Aproape orice celul din corpul uman posed aparatul necesar pentru sinteza proteinelor dar numai cnd li se furnizeaz aminoacizi. Aproximativ o jumtate din aminoacizii necesari pot fi sintetizai din componente deja prezente n corpul uman; prin contrast cealalt jumtate trebuie sa fie furnizat de diet (aminoacizi eseniali). Deoarece celulele sunt permanent nlocuite iar proteinele intracelulare permanent descompuse i resintetizate, cererea de proteine continu i dup ncetarea creterii. Rolul proteinelor - in primul rand, protidele au un rol plastic, de formare si crestere a celulelor si tesuturilor tinere si de refacere a celor uzate. - in al doilea rand protidele au un rol biocatalitic, intrucat inlesnesc unele reactii din organism, prin unirea lor cu o parte din enzime. Toate enzimele, ca si multi hormoni, sunt de natura proteica. - in acelasi timp, ele au un rol energetic, eliberand prin ardere in organism o cantitate de caldura de cca. 4,1 calorii mari, pentru fiecare gram. Acesta este insa un rol secundar si intr-o ratie alimentara nevoile energetice trebuie rezolvate mai ales pe seama glucidelor sau lipidelor, din mai multe considerente : * protidele sunt mai scumpe; * au o actiune specifica mare. Aceasta inseamna ca pentru a fi arse, organismul cheltuieste o cantitate importanta de energie din rezerve, mai mare decat pentru glucide sau lipide. Astfel s-a demonstrat ca, pentru a obtine 100 calorii cu ajutorul protidelor, organismul cheltuieste 30 de calorii din energia proprie. Metabolismul creste cu 30% atunci cand se consuma protidele. Acest lucru trebuie luat in consideratie cand vrem sa stabilim un regim alimentar de slabire pentru un sportiv. Baza alimentatiei in acest caz o constituie carnea slaba (nu in cantitate exagerata), care datorita actiunii dinamice specifice (ADS) ridicate a protidelor care o compun nu favorizeaza ingrasarea, asa cum sar intampla daca s-ar consuma grasimi sau fainoase; * nu sunt arse pana la CO2 si apa, iar din metabolismul lor rezulta ureea, acidul uric s.a., care sunt eliminate, desi mai au o oarecare cantitate de energie potentiala. Protidele au rol si in procesele de imunitate, contribuind la cresterea rezistentei organismului la infectii. Prin fosforul pe care-l contin, protidele stimuleaza activitatea nervoasa superioara, lucru important de retinut pentru alimentatia sportivilor care practica acele discipline ce solicita in mod deosebit concentrarea nervoasa (scrima, sah, jocuri sportive, etc.). Viata nu este posibila fara proteine, deoarece ele reprezinta substratul elementar al oricarei celule vii si pe ele se bazeaza cele trei functii fundamentale ale matriei vii: metabolismul, cresterea si reproducerea. De asemenea, prin protide se realizeaza o serie

de alte functii, pornind de la formarea substantei contractile a muschiului, la constituirea diferitilor hormoni, enzime si anticorpi si ajungand pana la transformarea energiei chimice in lucru mecanic. Aminoacizii i proteinele plasmatice includ : Hemoglobina sanguina cu rol in transportul oxigenului (legat de fierul bivalent din structura hemului) - Albumina plasmatica - Aminoacizii cu lanturi ramificate reprezentati de valina, leucina si izoleucina ce pot fi foarte importanti in stimularea refacerii musculare dupa eforturi foarte intense si in reducerea oboselii centrale. Albumina si hemoglobina sunt doua proteine plasmatice majore implicate in procese de transport (carriers). Ele pot fi reduse ca rezultat al unui aport insuficient si prelungit de proteine si/sau energie - pre-albumina si proteina care leaga retinolul. Aceste proteine raspund la modificari alimentare pe termen scurt si sunt folosite ca markeri pentru stressul nutritional. Deoarece proteinele de transport de tipul hemoglobinei intervin in lanturi metabolice importante in producerea energiei se poate concluziona ca orice reducere a acestora se va asocia cu alterari metabolice si scaderea performantei. Spre exemplu scaderea cantitatii de hemoglobina va diminua cantitatea de oxigen transportat la celule si va avea ca rezultat scaderea capacitatii oxidative de producere a energiei. Pool-ul plasmatic al aminoacizilor reprezinta totalitatea aminoacizilor rezultati din proteinele alimentare post digestie si absorbtie, metabolic disponibili, ce se preiau pentru sinteza proteinelor structurale si functionale. Compozitia sa este reglata sever prin mecanisme de feedback. Scaderea aminoacizilor neesentiali va induce o crestere a sintezei acestora in organism. Scaderea aminoacizilor esentiali prin cresterea consumului de proteine sau degradarea unor proteine functionale ce-i contin nu poate fi compensata prin sinteze de novo, de aceea exista numai 2 cai pentru compensarea acestor pierderi (aport alimentar sau medicamentos). Aminoacizii plasmatici au rol cheie in metabolismul energetic al S N C. Sunt precursori in gluconeogeneza ca si pentru hormoni si peptide ce functioneaza ca neurotransmitatori. Orice schimbare in compozitia plasmatica a aminoacizilor poate initia modificari ale sintezei proteice, atentiei, starii psihice, aparitia oboselii. Modificarile de lunga durata au consecinte grave pentru sanatate (Davis, 1995).. - Proteinele musculare (actina, miozina) In afara aspectului functional (contractia) formeaza cel mai mare pool al organismului, furnizand aminoacizii in conditiile infometarii. In urma distrugerii proteinelor musculare rezulta trei aspecte importante: - se elibereaza aminoacizii folositi in gluconeogeneza (glucoformatori) cu mentinerea normala a nivelului glicemiei; - se asigura aminoacizii esentiali pentru a mentine o concentratie plasmatica normala; - se elibereaza glutamina cu mentinerea normala a nivelului plasmatic, factor presupus esential in mentinerea statusului imunologic si a functiilor intestinale.

Infometarea si epuizarea fizica modifica echilibrul dintre anabolism si catabolism in favoarea catabolismului cu scaderea sintezei proteice. Degradarea intensa a proteinelor asociata cu scaderea sintezei vor avea ca rezultat pierderi nete de proteine evidentiate functional printr-o balanta azotata negativa. - Proteinele viscerale Dupa muschi, tesuturile viscerale formeaza urmatorul pool de proteine contribuind semnificativ la schimbarile interorgane ale aminoacizilor in cadrul oboselii si al stressului indus de boala. - Alte proteine/aminoacizi cu rol important in activitatea sportiva : glicocolul (din gelatina), metionina (din cazeina din lapte, branzeturi, peste) lecitina, acidul glutamic, acidul aspartic, arginina, ornitina, carnitina, tirozina, inozina L-taurina, acidul gamaaminobutiric, L-cisteina. Se poate meniona c n organism nu exista depozite proteice asa cum se intalnesc la hidratii de carbon (glicogenul) sau la lipide (trigliceridele din tesutul adipos). Cantitatea de proteine functionale depinde de functia organismului. O intensificare a functiei (lucru mecanic intens la nivelul cordului sau al muschilor scheletici) va avea ca rezultat stimularea sintezei de proteine functionale iar muschiul se va hipertrofia. O crestere a cerintelor metabolice va conduce la o crestere a numarului enzimelor si mitocondriilor. Asa cum se tie, " caramizile " constructoare ale proteinelor sunt aminoacizii. Aminoacizii esentiali nu pot fi produsi in organism. De aceea vom avea nevoie de surse proteice adecvate pentru furnizarea acestor aminoacizi. Perioadele de crestere ale organismului sunt caracterizate de cresterea sintezei proteice iar perioadele de inactivitate si boala prin cresterea degradarilor proteice. In ambele cazuri cantitatea de aminoacizi si azot este crescuta. Un aport proteic corect este deci cheia mentinerii unei balante azotate echilibrate. -muschi -enzime Alimente Proteine Aminoacizi -mitocondrii -proteine sanguine -hormoni, etc. Aminoacizii formeaza un pool functional in sange si lichidele interstitiale. Degradarea proteinelor din alimente sau a proteinelor proprii furnizeaza aminoacizii acestui pool. In conditiile unui aport adecvat de proteine alimentare, la scurt timp dupa masa sinteza proteica creste datorita combinatiei dintre aportul adecvat de aminoacizi si nivelul ridicat al insulinei. Aminoacizii ce nu sunt utilizati in sintezele proteice vor fi oxidati sau transformati in hidrati de carbon si grasimi. Ca rezultat al acestor procese concentratia aminoacizilor in sange si lichidele tisulare este mentinuta in limite foarte stranse. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare sunt scindate hidrolitic pana la aminoacizi sub actiunea enzimelor proteolitice din sucurile digestive (pepsina gastrica, tripsina, chimotripsina si carboxipeptidazele din sucul intestinal, peptidazele intestinale). Aminoacizii rezultati sunt resorbiti din intestin prin mecanisme active, trecand in celulele mucoasei intestinale. De aici trec apoi pasiv in sange prin difuziune ( figura 8b).

Pe cale portala aminoacizii ajung la ficat unde sunt metabolizati in proportii variabile de 20-80%; restul strabat ficatul si ajung in circulatia sistemica, de unde sunt extrasi si utilizati de tesuturi. Ficatul detine rolul principal in metabolismul aminoacizilor. O parte din aminoacizii ajunsi la acest nivel sunt utilizati de ficat pentru sinteza si remanierea proteinelor proprii structurale; alta parte pentru sinteza proteinelor functionale necesare intregului organism; o anumita cantitate de aminoacizi este descarcata in circulatia sistemica mentinand concentratia plasmatica totala a aminoacizilor la valori cuprinse intre 35-65 mg/100ml. Dintre produsii de sinteza hepatici un rol deosebit il joaca creatina si produsul ei final de metabolism creatinina. Ficatul sintetizeaza creatina care se depune in cea mai mare parte in muschi sub de fosfocreatina, compus ce furnizeaza energia necesara refacerii ATP in timpul contractiei musculare. O mica cantitate de creatina se depune si in sistemul nervos. Catabolismul proteinelor furnizeaza energie (1 g proteine furnizeaza 4.1 kcal), el putand decurge sub doua forme: dezaminare si decarboxilare. Procesul are amploare atunci cand in colon ajunge o cantitate mai mare de aminoacizi neabsorbiti. Aminele rezultate (histamina, tiramina) se resorb si ajung la ficat unde au loc procese de detoxifiere. Cetoacidul rezultat poate urma mai multe cai metabolice : - transfer al gruparii aminice a altui aminoacid cu formarea unui nou aminoacid, proces numit transaminare; - intrarea in ciclul Krebs si oxidarea completa pana la CO2, H2O si eliberare de energie; - intrarea in ciclul Krebs cu parcurgerea retrograda a acestui ciclu cu sinteza de glucoza (gluconeogeneza). Procesul are eficienta redusa (100 g aminoacizi furnizeaza 58 g glucoza); - sinteza corpilor cetonici, descarcati apoi in circulatie de unde sunt extrasi de celule, fiind utilizati ca material energetic sau pentru sinteza acizilor grasi. Amoniacul, rezultat al dezaminarii hepatice si tisulare a aminoacizilor, ca si cel rezultat din catabolismul intestinal al aminoacizilor sub actiunea enzimelor bacteriene, fiind o substanta toxica, este neutralizat rapid de ficat. Procesele ce au loc pot fi sintetizate astfel: - amoniacul se combina cu CO2 (ficat) rezultand uree, produs final al catabolismului proteic, eliminat prin urina; - amoniacul se combina cu acidul glutamic (ficat, sistem nervos) rezultand glutamina, compus netoxic ce se desface usor eliberand NH3 necesar diferitelor reactii metabolice; - amoniacul este utilizat pentru transaminare si formarea de noi aminoacizi. Reglarea metabolismului proteic este realizata de o serie de hormoni din care unii stimuleaza sinteza de proteine din aminoacizi (hormoni anabolizanti: somatotrop, insulina, sexuali) iar altii intensifica degradarea proteinelor in aminoacizi (hormoni catabolizanti: corticotropina hipofizara, glucocorticoizii suprarenalieni, hormoni tiroidieni). Din valoarea calorica a ratiei alimentare, protidele furnizeaza 12-15%, in unele sporturi ajungand pana la 15-20%.

Organizatia Mondiala a Sanatatii recomanda ca aport zilnic de proteine 0,8g/kgcorp/zi iar pentru copii in crestere 2,4 g/kgcorp/zi in primele luni si 1,5g/kgcorp/zi de la 6 luni. Pentru persoanele foarte active se recomanda 1,2 g/kgc/zila barba ti si 1,0 g/kgc/zi la femei. Pentru sportivii implicati in eforturi intense de forta-viteza se indica 1,2-1,7 g/kgc/zi, pentru efortul de anduranta 1,2-1,4 g/kgc/zi, iar pentru sportivii implicati in sporturile de forta ce prezinta o mare masa musculara si tesut adipos redu, cu intensitate foarte mare a efortului aportul proteic zilnic este crescut, peste 2g/kgc Din cantitatea totala de protide, cele de origine animala trebuie sa se gaseasca intr-o proportie mai mare (60%) decat cele de origine vegetala (40%). Dintre alimentele de origine animala, care contin o cantitate mare de protide mentionam: carnea si produsele din carne, pestele, ouale, laptele si branzeturile. Necesarul de proteine animale este asigurat de 250-300 g carne/zi, din care o masa pe saptamana cu ficat, 2-3 mese cu peste, 4-5 oua/saptamana. De asemenea zilnic se recomanda ingerarea a 250 ml lapte sau 120 ml lapte concentrat/30 g lapte praf, 2 iaurturi mici, 50 g branza vaci, 30 g cascaval. Proteinele lactate sunt preferate datorita cantitatii scazute de colesterol si grasimi, cat si datorita faptului ca nu cresc aportul purinic si de acid uric. Protidele vegetale se gasesc in: paine, paste fainoase, fructe, dar mai ales in leguminoase uscate (soia, fasole, mazare, linte). La sporturile de ultraanduranta (triatlon, alpinism) mesele clasice vor fi inlocuite cu mese compuse din: 60-70% hidrati de carbon, 10-15% proteine, 25-30% lipide. Aceste mese trebuie sa fie deci sarace in grasimi si usor digerabile. Proteinele sunt utilizate ca alimente de sustinere la inceput pentru cresterea fortei si rezistentei generale a organismului, de aceea se administreaza la mesele care preced si succed efortul sportiv. La sfarsitul perioadei pregatitoare, mai ales in sporturile in care se urmareste dezvoltarea vitezei se utilizeaza proteinele animale (lapte, carne, branzeturi) datorita continutului in glicocol si metionina. Organismul uman nu are rezerve de proteine comparativ cu rezervele mari de grasime si cele moderate de glicogen. Aportul proteic poate fi suficient atat timp cat dieta se compune dintr-o varietate de alimente incluzand carne, peste, lapte si produse lactate, oua si proteine vegetale. Suplimentarea cantitativa a dietei se recomanda in cazul copiilor aflati in perioada de crestere i al sportivilor din sporturile pe categorii de greutate sau cu dominanta forta/viteza, vegetarieni sau pentru sportivii cu diverse probleme gastrointestinale care nu pot ingera suficiente proteine. De asemeni este necesara pentru sportivii din sporturile de anduranta cu antrenamente intense, zilnice pentru care se pot folosi proteine solubile ce reduc timpul de digestie. Alte strategii nutritionale realizeaza suplimentarea dietei in cazul traumatismelor, motivand aceasta abordare prin cresterea catabolismului proteic in aceste conditii (Newsholme et al., 1991, Reeds et al, 1994). Suplimentarea calitativa a dietei se face individualizat in functie de specificul sportului cu aminoacizi esentiali, in special in timpul perioadelor de varf in pregatirea sportiva. Sursele proteice utilizate pentru suplimentare sau ca si componente ale meselor administrate in timpul efortului trebuie sa fie de buna calitate si usor digerabile. Astfel de

proteine sunt cele din concentratele de lapte praf si combinatiile de proteine (proteinele din cereale cu/sau cazeinat). Ele pot inlocui o parte a proteinelor animale sau pe cele derivate din soia ce contin o cantitate mare de purine. Folosirea alternativa a acestor surse reduce de asemeni caracterul aterogenic al dietelor sportivilor din sporturile de forta ce consuma cantitati mari de oua. Desi exista numeroase studii asupra suplimentarii cu aminoacizi nu exista nici o dovada ca suplimentarea cu un singur aminoacid ar imbunatati performanta. Totusi unii aminoacizi au anumite caracteristici ce ar putea fi importante in suplimentarea dietei sportivului. Aminoacizii cu lanturi ramificate (BCAAs) strabat ficatul aproape in totalitate si pot fi astfel o sursa de azot pentru muschi in perioadele de refacere cand sintezele proteice sunt intensificate. Suplimentarea cu acesti aminoacizi a fost propusa ca metoda indirecta pentru reducerea componentei centrale a oboselii in eforturile prelungite (Blomstrand et al., 1991). Alti aminoacizi propusi pentru suplimentare au fost: arginina, ornitina, triptofanul, glicina, glutamina, serina, taurina, metionina. Se presupune ca arginina si ornitina au un efect anabolic, crescand concentratia plasmatica a hormonului de crestere (Hatfield, 1987). In concluzie cel mai bun sfat care poate fi dat sportivilor ce se antreneaza intens poate fi sintetizat astfel: - sa se consume o cantitate adecvata, dar nu excesiva de proteine - sa se evite sursele proteice bogate si in acizi grasi saturati (carne rosie, hamburgeri, carnati) - sa se suplimenteze in perioada de antrenament intens si dupa terminarea acestuia cu un amestec complex de aminoacizi. Glucidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului,suplimentarea glucidica Glucidele (hidrocarbonatele, zaharurile) sunt substante nutritive in compozitia carora intra C, H, O2. Dup complexitatea moleculei lor, se impart in urmatoarele categorii (consiliul european de alimentatie, 1999): - monozaharide: glucoza, fructoza (levuloza), galactoza; - dizaharide: zaharoza (zaharul), maltoza, lactoza; - polioli: isomalt, sorbitol, maltitol; sunt asa numitii alcooli zaharati. desi exista si in natura, cel mai frecvent se obtin industrial prin transformarea glucidelor. - oligozaharide : maltodextrine, fructo-oligo-zaharide; sunt formate din 3-9 unitati glucidice. maltodextrinele se obtin pe cale industriala prin hidroliza partiala a amidonului si au o putere de indulcire inferioara mono si dizaharidelor. - polizaharide: amidonul (amiloza, amilopectina), glicogenul (denumit si amidon animal), celuloza, pectine, hidrocoloizi; au peste 10 unitati glucidice, ajungand pana la mii de unitati. Rolul glucidelor 1. Glucidele au in principal un rol energetic. fiecare gram elibereaza prin ardere 4.1 calorii mari. O parte din aceasta energie se transforma usor in miscare, prin intermediul ATPului, care este suportul contractiei musculare. am vazut mai inainte ca si protidele si lipidele au rol in activitatea musculara, dar numai in masura in care ele sunt transformate

in glucide. Din glucide se formeaza rezerva de energie a organismului, sub forma glicogenului 2. Daca muschiul in timpul contractiei poate folosi si energia provenita din protide si glucide, sistemul nervos central si miocardul sunt sensibile la lipsa de glucide. glucoza sanguina este permanent mentinuta in limite cvasiconstante, cu un grad foarte mic de variabilitate, deoarece ea reprezinta sursa energetica primara pentru SNC. de aceea, terapia cu ser glucozat si tiamina (vitamina B1) este folosita pentru tonificarea muschiului cardiac. 3. Functia antitoxica a ficatului este legata de rezervele de glicogen. astfel se poate spune ca glucidele au un rol important si in detoxificarea organismului dupa efort. 4. Glucidele au de asemenea si un rol plastic, deoarece din ele se pot forma unii aminoacizi care intra in constitutia proteinelor celulare, ajutand astfel la cresterea si refacerea tesuturilor. 5. Mai important este inca rolul lor catalitic, care se manifesta in cadrul metabolismului lipidelor. acestea nu pot fi arse in organism pana la faza finala de co2 si apa, decat in prezenta unei cantitati suficiente de glucide. alfel in organism se produce acidoza, datorita faptului ca lipidele sunt arse pana la faza intermediara de acizi grasi, care se acumuleaza. 6. Glucidele iau parte si la termoreglarea organismului. n ultimii ani in alcatuirea dietei sportive a intrat si un alt grup de polizaharide, si anume cele prezente in fibre. Acestea sunt CHO complecsi ce nu pot fi bine digerati in intestinul subtire uman si nu contribuie mult in producerea de energie, indeplinind in schimb alte roluri importante: - determina satietate si astfel reduc tendinta de supraalimentare; - cresc retentia de H2O in fecale, reducand pericolul constipatiei si leziunilor mecanice intestinale. - imbunatatesc eliminarea unor substante toxice din intestinul gros. - furnizeaza elemente nutritive pentru celulele ce captusesc intestinul gros si le imbunatatesc functia. Aceasta posibilitate se realizeaza datorita bacteriilor prezente la nivelul regiunii care digera partial fibrele cu utilizarea produsilor de digestie de catre celulele intestinale. Plantele si produsele lor sunt bogate in fibre daca nu au fost prelucrate (exemplu faina alba). Unele fibre de tipul celulozei aduc beneficii moderate pe cand altele ca pectinele prezente in majoritatea fructelor au o eficacitate mare. Necesarul zilnic de fibre este de 40-50 g. 10 g de fibre alimentare sunt continute in urmatoarele cantitati de alimente : 3 felii paine integrala, 4 masuri de fulgi de porumb, 3 banane, 6 portocale, 5 mere, 200 g arahide sau soia, 4 morcovi, 4 portii de salata, 20 prune sau caise uscate. Reversul unei alimentatii bogate in fibre consta in faptul ca poate reduce absorbtia unor compusi importanti, in special minerale. De asemeni fibrele vor reduce procentul de CHO digerabili in dieta ceea ce va restrictiona refacerea rezervelor de glicogen. De aceea aportul de fibre trebuie mentinut la limita inferioara in timpul perioadelor de pregatire intensa si precompetitional. Indexul glicemic Unii atleti sunt foarte sensibili la scaderea glicemiei produsa dupa 30 de minute sau chiar ore din momentul aportului alimentar, acuzand transpiratii, tremuraturi, ameteli. Pentru acesti sportivi este important de determinat intervalul optim de la alimentatie pana

la concurs, dar si tipul de glucide indicat pentru administrare, conform indexului glicemic. Indexul glicemic reprezinta un sistem care clasifica alimentele bogate in hidrati de carbon in functie de abilitatea acestora de a afecta nivelul glicemiei. Astfel alimentele si bauturile care contin hidrati de carbon cu absorbtie sanguina rapida dupa ingestie au un index glicemic crescut. Cea mai rapida este glucoza pura, de aceea indexul ei glicemic este considerat 100 (Consiliul European de Alimentatie, 1999). Pentru consumul uzual sunt recomandate alimente cu un index glicemic de 75 ; inaintea unor eforturi prelungite se recomanda alimente cu index glicemic scazut, iar dupa terminarea efortului alimentele cu un index glicemic mare favorizeaza umplerea mai rapida a depozitelor de glicogen. Asocierea alimentelor cu alti compusi (lipide, fibre, proteine) poate modifica indexul glicemic. Tabel 7. Indexul glicemic al unr alimente (Consiliul European de Alimentaie 1999)

Glucide n organism In organismul uman CHO sunt depozitati sub forma unor lanturi lungi, formate din unitati de glucoza (glicogen). Glicogenul se gaseste in muschi si ficat si este comparabil cu amidonul din cartofi, banane, alte vegetale. Dupa unii autori cantitatea de glicogen din ficat este de aproximativ 100 g, dupa alti autori este de 150 - 200 g Aceasta cantitate variaza periodic depinzand de cantitatea de glucoza furnizata ficatului de aportul alimentar si de cantitatea de glicogen descompusa pentru a furniza glucoza sanguina necesara diverselor activitati. Rezervele de glicogen hepatic cresc dupa

mese si scad intre mese, mai ales noaptea deoarece ficatul furnizeaza permanent glucoza sangelui in scopul mentinerii constante a glicemiei. Cantitatea de glicogen din muschi este de aproximativ 300 g pentru persoanele sedentare si peste 500 g la persoanele cu grad crescut de antrenament prin combinarea efortului cu o dieta bogata in CHO . Aceasta cantitate poate furniza de la 1200 - 2000 kcal. Influenta efortului In timpul efortului actioneaz stimuli metabolici si hormonali in scopul cresterii aportului de glucoza si preluarii acesteia de catre muschii aflati in activitate. Pentru a evita scaderea glucozei sanguine sub limitele admisibile ficatul este stimulat sa furnizeze glucoza prin glicogenoliza si in limite mai reduse prin gluconeogeneza. Deci disponibilitatea glicogenului in ficat este factorul cheie in mentinerea unui nivel plasmatic normal al glucozei in timpul efortului. Cand rezervele de glicogen hepatic se golesc si utilizarea tisulara a glucozei ramane la un nivel ridicat apare hipoglicemia. Acest stress functioneaz ca stimul pentru mobilizarea maximala a acizilor grasi si utilizarea proteinelor ca material energetic. Aportul de glucoza la nivel muscular scade la nivele minimale si muschii in activitate depind integral de sistemele locale de furnizare de CHO sau de aportul alimentar. Apare astfel oboseala centrala si locala, fenomen descris atat in studiile stiintifice cat si in practica sportiva. (Costill sI Heargreaves, 1995). In timpul unui efort fizic moderat corpul, sub actiunea unor mecanisme metabolice hormonale sau nervoase mobilizeaz aditional glucoza din glicogenul hepatic si muscular. In acelasi timp, creste rata mobilizarii acizilor grasi pana la atingerea unei stari de echilibru metabolic (steady - state) dupa circa 20 minute. Raportul in furnizarea energiei va fi de 50 % lipide si 50 % CHO. In cazul unui efort de intensitate mare, corpul utilizeaz din ce in ce mai multi CHO, care devin combustibilul predominant (90% CHO; 10% lipide). Motivul acestei modificari in proportia utilizarii CHO/lipide in obtinerea de energie consta in faptul ca pe aceeasi unitate de timp se obtin o cantitate de energie mult mai mare pentru glucide decat pentru lipide. Cercetarile au aratat ca sportivii la care nivelul de glicogen hepatic si muscular a fost foarte scazut nu au putut lucra decat la 50% din capacitatea maxima. Corespondent pentru atletii cu rezerve bogate in glicogen performanta s-a imbunatatit in eforturile de intensitate mare. Deci nivelul rezervelor de glicogen va fi unul din factorii ce limiteaza anduranta. Exista patru factori importanti ce influenteaza viteza si marimea depletiei de glicogen, si anume: - intensitatea efortului; - durata efortului; - starea de antrenament; - aportul alimentar de CHO. Asa cum am mai mentionat dintre CHO alimentari cel mai important este glucoza. Odata absorbita la nivel intestinal glucoza este transportata la ficat de catre sangele portal, ajungand apoi in circulatia sistemica. Este indrumata preferential spre rezervele de glicogen muscular mai ales cand acestea au fost recent golite. Depletia glicogenului este mai rapida si mai intensa dupa efort, fapt utilizat in elaborarea unor regimuri alimentare.

La 2 - 3 ore postefort acizii grasi sunt disponibilizati si trec in sange fiind folositi ca si combustibil pentru majoritatea tesuturilor astel incat, virtual, intreaga cantitate de glucoza care patrunde in organismul uman este depozitata sub forma de glicogen. Ceea ce este insa si mai important este faptul ca, daca rezervele de glicogen sunt rapid saturate, cantitatea de glicogen care poate fi depozitata creste peste nivelul normal. Deci o problema importanta a sportivului este refacerea glicogenului muscular postefort printr-o dieta bogata in CHO. Din pacate majoritatea "gustarilor" (prajituri, biscuiti, ciocolata, inghetata) sunt mai bogate in grasimi decat in CHO. Aceste grasimi incetinesc digestia si absorbtia CHO, astfel incat glucoza va ajunge in torentul sanguin prea tarziu pentru perioada optima a sintezei glicogenului. O solutie a problemei o constituie bauturile bogate in CHO, disponibile pe piata. Aceast reumplere a depozitelor de glicogen trebuie facuta insa cu atentie, fara sa genereze hiperglicemie. De aceea multi sportivi folosesc fructoza, o componenta a sucrozei care este transformata in glicogen la nivel hepatic, fara a influenta nivelul glicemiei. Din pacate si aceasta este o solutie cu doua taisuri: fructoza este "naturala" dar nu in cantitati mari, care scad nivelul ATP-ului hepatic, producand un serios deficit energetic ce poate afecta ficatul. Ideal dupa efort ar fi un meniu usor de preparat cu un continut ridicat in CHO si sarac in grasimi (fulgi din cereale cu lapte, indulciti cu sirop de fructe). Fructul insusi va furniza fibre, CHO si potasiu pentru refacerea pierderilor. Meniul poate include si o bautura tipizata bogata in CHO. Sportivul in perioada de antrenament intens trebuie sa beneficieze de zaharurile simple ca un mijloc pentru a asigura din totalul CHO utilizat minim 60% din energia necesara. Pentru anumite ramuri sportive, cum ar fi ciclismul, continutul in CHO al dietei poate urca pana la asigurarea a 80% din energia necesara. Aceasta presupune ingestia a 600 g hidrati de carbon in forma pura, lucru de altfel destul de dificil de realizat. Metabolismul glucidelor Principala sursa de energie in organism o constituie catabolismul glucidelor iar principala cale de metabolizare a glucozei este oxidarea celulara. In functie de necesitatile cantitative de energie glucoza este transformata trecand prin mai multe etape in piruvat. Acesta are doua posibilitati de transformare: piruvatul poate fi convertit in acid lactic (glicoliza) in lipsa O2, in conditiile unor eforturi fizice maximale si cu durata intre 0.5-3 minute sau poate fi preluat in ciclul Krebs (ciclul acidului citric) si in prezenta O 2, transformat in acetil coenzima A si oxidat pana la CO 2, H2O si energie - asa cum se intampla in majoritatea sporturilor de anduranta. Transformarea glucozei n acid lactic este reversibila, ceea ce inseamna ca un continut crescut de acid lactic sanguin postefort poate fi diminuat prin transformarea lactatului via gluconeogeneza inapoi in glucoza ce poate fi depusa ca glicogen. Lactatul poate de asemenea sa fie oxidat sau transformat in grasimi. Glucoza oxidata in celule provine fie din degradarea glicogenului propriu, fie din sangele ce perfuzeaza tesutul respectiv. Degradarea anaeroba elibereaza o cantitate de energie suficienta doar pentru sinteza a doua legaturi fosfat macroergice de ATP, in timp ce oxidarea completa in cadrul ciclului Krebs elibereaza o cantitate de energie din care se sintetizeaza 36 de moli de ATP. Se admite ca oxidarea completa a 1 g de glucoza elibereaza 4.1 calorii.

Pe langa oxidarea celulara ce reprezinta principala cale de metabolizare a glucozei, metabolismul intermediar al glucozei mai include si alte procese, si anume: - glicogenogeneza (sinteza de glicogen din glucoza) ce serveste la realizarea rezervelor glicogenice celulare. Ficatul sintetizeaza si depune glicogen in timpul absorbtiei intestinale, iar celelalte tesuturi in cursul glicemiei post-prandiale. - glicogenoliza consta in degradarea glicogenului celular prin desprinderea gradata a moleculelor de glucoza sub actiunea unor enzime specifice. - gluconeogeneza (sinteza de glucoza din produsi neglucidici ai metabolismului intermediar) este caracteristica ficatului. furnizeaza glucoza pentru intreg organismul in timp ce in alte celule glicogenoliza este urmata de consumul intracelular al glucozei eliberate pentru diferitele necesitati metabolice. Sinteza de glucoza se face din cetoacizii rezultati prin dezaminarea aminoacizilor, acid lactic sau piruvic, glicerol, etc. Acizii grasi care nu pot fi transformati direct in glucoza, furnizeaza energie necesara gluconeogenezei prin oxidarea lor la nivel hepatic. In conditii de inanitie gluconeogeneza reprezinta unica sursa de glucoza a organismului. - lipogeneza (sinteza de lipide din glucoza) se produce in conditiile unui aport glucidic exagerat si reprezinta cauza cea mai frecventa a obezitatii. Aceasta cale de metabolizare a glucidelor este posibila deoarece reactiile de degradare ale glucozei sunt conectate cu cele ale sintezei de glicerol si acizi grasi. Monozaharidele (hexoze si pentoze) sunt de origine alimentara si se obtin prin degradarea compusilor alimentari sub actiunea enzimelor hidrolitice din sucurile digestive (amilaza salivara degradeaza amidonul pana la dextrine si maltoza, amilaza pancreatica ce degradeaza amidonul pana la oligozaharide/maltoza, dizaharidazele maltoza, zaharaza, lactaza - ce actioneaza asupra dizaharidelor prezente in continutul intestinal pe care le desfac in monozaharide - glucoza, fructoza, galactoza). Aceste monozaharide sunt compusi simpli, nespecifici si absorbabili. Absorbtia glucidelor se FACE prin mecanisme active (hexoze) sau pasive, prin difuziune (unele pentoze ca riboza). Mecanismele active ale absorbtiei glucozei se realizeaza prin cuplarea acesteia cu un transportor comun cu cel care realizeaza si absorbtia Na+ de care se desface la polul opus. Transportul isi reia activitatea, iar glucoza trece in capilarele sanguine si pe cale portala ajunge la ficat. Ficatul detine rolul principal in metabolismul glucidelor , la nivel hepatic se desfasoara procesele enuntate anterior. Surplusul de glucoza este descarcat in circulatia sistemica, determinand cresteri usoare si temporare ale glicemiei - hiperglicemia postprandiala. Concentratia sanguina a glucozei poarta numele de glicemie; ea este una din principalele constante umorale si variaza intre 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul glicemiei reflecta echilibrul dinamic dintre cantitatea de glucoza eliberata de ficat in circulatia sistemica si cantitatea utilizata de tesuturi. Mentinerea acestui nivel in limite constante este rezultatul implicarii unor factori nervosi si umorali din care rolul principal il detin hipotalamusul (centrii glicoreglarii) si hormonii pancreatici insulina si glucagonul. Insulina este sintetizata in celulele B ale insulelor lui Langerhans si se fixeaza rapid in tesuturi, in special in ficat si rinichi. Este hormonul hipoglicemiant al

organismului avand un efect activator asupra glicogenogenezei, lipogenezei, a patrunderii glucozei in celule si intensificarea consumului tisular de glucoza. Inhiba gluconeogeneza si stimuleaza sinteza de proteine prin cresterea permeabilitatii membranelor celulare pentru aminoacizi si prin "crutarea" acestora de a fi oxidati in celule ca material energogenetic. Secretia insulinica este stimulata de cresteri ale glicemiei, dar si de alte monozaharide (fructoza, monoza) si este inhibata de adrenalina si noradrenalina. Hiposecretia insulinica conduce la diabet zaharat (hiperglicemie, glucozurie, poliurie, polifagie) iar hipersecretia determina hipoglicemie ce se accentueaza ca urmare a unor activitati ce maresc consumul de glucoza. Are consecinte mai ales asupra sistemului nervos central, care este lipsit de rezerve glicogenice si consuma predominant glucoza pentru activitatea sa. Glucagonul este secretat de celulele A insulare, dar si de celulele similare acestora prezente in peretii stomacului si duodenului. Descarcat in sange, dispare mai rapid decat insulina, fiind degradat in diverse tesuturi si in special in ficat. Glucagonul provoaca hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), stimuleaza gluconeogeneza din aminoacizi, exercita efect hipolitic prin activarea lipazei din celulele adipoase. Secretia de glucagon diminua in conditii hiperglicemice si creste in hipoglicemii fiind, impreuna cu hormonii medulo-suprarenalieni, principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Secretia creste in timpul inanitiei, fiind unul din factorii ce stimuleaza gluconeogeneza, care mentine nivelul glicemic in conditiile absentei aportului alimentar. In metabolismul glucidic intervin si unele vitamine care pot fi asociate regimurilor alimentare glucidice, respectiv: - vitamina B1 intervine in cresterea depozitelor de glicogen; - vitamina B2 are rol in scaderea glicemiei si in reactiile de oxidoreducere ; - vitamina B6 favorizeaza gluconeogeneza ; - vitamina B15 (acidul pangamic) creste sinteza glicogenului ; Ratia de glucide este in functie de mai multi factori si anume: varsta, sex, activitatea depusa, conditii de mediu etc. In medie, la sportivi, nevoia de glucide este aproximativ de 4,5-10 g pe kilocorp/24 de ore, ceea ce reprezinta o cantitate de 600 800 g. Deoarece se consuma cantitati mai mari decat celelalte trofine, 55 - 60 % din necesarul caloric al organismului este acoperit de glucide. Necesarul glucidic pentru populatia nesportiva este de 50% . Motivul cresterii necesarului glucidic la sportivi rezida in faptul ca oboseala aparuta in urma efectuarii efortului fizic este asociata cu depletia depozitelor de glicogen (Costill si Hargreaves, 1992 ; Coyle, 1991). Aceasta cantitate poate ajunge dupa alti autori la 70% din necesarul caloric zilnic al organismului (Williams, 1995). Majoritatea atletilor prezinta un necesar glucidic de 4,5-6 g/kg corp/zi. In cazul unui aport glucidic ridicat de 70% acest necesar se ridica la 7 g/kg corp/zi, iar in cazul unor antrenamente foarte intense la 9-10 g/kg corp/zi (lucrarile Conferintei Stiintifice Internationale asupra Aspectelor Nutritionale Curente la Atleti, Monaco, 1995). Hidratii de carbon reprezinta termenul colectiv atat pentru zaharuri cat si pentru polizaharide care in ciuda inrudirii lor chimice au roluri dietetice relativ deosebite. Dintre monozaharide cel mai important pentru sportiv este glucoza care este transportata in sange ca un combustibil necesar tuturor celulelor organismului. Pentru a-si

indeplini acest rol concentratia sa trebuie mentinuta in limite foarte stricte. In dieta uzuala glucoza se gaseste in cantitati mici in miere, fructe, diverse bauturi. Mult mai abundente in dieta sunt polizaharidele, de asemeni dulci si solubile, si mai ales sucroza (o combinatie intre glucoza si fructoza) care reprezinta de fapt zaharul alimentar. Un alt dizaharid este lactoza (o combinatie intre glucoza si galactoza) prezenta in lapte. Glucoza din polizaharide ajunge in sange mai lent decat cea libera, din alimente. De asemeni timpul dupa care ajunge in circulatia sistemica depinde si de tipul alimentatiei ca si de timpul de pregatire alimentara. Baza glucidelor din ratia alimentara este formata din vegetale. Dintre acestea mentionam: cerealele (graul, porumbul, fulgi de porumb, ovaz etc.), pastele fainoase, oreulz, fructele uscate (prune, caise, smochine, stafide, curmale etc.), leguminoasele uscate (fasole, soia, linte, mazare etc.), painea, cartofii, fructele si zarzavaturile. Alte alimente foarte bogate in zaharuri sunt: zaharul, mierea, bomboanele, siropurile, dulceturile, marmelada, rahatul. In regnul animal, glucidele se gasesc in urmatoarele alimente: lapte, ficat, stridii etc. Zaharul si produsele zaharoase , lichide si vitaminizate, sunt foarte indicate in alimentatia sportivului, intrucat contin cca 99% glucide si se asimileaza usor, pe tot tractul digestiv, fara a mai fi supus digerarii. Pentru acest considerent, glucoza este folosita sub forma lichida in alimentarea pe parcurs a sportivilor, in cursele de maraton, inot si schi fond, atunci cand trebuie completate rezervele energetice ale organismului. Lichidele zaharate calde se asimileaza mai usor si organismul nu cheltuieste energie calorica pentru incalzirea lor la nivelul tubului digestiv. Ele se recomanda mai ales in schi, alpinism, inot s.a. Datorita faptului ca zaharurile simple (glucoza, fructoza, lactoza, zaharul) se asimileaza mai repede, consumarea lor in cantitati prea mari poate duce la o crestere rapida a cantitatii de glucoza din sange (hiperglicemie), dar de scurta durata, care devine excitanta pentru sistemul nervos si glandele endocrine, stare daunatoare organismului sportivului in timpul efortului. Din acest motiv glucidele necesare organismului trebuie sa fie furnizate in proportie de 65-70% de catre polizaharide (amidon), care se digera treptat si nu provoaca hiperglicemie, si numai in proportie de 30-35% de catre mono si dizaharide (glucoza, fructoza, lactoza, zaharoza etc.) Deoarece amidonul se absoarbe treptat (hidrolizare lenta), nivelul glicemiei creste mai putin decat in cazul ingerarii de zaharuri simple, dar dureaza mai mult. Din resturile de amidon neabsorbite, care ajung in colon, se formeaza un mediu bun de cultura pentru flora microbiana, cu rol in sinteza vitaminelor din grupul B. Zaharul ca atare (cubic, tos) sau sub forma lichida (ceai, sirop) nu trebuie consumat de catre sportivi intr-o cantitate mai mare de 150g/zi si aceasta in mai multe prize. Celuloza trebuie consumata de catre sportivi intr-o cantitate de 50 - 100 g/zi, sub forma de legume, fructe, paine neagra etc. Celuloza nefiind hidrolizata, accesul sucurilor digestive in celulele alimentelor respective se face numai prin pori, nu si prin membrana celulara, ceea ce micsoreaza coeficientul de utilizare digestiva a lor. In plus, celuloza absoarbe la suprafata o serie de enzime digestive si trofine (aminoacizi, elemente minerale, vitamine) care nu se mai absorb prin mucoasa intestinala.

Cand este in cantitate mare, celuloza accelereaza tranzitul intestinal, scurtand astfel timpul de actiune a enzimelor asupra alimentelor, precum si timpul de absorbtie a trofinelor. Astfel se micsoreaza coeficientul de utilizare digestiva a alimentelor respective. In perioada competitionala, cantitatea de celuloza consumata trebuie sa fie mica, pentru a nu provoca deranjamente digestive, in schimb ea poate fi mai mare in perioada pregatitoare si de tranzitie (refacere). Trecerea de la perioada pregatitoare la cea competitionala trebuie sa se faca treptat, deoarece scaderea brusca a cantitatii de celuloza din alimentatie poate provoca constipatie. Ratia tip pentru glucide include: - faina: 300 - 350 g - cartofi: 400 g de 3 ori pe saptamana cu orez de 2 ori pe saptamana cu legume - faina/cereale: 30 g mic dejun/gustare - zahar: 50 g - dulceata: 50 g Dezavantajele unei diete prea bogata in CHO sunt urmatoarele: - distensie abdominala cu influenta negativa asupra efortului; - scaderea ingestiei de proteine esentiale; - un antrenament intens nu permite realizarea timpului necesar pentru prepararea, consumul si digestia unor cantitati mari de alimente bogate in CHO; - daca nu este planificat si preparat cu grija un astfel de regim poate sa nu fie prea apetisant. Consumul unor cantitati mari de CHO nu poate fi realizat decat prin ingerarea unor alimente bogate in CHO in paralel cu ingestia lichidelor cu acelasi continut . Utilizarea unui supliment de CHO pe cale alimentara dupa digestie, absorbtie si preluarea de catre sangele portal duce la cresterea glicemiei in circulatia sistemica. Aceasta va reduce pe de o parte glicogenoliza hepatica pentru mentinerea unui glicemii ridicate si asigura pe de alta parte un aport crescut de glucoza la muschii in activitate. Totusi experimental ingestia de CHO nu a fost asociata cu reducerea ratei glicogenolizei musculare. Se presupune ca o "economisire" a glicogenului endogen are loc in grupele musculare neimplicate in efort sau la nivel hepatic. CHO ingerati trebuie sa fie usor digerabili si rapid absorbiti. Pentru efortul cu durata mai mare de 45 minute se recomanda minim 20 g, optimal 80 g consum CHO pentru fiecare ora de efort ce urmeaza. Aceste cantitati nu influenteaza semnificativ evacuarea gastrica sau cresterea absorbtiei intestinale de apa, aspecte foarte importante in conditii de temperatura ridicata. Preparatele administrate inaintea efortului sau in timpul efortului trebuie sa aiba un continut scazut in fibre celulozice si un index glicemic inalt spre deosebire de mesele normale din perioadele de antrenament. Un exces de fibre celulozice conduce la scaderea evacuarii gastrice si a ratei eficacitatii enzimelor hidrolitice. Ele pot accelera tranzitul intestinal si determin fermentatia bacteriana cu producere de gaze. Sursele primordiale in efortul intens sunt: - monozaharidele (glucoza) - dizaharidele (sucroza, maltoza) - polimeri (malt, maltodextrine) - amidon solubil

Aceste tipuri de CHO sunt toate dizolvabile in lichide, aspect foarte important deoarece necesarul de CHO si de lichide sunt ambele determinate de intensitatea si durata efortului. Ele sunt egal responsabile de cresterea glicemiei si ratei oxidarilor si deci a performantei si au efecte asemanatoare asupra nivelului insulinei in timpul efortului. nainte de efort Efectele administrarii alimentelor bogate in glucide inaintea efortului au fost mult mai putin studiate decat cele ale administrarii unor solutii hidrozaharate (Coleman, 1994). In ceea ce priveste alimentatia hiperglucidica preefort si tipul alimentelor utilizate se recomanda utilizarea unor alimente cu indice glicemic scazut (Thomas et al, 1991) cu circa 3-4 ore inaintea efortului. Unii autori recomanda orezul, pastele fainoase ( Brewer et al., 1988). A. Sportivul trebuie sa nu consume glucoza cu putin timp inaintea concursului, deoarece glucoza este un furnizor de energie imediat numai pentru creier, in timp ce muschii primesc aproape toata cantitatea de energie din glicogen iar timpul necesar pentru ca glucoza sa se transforme in glicogen este de cateva ore (Costill si Miller, 1980). Glucoza ingerata cu putin timp inainte de concurs creste nivelul insulinei in sange avand ca efect scaderea glicogenolizei si implicit scaderea ulterioara a glicemiei. Aportul de 50 - 75 g de CHO rapid absorbabili inaintea efortului duce la cresterea rapida a glicemiei si insulinei care va determina la randul ei hipoglicemie in momentul inceperii efortului cu scaderea performantei (studiile au fost efectuate pe atleti carora nu li s-a administrat micul dejun si nu s-au incalzit preefort). Alte studii arata ca aportul de glucide preefort este benefic in intarzierea oboselii daca administrarea se face cu circa 1,5 ore preefort sau cu cateva minute inainte de inceperea efortului (Chryssanthopuolous et al., 1994, Sherman et al., 1991). Fructoza pura nu influenteaza secretia insulinica, dar se absoarbe mai lent decat glucoza si inhiba mai putin mobilizarea acizilor grasi, de aceea se indica un aport de 1 g/Kgc in timpul efortului. Rata de oxidare a fructozei in scopul furnizarii energiei este inca mai joasa decat cea a glucozei probabil datorita unei afinitati mai mari a hexokinazei musculare pentru glucoza. De aceea se recomanda administrarea combinata a glucozei cu fructoza, sucroza, maltoza si amidonul solubil pentru obtinerea unei cantitati suplimentare de energie. Amidonul solubil si hidrolizatele de amidon au un efect mai mic asupra osmolaritatii lichidelor si cresc cantitativ absorbtia glucozei. B. Incarcarea rezervelor glicogenice constituie o arma in mana sportivului profesionist folosita se pare de Ron Hill in 1969 la Campionatele Europene din Atena unde Hill a castigat maratonul. In regimul alimentar initial, utilizat de Hill, depozitele de glicogen erau mai intai golite prin alergari sustinute cu 6 zile inaintea competitiei. Dupa 3 zile cu o dieta saraca in CHO urma al doilea antrenament maximal pentru a epuiza total glicogenul muscular. In ultimele 3 zile se consuma o dieta bogata in hidrati de carbon pentru realizarea fenomenului de supracompensatie si realizarea unor depozite de glicogen duble cantitativ fata de cele initiale. O astfel de dieta asociata insa cu antrenamentele de intensitate moderata va conduce la tulburari gastrointestinale. De aceea majoritatea sportivilor prefera un regim de compromis, folosind o dieta bogata in hidrati de carbon cu cateva zile inaintea competitiei, considerand ca rezervele de glicogen scad oricum in urma

antrenamentelor. Unii dintre ei preceda aceasta dieta ca o perioada de consum de alimente sarace in CHO. Acest tio de regim este descris frecvent in literatura de specialitate, incepand cu forma clasica (Astrand, 1967) si urmat de variante diverse (Brewer et al., 1988 ; Goforth et al., 1980 ; Sherman et al., 1981). Pentru a urmari incarcarea bateriilor glicogenice sportivii folosesc cateva repere, si anume: - daca se ingera prea multi CHO, apare diareea datorita faptului ca nu toata glucoza produsa in timpul digestiei poate fi utilizata in intestinul subtire si o cantitate ajunge si in intestinul gros; - cantarirea exacta, la aceeasi ora zilnic poate indica o crestere a greutatii prin incarcarea glicogenului, asociat cu apa; - descarcarea este acompaniata de cresteri ale diurezei prin eliberarea apei legata de glicogen. Aceasta poate avea loc fara efectuarea unui efort daca incarcarea a fost inceputa prea devreme. Corelat cu acest proces este necesar un aport lichidian adecvat in timpul incarcarii pentru a evita deshidratarea. Alte studii nu sunt de acord cu suplimentarea glucidica inaintea competitiei, considerand ca organismul are o capacitate limitata de a stoca glicogenul (150-200 g in ficat si 300 - 400 g in muschi). Deci daca inainte de competitie aportul hidratilor de carbon este mare, organismul stocheaza repede o cantitate anumita, iar restul o transforma in grasimi. S-au efectuat observatii care nu raporteaza nici o imbunatatire a performantei la inotatorii pe 100 m, care au fost suplimentati cu glucide in ajunul competitiei. S-a conchis ca rezervele de energie sub forma glicogenului sunt suficiente, mai ales pentru efortul de scurta durata si ca este iluzoriu sa crezi ca poti modifica randamentul muscular, printr-o ratie alimentara suprancarcata in glucide. Aportul de energie depinde intr-o masura mai mare de rezervele acumulate in timpul antrenamentului, decat de excesele alimentare dinaintea competitiilor. Comparand zaharurile simple intre ele, s-au facut urmatoarele constatari: - pentru aceeasi doza, levuloza (fructoza) da mai mult glicogen decat glucoza, iar galactoza mai putin; - absorbtia intestinala se face diferit in timp. Daca se considera viteza de absorbtie 100 pentru glucoza, atunci ea este de 115 pentru galactoza, 44 pentru levuloza si 33 pentru manoza. De aici rezulta ca in ajunul unei competitii si in dimineata probei, este recomandabil ca sportivul sa ingereze o doza utila de levuloza, care sa-i permita obtinerea unei cantitati mai mari de glicogen. in timpul probei, cand se pune problema mentinerii glicemiei constante, este mai bine sa i se administreze sportivului glucoza, care se absoarbe mai repede. n timpul efortului Pentru maratonisti bauturile zaharate sunt utile in timpul cursei prin conservarea glicogenului muscular si restrictionarea mobilizarii acizilor grasi din tesutul adipos cu utilizarea predominanta a hidratilor de carbon pentru obtinerea energiei. Avantajele se datoreaza faptului ca oxidarea acizilor grasi necesita mai mult oxigen pentru producerea

aceleiasi cantitati de energie, deci este mai putin eficienta din punct de vedere al consumului de oxigen. De asemeni nivelurile plasmatice crescute de acizi grasi pot induce oboseala centrala. In plus in timpul maratonului bauturile continand glucoza pot preveni hipoglicemia. Pentru a favoriza absorbtia rapida bauturile nu trebuie sa contina mau mult de 10 g zahar la 100 ml (Wilber si Moffatt, 1992 ; Tsintzas et al., 1994). In unele sporturi de echipa se pot administra bauturi continand glucoza in pauza, asociat cu o dieta bogata in hidrati de carbon administrate cu 2-3 zile inaintea meciului, asocierea celor 2 masuri fiind de un real folos. Dupa incetarea efortului Dupa incetarea efortului rezervele de glicogen trebuie refacute; aceasta depinde de timpul pana la urmatoarea activitate sportiva. Sinteza de glicogen este foarte intensa in primele ore dupa efort, dupa care rata sintezei va descreste gradat (Ivy, 1991 ; Morris et al., 1994). In speta sinteza de glicogen este posibila daca se furnizeaza materialele necesare (glucoza) iar rata sintezei va depinde de cantitatea de glucoza furnizata si de capacitatea de sinteza. Cantitatea de glucoza este influentata de tipul alimentelor ingerate si de rata digestiei si absorbtiei. Glucoza este implicata in principal in resinteza glicogenului muscular in timp ce fructoza este preluata de ficat. Se recomanda utilizarea unor alimente cu index glicemic crescut (Febbraio et al., 1994). Daca urmatoarea activitate sportiva are loc dupa una sau mai multe zile, sportivului i se va administra o dieta normala cu un continut in CHO de 55 - 65 % si compusa din alimente cu index glicemic scazut (fructe, zarzavaturi, cereale integrale). Pentru cheltuieli de 4000 kcal este suficienta o cantitate de 400 - 600 g CHO pentru refacerea rezervelor glicogenice. Daca activitatea zilnica este foarte intensa necesarul de CHO poate fi crescut la peste 12g/kgc/zi. Acest necesar crescut poate fi admnistrat numai sub forma de concentrate sau solutii pentru a impiedica tulburarile gastrointestinale aferente. Daca timpul de recuperare e redus (de exemplu urmatoarea competitie e in aceeasi zi) atunci masa administrata intre competitii trebuie sa se compuna din alimente rapid digerabile si absorbabile (cu index glicemic ridicat). Astfel de alimente sunt cartofii si taiteii. CHO sub forma solubila pot fi administrati in timpul efortului si oricand aportul de CHO din dieta normala este insuficient sau nu poate avea loc si va ajuta la resinteza glicogenului in primele ore dupa efort. Lipidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului, suplimentarea lipidica Lipidele sunt substante nutritive prin excelenta energetice, formate din molecule mai simple sau mai complexe. Lipidele simple sunt alcatuite din C, H, O (gliceride, steroli) iar cele complexe din C, H, O, N, P, S (fosfatide, cerebrozide). Lipidele pot fi de origine animala si vegetala si se pot clasifica in: - grasimi saturate - fara legaturi duble intre atomii de carbon (acidul palmitic 16 C). O dieta bogata in acesti acizi grasi creste riscul pentru atac de cord, diabet, anumite forme de cancer. Se gasesc in grasimile de provenienta animala.

- grasimi nesaturate - cu legaturi duble intre atomii de carbon (acidul linoleic 18 C). Se gasesc in peste si vegetale.. Acizii grasi esentiali sunt acizi nesaturati cu mai mult de o legatura dubla (polinesaturati - PUFA). Alimentele ce contin PUFA sunt: uleiul de floarea soarelui, ficatul de cod, carnea "grasa" de peste (hering, somn). Pentru sportivi este importanta mentinerea grasimii totale din dieta la un nivel scazut, asociat cu utilizarea unui procent cat mai mare de PUFA in cadrul acestor grasimi. Una din modalitatile de realizare ale acestui deziderat o constituie inlocuirea untului cu margarina sau utilizarea numai a uleiurilor in prepararea diverselor diete. Uleiurile polinesaturate nu pot fi utilizate insa pentru prajit deoarece se produc radicali liberi foarte activi chimic ce pot fi daunatori In orgamism lipidele se gasesc sub forma de: - Lipde simple : trigliceride, forma cea mai simpla, reprezentata de esteri ai acizilor grasi cu glicerolul; reprezinta forma de depozit a lipidelor in organism. - Lipide compuse: fosfolipide, intrand in structura membranelor celulare ; sunt constituenti celulari importanti mai ales in anumite tesuturi (sistem nervos, ficat, splina) unde indeplinesc roluri metabolice importante ; lipoproteine. - Lipide derivate : steroizi avand ca reprezentant principal colesterolul, ce reprezinta precursorul hormonilor sterolici (corticosuprarenalieni), al acizilor biliari si al vitaminelor liposolubile, a unor medicamente (steroizi anabolizanti) ; - prostaglandine ce intervin ca mesageri chimici in procesele celulare ( reparatii celulare, procese inflamatorii, sensibilitatea tesuturilor la durere). Rolul lipidele n organism 1. Lipidele formeaza a doua sursa energetica pentru efortul fizic . Importanta lor ca sursa energetica depinde de gradul si tipul efortului ca si de disponibilitatea hidratilor de carbon. Fiecare gram de lipide oxidat in organism elibereaza 9.3 calorii mari. 2. Au rol plastic, intrand in structura membranelor celulare, formand granulatii in structura celulelor. 3. Intervin in protectia organelor interne in jurul carora se afla ; intervin in termoreglare prin limitarea pierderilor de caldura.. Unele organe interne cum sunt rinichii sau inima sunt fixate pe un strat de grasime, format 99 % din lipide, care le protejeaza de socuri. 4. Reprezinta suportul vitaminelor A, D, E, K, a hormonilor corticosuprarenalieni . Lipide cu valori speciale Un rol deosebit revine acizilor grasi nesaturati (PUFA). Desi la nivelul ficatului uman are loc un numar imens de transformari chimice; unul din lucrurile care nu pot fi realizate este introducerea unei legaturi duble intr-o pozitie corecta la un acid gras pentru a sintetiza PUFA. Acesti acizi au doua roluri importante in organism. Primul rol implica structura membranelor. Unul din componentele fundamentale ale membranelor sunt fosfolipidele formate din doua lanturi de acizi grasi din care unul este invariabil polinesaturat PUFA sunt necesari pentru a furniza fosfolipidele adecvate nu numai pentru crestere dar si pentru reparatiile celulelor afectate.

Ciclul lezarii si repararii celulare este mult accelerat in timpul efortului fizic, si desi o parte din PUFA sunt recirculati majoritatea trebuie inlocuiti. Unica sursa pentru noi PUFA sunt alimentele, deci este foarte important pentru sportivi sa foloseasca alimente bogate in PUFA. Al doilea rol al PUFA este reprezentat de sinteza prostaglandinelor care functioneaza ca mesageri chimici controland multe procese tisulare. Unul din acestea este controlul reparatiilor celulare afectate in timpul efortului. Prostaglandinele sunt de asemeni implicate in procesele inflamatorii si in sensibilizarea tesuturilor la durere; aspirina inhiba sinteza de prostaglandine si determina diminuarea raspunsului la durere. In sinteza prostaglandinelor sunt implicati acizii omega 3 (acizi grasi nesaturati cu lanturi lungi de atomi de carbon ce provin din acidul alfa linolenic). Se gasesc in uleiul de peste, si au un rol important profilactic si terapeutic in bolile cardiovasulare (Sanders, 1993.) Un alt PUFA important in organism este acidul arahidonic care se formeaza in ficat din alti PUFA prezenti in uleiurile din seminte. Aceasta transformare implica insa o enzima ce poate exista in cantitate redusa la unele persoane. De aceea se prefera consumarea acidului 8 linolenic (capsule de Effamol), mai ales in timpul varfului perioadei pregatitoare. Acesta este benefic si in sindromul premenstrual, eczeme atopice, neuropatie diabetica. Un rol deosebit in efortul sportiv il joaca si trigliceridele formate din acizi grasi cu lant mediu (MCT). Aceste trigliceride se transforma rapid in energie si nu se depun sub forma de depozite lipidice. Rezerve de lipide n organism Rezervele de grasimi incorporeaza 10 - 20 % la barbat si 20 - 35 % la femei din greutatea corporala in cazul persoanelor sanatoase, neantrenate. Grasimile sunt depozitate ca trigliceride in adipocite formand tesutul adipos. Aditional o mica fractiune de trigliceride este depozitata in celule musculare si patrund in circulatia sanguina legate de albumine. Cea mai mare parte a tesutului adipos se afla in stratul subcutanat. De asemeni grasimea se gaseste si in jurul unor viscere (perirenal). In functie de conditiile pe termen lung, aceste depozite de grasimi pot deveni minime in cazul unei balante energetice negative (anorexie, astenie) sau pot creste mult in cazul unei balante energetice pozitive (supraalimentare). La sportivii cu un grad bun de antrenament tesutul adipos reprezinta 5 - 15 % la barbati si 10 - 25 % la femei . Acest depozit de grasimi are o valoare energetica foarte mare (7000 kcal/kg tesut adipos) constituind cea mai importanta rezerva energetica in cazul in care depozitele de hidrati de carbon sunt epuizate si lipidele devin combustibilul energetic principal. O astfel de situatie se intlnete in timpul unor eforturi foarte intense, de durata scurta. Oricum organismul are nevoie intotdeauna de o cantitate minima de hidrati de carbon pentru ciclul acidului citric si mentinerea producerii aerobe de energie. Din acest motiv organismul va produce glucoza din alte substante (gluconeogeneza). Influenta efortului Stimulii nervosi, metabolici, hormonali duc la o crestere a ratei de utilizare a acizilor grasi ca si a mobilizarii acestora . In mitocondriile celulelor musculare creste oxidarea acizilor grasi liberi. Ca rezultat scade concentratia de acizi grasi liberi in celula

musculara, ceea ce avea ca efect stimularea preluarii AGL din sange. Primul pas il reprezinta cresterea fluxului sanguin la muschi. Aceste procese sunt stimulate de actiunea hormonilor de stres: adrenalina si noradrenalina care vor creste in efort si vor stimula lipoliza prin reducerea insulinei circulante si stimularea activitatii SNC. Etapele pentru a realiza o crestere a oxidarii lipidelor sunt numeroase si complexe, de aceea pentru a atinge un echilibru adaptativ sunt necesare circa 20 minute. Din aceasta cauza utilizarea hidratilor de carbon trebuie sa compenseze furnizarea energiei in aceasta faza adaptativa initiala. Odata ce este initiat transportul grasimilor in cantitate crescuta si aportul celular al acestora avand ca rezultat o stare de echilibru metabolic teoretic ar trebui ca acestea sa furnizeze energie pe termen lung. Antrenamentul sistematic creste capacitatea muschiului scheletic de a utiliza grasimile ca sursa de energie si astfel atletul poate economisi hidratii de carbon endogeni, intarziind aparitia oboselii. Lipidele constituie insa o sursa de energie inadecvata pentru eforturile cu durata scurta si intensitate mare. Aditional adipocitele isi vor creste sensibilitatea la stimuli pentru mobilizarea AGL perfectionand viteza de adaptare la necesitati crescute. In timpul efortului maximal insa utilizarea hidratilor de carbon endogeni se face cu viteza maxima si eficacitatea oxidarilor AGL este mult scazuta. In fibra musculara grasimile sunt depozitate ca trigliceride sub forma unor mici picaturi in apropierea mitocodriilor, intr-un procent redus fata de tesutul adipos al corpului. La persoanele antrenate, desi tesutul adipos este mai redus decat la persoanele neantrenate, totusi lipidele musculare sunt in cantitate crescuta se pare printr-o adaptare fiziologica. Efortul determina activarea lipolizei cu eliberare de AGL ce vor fi preluati de mitocondrii pentru producerea energiei oxidative. Permeabilitatea membranei mitocondriilor pentru lipide poate fi crescuta de unele substante (L carnitina). Metabolismul lipidelor Grasimile neutre alimentare sunt degradate de lipazele digestive (lipaza gastrica, lipaza pancreatica si lipaza intestinala) in proportie de 50% pana la acizi grasi si glicerol, iar restul pana la monogliceride. Glicerolul se absoarbe usor in limfa fiind hidrosolubil. Absorbtia acizilor grasi este posibila numai dupa ce acestia se combina cu sarurile biliare formand micelii hidrosolubile. In contact cu celulele mucoasei, aceste micelii elibereaza sarurile biliare, care trec mai departe in ilion unde vor fi reabsorbite, iar acizii grasi sunt transportati in celulele mucoasei intestinale. Din aceste celule, absorbtia acizilor grasi se face diferit, in functie de lungimea lantului de atomi de carbon. Astfel acizii grasi cu mai putin de 10-12 atomi de C (lant scurt) trec direct in sangele portal unde sunt transportati in stare libera (neesterificati); acizii grasi cu un numar mai mare de atomi de C se combina cu glicerolul in celulele mucoasei intestinale, resintetizand trigliceridele care trec in circulatia limfatica si apoi in circulatia sistemica. In circulatia sistemica trigliceridele, colesterolul si fosfolipidele se gasesc sub forma de lipoproteine. Exista mai multe forme de lipoproteine si anume : HDL (cu densitate mare), VLDL (cu densitate foarte mica), LDL (cu densitate mica) si

chilomicronii. De asemenea in plasma mai gasim si acizi grasi liberi, neesterificati, legati de albumina. Tabel 5. Tipuri si valori ale lipidelor sanguine

Grasimile neutre plasmatice se afla intr-un echilibru dinamic cu cele tisulare, si in special cu cele din depozitele adipoase, care nu sunt inerte, ci sunt degradate si resintetizate permanent in functie de necesitatile organismului. Ca si in cazul glicogenului sinteza sau degradarea grasimilor depinde de circulatia "unitatilor constructive", in acest caz acizii grasi. Cand producerea de energie este la un nivel scazut, aportul de acizi grasi prin alimentatie va duce la cresterea concentratiei acizilor grasi intracelulari. Aceasta va stimula esterificarea si cresterea cantitatii de trigliceride in celulele adipoase. Acest proces este mediat de un numar mare de factori, in special de influente nervoase si hormonale. In cazul unor necesitati energetice crescute, acizii grasi vor fi utilizati in producerea de energie. Aceasta va conduce la o scadere a concentratiei acizilor grasi care va stimula la randul ei descompunerea trigliceridelor in glicerol si acizi grasi liberi. Degradarea trigliceridelor din tesutul adipos are loc sub actiunea unei lipaze, stimulata de adrenalina, glicogen si alti hormoni. Procesul esterificarii acizilor grasi sub forma de trigliceride si de descompunere a acestora este cunoscut sub denumirea de ciclul acizilor grasi/trigliceride . Activitatea acestui ciclu este determinata de necesitatile metabolice in producerea de energie si de aportul de acizi grasi din sursele externe. Glicerolul necesar esterificarii poate proveni din metabolismul glucidic. Glicerolul, dupa transformare in alfa-glicero-fosfat intra in lantul de reactie al caii glicolitice. Acizii grasi liberi sunt extrasi din plasma de diferite celule si degradati oxidativ, sub influenta unor enzime mitocondriale, pana la CO 2, H2O si energie. Energia elaborata prin oxidarea unui acid gras depinde de lungimea lantului de atomi de carbon al moleculei acestuia. Acizii grasi sunt degradati total in proportie de 50% in ficat si restul in alte tesuturi. Ficatul mai poate metaboliza acizi grasi si pe calea sintezei de corpi cetonici. Corpii cetonici nu pot fi metabolizati de catre ficat si de aceea sunt descarcati in circulatia sistemica de unde sunt extrasi de diferite celule si utilizati ca material energetic. Sinteza acizilor grasi se poate realiza in mai multe tesuturi, mai importante fiind ficatul si tesutul adipos. Sinteza se realizeaza la modul mitocondriilor, parcurgandu-se in

sens invers etapele degradarii. Acizii grasi liberi sunt metabolizati in cadrul ciclului Krebs, pe cale aeroba, fiind convertiti in acetil coenzima A. Acetil coenzima A inhiba conversia piruvatului, iar citratul va inhiba glicoliza. Astfel o rata crescuta a oxidarii acizilor grasi, inhiba atat rata glicolizei cat si prima etapa a ciclului Krebs, avand ca rezultat radacina oxidarii totale a hidratilor de carbon. O crestere a metabolismului hidratilor de carbon, asa cum se intampla dupa administrarea orala de CHO va imbiba lipoliza, va reduce disponibilitatea acizilor grasi si oxidarea lor. In cadrul efortului metabolismul glucidic si lipidic sunt strans legate intre ele si sunt corelate de mecanismele nervoase si umorale. Ele pot fi influentate de aportul exogen de hidrati de carbon sau grasimi sau de substante care stimuleaza metabolismul uneia din ele. Nevoia de lipide depinde de mai multi factori: varsta, profesie, ramura de sport practicata etc. Sportivii care practica schiul, inotul, hocheiul pe gheata etc., care se desfasoara intr-un mediu cu o temperatura scazuta, au nevoie de o cantitate mai mare de lipide. Pentru acestia se recomanda 2.0-2.3 g pe kilocorp/24 de ore, fata de ceilalti sportivi care au nevoie de 1.5 g kilocorp/24 de ore. In ratia alimentara a sportivului lipidele trebuie sa furnizeze 25 - 30 % din totalul de calorii. Cele de origine animala trebuie sa reprezinte cam 70 % iar cele vegetale 30 % din cantitatea de lipide consumate. Dupa Williams (1995) acizii grasi saturati trebuie sa acopere 10% din acest necesar, restul fiind asigurat de acizi grasi mononesaturati (15%), acizi grasi polinesaturati (6%) acid linoleic (1%), acid linolenic (0,2%). Alimentele de origine animala bogate in lipide sunt: untul, frisca, smantana, branza grasa, laptele, galbenusul, untura, slanina, carnea grasa, creierul, icrele, ficatul, untura de peste. Lipidele de origine vegetala se gasesc in urmatoarele alimente: masline, alune, nuci, migdale, seminte de floarea soarelui, dovleac, soia, porumb . Din acestea se extrag sub forma de ulei. Ratia tip pentru lipide include 30 g unt/zi; 35 g grasimi vegetale (ulei, margarina). Tabel 6. Compozitia procentuala in acizi grasi a unor alimente ( dupa Brouns, 1996).

Procentul mai ridicat de lipide de origine animala este motivat de faptul ca ele se asimileaza mai usor si se transforma mai repede in grasimea specifica organismului uman. Desi lipidele vegetale se asimileaza ceva mai greu, prezenta lor in alimentatie, in proportia aratata, este absolut necesara, deoarece furnizeaza organismului acizii grasi nesaturati, din care se formeaza lipoizii, grasimi mai usor oxidabile. Lipoizii activeaza secretia de bila a ficatului, lucru care ajuta la digerarea grasimilor de origine animala. Din aceasta cauza se foloseste uleiul la salate. De asemenea, este recomandabil sa se foloseasca uleiul, si nu untura, pentru gatitul diferitelor mancaruri. Lipidele vegetale se pot consuma si ca aperitive, sub forma de maioneza, masline, sardele in ulei etc. Lipidele nu se pot metaboliza decat in prezenta catalitica a glucidelor si protidelor. Din aceasta cauza se recomanda sportivilor alcatuirea unui regim alimentar complex. Dupa cum organismul isi formeaza grasimea de rezerva din excesul de glucide, tot asa, atunci cand rezervele de glicogen sunt epuizate, el apeleaza la aceasta grasime de rezerva si prin functia neoglicogenetic a ficatului isi completeaza nevoile de glucide. Astfel, un gram de lipide poate furniza 1.65 g de glucoza, cu o cheltuiala energetica de 2.5 calorii. Spre deosebire de ceea ce se stia, in ultimii ani o serie de cercetatori au ajuns la concluzia ca si lipidele joaca un rol in metabolismul muscular. Este vorba, in special, de acizii grasi nesaturati. Acestia sunt transformati de catre ficat in fosfolipide, forma direct asimilabila ca si glucidele. In tarile puternic industrializate s-a inregistrat un consum al grasimilor intre 30 35 % din dieta, valori peste indicatiile dietetice permise. Sportivii sunt in general sfatuiti sa reduca aportul grasimilor la 20 - 30 % cu o crestere a aportului glucidic la 60 - 70 %. Acest deziderat poate fi realizat prin consumul carnii slabe, a preparatelor alimentare tipizate cu un continut scazut in grasimi si limitarea consumului de prajeli si alte mancaruri grase. Acizii grasi saturati trebuie sa nu depaseasca 10 % prin folosirea uleiurilor vegetale in prepararea alimentelor, iar acizii grasi esentiali sa acopere 1 - 7 % pentru mentinerea in limite normale a functiilor biologice. Nu exista motive rationale pentru o suplimentare lipidica inclusiv la persoanele implicate in activitati fizice intense sau munca fizica grea deoarece depozitele de grasimi din corp sunt suficiente pentru orice necesitate. Mai mult chiar, stimularea lipolitica din timpul efortului creste nivelul de AGL sanguin cu asigurarea unei rate maxime de captare musculara si mitocondriala. Dimpotriva, tendinta actuala este aceea de a reduce aportul total de lipide in favoarea hidratilor de carbon; chiar solutiile folosite pentru sporturile de anduranta sunt mixturi de hidrati de carbon usor degradabile, proteine si grasimi sub 30 %. PUFA influenteaza structura membranei celulare, mai ales a celei eritrocitare, de aceea ar fi benefica o suplimentare in omega - 3 - acizi gras i, fapt demonstrat experimental prin cresterea plasticitatii hematiilor permitand un consum maxim de O 2 si nivele sanguine crescute la subiectii ce realizeaza antrenamente la altitudine. Trigliceridele cu lanturi medii sunt rapid absorbite din intestin (ca si CHO) si usor transportate prin membrana mitocondriala, de aceea ar putea fi o componenta

importanta pentru dietele competitionale in eforturile de ultraanduranta. Aceste trigliceride administrate oral sunt oxidate precoce in timpul efortului si pot servi astfel ca substrat energetic in eforturile de ultraanduranta. Suplimentarea cu produse ce contin fosfolipide esentiale este benefica mai ales pentru efectele hepatotrope. Metabolismul energetic. ciclul lui Krebs. procesul de fosforilare oxidativ Ciclul lui Krebs Ciclul acizilor tricarboxilici (TCA), numit i ciclul acidului citric (dup componenta care iniiaz acest ciclu) sau ciclul Krebs (dup numele autorului care a stabilit secvenele mai importante ale acestui ciclu), reprezint o cale oxidativ major de degradare a metabolitelor pn la etapa final CO2 i H2O. Acest ciclu constituie o cale comun de degradare a glucidelor, lipidelor i aminoacizilor (respectiv cetoacizilor corespunztori) i, prin aceasta, stabilete interrelaiile metabolice ale acestor trei grupe de componente fundamentale ale celulei vii. Ciclul lui Krebs este constituit dintr-o succesiune de reacii catalizate de enzime specifice localizate n mitocondrii, reacii de decarboxilri, oxidoreduceri, hidratri n cursul cruia energia eliberat n procesele oxidative este depozitat n ATP sub form de legturi fosfat macroergice, form de energie pe care celula o poate utiliza direct i imediat. Prin numrul mare de molecule de ATP generate n acest ciclu, acesta constituie sursa energetic major pentru organism. Astfel dintr-o molecul de glucoz, prin degradarea sa anaerob la dou molecule de acid lactic, se genereaz 4 legturi fosfat macroergice din care dou se consum pe parcursul degradrii iar dou rmn ca rezerv energetic sub form de doi moli ATP, pe cnd, prin degradarea aerob, pe calea ciclului lui Krebs, dintr-o molecul de acid lactic rezult 18 moli ATP, i respectiv, pentru o molecul de glucoz 36 de legturi fosfat. Ciclul acizilor tricarboxilici, prezentat n figura 14 este iniiat (att pentru glucide, lipide i aminoacizi) prin formarea acidului citric. Acidul citric rezult printr-un proces de condensare ntre restul acetil sub form de acetil-COA i acidul oxalilacetic. Reacia de condensare este catalizat de o enzim specific de condensare i necesit prezena Mg2+. Aa cum am vzut, prin decarboxilarea oxidativ a acidului piruvic se formeaz radicalul acetil (CH3-CO-) care este activat i rezult acetil-COA, aa numitul acetat activ. Este activat att gruparea carboxil din molecula acidului acetic ct i hidrogenul gruprii metil a aceleiai molecule.

Fig. 1. Ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs

Urmtoarea etap a ciclului Krebs este transformarea acidului citric n acid cisaconitic i acid izocitric. Reacia are loc sub aciunea unei hidrataze aconitaza, care catalizeaz i trecerea acidului cisaconitic la acid izocitric. Acidul izocitric format sufer o reacie de hidrogenare i trece la acid oxalilsuccinic. Reacia este catalizat de izocitric dehidrogenaza n prezena NADP ca acceptor specific de hidrogen. Transformarea acidului oxalilsuccinic n acid cetoglutaric are loc sub aciunea unei decarboxilaze specifice oxalilsuccinicdecar-boxilaza i necesit prezena Mn2+. n aceast etap are loc trecerea de la acizii tricarboxilici cu 6C la un diacid catonic cu 5C. Echilibrul este mult deplasat n sensul formrii acidului cetoglutaric, dei reacia este reversibil. Transformarea acidului cetoglutaric n acid succinic are loc printr-o decarboxilare oxidativ analoag ca mecanism cu decarboxilarea oxidativ a acidului piruvic i la care particip enzima cetoglutarat dehidrogenaza (cetoglutaroxidaza). Transformarea acidului cetoglutaric are loc printr-o succesiune de reacii complexe, care n final duc la acidul succinic. Aceste transformri au loc n prezena mai multor cofactori: tiaminpirofosfatul (TPP), acidul lipoic LSS, coenzima A(HS-COA), nicotinamidadenindinucleotid (NAD), acidul adenozindifosforic (ADP), acidul guanozindifosforic (GDP) i fosfatul mineral (H3PO4). Aceast etap de trecere de la ac. cetoglutaric la acidul succinic, care are loc printr-o serie de faze intermediare, este importante i pentru motivul c, n aceast etap, are loc trecerea la acizii dicarboxilici cu 4C. Trecerea de la acidul succinic la acidul fumaric este catalizat de succindehidrogenaza i mai particip citocromul b, citocromul c i a 3 (citocromoxidaza). Acest sistem enzimatic este constituit dintr-un complex de enzime arhitectonic organizat care catalizeaz oxidarea succinatului la fumarat pe calea sistemului citocrom i este o reacie cheie a ciclului Krebs. Este de semnalat c, n reacia de dehidro-genare a acidului succinic, nu particip drept coenzime nicotinadenin-dinucleotidenzimele (NAD i NADP), ci un flavindinucleotid, oxidarea are loc direct printr-un transfer de electroni de pe succinat prin intermediul succindehidrogenazei, respectiv FAD din enzime pe sistemul citocromic, respectiv pe Fe3+ din molecula acestora. Trecerea acidului fumaric la acid malic are loc sub aciunea catalitic a unei hidrataze: fumaraza. Acidul malic trece n acid oxalilacetic sub aciunea malicdehidrogenazei i necesit prezena NAD. n aceast etap se regenereaz componenta de plecare a ciclului acizilor tricarboxilici. Aceast reacie nchide o turaie complet a ciclului i procur o molecul de acid oxalilacetic, care poate accepta un nou rest acetil. n succesiunea de reacii descrise se formeaz dou molecule de bioxid de carbon i 8 atomi de hidrogen. Bioxidul de carbon format n cursul acestor reacii se elimin prin expiraie, iar cei 8 atomi de hidrogen sunt fixai pe acceptorii enzimatici ai catenei de oxidare fosforilant (NAD, NADP, FAD, citocromi) i sunt activai, putnd reaciona cu oxigenul molecular cu formare de H2O, produsul final al arderilor. Deci rezultatul procesului de degradare aerob este oxidarea biologic din care rezult bioxidul de carbon i apa conform reaciei: C6H12O6 + 6O2= 6CO2+ 6H2O

Rezultatul degradrii aerobe a glucidelor este eliberarea unei cantiti mari de energie (688 kcal) pe mol glucoz i din aceast energie cca 45% se depoziteaz n 38 moli ATP i este utilizat n travaliul muscular i n alte activiti consumatoare de energie, iar restul se pierde sub form de energie caloric. Pentru bilanul energetic al organismului, depozitarea energiei sub form de ATP este mai important dect cldura produs simultan i pentru multe aprecieri este suficient cunoaterea producerii de ATP n moli/mol de acid acetic oxidat (n cursul interaciunii ciclului Krebs cu catena respiratorie). Stadiul intercelular de cuplare a oxidrii metabolitelor (glucide, lipide, protide) pe calea ciclului lui Krebs cu sinteza ATP, este mitocondria. Astfel rezult: - din treptele a 3-a, a 5-a i a 9-a prin oxidarea NAD. H, cte 3, n total 9 ATP - din treapta a 7-a, prin oxidare flavinic 2 ATP - din treapta a 6-a, prin transferul legturii macroergice 1 ATP Total 12 ATP Ciclul lui Krebs nu este numai o cale pentru catabolism, ci i un colector de produi intermediari. El preia fragmentele C2 din metabolismul glucidic, lipidic i proteic, este legat de sinteza glucozei (substana cheie n acest caz este acidul oxalacetic) i furnizeaz materie prim pentru sinteza unor aminoacizi: aspartic i glutamic. Acidul succinic are rol n sinteza inelului porfirinic, respectiv a hemoglobinei. Oxidri celulare, fosforilarea oxidativ i acumularea de energie. Oxidarea biologic const n totalitatea proceselor biochimice prin care celula i obine energia necesar activitii ei vitale. Oxidarea substanelor organice n organism, aa cum am vzut, are loc cu formarea de CO2, H2O i energie, nmagazinat sub form de legturi chimice n compuii macroergici. Karlson schematizeaz procesul de oxidare a substanelor organice n trei etape principale: 1. moleculele organice complexe sunt desfcute n fragmente coninnd 2 atomi de C (aldehidgliceric, acid fosfogliceric, acid piruvic, acetat activ); 2. degradarea fragmentelor cu doi atomi de carbon are loc n ciclul lui Krebs pn la produii finali ai oxidrii biologice 8H i 2CO2. Cei 8H preluai de NAD i FAD sunt activai sub form de protoni n cadrul catenei respiratorii i reacioneaz cu O 2- activat de citocromul a3 pentru a forma molecula de ap; 3. energia care rezult n urma acestui proces este datorat reaciei de combinare a hidrogenului cu oxigenul transportat de hemoglobin de la plmn la esuturi. O parte din energia eliberat n urma acestor procese redox cca, 45% este nglobat sub form de legturi macroergice n structura ATP. Legtura macroergic (~) prin hidroliz elibereaz o cantitate de energie de aproximativ 6 Kcal/mol.

Rolul ATP este de stocare a energiei chimice i de transport al energiei. ATP poate difuza spre locuri din celul care necesit energie. Energia chimic din ATP se elibereaz n timpul transferului grupelor fosfat terminale ctre anumite molecule acceptoare, care n acest mod sunt potenate energetic i pot intra astfel n stare reactiv. Hidroliza ATP elibereaz 12,5 Kcal/mol.

Energia chimic mai poate fi stocat n derivai organici care conin legtura macroergic ~ S (acetil COA). Acetil-COA aa cum am subliniat formeaz fondul metabolic comun. Lanul respirator reprezint o succesiune de reacii de oxido-reducere bazate pe potenialele redox ale enzimelor implicate. Procesele de respiraie celular i de fosforilare oxidativ au loc aproape n toate celulele aerobe. Enzimele implicate n lanul respirator i n fosforilarea oxidativ sunt localizate n mitocondrii, sediul oxidrii glucidelor, lipidelor, aminoacizilor n cadrul catenei respiratorii, al ciclului Krebs i a degradrii oxidative a acizilor grai. Mitocondriile sunt particule intracelulare de o form globular cu un diametru de aproximativ 1 ce ocup aproximativ 20% din volumul citoplasmei. Datorit cercetrilor lui Chance, Slater, Lehninger .a., astzi posedm un tablou destul de cuprinztor al componentelor catenei respiratorii. Ea reprezint un sistem multienzimatic care preia atomii de hidrogen din metaboliii ciclului Krebs i ai procesului oxidrii acizilor grai i i transfer spre ultimul acceptor. Acest proces este catalizat de trei clase principale de enzime oxido-reductoare. n catena respiratorie, succesiunea enzimelor este realizat n funcie de potenialele redox ale coenzimelor. Electronii se scurg de la substane relativ electronegative n ordinea cresctoare a potenialului redox spre oxigenul tisular sau celular, furnizat de hemoglobin. Cele trei clase de enzime oxido-reductoare sunt: 1. Piridin-dehidrogenaze avnd drept coeziune NAD sau NADP (catalizeaz mai ales reaciile de sintez); 2. Flavin-dehidrogenaze avnd coenzima FAD sau FMN; 3. Citocromi care conin nucleu porfirinic. Prin intermediul acestui sistem enzimatic potenialele redox devin din ce n ce mai pozitive pe msura trecerii electronilor de la substrat la O 2. Potenialului redox cel mai negativ ( 0,32 V) este posedat de sistemul redox NAD +/NADH + H+, din acest motiv se

afl situat la captul catenei respiratorii i acioneaz ca un colector de hidrogeni provenii din ciclul lui Krebs. Cel mai oxidat inel al lanului este format de citocromii a + a3 (E = + 0,28 V) care cedeaz electroni oxigenului ionizndu-l. ntre aceste dou uniti se situeaz alte sisteme cu diferite poteniale. Modul de aciune Piridindehidrogenazele NAD transfer 2H de la substrat la forma oxidat a piridinnucleotidei (NAD+).

Piridinnucleotida redus (NADH) cedeaz H flavin enzimelor transformndu-le n forma redus FADH2 sau FMNH2, ea trecnd n forma oxidat NAD+. Unele enzime flavinice reacioneaz direct asupra substratului reducndu-l fr intermediul lui NAD (exemplu dehidrogenaza succinic catalizeaz trecerea de la succinat la fumarat). Acceptorul de electroni a flavienzimelor reduse este sistemul citocromic. Cercetrile recente arat c este probabil, ca preluarea s se fac prin intermediul feroproteinelor nehemice i prin coenzima Q (ubichinona). Prezena Fe n feroproteine face posibil trecerea de la sistemele transportoare de 2 electroni (transportoare de hidrogen) la cele transportoare de 1 electron (citocromi). Coenzima Q poate funciona ca o molecul solubil n lipidele membranei mitocondriale, face legtura ntre flavine i citocromi. O alt posibilitate este oxidarea direct a flavinenzimelor de ctre sistemul citocromic fr participarea sistemului chinonic (coenzima Q), cazul caracteristic lanului respirator necuplat cu fosforilarea oxidativ. Citocromii sunt enzime hemice care se afl n celulele cu mecanisme de oxidare aerob. Au gruparea prostetic Fe porfirine, activitatea catalitic bazndu-se pe transformarea reversibil Fe2+
ox Fe3+. Funcia citocromilor este de purttori de electroni. Re d .

Bazat pe potenialul redox, transferul de electroni n citocromi are urmtoarea succesiune: citocrom bCccitocrom a + a3 (care reprezint dou stri ale uneia i aceleeai enzime citocromoxidaza sau fermentul respirator Wartburg). Complexul a + a3 reprezint inelul final propriu-zis care reacioneaz cu O 2 ionizndu-l. Prin aceast reacie sistemul de citocromi a + a3 este oxidat, reducerea lui este fcut din nou de citocromul C. Produsul final al oxidrii aerobe este apa. Fosforilarea oxidativ Fosforilarea oxidativ este procesul de cuplare a reaciilor de oxidare a diferiilor produi ai metabolismului intermediar cu fosforilarea ADP, deci cu sinteza de ATP proces care se traduce n ultim instan prin nglobarea temporal a energiei eliberate n cursul reaciilor de oxido-reducere sub form de legturi chimice n molecula macroergic a ATP-ului. Procesul fosforilrii oxidative poate fi redat schematic prin reaciile:

DH2+ AD + AH2 ADP + PATP DH2+ A + ADP + PD + AH2+ ATP unde DH2 este un donator de hidrogen, iar A un acceptor de hidrogen. Dup natura acceptatorului de hidrogen se disting dou procese de fosforilare oxidativ: - fosforilarea oxidativ la nivelul substratului (cnd DH 2 i A acceptorii de hidrogen nu fac parte din catena respiratorie); - la nivelul catenei respiratorii. Fosforilarea oxidativ la nivelul substratului Acest tip de fosforilare se ntlnete n faza de degradare anaerob a glucidelor (glicoliz), respectiv la reacia de trecere a acidului piruvic n acid lactic, catalizat de lactatdehidrogenaz cuplat cu oxidarea NADH.

Fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii Importana lanului respirator const n eliberarea pentru fiecare treapt de sistem redox a unei energii de oxidare, care este captat sub form de energie chimic i depozitat sub form de ATP fosforilare oxidativ. Odat cu reducerea 1/2 mol de oxigen i deci cu formarea unui mol de ap se sintetizeaz trei moli de ATP. Se definete un raport P/O, cantitatea de ATP format/cantitatea de oxigen consumat, care este egal cu trei n cazul catenei respiratorii complete n care primul acceptor de hidrogen este NAD +; poate fi egal cu doi cnd succinatul este dehidrogenat de flavinenzime sau poate fi egal cu unitatea cnd este oxidat citocromul C. Determinarea valorilor acestui raport d indicaii asupra situsilor de pe catena respiratorie n care se realizeaz cuplarea oxidrii cu procesul de fosforilare. n condiii fiziologice normale catena respiratorie furnizeaz, ntr-un ciclu de reacii redox, energia necesar sintezei a trei molecule de ATP. Reaciile care au loc n fosforilarea oxidativ sunt: NADH + H++ 1/2 O2 NAD+ + H2O DG0 = -52,7 Kcal 3ADP + 3 P 3ATP + 3H2O DG0 = 3 x 7,3 = + 21,9 Kcal Deci numai 40% din energia eliberat din reaciile oxidative ale catenei respiratorii este transformat n energie chimic i nglobat n structura ATP, restul de 60 % fiind transformat n cldur, energie mecanic i energie osmotic. Prin oxidarea piruvatului n cadrul ciclului Krebs, rezult patru moli de NADH + H i un mol de FADH2, care intr n catena respiratorie suferind reacii oxidative. Prin cuplarea oxidrii cu fosforilarea din cei patru moli de NADH + H+, rezult 4 x 3 moli = 12moli ATP, iar din 1 mol de FADH2 rezult 1 x 2 = 2 moli ATP. Prin urmare fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii conduce la sinteza a 14 moli de ATP la care se mai adaug un mol de ATP biosintetizat n urma fosforilrii oxidative de la

nivelul substratului. Deci fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii conduce la sinteza a 15 moli de ATP. Situsurile fosforilrii oxidative, conform rezultatelor cercetrilor, sunt situate astfel: primul situs de formare a unei molecule de ATP este situat ntre NAD i FAD, al doilea ntre citocromul b i citocromul C1 i al treilea ntre citocromul C i citocromul a. n cadrul catenei respiratorii se stabilete un echilibru dinamic ntre concentraia diferitelor substrate reduse, cantitatea de oxigen furnizat de hemoglobin i viteza proceselor de fosforilare. Factorul determinant pentru echilibrul dinamic al catenei respiratorii este reprezentat de concentraia de ADP la nivelul mitocondriei. Energia eliberat din procesele redox permite sinteza ATP din ADP i P. n cazul concentraiei mari de ADP, o cantitate mai mare de substrat redus este oxidat n aceeai unitate de timp, se consum mai mult oxigen i se realizeaz o sintez de ATP cu o vitez crescut. Creterea concentraiei de ATP induce scderea ADP, substan cheie care limiteaz viteza ntregului proces i tabloul transformrilor metabolice se modific. n celul concentraia de ATP scade deoarece acesta se consum n cadrul reaciilor endergonice sau n travaliul muscular, se elibereaz ADP care reinduce creterea ratei respiraiei celulare. Astfel, respiraia se adapteaz nevoilor energetice ale celulei. Schematic acest mecanism de feed back pozitiv poate fi redat astfel: Respiraia ATP Reacii endergonice ADP + P Substanele care inhib formarea ATP fr a afecta viteza cu care au loc reaciile din catena respiratorie poart numele de ageni decuplani ai fosforilrii oxidative (2,4 dinitrofenolul, dicumarolul .a.). Posibilitatea cuplrii i decuplrii celor dou procese are semnificaie fiziologic major, organismul putnd dirija prin cuplare acumularea de ATP sau prin decuplare producerea de cldur. Dei fosforilarea oxidativ este studiat de aproximativ 40 de ani, nu se cunoate n amnunt mecanismul cuplrii proceselor de fosforilare cu oxido-reducerile din catena respiratorie. n legtur cu mecanismul acestui proces au fost emise mai multe teorii, dintre care se pare c cea mai plauzibil este teoria chimic elaborat de Slater. Metabolismul energetic Corelaii ntre tipurile de efort fizic i tipul metabolic asociat n timpul metabolismului intermediar se elibereaz energia cuprins n principiile alimentare. Degajarea de energie n organism nu are loc n mod brusc, ci treptat, prin lanuri lungi de reacii proprii materiei vii i nlesnite de ctre biocatalizatori. Aceste reacii se petrec n cursul degradrii aerobe i anaerobe a glucidelor, a dezaminrii aminoacizilor i a beta-oxidrii acizilor grai. Cheltuielile energetice ale organismului pot fi msurate, permind instituirea unei raii alimentare corespunztoare necesitilor organismului att n stare de repaus, ct i n cursul activitii. Consumul de energie al organismului poate fi msurat prin: metoda direct sau calorimetric i metoda indirect sau de msurarea intensitii schimbului gazos. Prin metoda calorimetric se msoar cantitatea de cldur degajat n 24 de ore cu ajutorul calorimetrului Benedict. Dac principiile alimentare sunt oxidate n bomba

calorimetric, n mediul de oxigen, se obin urmtoarele rezultate: 1g de glucide elibereaz 4,1 Kcal; 1 g de lipide 9,3 Kcal; 1 g protide 4,2 Kcal. Prin metoda indirect se msoar consumul de O2 n unitatea de timp. Pentru calcularea exact a cantitii de energie produs de organism este nevoie s cunoatem i valoarea coeficientului respirator. Coeficientul respirator este raportul dintre CO2 eliminat i O2 consumat. El se noteaz cu CR sau QR: CO2 QR = O2 Coeficientul respirator are valoare diferit dup natura substanelor oxidate. Pentru glucide este egal cu 1. Aceasta rezult din reacia de oxidare a glucozei: C6H12O6+ 6O2= 6CO2+ 6H2O deci
6 =1 6

Coeficientul respirator pentru lipide este egal cu 0,7 iar pentru protide este de 0,8. Deosebirea rezult din coninutul diferit al acestor substane n C, O i H i n consecin de consumul diferit de oxigen. n regimul alimentar normal coeficientul respirator este de 0,9. Coeficientul respirator are o valoare crescut n hiperventilaia determinat de efortul muscular, eliminndu-se o cantitate sporit de CO2. Coeficientul respirator mai crete atunci cnd are loc transformarea glucidelor n lipide. n acest caz n esuturi rmne un surplus de oxigen care este utilizat n arderi, deci cantitatea de oxigen consumat scade, iar aceea de bioxid de carbon crete. Coeficientul respirator scade atunci cnd se transform lipidele n glucide, deoarece se consum mai mult oxigen. Cheltuielile energetice ale organismului sunt de dou feluri: fixe i variabile. Cheltuielile energetice fixe corespund unui consum energetic minim necesar meninerii vieii, care reprezint metabolismul bazal. Cheltuielile variabile depind de activitatea muscular. n cea mai mare parte cldura degajat n organism provine din activitatea muscular. n timpul ei ajunge la 95%. n cursul unei activiti fizice moderate consumul energetic crete cu cca 1000 Kcal. Consumul energetic normal la persoanele sedentare este de 2600-3000 kcal. Sportivii au un consum energetic mult mai mare. n cursul antrenamentului, nevoile lor energetice ajung la 5000-6000 kcal, iar n efortul prelungit, de exemplu, ntr-o curs de ciclism, consumul energetic poate ajunge la 11.000 kcal. n probele de sprijin sau cursele de maraton consumul energetic este foarte ridicat. Adaptarea consumului energetic la efort se face treptat. Consumul energetic ncepe s creasc chiar naintea desfurrii efortului, datorit unui mecanism reflex care contribuie la pregtirea organismului pentru efortul ce urmeaz. Consumul energetic crete apoi proporional cu efortul depus cu ct efortul este mai intens i necesitile de oxigen cresc (de la 10 i chiar 20 de ori) fa de valorile de repaus. Exist ns o limit maxim a posibilitilor de absorbie a oxigenului care, la sportivii bine antrenai, se afl ntre 6-7 1/min. n cursul competiiilor apar situaii n care efortul este foarte intens i necesitile de oxigen ajung la 30-401/min. n aceste condiii, orict s-ar intensifica ventilaia pulmonar, nu se poate asigura un consum de oxigen att de ridicat i, ca urmare, efortul se desfoar n condiii anaerobe. Oxidarea substanelor de uzur rezultate se face dup terminarea efortului, deoarece organismul lucreaz cu datorie de

oxigen. Achitarea datoriei de oxigen se face n perioada de refacere dup terminarea efortului. n cadrul probelor de schi, ciclism, alpinism, curse de mare fond (probe de rezisten) are loc o eliberare lent de energie. n probele de sprint i srituri se produce o eliberare brusc de energie, iar n jocurile sportive energia se elibereaz alternativ brusc i lent. Un consum mare de energie se nregistreaz n proba de 400 m (vitez prelungit). Aceasta se explic prin durata scurt a probei (50 s) i prin parcurgerea ei n acelai ritm ca proba de 100 m. n tabelul nr. 4 este prezentat consumul energetic n cadrul diferitelor probe. Consumul de oxigen n cursul efortului fizic nu se face paralel cu eliberarea de CO2. Cnd efortul se intensific, ctul respirator crete peste valoarea de 0,8 i poate depi chiar 1. Aceasta indic un consum excesiv de glucide din care rezult mult acid lactic. Prezena sa scade CO2 din snge i antreneaz eliminarea lui pe cale pulmonar. n cadrul aceluiai efort valoarea coeficientului respirator variaz la indivizii antrenai fa de cei neantrenai n cadrul aceluiai efort. La persoanele antrenate ctul respirator este mai mare din cauza producerii accentuate de acid lactic. n consecin ctul respirator ne poate orienta asupra gradului de antrenament. Importana cunoaterii coeficientului respirator este foarte mare. El ne ajut la stabilirea bilanului energetic n cadrul diferitelor ramuri de sport, n funcie de etapele n care se desfoar efortul. Ca urmare se poate stabili randamentul activitii musculare i se pot institui raii alimentare corespunztoare. Exist o corelaie ntre tipurile de efort fizic i tipul metabolic asociat prezentat mai jos: Tipul de metabolism Sursa de energie Tipul de efort Metabolism anaerob ATP, FC 10-20 sec alergri 100-200 alactacid m srituri, aruncri haltere Metabolism anaerob glucide (glicoliz) 3 min alergri 400-800 m lactacid not 100 m patinaj vitez Metabolism anaerob ATP, FC, glucide (Krebs) semifond 1500 m not 400 alactacid + aerob (mixt) m box, lupte, jocuri Metabolism aerob glucide (ciclul Krebs) efort prelungit 5000-10000 lipide m maraton ciclism fond not fond schi fond

Biocatalizatori-enzime, vitamine. Caracteristicile enzimelor. Repartizarea enzimelor n esuturi i organe. Localizarea intracelular. Specificitatea de aciune. Modificri n efort. n organismele vii, mii de reacii chimice se desfoar foarte rapid n condiiile de presiune i temperatur ale acestuia. Toate aceste transformri sunt mediate de enzime (denumite iniial fermeni sau diastaze), proteine specializate s catalizeze reaciile metabolice. Substanele transformate n aceste reacii se caracterizeaz printr-o tendin limitat de reacie in vitro n aceleai condiii cu cele din organism. De exemplu, oxidarea glucozei n celule se realizeaz rapid, glucoza fiind un compus ce nmagazineaz o mare cantitate de energie prezentnd un anumit potenial termodinamic, dei n laborator, n aceleai condiii ca cele din organism, aceasta este stabil n prezena oxigenului. Astfel de procese, favorabile termodinamic, pot decurge cu viteze crescute datorit aciunii catalitice a enzimelor. Caracteristicile enzimelor Enzimele pot fi definite biocatalizatori care prezint urmtoarele trsturi caracteristice: 1. Enzimele au o putere catalitic enorm accelernd viteza reaciilor cu pn la 16 10 fa de viteza reaciei necatalizate. Aceast capacitate depete puterea oricrui catalizator folosit n sinteza organic. Enzimele au aceast imens putere catalitic n soluii diluate, n condiii moderate de pH i temperatur. Puterea catalitic poate fi definit ca raportul ntre viteza reaciei catalizate i viteza reaciei necatalizate enzimatic. 2. Enzimele nu se consum i nu se transform n reaciile catalizate. 3. Enzimele se caracterizeaz printr-o mare specificitate. Orice enzim este foarte selectiv att n ceea ce privete substana pe care o transform (substrat) ct i din punctul de vedere al reaciei catalizate. E(enzim) Transformarea S ----------- P(produi) se desfoar fr reacii secundare, astfel c rezult numai compuii dorii. Prin aceast aciune enzimele se deosebesc de catalizatorii din chimia organic, reaciile desfurate n absena enzimelor avnd randamente mai sczute i fiind nsoite de reacii secundare. 4. Enzimele scad energia de activare a moleculelor de substrat pe care le transform accelernd astfel viteza reaciei biochimice. 5.Capacitate de reglare. Reglarea activitii enzimatice se realizeaz n moduri diferite ce variaz de la controlul cantitii de enzim sintetizate de celul pn la modularea activitii sale prin interaciuni reversibile cu activatori i inhibitori metabolici. Activitatea variat a enzimelor poate fi pus pe seama capacitii de adaptare structural i funcional a proteinelor. Enzimele contribuie astfel la coordonarea i reglarea proceselor metabolice. 7. Enzimele se gsesc n celule i acioneaz n cantitate foarte mic dar cu efect semnificativ. 8. Enzimele pot cataliza reaciile n condiiile organismului, la temperatura de aproximativ 37oC, n condiii de n general neutru i la presiune atmosferic. Nomenclatura i clasificarea enzimelor

La nceputurile enzimologiei au fost caracterizate n special enzime ce catalizau reacii de hidroliz a legturilor covalente din diverse substraturi i, de aceea, erau denumite prin adugarea sufixului az la numele substratului asupra cruia acionau. De exemplu: ureaz (enzima care hidrolizeaz ureea), lipaz (hidrolizeaz lipidele), fosfataz (hidrolizeaz legturile fosfat din compuii organici cu grupe fosfat), amilaz (care hidrolizeaz amidonul), proteaze (enzime care scindeaz proteinele), etc. Altele erau denumite cu numele uzuale mai vechi: pepsin, tripsin, etc. Aceast nomenclatur a condus la o serie de confuzii i, din acest motiv, Comisia pentru Enzime a Uniunii Internaionale de Biochimie a introdus n 1956 o baz sistematic pentru denumirea enzimelor. n prezent fiecrei enzime i este atribuit un numr de cod i un nume sistematic. Numrul de cod are 4 cifre precedate de prescurtarea EC (Enzyme Comission) ce indica: prima cifr clasa de enzime (n funcie de reacia catalizat); a doua cifr subclasa (d indicaii asupra donorului din reacie); a treia cifr subsubclasa (face referire la natura acceptorului din reacie); a patra cifr indic enzima individual. n funcie de reacia pe care o catalizeaz, miile de enzime sunt repartizate n 6 clase: 1. Oxidoreductaze; 2. Transferaze; 3. Hidrolaze;4. Liaze; 5. Izomeraze; 6. Ligaze Numele sistematic conine informaii referitoare la : a.natura donorului; b.natura acceptorului; c.tipul reaciei catalizate. 1. Oxidoreductazele catalizeaz reacii de oxidoreducere, prin care se transfer hidrogen sau electroni ntre dou substraturi. Cifra subclasei indic donorii echivalenilor de reducere: 1.1-alcool; 1.2-aldehide sau cetone;1.3-catene hidrocarbonate;1.4-amin primar; 1.6-formele reduse NADH (NADPH), H+. Cifra a treia se refer la acceptorul de hidrogen sau electroni: 1.1.1.- NAD + (NADP+) etc. Oxidoreductazele din subclase diferite au i nume uzuale: oxidaze, peroxidaze, dehidrogenaze, monoxigenaze. Coenzimele oxidoreductazelor sunt diferite: NAD+, NADP+, FAD, FMN, citocromii etc. Exemplu: EC 1.1.1.27 L-lactat: NAD+ oxidoreductaza (uzual lactat dehidrogenaza). L-lactat + NAD+= piruvat + NADH + H+ 2. Transferazele sunt enzime care catalizeaz transferul unor grupe variate ntre dou substraturi. Numele acestora este n funcie de natura grupei transferate: metiltransferaze, aminotransferaze, formiltransferaze, fosfotransferaze. A doua cifr indic tipul de grup transferat: 2.1- grup cu un atom de carbon; 2.2-grupe aldehidice sau cetonice; 2.6-grupe ce conin azot etc.

A treia cifr descrie exact grupa care este transferat n cazul n care subclasa presupune mai multe grupe: 2.1.1-metil transferaze, 2.1.2-hidroximetil transferaze, 2.6.1-amino transferaze. Coenzimele transferazelor sunt numeroase: piridoxal fosfatul, tiamin pirofosfatul, coenzima A, acizii folici, coenzimele B12, biotina, S-adenozil metionina, ATP etc. Exemplu: EC 2.7.1.2 ATP:D-glucozo-6-fosfotransferaz (glucokinaz) D-glucoz + ATP = D-glucozo-6-fosfat + ADP Pentru fosfotransferazele ce necesit ATP ca donor de grupe fosfat se mai utilizeaz denumirea uzual kinaz. 3. Hidrolazele sunt enzime care particip la hidroliza unor legturi diverse, fiind subclasificate (a doua cifr) n funcie de natura acestora: 3.1-legtur esteric (esteraze); 3.2-legtur glicozidic (glicozidaze); 3.3-legtur fosfat (fosfataze); 3.4-legtur peptidic (peptidaze) etc. A treia cifr indic mai exact tipul de legtur hidrolizat. Exemplu: EC 3.1.3.9 D-glucozo-6-fosfat-fosfohidrolaza (glucozo-6-fosfataza) D-glucozo-6-fosfat + H2O = D-glucoz + Pi 4. Liazele sunt enzime care particip la formarea unor legturi duble C-C, C-N, CO, prin ndeprtarea nehidrolitic a unor grupe din substrat. A doua cifr indic tipul legturii: 4.1-C-C, 4.2-C-O, 4.3-C-N, 4.4-C-S. A treia cifr face referire la natura grupei ndeprtate: 1-carboxil, 2-aldehid etc. Se poate face referire la acestea i folosind denumirile uzuale: aldolaze, hidrataze, sintaze, decarboxilaze. Exemplu: EC 4.1.1.22 L-histidin-carboxi-liaz (histidin decarboxilaza) Histidin = Histamin + CO2 5. Izomerazele sunt enzime care permit desfurarea reaciilor de izomerizare fiind subclasificate n funcie de tipul reaciei catalizate: 5.1-racemaze i epimeraze; 5.2izomeraze cis-trans; 5.4-mutaze. A treia cifr indic tipul de molecul ce este supus izomerizrii. Exemplu: EC 5.1.1.1 Alaninracemaza transform L-alanina n D-alanin. 6. Ligazele sunt enzime care intervin n formarea unor noi legturi C-C, C-O, CN, C-S folosind ATP-ul ca surs de energie. A doua cifr indic legtura format: 6.1-CO, 6.2-C-S, 6.3-C-N, 6.4-C-C. A treia cifr descrie mai exact legtura ce se formeaz: 6.3.1-amidosintetaze, 6.3.2-peptidsintetaze, 6.4.1- carboxilaze. Exemplu: EC 6.3.1.2 L-glutamat:amoniac ligaza (glutamin sintetaza) L-glutamat + ATP + NH3= L-glutamin + ADP + Pi EC 6.4.1.1 piruvat carboxilaza L-piruvat + CO2= L-oxalilacetat Localizarea intracelular a enzimelor n celul, enzimele sunt localizate specific n anumite compartimente fie n organite celulare, fie n citoplasm.

Separarea organitelor celulare prin ultracentrifugare urmat de identificarea specific a enzimelor prin tehnici imunohistochimice a reprezentat modalitatea prin care s-a stabilit exact localizarea intracelular a enzimelor. Unele procese au loc n toate tipurile de celule, enzimele respective fiind rspndite ubicuitar, cum ar fi de exemplu, enzimele implicate n biosinteza proteinelor i acizilor nucleici, enzimele glicolitice. Alte procese au loc numai n anumite celule, ca urmare numai acestea posed echipamentele enzimatice specifice. De exemplu, enzimele implicate n sinteza hormonilor tiroidieni sunt numai n tiroid, enzimele implicate n biosinteza ureei se gsesc numai n celulele hepatice. Fiecare organ se caracterizeaz printr-un profil enzimatic reprezentat de enzimele care acioneaz n diferitele compartimente din celul. Membrana celular conine enzime implicate n transportul substanelor. Mitocondriile prezint enzime ce catalizeaz procese generatoare de energie: membranele extern i intern conin enzimele implicate n lanul respirator, sinteza fosfolipidelor, elongarea i desaturarea acizilor grai, iar matricea mitocondrial conine enzimele ciclului Krebs, enzimele implicate n decarboxilarea oxidativ a cetoacizilor catabolismul acizilor grai, dezaminarea aminoacizilor, biosinteza ureei. Nucleul conine enzimele implicate n metabolismul acizilor nucleici. Ribozomii abund n enzime implicate n diferitele faze ale biosintezei proteinelor. Ribozomii liberi sintetizeaz proteinele celulare, iar cei fixai de reticulul endoplasmatic, proteinele de export. Citoplasma conine enzimele glicolitice, ale cii pentozofosfailor, enzimele din biosinteza acizilor grai, a nucleotidelor etc. Lizozomii abundeni n ficat, rinichi, globule albe conin hidrolaze: enzime proteolitice, ribonucleaze, enzime care hidrolizeaz proteoglicanii, sfingolipidele. Complexul Golgi conine enzime implicate n exportarea proteinelor sintetizate n reticulul endoplasmatic i maturarea glicoproteinelor i proteoglicanilor. Unele enzime au localizare mixt, citoplasmatic i mitocondrial, cum sunt transaminaza glutamic oxalilacetic, malat dehidrogenaza, izocitrat dehidrogenaza. Structura enzimelor Enzimele sunt proteine globulare putnd avea o structur: a.unitar enzime monocomponente, alctuite numai din aminoacizi: tripsina, chimotripsina, pepsina, lipaza, ribonucleaza; b.binar enzime alctuite dintr-o parte proteic (apoenzima) i o grup neproteic, definite de Euler astfel: Holoenzima = Apoenzima + Cofactor Studiul structurii enzimelor s-a realizat prin tehnici exacte: difracie de raze X, dicroism circular, fluorescen, analize n UV i IR, RMN, spectrometrie Raman etc. Caracteristicile componentei proteice Apoenzima fiind protein globular are toate nivelurile structurale. Ca orice protein, enzimele se pot denatura ca urmare a unor modificri la nivelul structurilor secundar i teriar. Componenta proteic a enzimelor se caracterizeaz prin urmtoarele: este nedializabil i termolabil; confer specificitatea de substrat pentru activitatea unei enzime;

conine situsul catalitic i pe cel la care se leag efectorii n cazul enzimelor allosterice; determin legarea substratului la situsul catalitic i a efectorilor la alt situs. Caracteristicile cofactorilor Cofactorii sunt compui cu structur chimic variat derivai de la vitamine sau ioni metalici, legai mai labil de partea proteic (coenzime) sau asociai intim cu aceasta prin legturi covalente (grupe prostetice) (Tabel 1). Acetia se caracterizeaz prin urmtoarele: sunt termostabili i dializabili; sunt indispensabili pentru desfurarea activitii enzimei; confer specificitatea de reacie pentru o enzim; intervin n reacie inducnd conformaia optim a enzimei, favoriznd aranjamentul adecvat reaciei sau transfernd electroni sau grupe chimice. Sisteme multienzimatice Exist ci metabolice n care toate enzimele ce catalizeaz reacii individuale sunt asociate sub forma unor sisteme multienzimatice (enzime polifuncionale). Acestea sunt sisteme proteice complexe capabile s foloseasc mai multe coenzime diferite. Enzimele sunt legate prin legturi slabe, n ordinea corespunztoare intrrii n aciune, pe o protein central, ce poate fi chiar una dintre enzime. Tabel 1 Exemple de cofactori enzimatici Ioni Enzima Coenzima Grupa Enzima metalici transferat Cu2+ Citocrom oxidaza NAD+ H+ Lactat dehidrogenaza 2+ Zn Alcool FAD H+ Succinat dehidrogenaza 2+ Mg dehidrogenaza PALPO NH2 Aspartat Mn2+ Hexokinaza Biotina CO2 aminotransferaza + K Arginaza FH4 -CHO PropionilCoA Fe2+, Fe3+ Piruvat kinaza -CH3 carboxilaza Catalaza Timidilat sintaza Exemplul cel mai elocvent este reprezentat de complexele implicate n decarboxilarea oxidativ a -cetoacizilor: piruvat dehidrogenaza, -cetoglutarat dehidrogenaza formate dintr-un ansamblu proteic, patru coenzime (TPP, NAD +, acid lipoic, coenzima A) , ionul Mg2+, cu participarea final a NAD+. Centrul activ al enzimelor Procesul enzimatic nu se desfoar oriunde n molecula enzimei, ci numai n anumite zone care au o dispoziie spaial corespunztoare, alctuite din 2 4 aminoacizi. Aceste zone se numesc centri activi i reprezint aranjamentul spaial adecvat prinderii substratului. Legarea substratului la centrul activ al enzimei i imprim o stare de tensiune molecular care faciliteaz reacia biochimic. La formarea centrului activ particip numai aminoacizi care prezint grupe -OH, - SH, - COOH, -NH 2 (de exemplu, serin, histidin, acid aspartic, lisin). n cazul enzimelor cu structur binar, n centrul activ se poate distinge un situs de fixare care se combin cu substratul prin legturi labile (la formarea cruia particip aminoacizi auxiliari) i un situs catalitic (format din aminoacizii colaboratori care

acioneaz asupra substratului), important pentru aceast interaciune fiind prezena cofactorilor. Aminoacizii care nu sunt implicai n reacia enzimatic sunt aminoacizi necolaboratori. Funcionalitatea situsului catalitic este consecina structurii spaiale a proteinei care prin dispoziia sa n spaiu aduce anumii aminoacizi distanai n structura primar ntr-o poziie optim pentru legarea substratului (Fig.1).

Fig.1. Organizarea centrului activ (dup Louisot P, 1982) Enzimele allosterice prezint dou situsuri: situsul catalitic la care se leag substratul i situsul allosteric la care se leag efectorul allosteric, activator sau inhibitor (Fig.2).

Fig. 2 Organizarea centrului activ la enzimele allosterice Specificitatea enzimelor Specificitatea de aciune a enzimelor este o caracteristic esenial a acestora conferit de componente. Aceasta este unul dintre cele mai remarcabile atribute biologice care stau la baza coordonrii proceselor biochimice. Diversele forme de manifestare a specificitii enzimelor pot fi ncadrate n dou categorii: 1. specificitatea de reacie; 2. specificitatea de substrat. Specificitatea de reacie

Enzimele catalizeaz un anumit tip de reacie, n funcie de modul de aciune asupra substratului. Acest tip de specificitate st la baza clasificrii enzimelor i este datorat cofactorului care guverneaz tipul de reacie n care se va angaja substratul. De exemplu, un anumit -aminoacid poate fi substrat pentru mai multe enzime care au cofactori diferii. R-CH2-NH2 Decarboxilaz Oxidaza R-CH-COOH -----------------------R-CH-COOH-----------------------R-C-COOH Transaminaza OH O NH2 Dezaminaz R-C-COOH + NH3 O Specificitatea de substrat Enzimele difer n ceea ce privete specificitatea de substrat n funcie de mecanismul de reacie i de natura substratului. Enzimele acioneaz asupra anumitor: substraturi, grupe funcionale, legturi chimice. Exist trei tipuri de specificitate determinat de substrat: a.specificitatea stereochimic; b.specificitatea relativ; c.specificitatea absolut. Specificitatea stereochimic. Existena unor compui biologici sub form de izomeri determin posibilitatea aciunii selective a unor enzime asupra unuia dintre ei. Enzima leag substratul pe baza complementaritii ntre centrul activ i un fragment din molecul, respectat numai n cazul unuia dintre izomeri (Fig. 3). Cellalt izomer avnd o dispoziie spaial diferit nu se poate lega de enzim. Enzimele pot s determine: a.transformarea unui anumit izomer geometric (cis sau trans); b.formarea unui anumit izomer geometric sau optic; c. transformarea unui substrat aparinnd unei anumite serii sterice D sau L.

Fig. 3 Reprezentare schematic a stereospecificitii: a - situs catalitic; b,c situsuri de fixare specifice Exemple: Lactat dehidrogenaza (LDH) este o enzim care determin transformarea acidului L-lactic dar nu i pe cea a acidului D-lactic. De asemenea, determin transformarea unui compus optic inactiv, acidul piruvic, ntr-un compus optic activ, acidul L-lactic, realiznd o sintez asimetric L-aminoacid oxidaza care catalizeaz reaciile de dezaminare a L-aminoacizilor; Succinat dehidrogenaza (SDH) catalizeaz preferenial dehidrogenarea acidului succinic cu formarea acidului fumaric (izomerul trans). Maltaza hidrolizeaz legturile glicozidice ale -glucozei nu i pe cele ale glucozei, avnd astfel specificitate anomeric. Specificitatea relativ de grup. Enzimele din aceast categorie manifest un spectru mai larg de activitate, acionnd asupra unui grup de substraturi ce prezint structur asemntoare. Exemple: Alcool dehidrogenaza (ADH) transform toi alcoolii cu numr mic de atomi de carbon: Glicozidazele acioneaz numai asupra legturii glicozidice; Hexokinaza catalizeaz fosforilarea mai multor hexoze (glucoz, fructoz, manoz, galactoz) n prezena ATP: Hexoz + ATP in prezenta HKHexozo-6-fosfat + ADP Fosfatazele catalizeaz numai hidroliza esterilor fosforici; Peptidazele acioneaz numai asupra legturilor din peptide i proteine; Lipazele hidrolizeaz legtura esteric dintre glicerol i acizii grai; Specificitatea absolut. Enzimele din aceast categorie acioneaz strict asupra unui anumit tip de substrat nerecunoscnd nici o modificare a substratului respectiv. Ele nu sunt specifice pentru o anumit legtur sau grupare din structura substratului i recunosc doar substratul n totalitate. Exemple: Arginaza acioneaz numai asupra argininei: Anhidraza carbonic catalizeaz sinteza acidului carbonic: CO2 + H2O H2CO3 Caracteristici ale activitii enzimatice Enzimele, asemntor catalizatorilor chimici obinuii, biocatalizeaz numai acele reacii metabolice posibile din punct de vedere termodinamic (care se desfoar spontan, avnd energia liber G < 0). Rolul enzimelor, ca i al catalizatorilor chimici, este de a reduce energia de activare (nu modific echilibrele chimice, dar grbete atingerea lor). Energia de activare n cazul enzimelor este ns mult mai mic. De exemplu, energia de activare la descompunerea apei oxigenate conform reaciei: 2 H2O2 = O2 + 2 H2O este diferit, n funcie de tipul de catalizator utilizat: fr catalizator: 18 kcal/mol; cu catalizatorul chimic FeCI3: 11,7 kcal/mol;

 cu biocatalizatorul catalaz: 5,5 kcal/mol Viteza reaciei enzimatice este mult mai mare dect n cazul reaciei catalizat de catalizatori chimici. De exemplu, enzima catalaza realizeaz descompunerea H 2O2 de 10 miliarde de ori mai repede dect FeCI3 (ambii catalizatori au n structur cationul Fe3+). Sensibilitatea reaciei enzimatice este foarte mare, astfel o molecul de catalaz descompune 5 milioane de molecule de H2O2 ntr-un minut, la 0 0C i la pH = 6,8. Enzimele catalizeaz reacii de desfacere i formare de legturi n condiii fiziologice compatibile cu viaa. Aceleai reacii ar necesita n laborator condiii de temperatur, presiune, pH, improprii vieii. Spre deosebire de catalizatorii chimici, enzimele se caracterizeaz prin specificitate (absolut sau relativ) de substrat sau de aciune. Specificitatea de substrat absolut este proprietatea enzimelor de a aciona asupra unui singur substrat (de exemplu, ureaza catalizeaz numai descompunerea ureei). Acest tip de specificitate este determinat de o anumit secven a aminoacizilor componeni ai apoenzimei. Specificitatea de substrat relativ este proprietatea enzimelor de a aciona asupra unui grup de substraturi cu structur chimic apropiat. De exemplu, maltaza catalizeaza hidroliza poliglucidelor n care componentele glucide sunt legate -glicozidic. Specificitatea de substrat poate fi: stereochimic, dac enzima catalizeaz transformarea doar a unui singur izomer din mai muli posibili (de exemplu: a izomerului trans, sau a izomerului cis; a izomerului dextrogir, sau a celui levogir). Specificitatea de substrat poate fi specificitate de legtur, dac enzima catalizeaz formarea sau scindarea unui anumit tip de legtur (peptidic, glicozidic, eteric, esteric etc.), indiferent de natura substanei care o conine. De exemplu: lipazele catalizeaz hidroliza gliceridelor indiferent de natura acidului gras component. Specificitatea de aciune absolut este caracteristica enzimelor de a cataliza o singur reacie, dintre multiplele reacii posibile. Specificitatea de aciune relativ este proprietatea enzimelor de a cataliza un anumit tip de reacie, dat de un grup de substraturi nrudite. Acest tip de specificitate a enzimelor este determinat mai ales de natura cofactorilor (gruparea prostetic, coenzima) i mai rar de natura apoenzimei. Mecanismul de aciune a enzimelor. Cinetica reaciilor enzimatice Mecanismul de aciune a enzimelor este analog cu cel al catalizatorilor chimici. Enzimele sunt capabile s accelereze viteza de desfurare a diferitelor reacii (micoreaz energia de activare), absolut necesare pentru meninerea i reproducerea materiei vii. Enzimele catalizeaz numai reacii termodinamic posibile, care se pot produce i fr participarea lor, dar ntr-un timp mai ndelungat i uneori n condiii incompatibile cu materia vie. Spre deosebire de catalizatorii nebiologici, enzimele au un randament mult mai ridicat, care asigur mersul reaciei biochimice, n majoritatea cazurilor ntr-un singur sens, fr reacii secundare. Ele prentmpin descompunerea unor substane instabile n anumite condiii i permit realizarea unor procese chimice complexe, cu o cantitate minim de energie. Enzimele particip activ la procesele catalitice, parcurgnd urmtoarele etape:

 activarea moleculelor substratului (S), prin scderea energiei de activare a acestuia, i formarea complexului intermediar disociabil, enzim-substrat (ES), mai activ dect substratul ca atare; transformarea complexului enzima-substrat (ES) n produsul de reacie (procesul catalytic efectiv), mai nti legat de enzim (EP), i n final, prin eliberarea enzimei, obinerea produsului de reacie, (P). Schematic, mecanismul catalizei enzimatice, conform teoriei etapelor intermediare, poate fi reprezentat astfel:

sau considerat ca echilibru:

innd cont c transformarea ES EP este practic instantanee iar reacia de transformare P + E EP este nul (enzima fiind specific pentru substrat nu i pentru produs), sistemul de ecuaii de mai sus devine:

i poart denumirea de echilibrul Michaelis-Menten. Factorii care influeneaz viteza reaciilor enzimatice Reaciei de formare i de descompunere a compusului enzim-substrat i se poate aplica legea aciunii maselor i se poate determina astfel constanta de echilibru. Viteza reaciilor enzimatice depinde n mare msur de concentraia enzimei i de concentraia substratului. a) Influena concentraiei enzimei asupra vitezei reaciei enzimatice Viteza reaciei enzimatice este direct proporional cu concentraia enzimei prezente n mediul de reacie (figura 6.1):

n unele cazuri, de obicei cnd sunt prezeni n sistem i ali factori, curba care reprezint dependena vitezei de concentraia enzimei, este deviat fa de cea normal. Abaterile de la aceast comportare se pot datora prezenei inhibitorilor, folosirea unei concentraii de substrat sub limita de saturare a enzimei etc. b) Influena concentraiei substratului asupra vitezei reaciei enzimatice S-a constatat c dac se pleac de la o cantitate fix de enzim i se mrete treptat concentraia substratului, se va forma o cantitate mai mare de complex enzim-substrat, viteza reaciei va crete treptat, pn cnd toat enzima s-a combinat cu substratul. Acest stadiu reprezint momentul de saturare a enzimei, iar viteza va fi maxim (v max). Dac se mrete n continuare concentraia substratului, viteza de reacie nu se va mri, deoarece nu exist enzim liber care s intre n reacie cu substratul. Momentul de saturare a enzimei este dificil de stabilit, deoarece acesta variaz n funcie de concentraia enzimei i de concentraia substratului. n practic, activitatea enzimatic se apreciaz dup concentraia substratului, cnd jumtate din cantitatea de enzim este combinat cu substratul sub form de complex enzim-substrat. n acest caz, viteza reaciei este jumtate din valoarea sa maxim. Acest punct reprezint constanta Michaelis (KM) i reprezint concentraia substratului pentru care viteza de reacie este jumtate din viteza maxim. Deci, pentru v = vmax/2, rezult KM = [S] (vezi figura 6.2).

Constanta Michaelis are valorile unor concentraii i se exprim n moli/L. Constanta Michaelis se poate utiliza pentru a determina afinitatea enzimei fa de substrat. Cu ct KM va avea o valoare mai mare, cu att afinitatea enzimei fa de substrat va fi mai mic i invers. Relaia cantitativ dintre viteza reaciei enzimatice, concentraia substratului i valoarea KM, care exprim viteza reaciei enzimatice n fiecare moment, este dat de ecuaia Michaelis-Menten:

Constanta lui Michaelis este o mrime important nu doar din punct de vedere al cineticii enzimatice ci i pentru msurtorile cantitative ale activitii enzimatice din esuturi. Cercetri recente au pus n eviden importana medical a constantei K M. Unele cazuri de leucemie (n care are loc o cretere enorm a numrului de leucocite) pot fi regresate prin administrarea intravenoas a enzimei asparaginaza care catalizeaz reacia de hidroliz a asparaginei la acid aspartic i amoniac. Prin injectarea intravenoas a asparaginazei (factor de cretere a leucocitelor), fenomenul de cretere a leucocitelor este stopat. Cercetrile asupra surselor de asparaginaz au demonstrat ca enzima are valori diferite ale KM n funcie de provenien (bacterii, plante, animale). Deoarece concentraia de asparagin din snge este foarte mic, cantitatea de asparaginaz injectat va avea efect terapeutic, doar dac valoarea KM va fi suficient de mic pentru a hidroliza rapid asparagina aflat n concentraii mici n snge. Activitatea enzimatic se exprim prin unitatea enzimatic, respectiv cantitatea de enzim care poate cataliza transformarea unui micromol de substrat n timp de un minut. Activitatea enzimatic n cazul enzimelor pure se determin prin numrul de molecule de substrat care pot fi metabolizate ntr-un minut de o singur molecul de enzim. Aceast mrime se numete raport de transformare (turnover number). c) Influena temperaturii asupra vitezei reaciei enzimatice

Activitatea enzimelor este foarte mult influenat de temperatur. Asemntor celor mai multe dintre reaciile chimice, viteza reaciei enzimatice crete cu creterea temperaturii (se dubleaz la creterea temperaturii cu 10 0C). Pentru fiecare enzim exist o temperatur la care activitatea enzimatic este maxim, numit temperatur optim (n general, cuprins ntre 20-40 0C. Pn la atingerea temperaturii optime, activitatea enzimatic crete proporional cu creterea temperaturii. Dup atingerea acestei temperaturi, activitatea enzimatic scade rapid cu creterea temperaturii, datorit denaturrii prii proteice a enzimei, acelai fenomen avnd loc la scderea temperaturii sub cea optim (fenomene utilizate n practic la pstrarea alimentelor prin fierbere sau congelare). Cele mai multe enzime sunt inactivate la temperaturi peste 55-60 0C, cu excepia enzimelor din bacteriile termofile (din izvoarele termale), active i peste 85 0C. Influena temperaturii asupra vitezei reaciei enzimatice este redat n figura 6.3.

Unele enzime, cum ar fi ribonucleazele, i pierd activitatea la nclzire, dar i-o regsesc rapid la rcire, fapt care indic refacerea conformaiei iniiale a catenelor polipeptidice desfcute. Temperatura critic a unei enzime este temperatura la care enzima pierde jumtate din activitatea sa, n timp de o or. Temperatura optim a enzimelor variaz cu durata de expunere a acestora la o anumit temperatur. Pentru o durat de timp mai scurt, temperatura optim are valori mai mari dect pentru o perioad de timp mai lung. Aceast comportare este important deoarece reprezint un mod de adaptare a enzimelor la condiiile de mediu. Legarea enzimei de substrat mrete rezistena acesteia la temperaturi ridicate. Enzimele n stare uscat sau sub form cristalin rezist la nclzire pn la temperaturi de 100 0C (bobul de cereal uscat suport temperaturi mai ridicate dect acelai bob n stare umed). Temperaturile joase nu distrug activitatea enzimelor ci numai o micoreaz sau o opresc n mod reversibil. Soluiile enzimatice diluate (1%) prin congelare, urmat de topire, i mresc activitatea enzimatic, datorit eliberrii de noi centri activi din molecula enzimei, n urma proceselor de nghe-dezghe. n cazul soluiilor concentrate, activitatea enzimatic se micoreaz dup nghe, datorit formrii unor agregate moleculare care blocheaz centrii activi. Fiecrei enzime i se poate stabili o temperatur minim (ncepnd cu 0 0C) la care ncepe activitatea enzimatic, o temperatur optim, la

care activitatea enzimatic este maxim, i o temperatur maxim la care activitatea enzimatic nceteaz. d) Influena valorii pH asupra activitii enzimatice Activitatea enzimelor este influenat n mod accentuat i de concentraia ionilor de hidrogen din mediul de reacie, deci de pH. Enzimele i manifest activitatea numai ntre anumite limite de pH (limite inferioare i limite superioare). Cele mai multe enzime manifest activitate maxim la valori caracteristice ale pH-ului ( pH optim). Valoarea pHului optim depinde de natura i de originea enzimei, de mediul de reacie, de proprietile acido-bazice ale enzimei i de factorii biologici. Influena valorii pH asupra activitii enzimatice este redat n figura 6.4.

n general, pH-ul optim coincide cu pH-ul lichidelor din organism, unde enzimele i exercit activitatea. Astfel, pH-ul optim al pepsinei din stomac este cuprins ntre 1,41,5; pH-ul optim al tripsinei din pancreas ntre 7,8-8,7; al amilazei din mal ntre 4,7-5,2 etc. Majoritatea enzimelor vegetale au un pH optim cuprins ntre 5,3-7,6. n afara limitelor de pH stabilite, enzimele devin inactive. Valori prea mari ale pH-ului (alcalinitate mrit) sau prea mici (aciditate mrit), afecteaz activitatea enzimatic prin denaturarea prii proteice sau perturbarea echilibrelor de disociere ale grupelor funcionale ale centrului activ al enzimei, ca i modificarea geometriei centrilor activi. Valoarea pH-ului optim este influenat de temperatur, de ionii din soluie, de natura i de concentraia substratului, de originea enzimei, de factorii biologici etc. Aciunea pH-ului asupra activitii enzimatice se explic prin influena ionilor de hidrogen asupra gradului de ionizare a enzimei i a substratului. Unele enzime au activitate maxim sub form nedisociat, altele sub form disociat. e) Influena activatorilor enzimatici Activatorii sunt compui chimici care mresc activitatea enzimelor (intervin n mecanismul aciunii enzimatice), fie prin stimularea direct a acestora, fie prin ndeprtarea unor inhibitori din sistem. Activatorii se clasific dup efectul produs n: Activatori care acioneaz prin deblocarea centrilor activi din molecula enzimelor. Unele enzime, denumite proenzime, sunt secretate sub form inactiv, cu gruprile active blocate (mascate) de polipeptide sau de alte substane. Proenzimele se

transform n enzime active sub influena unor enzime kinaze, care ndeprteaz substanele inhibitoare. Activatori care acioneaz asupra enzimei prin nlturarea din sistem a unor inhibitori ai enzimei. Substanele, adugate unei soluii enzimatice pentru protejarea enzimei mpotriva factorilor care o inactiveaz sau o denatureaz, se numesc protectori. De exemplu, proteinele activeaz ureaza prin captarea ionilor inhibitori din sistem (de exemplu, ionul cianur (CN) nltur efectul inhibitor al Cu2+ asupra ureeazei, prin formarea cianurii complexe de cupru, stabil). Activatori care sunt componente ale enzimelor sau care stimuleaz direct activitatea acestora. Sunt activatori specifici pentru anumite enzime o serie de cationi metalici i anioni, astfel, fosforilaza este activat de Mg2+, fosfoglucomutaza de Mg2+, i de Mn2+, fosfataza de Ca2+ i de Mn2+, amilaza salivar este activ numai n prezena ionilor de clor, proteazele vegetale sunt activate de glutationul redus etc. f) Inhibitori ai enzimelor Inhibitorii sunt substane care acionnd asupra enzimelor, influeneaz negativ desfurarea activitii enzimatice pn la anularea ei, reversibil sau ireversibil. Studiul inhibitorilor furnizeaz informaii utile asupra specificitii de substrat, tipului de grupe funcionale i mecanismului de aciune enzimatic. Inhibitorii ireversibili modific profund structura moleculelor enzimatice, provocnd denaturarea proteinei i deci anularea activitii catalitice a enzimei. Complexul enzim-inhibitor format, este nedisociabil, iar prin ndeprtarea inhibitorului, enzima nu-i mai recapt funcia catalitic, partea proteic fiind distrus. Astfel de inhibitori ireversibili sunt: compuii cu Pb2+, Hg2+, CN, cu CO, compuii cu arsen etc. Inhibitorii reversibili acioneaz asupra cineticii reaciei enzimatice, fr a produce modificri la nivelul structurii enzimei. Inhibiia produs de aceti inhibitori poate fi (n funcie de natura i de specificul ei) de tip: competitiv, necompetitiv i alosteric. Inhibiia competitiv rezult dintr-o competiie (pentru ocuparea situsului activ al enzimei), ntre substrat i inhibitorul care are o structur molecular asemntoare cu a substratului. Deoarece o parte din enzim se combin cu inhibitorul, se micoreaz cantitatea de enzim care se combin cu substratul i scade astfel viteza de reacie. Influena inhibitorului se poate micora prin mrirea concentraiei substratului. Exemple de inhibiie competitiv: acidul malonic HOOC-CH2-COOH, care prezint analogie structural cu acidul succinic HOOC-CH2-CH2-COOH, poate fi inhibitor competitiv n reacia de dehidrogenare a acestuia cu succinatdehidrogenaza (reacie din ciclul Krebs):

n afar de acidul malonic, i ali acizi dibazici (acidul oxalic, acidul oxalilacetic, acidul pirofosforic) pot fi inhibitori competitivi ai succinatdehidrogenazei. Inhibiia competitiv se produce i n cazul vitaminelor de ctre antivitamine, hormoniantihormoni, enzime-antienzime. Inhibiia necompetitiv se caracterizeaz prin faptul c inhibitorul nu are o structur asemntoare cu substratul. n inhibiia necompetitiv, inhibitorul reacioneaz

cu enzima, cu complexul enzim-substrat i foarte rar cu substratul, formnd complexe inactive enzim-inhibitor (EI), sau enzim-substrat-inhibitor (ESI). Prin formarea acestor complexe inactive (EI, ESI), care nu conduc la formare de produs de reacie (P), viteza reaciei enzimatice este micorat, deoarece chiar dac se mrete concentraia substratului (S), inhibitorul nu poate fi nlturat din complexul EI.

Inhibiia necompetitiv se poate realiza n mai multe moduri: Inhibiia prin blocarea sau transformarea grupelor funcionale tiolice (-SH), centrii activi ai enzimelor, prin reacii cu metale grele (Hg, Pb, Ag, As etc.) cu formare de mercaptide, prin reacii de oxidare sau reacii de alchilare. Inhibiia prin blocarea metalului din componena enzimei sau a activatorilor din mediul de reacie. De exemplu, fluorurile i oxidanii extrag ionii de Mg2+ i de Ca2+ din molecula enzimei, iar cianurile, H2S i CO scot fierul din enzimele feroporfirinice. Inhibiia prin combinarea inhibitorului cu substratul se datoreaz scderii concentraiei substratului. Tipul de inhibiie se poate determina dac se menine constant concentraia inhibitorului i se modific concentraia substratului. Dac se constat creterea vitezei de reacie cu creterea concentraiei substratului, are loc o inhibiie competitiv, n caz contrar inhibiia este necompetitiv. Inhibarea enzimelor se produce i prin agitare ndelungat, sub aciunea diferitelor radiaii ionizante (UV, X etc.), la presiuni ridicate i sub influena substanelor care determin precipitarea proteinelor (acid tricloracetic, tanin etc.). Sisteme multienzimatice n organism, alturi de enzimele bine individualizate, cu structur specific, care prezint specificitate de substrat i de aciune, sunt prezente i sisteme enzimatice sau complexe multienzimatice constituite din dou sau mai multe enzime, care catalizeaz reacii succesive sau cuplate, a cror aciune catalitic este interdependent. Reaciile succesive se pot reda prin urmtoarea schem de reacii:

Enzimele E1, E2, E3, care acioneaz asupra substraturilor A, B, C, sunt dependente funcional, se intercondiioneaz. Produsul de reacie obinut prin aciunea enzimei E 1 formeaz substratul de aciune pentru enzima E2, iar asupra produsului su de reacie va aciona enzima E3 etc. Interdependena funcional a sistemelor enzimatice se bazeaz pe un suport morfologic comun, respectiv, enzimele au o distribuie spaial dependent de structura organitelor celulare. Un asemenea sistem multienzimatic este cel din mitocondrii, care catalizeaz reaciile care decurg n procesul de respiraie, sistemul format din enzimele participante

la biosinteza i biodegradarea acizilor grai, sistemul multienzimatic format din cinci componente: hexakinaza, izomeraza, fosfohexokinaza, aldolaza, glicofosfodehidrogenaza, care acioneaz n metabolismul glucidic, n procesul glicolizei etc. Enzimele alosterice (efectul alosteric) Enzimele alosterice sunt constituite din mai multe uniti proteice, care pe lng situsul catalitic, mai posed i un situs alosteric la care se poate lega efectorul alosteric (activator sau inhibitor). Controlul alosteric al enzimelor este foarte important n reglarea metabolismului. Prefixul alo se refer la existena pe moleculele enzimelor a unuia sau mai multor centrii de legtur (situs alosteric), alii dect cei ai situsului activ, de care se leag efectorii alosterici, modificnd structura spaial a enzimei. Pentru o concentraie de substrat dat, un efector pozitiv crete activitatea enzimatic, cnd se leag la centrul alosteric, pe cnd un efector negativ scade activitatea enzimatic. O enzim poate, datorit unui efector alosteric, s se modifice att de mult, nct s nu mai poat cataliza o reacie dect n prezena activatorului alosteric (efectul vitezei maxime). Un exemplu l constituie piruvatcarboxilaza care este practic inactiv n absena efectorului acetilcoenzima A. Se poate concluziona c, n general, un efector alosteric stabilizeaz o anumit conformaie a unei enzime (fie ea cea activ sau cea inactiv). Inhibiia alosteric are o importan fiziologic deosebit i se desfoar prin mecanism de inhibiie feed-back sau retroinhibiie), aflat sub control genetic. De exemplu, la biosinteza ferporfirinelor sau a colesterolului, produsul final al reaciei enzimatice acioneaz ca inhibitor alosteric asupra produsului de la nceputul lanului de reacii. Creterea concentraiei lui stopeaz practic reacia; dac produsul este utilizat n ntregime, sinteza se reia, deoarece efectul alosteric este reversibil. Enzimele alosterice reflect capacitatea organismelor vii, vegetale i animale, de a coordona activitile lor celulare, astfel nct s se realizeaz un echilibru ntre procesele anabolice i catabolice eseniale pentru via. Vitamine: A, D, K, E, F, B 1, B2, PP, B6, B12, C, acidul pantotenic, acizii folici, biotina (structur, forme biologic active, rol) Vitaminele, alturi de enzime i hormoni se gsesc n organism n cantitate mic i contribuie la biocataliza i reglarea proceselor metabolice, prezena lor fiind esenial pentru existena organismelor vegetale i animale. Vitaminele au n organism un rol funcional important, de factori coenzimatici, deoarece un numr nsemnat de vitamine (mai ales dintre cele hidrosolubile) sunt coenzime, iar altele ndeplinesc rolul de activatori enzimatici. Unele vitamine sunt constituente ale unor importante sisteme de oxido-reducere, implicate n procesele metabolice ale glucidelor, lipidelor i protidelor, regleaz potenialul redox celular, contribuie la transportul hidrogenului pe cale neenzimatic (vitaminele C, E, K etc.). Prima vitamin a fost descoperit de Funk (1911), care a izolat din trele de orez o substan capabil s vindece boala beri-beri (vitamina B 1), pe care a numit-o vitamin (amin vital). Vitaminele sunt rspndite n forme direct asimilabile n: frunze, fructe, semine (mai ales n stare de germinare), polen, drojdie de bere, ou, carne, lapte; alte vitamine se

gsesc n compui chimici cu structur premergtoare vitaminelor (provitamine) care acioneaz c vitamine numai n urma unor transformri chimice. De exemplu, vitaminele A rezult din provitaminele caroteni, vitamina D2 din provitamina ergosterol. Se cunosc i compui naturali, care fr s fie vitamine, manifest aciune similar lor, i poart numele de substane vitagene, cum ar fi: diferii aminoacizi eseniali, acizi grai eseniali, colina, betaina etc.). Pe de alt parte sunt cunoscui i analogi structurali ai vitaminelor, dar cu aciune antagonic, care anihileaz total sau parial aciunea vitaminelor, substane denumite antivitamine. Vitaminele sunt substane organice care se gsesc n cantiti mici n alimente i sunt indispensabile pentru creterea i dezvoltarea normal a organismelor. Vitaminele sunt biosintetizate preponderent de organismele vegetale i numai n mic msur i de cele animale, care preiau vitaminele din hran, fie n stare liber, fie sub form de provitamine. Lipsa (carena) sau insuficiena vitaminelor n organism determin tulburri metabolice i apariia unor boli careniale cunoscute sub numele de hipovitaminoze sau avitaminoze. Hipervitaminoza este mai rar i se instaleaz doar n cazul unei dozri necorespunztoare a vitaminelor (mai ales a celor liposolubile), n vitaminoterapie. Sub aspect chimic, vitaminele sunt substane micromoleculare cu structur chimic foarte heterogen. Ca element comun se poate semnala prezena unor grupri funcionale esterificabile n molecula lor. n prezent, se poate sintetiza majoritatea vitaminelor cunoscute, care se utilizeaz n medicin ca factori profilactici i curativi. Nomenclatur i clasificare Denumirea de vitamine (amine vitale) atribuit de Funk acestei grupe de substane se menine i n prezent, dei unele vitamine nu conin n molecula lor azot. Nomenclatura vitaminelor se poate stabili dup trei criterii: nomenclatura veche; rolul fiziologic; structura chimic. Conform vechii nomenclaturi, vitaminele continu s se denumeasc i n prezent cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F etc.). n cadrul aceleiai clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor (A1, A2, B1, B2, B6, D2, D3 etc.) Dup rolul fiziologic ndeplinit n organism, vitaminele se denumesc: vitamina antixeroftalmic (vitamina A), vitamina antiscorbutic (vitamina C), vitamina antirahitic (vitamina D) etc. Dup structura chimic se denumesc: tiamina (vitamina B1), riboflavina (vitamina B2), acid ascorbic (vitamina C), piridoxina (vitamina B6) etc. Deoarece, datorit structurii lor heterogene, nu exist un criteriu structural de clasificare a vitaminelor, se recurge la clasificarea vitaminelor pe baza solubilitii lor: vitamine liposolubile, insolubile n ap, solubile n solveni organici, grsimi; vitamine hidrosolubile, solubile n ap, insolubile n solveni organici. Vitaminele liposolubile

Vitaminele liposolubile sunt n cea mai mare parte substane termostabile, rezistente fa de aciunea acizilor i bazelor i care pot fi depozitate n organism, i utilizate ulterior, n cazul n care cantitatea lor n alimente este mai mare dect cea necesar. Din categoria vitaminelor liposolubile fac parte vitaminele: A, D, E, K. Vitaminele A Vitaminele A sunt din punct de vedere al structurii chimice alcooli primari nesaturai, care conin n molecul un nucleu -iononic i o caten cu duble legturi conjugate, pe care sunt grefai cinci radicali metil. Vitaminele A sunt biointetizate numai de ctre plante, sub form de provitamine cu structur carotenoidic, n organismele animale fiind scindate hidrolitic, sub influena enzimei carotenaz. Surse de vitamine A sunt: ficatul, glbenuul de ou, laptele, untul, precum i salata, spanacul, ceapa verde, vegetale de culoare galben-portocalie (morcovi, tomate). Carotenii sunt sintetizai de toate plantele, cu excepia plantelor parazite i saprofite. Cele mai importante provitamine A sunt: -carotenul, -carotenul, -carotenul i criptoxantina. -Carotenul este cel mai bine reprezentat n masa carotenoizilor separai din frunzele plantelor, unde nsoete clorofilele. Vitamina A1 (retinol, vitamina antixeroftalmic, antiinfecioas, vitamina creterii) se formeaz n organism prin scindarea oxidativ a carotenilor care conin cel puin un ciclu -iononic. Din -caroten, principala provitamin A, se obin dou molecule de vitamin A 1, pe cnd din restul carotenilor (care conin un singur inel -iononic), se obine numai cte o molecul de vitamin A1. Scderea coninutului de proteine din organism mpiedic transformarea provitaminelor n vitamin. Se presupune c n faza primar produsul oxidrii este o aldehid a vitaminei A (retinalul), care este redus la alcoolul corespunztor, denumit retinol sau vitamina A1. Retinolul poate fi esterificat i depozitat n ficat sub form de ester retinol palmitat. Este probabil ca forma activ a vitaminei A s fie forma acid, denumit acid retinoic. Funcia specific a vitaminei n procesul vederii este ndeplinit de forma aldehidic a vitaminei A1, denumit retinal. Vitamina A2 (care se gsete frecvent n petii de ap dulce) are n inelul -iononic dou duble legturi i se mai numete dehidroretinol.

Conversia carotenilor la retinol este sub 100%, aa nct coninutul n vitamina A al diferitelor alimente este exprimat sub form de echivaleni de retinol (1 RE = 1 mg retinol, 6 mg -caroten i 12 mg alte carotenoide). Rolul biochimic al vitaminelor A este foarte complex: -carotenul are un rol antioxidant pronunat, reducnd riscul formelor de cancer, iniiate de ctre radicalii liberi i ali oxidani puternici; retinolul i acidul retinoic, convertii n organism n retinil fosfat sunt implicai n sinteza unor glicoproteine i mucoplizaharide care au aciune protectoare asupra esuturilor epiteliale, prevenind keratinizarea lor, proces care favorizeaz, prin predispoziia la fisuri, instalarea infeciilor microbiene; retinolul i acidul retinoic stimuleaz eritropoieza (formarea globulelor roii) prin participarea la biosinteza proteinelor transportoare de fier; forma aldehidic a vitaminelor A (cis-retinalul) este legat reversibil de proteinele vederii (opsina i rodopsina). Lumina iniiaz n retin schimbri biochimice complexe, cu generarea unui impuls nervos datorat transformrii cis-retinalului n trans-retinal i disocierea de pe proteina vederii (rodopsina). Regenerarea pigmenilor vizuali necesit izomerizarea retinolului n forma cis. Hemeralopia nocturn (pierderea acuitii vizuale pe timp de noapte) este un simpton al deficienei n vitamina A, forma sever conducnd la keratinizarea corneei (xeroftalmie). Hipervitaminoza A (peste 50 000 RE/zi) conduce la acumularea ei n ficat, cu apariia unor efecte toxice (mrirea volumului ficatului, splinei, dermatite etc.). Vitaminele D Vitaminele D (calciferoli, vitamine antirahitice), dintre care cele mai importante sunt: vitaminele D2 i D3 pot fi considerate datorit aciunii biochimice, mai degrab hormoni dect vitamine. n natur se gsesc att libere ct i sub form de provitamine (steroli). n prezent se cunosc ase vitamine D (notate de la D2 la D7), care pot fi obinute din diferite provitamine. Toate vitaminele D sunt nrudite prin structura chimic de sterol, pe care sunt grefate; o grup hidroxil la C3, un ciclu deschis (B) cu trei legturi duble conjugate, un nucleu indanic i o caten lateral caracteristic fiecrei vitamine. Catenele laterale se deosebesc ntre ele prin numrul atomilor de carbon i prin prezena sau absena unei duble legturi. Transformarea sterolilor n vitamine D se face sub aciunea energiei solare, a radiaiilor ultraviolete, printr-un proces fotochimic cu consum de energie. Din ergosterol, sub influena radiaiilor UV, se formeaz ca produs intermediar lumisterol, i apoi tahisterol i ergocalciferol (vitamina D2).

Colecalciferolul (vitamina D3) este produs n piele prin iradierea cu raze UV a 7dehidrocolesterolului, provenit din colesterolul preluat n organism prin alimentaie.

Atta timp ct corpul este expus luminii solare nu se impune suplimentarea vitaminei D. Cea mai bun surs de vitamine D o constituie petii de ap srat (sardine, heringi, somoni), ficatul, glbenuul de ou, laptele, untul, drojdia de bere. Vitaminele D se exprim sub form de mg de colecalciferol (1 mg colecalciferol sau de ergocalciferol = 40 UI). Aciunea biochimic: vitaminele D regleaz absorbia intestinal a calciului i fosforului. Nivelele ridicate ale calciului i fosforului seric cresc viteza de mineralizare a oaselor (favorizeaz depunerea de calciu n sistemul osos). Cnd n organism, nivelul calciului i fosforului sunt sczute se produce demineralizarea oaselor pentru a menine nivelul seric normal de calciu i fosfor. Simptomele n cazul deficienei de vitamine D sunt rahitismul (la copii) i osteomalacia (la aduli). Hipervitaminoza (hipercalciurie) se manifest prin formarea calculilor renali, hepatici. Vitaminele D sunt stabile n absena oxigenului i a luminii (pot fi stabilizate cu antioxidani, de exemplu, cu tocoferoli. Vitaminele E (tocoferoli) Vitaminele E se mai numesc tocoferoli (tokos = natere; fero = a purta), vitaminele antisterilitii sau vitaminele de reproducere. Ele sunt sintetizate numai de plante i se gsesc n cantitate mare n plantele verzi (salat, legume), germenii cerealelor, uleiuri vegetale, esuturi de organe animale (ficat, rinichi, muchi), ou, lapte. Din punct de vedere chimic, vitaminele E reprezint un amestec de compui chimici nrudii care au la baz tocolul, format dintr-un nucleu benzopiranic (cromanic) pe care sunt grefate o grup hidroxil la C 6, o caten lateral derivat din fitol i radicali metil n diferite poziii (n funcie de reprezentant: , , , , etc.).

Tocoferolii sunt substane uleioase, termostabile, optic active, oxidabile uor n prezena oxigenului din aer. Prin transformarea reversibil a hidroxilului de la C 6 n grupare cetonic, vitaminele E funcioneaz n organism ca sisteme redox. Pe aceast proprietate se bazeaz rolul lor antioxidant, protectori ai altor substane uor oxidabile (vitaminele: A, D, C, E, a biotinei, carotenilor, acizilor grai etc.). Datorit caracterului lipofilic, se acumuleaz n lipoproteine, n membranele celulare i depozitele de grsimi, unde reacioneaz rapid cu O 2 i radicalii liberi, protejndu-le de reacii de oxidare i asigurnd o absorbie mai bun a grsimilor. Vitaminele E joac rol n respiraia celular (stabiliznd coenzima Q sau transfernd electroni pe aceasta) i n sinteza hemoglobinei. Favorizeaz reaciile de fosforilare i formarea compuilor macroergici. Fiind implicat n reducerea colesterolului seric, joac rol benefic n controlul afeciunilor cardiace (conform cercetrilor recente, o suplimentare a dietei cu 100 mg/zi de vitamina E, reduce riscul de infarct). Particip la diferite sisteme enzimatice, stimuleaz ritmul de cretere i protejeaz organismul de infecii. Fiind o vitamin liposolubil, ar putea avea un potenial toxic, care ns nu a fost pus pn acum n eviden (este cea mai puin toxic dintre vitaminele liposolubile). Vitaminele K Vitaminele K se mai numesc vitamine antihemoragice sau vitaminele coagulrii, menaftone, filochinone. Vitaminele K sunt sintetizate numai de plante (din fitol, component a clorofilei) i microorganismele din tubul digestiv al animalelor. Sunt rspndite n cantitate mare n frunzele de lucern, trifoi, spanac, soia, varz, cloroplaste i n fina de pete. Din punct de vedere chimic sunt derivai ai 2-metil-para-naftochinonei, pe catena creia se gsete la C3 o grup metil, iar la C2 o caten lateral care difer de la o vitamin la alta.

Vitamina K1 (R = radical fitil) este rspndit n plantele verzi, iar vitamina K2 (R = radical farnesil) este biosintetizat de bacteriile intestinale. Particip activ la procesele de oxidare celular i la procesele de fosforilare oxidativ. n organismele vegetale, vitaminele K au un rol important n procesele de oxido-reducere, n procesele de fosforilare i n respiraia tisular. Datorit reaciei reversibile dintre forma oxidat i forma redus, vitaminele K asigur transportul atomilor de hidrogen de la un substrat la altul, pe cale neenzimatic.

Vitaminele K determin coagularea sngelui prin transformarea fibrinogenului n fibrin. Carena de vitamine K conduce la creterea timpului de coagulare a sngelui i poate fi un factor favorizant al osteoporozei. Deoarece vitaminele K sunt sintetizate de bacteriile din intestine, deficienele sunt rare, dei recent s-a descoperit faptul c vitaminele K sintetizate intestinal nu sunt absorbite total. Deficiena de vitamine K a fost semnalat n cazul malabsorbiei grsimilor ca i dup tratamentele ndelungate cu antibiotice, care pot distruge vitaminele K sintetizate intestinal. Vitaminele F Vitaminele F se mai numesc vitamine antidermatitice, deoarece n lipsa lor apar tulburri metabolice la nivelul pielii. Vitaminle F sunt formate dintr-un amestec de acizi grai eseniali, care conin mai multe duble legturi n molecul i care sunt rspndii n organismele vegetale (n special uleiuri vegetale) i nu sunt biosintetizai de animale. Dintre acetia cei mai importani sunt acidul linolenic i acidul arahidonic. Administrate omului, vitaminele F contribuie la procesul de vindecare a unor dermatite. Vitaminele F sunt implicate n procesul de biosintez a lipidelor complexe. Vitaminele hidrosolubile Vitaminele hidrosolubile sunt substane foarte diferite din punct de vedere structural, reprezentate de vitaminele din aa-numitul complex B (B 1, B2, B6, B12 etc.), vitaminele PP, vitamina C, acidul lipoic, acidul pantotenic, acidul folic, vitaminele P etc. Ele difer fa de vitaminele liposolubile n multe aspecte importante, astfel ele sunt solubile n ap i insolubile n solveni organici, sunt mai termolabile, dar mai fotostabile, stabile n mediu acid, dar instabile n mediu bazic etc. Multe dintre vitaminele hidrosolubile sunt rapid eliminate, (de aceea hipervitaminozele sunt rare), iar carenele apar relativ rapid n cazul unei diete srace n aceste vitamine. Deoarece vitaminele hidrosolubile sunt coenzime ale multor enzime cu rol important n metabolism, sunt implicate n etapele generatoare de energie sau n hematopoez. De obicei, ele particip n att de multe reacii biochimice nct este imposibil de stabilit exact cauza biochimic a unui simptom anumit. Totui, se poate generaliza faptul c, datorit rolului important jucat de aceste vitamine n metabolismul energetic, deficienele se observ prima dat n esuturile cu cretere rapid. Simptomele tipice

includ: dermatite, glosite (umflarea limbii), diaree, depresii, pierderea coordonrii micrii. Vitamina B1 Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina anti beri-beri) este larg rspndit n regnul vegetal n seminele cerealelor i leguminoaselor, n cojile de orez, frunze, flori, polen, drojdie de bere etc. Din punct de vedere chimic, este constituit dintr-un nucleu pirimidinic i unul tiazolic, legate printr-un radical metilen.

Sub form de clorhidrat, este o substan solid, cristalin, solubil n ap i insolubil n solveni organici. Este distrus la fierbere i sub aciunea razelor ultraviolete. Tiamina este rapid transformat prin fosforilare n coenzima tiaminpirofosfat (TPP), care este implicat n: metabolismul cii pentozofosfat (singura surs de biosintez a ribozei necesar sintezei acizilor nucleici i sursa major de NADPH pentru biosinteza acizilor grai), decarboxilarea cetoacizilor etc. Avitaminoza, se manifest la om prin tulburri ale sistemului nervos, iritabilitate, oboseal, depresie, tulburri gastro-intestinale, simptome neuromusculare asociate cu tulburri cardiace (boala beri-beri). Necesarul de tiamin este proporional cu coninutul caloric al dietei (1,0-1,5 mg/zi) i poate fi mrit n cazul excesului de carbohidrai sau al creterii vitezei metabolice (datorit febrei, traumatismelor, graviditii). Vitamina B1 stimuleaz creterea esuturilor i a rdcinilor plantelor cultivate n soluii artificiale. Vitamina B2 Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina), este sintetizat n plante, bacteriile de fermentaie anaerob i drojdia de bere. Din punct de vedere al structurii chimice este format dintr-un nucleu izoaloxazinic metilat (care confer formei oxidate o culoare galben-verzuie), pe care este grefat un radical ribitil, provenit de la pentaalcoolul ribitol.

Vitamina B2 este sensibil la aciunea luminii, care n mediu bazic o transform n compui fr activitate vitaminic. Vitamina B2 prezint n organism rol complex. Ea intr n constituia enzimelor dehidrogenaze FMN i FAD, implicate n reaciile de oxidoreducere din metabolism, deoarece poate fixa reversibil atomi de hidrogen. Stimuleaz creterea organismelor tinere i particip alturi de vitamina A n procesul vederii. Alimentele bogate n riboflavin sunt: laptele, carnea, oule, cerealele. Doza recomandat este de 1,2-1,7 mg /zi pentru un adult (mai mare n cazul alcoolicilor i a hipotiroidismului). Simptomele caracteristice deficienei de riboflavin se manifest prin: dermatite, cderea prului, glosit, slbirea rezistenei la infecii. Vitaminele B6 Vitaminele B6 (adermine, piridoxol, piridoxal, piridoxamina) sunt rspndite n: semine de cereale, drojdie de bere, unt, carne, lapte, ou. Din punct de vedere structural sunt derivai ai 2-metilpiridinei, care apar de obicei mpreun, i se pot transforma una n alta.

Prin fosforilarea piridoxalului i a piridoxaminei se obin coenzimele piridoxalfosfat i piridoxaminofosfat, care biocatalizeaz decarboxilarea i transaminarea aminoacizilor.

Piridoxalfosfatul este necesar sintezei neurotransmitorului serotonina i a sfingolipidelor necesare formrii mielinei. Vitaminele B6 constituie factori de cretere pentru unele microorganisme. Carena n vitamine B6 produce la om tulburri nervoase, iritabilitate, depresii, insomnii, astenie. Necesarul de vitamine B6, pentru un organism adult este proporional cu coninutul proteic al dietei (pentru 100 g proteine/zi sunt necesare 1,4-2,0 mg/zi). Vitamina B12 Vitamina B12 (cianocobamida) este puin rspndit n regnul vegetal. n organismele animale se gsete n ficat, rinichi, snge, lapte, reprezentnd factorul absolut necesar creterii unor microorganisme. Vitamina B 12 este indispensabil pentru viaa organismelor vegetale i animale, fiind implicat n procesul de cretere, hematopoez i buna funcionare a celulei nervoase. Din punct de vedere a structurii chimice, vitamina B12 este format dintr-un nucleu porfirinic care conine central un atom de cobalt i o grup cian, grupe metilice i amidice legate de nucleele pirolice, un nucleu dimetilbenzoimidazolic, riboz, acid fosforic i alcool izopropilic. Vitamina B12 este o substan cristalin, de culoare roie, solubil n ap, insolubil n solveni organici. Ea stimuleaz biosinteza nucleoproteidelor i este un factor antianemic. In avitaminoz, se ntrerupe diviziunea celular i se produce anemia pernicioas. Deoarece este larg rspndit n alimentele de origine animal, iar ficatul pstreaz timp de 6 ani suplimentul de vitamina B12, deficienele sunt rare (la persoane n vrst i la cele vegetariene). Vitamina PP Vitamina PP (niacina, nicotinamida, pelagropreventiv) este rspndit n embrioni de gru, tre, alune, drojdie de bere, lapte, carne (mai puin n porumb, cartofi). Din punct de vedere structural, niacina (nicotinamida) este amida acidului nicotinic, component a coenzimelor oxidoreductaze anaerobe NAD i NADP, implicate n reacii redox prin transfer de atomi de hidrogen de la un substrat la altul, n condiii anaerobe.

Niacina poate fi sintetizat din aminoacidul triptofan (1 mg de niacina din 60 mg de triptofan), dar biosinteza are loc numai dup ce necesarul organismului n triptofan a fost asigurat i cu aportul altor vitamine din complexul B. Carena pronunat conduce la boala numita pelagra (pella agra = piele groas) sau boala celor trei afeciuni cu "d": dermatit, diaree i demen). Simptomele neurologice sunt asociate cu degenerarea esutului nervos. Necesarul pentru un adult este de: 13-19 mg/zi de niacin. Acidul folic (vitamina B9) Aceast vitamin este prezent n frunzele plantelor verzi (spanac, salat), fructe verzi, drojdie de bere, carne, lapte, ou. Din punct de vedere chimic este acidul pteroilglutamic, constituit din acid pteridinic, rest de acid p-aminobenzoic i acid glutamic.

Acidul folic ndeplinete rol de coenzim n biosinteza aminoacizilor (colina, serina, glicina), a bazelor azotate purinice, a nucleotidei dTMP. Cel mai pronunat efect al deficienei este inhibarea sintezei ADN datorit lipsei de purine i dAMP, ceea ce cauzeaz forme grave de anemie. Acidul paraaminobenzoic (PAB) Acidul paraaminobenzoic (PAB) se numete i vitamina H i este rspndit att n organismele vegetale ct i n cele animale. Este un factor de cretere pentru numeroase microorganisme. Este sintetizat de flora intestinal n cantiti suficiente pentru om. PAB este component a acidului folic i a coenzimei tirozinaza. Are o aciune antiinfecioas general, previne depigmentarea pielei i a prului.

Acidul lipoic Acidul lipoic (tioctic) este prezent n plantele verzi, sub forma de lipotiamidpirofosfat, coenzim participant la carboxilarea acidului piruvic (metabolismul glucidic). Trebuie evideniat de asemenea rolul de acceptor de atomi de hidrogen n prima faz a fotosintezei i de activator al radicalului metil.

Acidul pangamic Acidul pangamic (vitamina B15, D-gluconodimetilaminoacetat) a fost pus n eviden n organisme vegetale, smburi de caise, plantule de orez, levuri, sngele de bovine etc. Acidul pangamic este un compus sintetizat n organism din componente care sunt produse normale ale metabolismului: acidul D-gluconic i dimetilglicina. Pe cale sintetic au fost obinui i derivai ai vitaminei B 15 care conin n molecul 4, 8 i 12 grupe metil.

Acidul pangamic intervine n procesele de metilare i transmetilare, datorit grupelor metil, labile, pe care le conine. Este implicat n biosinteza unor substane biologic-active (donor de grupe metil), cum ar fi: metionina, colina, creatinina, adrenalina, metionina, ARN, hormoni steroizi, n activitatea respiratorie a celulei i procesele de detoxifiere. Acidul pangamic este un factor lipotrop, fiind utilizat la vindecarea hepatitei i tratamentul cirozelor hepatice. Inozita Inozita (inozitolul, Bios I) sub forma izomerului mezoinozitol (hexahidroxiciclohexan) este un poliol ciclic, rspndit n toate esuturile vegetale (frunze, rdcini, polen) i animale, sub form liber sau ca ester fosforic (acidul fitinic), ca atare, sau sub forma srurilor de calciu:

Acidul fitinic este principala surs de fosfor din semine. In timpul germinrii se elibereaz prin hidroliz enzimatic: ioni de calciu, acid fosforic i final mezoinozitol liber. n organismele animale (nu i n cel uman) inozita este factor lipotrop, prentmpin fixarea grsimilor). Aceeai aciune manifest i colina. Biotina Biotina (vitamina H, Bios II) este prezent n: drojdie de bere, muguri de plante, ou, alune, ciocolat. Se gsete liber sau combinat cu proteine, peptide, aminoacizi. Se cunosc dou biotine: -biotina i -biotina. Ambele au o structur biciclic, rezultat prin condensarea formal a unui nucleu tetrahidroimidazolic cu unul tiofenic, avnd drept caten lateral un rest de acid valerianic sau izovalerianic.

Biotina constituie gruparea prostetic a unor enzime, de exemplu a piruvatcarboxilazei implicat n reacii de carboxilare a cetoacizilor (sinteza acidului oxalilacetic din ciclul Krebs), a acetil-coenzimei A, (biosinteza acizilor grai) i a propionil-coenzimei A (biosinteza aminoacizilor). Biotina stimuleaz creterea esuturilor merismatice prin intensificarea diviziunii celulare. Biotina poate fi sintetizat de bacteriile intestinale. Avitaminoza se manifest prin descuamarea pielei, cderea prului, lipsa poftei de mncare, oboseal etc. Acidul pantotenic Acidul pantotenic (Bios III) este rspndit n toate organismele vegetale i animale. n cantitate mare se afl n lptiorul de matc, fasole, soia, drojdia de bere etc. Acidul pantotenic este format din -alanin i acid ,-dihidroxi--dimetilbutiric.

Acidul pantotenic este o substan uleioas, de culoare galben, solubil n ap i sensibil la aciunea oxidanilor n mediu bazic. Intr n structura coenzimei A, implicat n metabolismul glucidic i lipidic. Este un factor de cretere pentru numeroase microorganisme i factor de stimulare a metabolismul celular. Cu toat importana acestor reacii, nu exist deficit de acid pantotenic, deoarece acesta este foarte rspndit (panthotem = peste tot) n alimentele de origine vegetal i

animal, iar simptomele deficienei sunt vagi, asemntoare, n general, deficienei de vitamine B. Vitamina C (acidul ascorbic) Vitamina C (acidul ascorbic) este una dintre vitaminele cele mai rspndite n regnul vegetal n fructe de ctin, mce, coarne, coacze, mere, citrice etc.), att n stare liber ct i asociat cu proteinele sub forma de ascorbinogen. Din punct de vedere al structurii chimice este lactona unui acid cetohexonic, acidul 2,3-endiol-L-gulonic.

Datorit structurii endiolice, acidul ascorbic aparine sistemelor redox biochimice; el poate, prin oxidare, trece reversibil n acid dehidroascorbic. Este un activator general al metabolismului celular fiind implicat n sinteza protocolagenului i deci n meninerea strii de sntate a esuturilor, n vindecarea rnilor, n combaterea fragilitii capilare. Rolul sau reductor (enzimatic) se manifest n absorbia fierului n stomac (prin reducerea Fe3+ la Fe2+ ) precum i la protejarea altor vitamine (A, E, D) fa de procesul de oxidare. Rolul su important de antioxidant biologic recomand vitamina C, alturi de caroten n dieta preventiv a cancerului. Este necesar un aport continuu de vitamina C (60 mg/zi), deoarece organismul uman nu sintetizeaz i nu acumuleaz aceast vitamin, care este sensibil la lumin, temperatur, O2 din aer, contactul cu metalele (Fe, Cu). Avitaminoza se manifest sub forma bolii numit scorbut (anemie pronunat, hemoragii, osteoporoz). Vitaminele P Vitaminele P (citrine, bioflavonoide, vitaminele permeabilitii) se gsesc n cantiti apreciabile n citrice, ardei etc. Sunt substane cu activitate vitaminic, cu rol asupra pereilor vaselor capilare. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de glicozide (conin o component glucidic i un aglicon). Agliconii sunt reprezentai de: pigmeni din clasa flavonelor reprezentai de: hesperitin, rutin, quercetin. Prin oxidare formeaz flavochinone, funcionnd ca sisteme redox. Acioneaz sinergic cu vitamina C n prevenirea i combaterea scorbutului, mresc tonusul miocardului, mresc rezistena la rupere a vaselor sanguine, scad tensiunea arterial.

Antivitamine Antivitaminele sunt substane cu structur chimic asemntoare vitaminelor, dar cu aciune opus acestora. Diferena de comportare este consecina diferenelor structurale, chiar dac acestea nu sunt mari. Antivitaminele prezint n general o structur molecular asemntoare vitaminelor, sau cu unele fragmente din molecula lor. Efectul antivitaminic se explic prin afectarea activitii enzimatice, datorit modificrii structurii enzimei prin nlocuirea coenzimei (vitaminei) cu antivitamina corespunztoare, sau prin inhibiie competitiv a aciunii biocatalitice enzimatice de ctre noua structur a antivitaminei. In prezent se cunosc numeroase antivitamine care au o structur analoag riboflavinei, piridoxinei, tiaminei, biotinei, acidului foilc, precum i vitaminelor K i E. Se cunosc de asemenea, n afar de antivitamine, substane cu au o structur chimic diferit mult de cea a vitaminelor, de natur proteic, care au proprietatea de a se combina cu vitaminele, anihilndu-le astfel activitatea vitaminic. De exemplu, n albuul de ou s-a identificat proteina avidina, care se combin cu biotina, anihilndu-i activitatea vitaminic. Aciunea antivitaminelor se explic prin perturbarea unor procese metabolice care sunt stimulate de aciunea vitaminelor. n tabloul sintetic de mai jos, sunt prezentate n paralel, structurile unor vitamine i cele ale antivitaminelor corespunztoare.

Integrarea cilor metabolice i reglarea hormonal. Organizarea sistemului endocrin. Receptorii hormonali. Modificri n efort.

Caile metabolice majore. Punctele cheie de jonctiune. Destinul metabolic al biomoleculelor Biochimia organelor -Creier -Muchischeletic -Muchicardiac -Rinichi -Ficat Reglarea hormonala a metabolismului Interelaiile metabolice n diferite stri -postprandial -interprandialade post -de nfometare Cile metabolice majore

Ficatul reprezint centrul metabolic (este singurul organ n care se desfoar toate cile metabolice majore). Punctele cheie de jonciune sunt: -glucozo-6-fosfatul -piruvatul -acetil-CoA.

Destinul metabolic al biomoleculelor Fiecare clasa de biomolecule are un destin alternativ n funcie de starea metabolic a organismului. Destinul glucozei Intracelular se transform n glucozo-6-fosfat (Glc-6-P) Numai ficatul (rinichiul) posed glucozo-6-fosfataza Glc-6P poate fi -oxidat pentru a produce ATP i echivaleni reductori -oxidat pentru a genera NADPH i ribozo-5-fosfat

-depozitat (cnd este n exces) sub form de glicogen -convertit n acetil-CoA i apoi n acizi grai. Destinul acizilor grai Intracelular (citoplasm) sunt activai (formnd acil-CoA) Acil-CoA poate fi -oxidat la acetil-CoA i echivaleni reductori -convertit n corpi cetonici (combustibili extrahepatici) -transformat n acizi mono-i polinesaturai -depozitat (excesul) sub forma de TG n esutul adipos Sunt precursori ai : -eicosanoidelor -colesterolului i derivailor lui (acizi biliari, hormoni steroizi). Destinul amino acizilor Sub form de aminoacil-ARNt sunt utilizai pentru sinteza enzimelor, transportorilor i a altor proteine utile Sunt precursori ai : -hormonilor peptidici (ex. insulin, glucagon) -catecolaminelor -neuromediatorilor -hemului -bazelor azotate din nucleotide Pot fi catabolizai la acetil-CoA, piruvat sau intermediari ai ciclului Krebs pentru a fi oxidai complet (formnd CO2+ H2O). Creierul Consum preferenial glucoz (120g/zi) pentru obinerea energiei necesare: 70% pentru meninerea potenialului de membran i 30% pentru sinteza neuromediatorilor i a receptorilor. La o glicemie < 2,2mM ( KM GLUT3) devine disfuncional provocnd coma urmat de deces. Consumul de glucoz i O2 este constant indiferent de starea organismului Nu depoziteaz glucoz sau lipide n lipsa glucozei poate utiliza corpi cetonici (acizii grai nu pot depi bariera hemato-encefalic). Muchiul scheletic Se deosebete de creier prin faptul c: -necesarul de combustibil depinde de intensitatea activitii: -n repaus consum acizii grai ca i combustibil, respectiv 50% din O2. -n timpul contraciei consum glucoz ca surs de energie, respectiv > 90% din O2; n absena glucozei pot consuma corpi cetonici. -poate depozita glicogen (75% din total) care poate fi hidrolizat cnd glucoza nu este disponibil. Energia necesar pentru un sprint de 100m provine din ATP, fosfocreatin i glicoliza anaerob; dup 10sec de efort intens rezult o cretere a lactatului, care face s scad valoarea pH provocnd inhibiia PFK1 i scderea [ATP]; Energia necesar pentru susinerea unui efort de durat (maraton) provine din fosforilarea oxidativ (mai lent dect glicoliza) care menine ritmul de alergare mai lent pentru a rezista. Maratonitii antrenai au depozite mari de glicogen i consum cantiti egale de

acizi grai (corpi cetonici) i glucoz promovnd necesar cooperarea ficatului, muchiului i a esutului adipos. Muchiul scheletic n timpul maratonului

Muchiul cardiac Spre deosebire de muchiul scheletic, muchiul cardiac -este mai bogat n mitocondrii (50% din volumul celular) -funcioneaz numai n condiii aerobe (blocarea oxigenrii promoveaz infarctul miocardic) -nu depoziteaz glicogen -prefer acizi grai ca surs de energie -poate utiliza corpi cetonici i lactat n condiii de stress. esutul adipos Depoziteaz trigliceride (50-70% din rezerva energetic a corpului) Trigliceridele sunt continuu sintetizate i degradate. Cnd glicemia este sczut, glucagonul activeaz lipaza hormon sensibil promovnd hidroliza TG depozitate. glicerolul este exportat ctre ficat acizii grai sunt eliberai n circulaie

Cnd glicemia este mare, insulina faciliteaz preluarea glucozei din snge i resinteza TG din acizi grai care provin mai ales din TG exportate de ficat sub form de VLDL (lipoprotein lipaza este activat de insulin). Rinichiul Sarcina major a rinichiului este producerea urinei, vehicul al reziduurilor hidrosolubile. Compoziia final a urinei este realizat dup cteva cicluri de filtrare i reabsorbie (pentru a preveni pierderea substanelor utile) Energia necesar pentru aceast funcie este produs prin catabolizarea glucozei i a acizilor grai. n timpul inaniiei sintetizez glucoz prin gluconeogenez. Ficatul Este centrul metabolismului Menine nivelul glicemiei i regleaz concentraia metaboliilor din snge Cnd glicemia este mare sintetizeaz glicogen, acizi grai i TG (pe care le export sub form de VLDL) Interprandial sintetizeaz glucoz i corpi cetonici (pentru muchiul scheletic i cardiac) Sintetizeaz colesterol i acizi biliari Absoarbe majoritatea amino acizilor exogeni din snge pentru a sintetiza proteine Prefer acizii grai i -ceto acizii ca surs de energie Catabolizeaz amino acizi numai cnd sunt n exces. Ficatul ndeplinete funcia de tampon al glucozei prin : Glicogenogeneza Glicogenoliza Gluconeogeneza Glicoliza anaeroba si aeroba Transformarea glucozei in produsi neglucidici (AG, AA) Funcia de tampon este controlat de hormoni i aciunea sistemului nervos: Hipoglicemiani Parasimpatic Insulina Hiperglicemiani Simpatic Hormonii hipofizari Hormonii CSR Hormoniii tiroidieni Glucagon Cnd glicemia este crescut: Glucoza este transformat n glicogen (la persoanele cu afectare hepatic glicemia postprandial crete de 2-3 ori mai mult dect la normali) Cnd glicemia este sczut: Glicogenul este transformat n glucoz AA, glicerol sunt transformai n glucoz. Reglarea hormonal a metabolismului Adrenalina

Produs de medulo-suprarenal Este un derivat al tirozinei Pregtete organele periferice pentrua face fa la stres Glucagonul Secretat de celulele ale pancreasului Este un hormon peptidic Are efect hiperglicemiant Insulina Secretat de celulele ale pancreasului Este un hormon peptidic Are efect hipoglicemiant Cortizolul Semnalizeaz stresul (anxietate, frica, durere, infectie, hipoglicemie cronica) de lung durat Actioneaz asupra muschiului, ficatului si esutului adipos Altereaz metabolismul prin modificarea expresiei genelor enzimelor reglatoare provocnd : stimularea lipolizei (in tesutul adipos) proteoliza si exportul amino acizilor (in muschi) gluconeogeneza (crescnd concentratia piruvat carboxilazei in ficat). Reglarea glicemiei

Insulina are drept esuturi int: muchi (M), esut adipos (A), ficat (F) Enzime int Efecte metabolice (+) Transportorul glucozei GLUT 4 (+) Preluarea glucozei (M, A) (+) Glucokinaza (+) Preluarea glucozei (F) (+) Glicogen sintetaza (+) Glicogenosinteza (F, M) (-) Glicogen fosforilaza (-) Glicogenoliza (F, M) (+) PFK2 (+) Glicoliza (F, M) (-) Gluconeogeneza (F) (+) Complexul PDH (+) Producerea acetil-CoA (F, M) Efectul insulinei se observ i la :

Enzime activate prin defosforilare Glicogen sintetaza Piruvat kinaza Piruvat dehidrogenaza Acetil-CoA carboxilaza HMG-CoA reductaza Gene induse Glut 4 Glucokinaza Piruvat kinaza & Fosfofructo kinaza1 (PFK1) Lipoprotein lipaza

Glucagonul are drept esuturi int: ficatul(F), esutul adipos(A) Enzime int Efecte metabolice (+) Glicogen fosforilaza (+) Glicogenoliza(F) (-) Glicogen sintetaza (-) Glicogenosinteza(F) (+) F2,6 bis-fosfataza (+) Gluconeogeneza(F) (-) Glicoliza(F) (-) Piruvatkinaza (-) Glicoliza(F) Efectul glucagonului se observ i la : Enzime activate prin fosforilare Glicogen fosforilaza Fructozo-2,6-bisfosfataza (PFKII)

Glucozo-6-fosfataza Gene induse Fosfoenolpiruvat carboxikinaza & Piruvat carboxilaza Fructozo-2,6-bisfosfataza (PFKII) Glucozo-6-fosfataza

Adrenalina Are drept esuturi int: muchii (M), esutul adipos (A), ficatul (F). Enzime int Efecte metabolice (+) Glicogen fosforilaza (+) Glicogenoliza(F, M) (-) Glicogen sintetaza (-) Glicogenosinteza(F, M) (+) PFK2 (+) Glicoliza(M) (-) PFK2 (-) Glicoliza(F) (+) Gluconeogeneza(F) (+) Lipaza hormone sensibil (+) Lipoliza(A) (+) Secreiaglucagonului (-) Secreiade insulinei Efectul adrenalinei se observ i la : Enzime activate prin fosforilare Lipaza hormon sensibila Glicogen fosforilaza Efectul cortizolului se observ i la : Enzime activate prin fosforilare

Lipaza hormon sensibila Glicogen fosforilaza Gene induse Fosfoenol piruvat carboxikinaza n condiii de stress

Relaiile metabolice dintre esuturi

Adaptarea metabolic Modificarea raportului insulin/glucagon Post prandial Glicemia 6mM. Ficatul i muchiul sintetizeaz glicogen. Ficatul utilizeaz amino acizi i acizigrai esutul adipos depoziteaz trigliceride. Dup 6-12h Glicemia 4,5mM. Ficatul produce glucoz din amino acizii eliberai din muchi (prin proteoliz) i glicerolul eliberat din esutul adipos (prin lipoliz). Acizii grai sunt utilizai de ficat i muschi. Dup 3 zile de nfometare Ficatul produce corpi cetonici (ciclul Krebs este ncetinit); descrete viteza proteolizei musculare. Nivelul seric al hormonilor i substratelor n diferite faze HormonsauSubstrat Postprandial Dup12 ore Duppost 3 nfometare zile 5 sptmni Insulin(U/mL) 40 15 8 6 Glucagon (pg/mL) 80 100 150 120 Insulin/Glucagon 0,50 0,15 0,05 0,05 (U/pg) Glucoz(mM) 6,10 4,80 3,80 3,60 Acizigrai(mM) 0,14 0,60 1,20 1,40 Acetoacetat(mM) 0,04 0,05 0,40 1,30 -Hidroxibutirat 0,03 0,10 1,40 6,00 (mM) Lactat(mM) 2,50 0,70 0,70 0,60 Piruvat(mM) 0,25 0,06 0,04 0,03 Alanin(mM) 0,80 0,30 0,30 0,10 n general, n metabolismul glucidic fosforilarea este provoac hiperglicemie iar defosforilarea produce hipoglicemie. O enzim nu este niciodat total inactiv, ci doar foarte puin activ. Cele cinci faze ale homeostaziei glucozei sunt :

Metabolismul postprandial Stare hrnit (fed-state)

Semnalul care determin schimbarea de direcie n metabolism la 12 ore dup alimentaie este raportul insulin/glucagons. Metabolismul interprandial Starea de post (fasting state)

Metabolismul n inaniie Starea nfometat (Starvation state)

Ciclul Cori

Ciclul glucoz-alanin

Clasificarea hormonilor. Hormoni cu structur polipeptidic. Hormoni derivai de la aminoacizi. Hormoni steroizi. Hormonul este substana chimic secretat n lichidele organismului de ctre o celul (grup de celule) i care exercit un efect de control fiziologic asupra altor celule din organism O molecul se numete hormon doar atunci cnd este privit n contextul rolului acesteia ntr-un sistem biologic de comunicaie. Rolurile hormonilor -Reproducere -Crestere si dezvoltare -Mobilizarea apararii organismului -Mentinerea homeostaziei -Reglarea metabolismului Clasificarea hormonilor (origine) Neurohormoni = Hormoni produsi si eliberati de catre neuroni ex: TRH, GnRH, CRH, OTC, ADH, NA Hormoni glandulari = Hormoni produsi si eliberati in glande ex: EG,PG, MLT, Ins, DHEA, A Hormoni locali = Hormoni secretati de neuroni sau glande cu rol local, paracrin/autocrin ex: G, CCK, S, Ggn, VIP, GIP. Clasificarea hormonilor (structural) Hormoni compusi din amino-acizi Proteine Peptide Amine Steroizicompusi din colesterol Prostaglandinecompusi din lipide active Clasificare lor se face in functie de mai multe criterii: 1.Dupa solubilitate: -Hormoni hidrosolubili -Hormoni liposolubili- sunt hormonii cortico supra renali CSR, hormoni sexuali masculini si feminini. Toti acesti hormoni au precursor colesterolul. 2. Dupa structura chimica de provenienta a hormonilor: -Hormoni care deriva din amino acizi, peptide si proteine -Hormoni lipidici care deriva din colesterol Toti hormonii din prima categorie sunt hidrofili iar lipidici sunt hidrofobi. 3. -Hormoni glandulari produsi de glande specializate -Hormoni tisulari produsi de celule specializate Majoritatea hormonilor actioneaza la distanta de locul lor de secretie, sunt si hormoni care actioneaza la locul secretiei fiind numiti hormoni tisulari. Comunicarea intercelular

Stocarea hormonilor 1. Sub forma de precursor Ex: glandele secretoare de hormoni steroidieni (corticosuprarenala, ovare, testicule): granule de lipide cu colesterol 2. Extracelular Ex: glanda tiroida: tiroglobulina (glicoproteina) extracelular, cu molecule de hormon atasate; rolul foliculului 3. Intracelular Metoda predominanta Ex: medulosuprarenala;in granule subcelulare(100-400 m) Secreia hormonilor

Transportul hormonilor Transportul substantelor catre tesuturile tinta se face prin fluxul sangvin (i limfatic) Hormonii exista in 2 forme: Forma combinata de proteine transportoare specifice: -Albumine -Globuline TBGthyroid binding globulin CBGcortisol binding globulin Forma libera (mai putin reprezentata) Intre cele 2 forme exista un echilibru dinamic Transportul hormonal are loc : Concentratie foarte mica (de la 1pg/ml pana la cateva g/ml) Hidrosolubilidizolvati in plasma, transportati de la locul secretiei spre celulele tinta ex: peptide si catecolamine Liposolubililegati de proteine plasmatice in proportie > 90% ex: steroizi si tiroidieni. Mecanismul de aciune al hormonilor (dup structur)

Hormonii acioneaz prin intermediul receptorilor speciali pentru fiecare hormon. Acesti receptori hormonali pot fi localizati la nivelul membranei celulare care preiau informatia de la hormonii receptori si care actioneaza intracelular prin intermediul unui mesager care poate fi AMP ciclic sau ioni de calciu. Acesti hormoni nu patrund in interiorul celulelor ci actioneaza asupra receptorilor din membrana celulara. De la acesti receptori prin intermediul proteinei G pornesc impulsuri care activeaza sistemul enzimatic responsabil de sinteza AMP ciclic (adenilatciclaza). Prin intermediul AMP ciclic sunt influentati pozitiv sau negativ metabolismele intracelulare. Pentru hormoni lipidici receptorii specifici nu sunt in membrana celular ci sunt in interiorul citoplasmei, aceti receptori formeaza complexe cu hormonul rezultnd complex hormon receptor care patrunde n interiorul nucleului celular influennd procesul de sintez proteic coordonat de ADN din nucleu. Receptorii pentru insulin sunt tot receptori de membran dar care au o poriune extracelular i una intracelular. Mecanismul de actiune al hormonilor se mai caracterizeaza prin activarea in trepte in sensul ca impulsurile exterioare actioneaza in primul rand asupra SNC de aici pornesc impulsuri spre hipotalamus care secreta mai multi hormoni care actioneaza asupra hipofizei anterioare si asupra hipofizei posterioare. De la nivelul hipofizei anterioare se sintetizeaza hormonii glandulotropi care stimuleaza activitatea altor glande precum tiroida, CSR, glandele sexuale masculine si feminine, care la randul lor sintetizeaza si elibereaza hormonii specifici.

Aceasta este o cale lunga de reglare a activitatii hormonale. La sinteza hormonala principiul mecanismului feedback actioneza in sensul ca produsul final reprezentat de hormonul specific inhiba sau stimuleaza producerea hormonului. Doi hormoni din organism actioneaza pe calea scurta, calea directa ocolind sistemul nervos central, hipotalamusul si hipofiza anteriroara. Acesti doi hormoni sunt produsi de catre pancreas: insulina si glucagonul regleaza glicemia; hormonul paratiroidean metabolismul calciului. In aceasta situatie nivelul glucozei si nivelul calcemiei actioneaza direct asupra celulelor pancreatice, respectiv celulelor paratiroidiene. Hormonii care rezulta din aminoacizi Histamina rezulta din histidina prin decarboxilarea ei se gaseste in cantitate mare la nivelul mastocitelor si bazofilelor si intervin in procesul de alergie. Serotonina se sintetizeaza la nivelul hipotalamusului avand ca precursor triptofanul. Prin hidroxilarea triptofanului rezultand 5 hidroxi triptofan care printr-un proces de decarboxilare se transforma in 5 hidroxi triptamina. Produsul de catabolizare a serotoninei este 5 hidroxi indolacetic, care se elimina prin urina si se dozeaza in cazurile de suspiciune a unei tumori care secreta cantitati mari de serotonina si care se rezolva prin extirparea acestora. Pe langa sistemul nervos, serotonina mai este secretata la nivelul tubului digestiv in mucoasa intestinala si la nivelul cailor respiratori. Manifestarea clinica a excesului de serotonina este data de o hiperemie a extremitatii superioare a corpului care imbraca aspectul de mantie a unui calugar (inrosire). Boala care apare poarta denumirea de Sindrom Carcinoid- tumora care contine celule care secreta serotonina. Melatonina este hormonul care regleaza somnul-veghe-somn si care se sintetizeaza din serotonina, se elibereaza in special in timpul noptii. Catecholaminele sunt glande suprarenale, embriologic, structural si functional sunt formate din 2 portiuni medulosuprarenala si corticosuprarenala. Medulosuprarenala sintetizeaza 3 hormoni care au primit denumirea de catecolamine dupa nucleul comun pe care il au- nucleul catechol. Acesti 3 hormoni sunt dopamina, noradrenalina sau norepinefina, adrenalina sau epinefrina. Acesti hormoni se sintetizeaza din tirozina, care prin hidroxilare trece in dopa, care nu este un hormon ci este un iontermediar in sinteza hormonilor. Dopa prin decarboxilare trece in dopamina, prima catecholamina, apoi prin hidroxilare in noradrenalina iar aceasta in eprinefrina. Toate reactiile sunt ireversibile. Sinteza dopaminei are loc numai la nivelul sistemului nervos fiind produ final de sinteza de la acest nivel. Dopamina impreuna cu noradrenalina sunt neurotransmitatori. Noradrenalina si noreprinefrina se sintetizeaza la nivelul medulosuprarenalei si actioneaza asupra celulelor adrenergice, au o serie de actiuni metabolice asemanatoare actiunii sistemului nervos simpatic, aceste actiuni se manifesta asupra sistemului cardiovascular si asupra metabolismelor. Catabolizarea la om sistemul MAO (mono amino oxidaze) intervine in catabolizarea catecholaminelor. Hormonii tiroidieni Glanda tiroida este bogata in tirozina care intra in structura unei proteine specifice numita tireoglobulina.

Tireoglobulina suporta un proces de fixare a iodului rezultand la inceput monoiodtirozina apoi diiodtirozina care uninduse cate 2 molecule de diiodtirozina rezulta tetraiodtirozina (tiroxina) hormonul principal al tiroidei, iar cand se unesc un mono cu un di rezulta tetratriiodtirozina. Hormonii principali ai tiroidei triiodtironina si tetraiodtironina (tiroxina). Caracteristic pentru sinteza hormonilor tiroidieni este faptul ca acestia se sintetizeaza in interiorul moleculei de tireoglobulina urmand ca in etapa a doua sa fie eliberati in circulatie. Au rol in cresterea organismului si diferentierea celulelor, intervin in toate metebolismele dar in special in cel proteic avand in conditii fiziologice un rol anabolic. Tot in glanda tiroida se mai secreta un hormon numit calcitonina intervine in metebolismul calciului alaturi de hormonii paratiroidieni. Hormonii peptilici si proteici Insulina Insulina este secretata de celulele beta din insulele Lagherhans de la nivelul pancreasului este principalul hormone hipoglicemian. Din punct de vedere structural insulina rezulta dintr-un lant polipeptidic format din 109 aminoacizi denumit prepoinsulina. Prin eliminarea unui lant polipeptidic rezulta proinsulina 86 aminoacizi, din acest lant polipeptidic se desprind 4 aminoacizi si un polipeptid format din 31 aminoacizi denumit polipetid C. Prin eliminarea lui insulina se transforma structural in 2 lanturi polipeptidice: lantul A format din 21 aminoacizi si B 30 de aminoacizi. Fiecare lant polipeptidic are un capat N terminal si C terminal, carboxil, intre cele doua lanturi se gasesc 2 punti disulfidice formate din SH al cisteinei dintr-un lant si cisteina din celalat lant. In plus in interiorul lantului A se mai gaseste o legatura bisulfidica tot intre gruparile SH ale cisteinei. La fiecare molecula de insulina se elibereaza cate o molecula de polipeptid C. Astefel ca dozarea lui ne permite determinarea cantitatii de insulina. Stimulul principal pentru sinteza insulinei este reprezentat de catre valoarea glucozei din sange. Orice crestere a glicemiei stimuleaza direct celulele beta pancreatice evitanduse circuitul complex prin SNC, hipotalamus, hipofiza anterioar. La nivel celular se gasesc receptori pentru insulina, care receptori prezinta o componenta alfa extracelulara asupra caruia actioneaza insulina si componenta beta intracelulara. Insulina actioneza asupra tuturor metabolismelor: glucidic lipidic si proteic. Asupra metabolismului glucidic inhiba glicogenoliza si gluconeogeneza, in deficit de insulina apare diabetul zaharat. Glucagonul se sintetizeaza tot la nivelul pancreasului dar de catre celulele alfa ai insulelor Langherhans, fiind impreuna cu eprinefrina, cortizonul si hormonul de crestere cei mai importanti hormoni hiperglicemianti si el este format dintr-un lant polipeptidic format din preproinsulina, preproglucagon si glucagon. Asupra metabolismului glucidic are actiune invers insulinei stimuleaza glicoliza si gluconeogeneza. Are in structura 29 aminoacizi iar stimulentul principal pentru sinteza glucagonului este hipoglicemia. Parathormonul secretat de catre glandele paratiroide, care sunt 4 , cate 2 pentru fiecare lob tiroidean, fiecare lob avand o paratiroida superioara si una inferioara. Este

format dintr-un lant polipeptidic cu 84 aminoacizi trece prin stadiul de preprohormon, prohormon si hormon. Stimulul principal pentru eliberarea lui il reprezinta concentratia calciului iar cea crescuta il inhiba. La fel ca si insulina actioneaza direct asupra glandelor paratiroide deoarece are loc mentinerea in valori normale ale calcemiei. Deoarece mentinerea in valori normale reprezinta aceeasi urgenta ca si mentinereea glicemiei in valori normale. La nivelul rinichilor stimuleaza reabsorbtia calcilui dar in acelasi timp stimuleaza eliminarea fosfatilor prin urina impiedicand reabsorbtia lor. Parathormonul stimuleaza sinteza renala de 2,25 - dihidroxicolecalciferol-vitamina D3. In doze mici stimuleaza osteoblastele iar in doze mari stimuleaza osteoclastele. Calcitonina este tot un hormon de natura polipeptidica avand in structura sa 32 de aminoacizi. Scade concentratia plasmatica a calciului prin inhibarea osteoclastelor. Stimulul principal il reprezinta concentratia mare de calciu plasmatic care stimuleaza eliberarea de calcitonina, deci impreuna cu parathormonul, calcitonina regleaza mentinerea normala al calcemiei. Tiroida secreta tetraiodtironina, triiodtironina, calcitonina. Hormonii hipotalamici La nivelul hipotalamusului se sintetizeaza un numar de 5 hormoni care actioneaza asupra hipofizei anterioare , acesti hormoni sunt: -Hormonul de eliberare al corticotropinei -Hormonul de eliberare a gonadotropinei -Hormonul de eliberare a hormonului de crestere -Hormonul de inhibare a eliberarii hormonului de crestere -Hormonul de eliberare a tireotropinei Hormonii hipofizei anterioare Hormonul de crestere controleaza cresterea postnatala, intervine in toate metabolismele, proteic glucidic hidromineral, moduleaza cresterea scheletului prin intermediul unei molecule peptidice numit factor de crestere de tip insulinic 1 (somatomelin). A fost descoperit si factorul de crestere de tip insulinic 2 Prolactina secretata de hipofiza anterioara apare in cantitate mare in gestatie si in lactatie. Formata dintr-un singur lant polipeptidic 128 aminoacizi participa la dezlegarea glandei mamare, iar in timpul sarcinii o face lactanta. Hormonul corionic somato mano tropinic - are o structura asemanatoare cu a hormonului de crestere si prolactinei fiind produs de catre placenta. Toti acesti hormoni au structura asemanatoare si actioneaza asemanator, intervin toti 3 in procesul de crestere si de lactatie. Hormonul adenocorticotrop ACTH este un hormon glandulotrop controland productia si eliberarea hormonului corticosuprarenal in special a glucocorticoizilor, precursorul ACTH format din 280 aminoacizi este numit proopiomelanocortina- care in etapa 1 a sintezei este scindata in 2 fragmente din primul fragment polipeptidic rezulta ACTH, iar din al doilea care este un rest polipeptidic rezulta beta lipotropina si beta endorfina. Hormonul melanotrop provine din ACTH si determina pigmentarea caracteristica bolii Adison.

Endorfinele si encefalinele sunt peptide identificate in hipofiza anterioara avand actiunea analgezica au precursor comun cu ACTH. Hormonii glicoproteici tot la acest nivel al hipofizei anterioare molecula acestui hormon, molecula cu dimensiuni mari format din 2 lanturi polipeptidice lantul alfa polipeptidic si beta polipeptidic. Lantul alfa este comun pentru hormonii tireotropi si gonadotropi, iar lantul beta determina specificitatea hormonala in structura lantului alfa se gasesc 5 punti de sulf, iar in structura lantului beta 6 punti de sulf. Ambele lanturi au in structura lor componenta glucidica care face legatura intre cele 2 lanturi. Hormonul tireotrop hormon din hipofiza anterioara cu componenta glucidica TSH (tireotropina) regleaza activitatea glandei tiroide, are in structura sa 8% glucide dintre care glucoza, manoza si fructoza reprezinta 5% iar aminoglucidele reprezinta 3%. Actioneaza prin intermediul AMP-ciclic asupra sintezei si eliberarii acestui hormon actioneaza hormonul hipotalamic denumit hormon de eliberare a tireotropinei. Acest hormon actioneaza prin intermediul sistemului de calciu ionic si a fosfatidil inozitolului, intermediari diferiti. Hormonii gonadotropi Glandele sexuale sunt controlate prin hormonii gonadotropi, 2 fiind secretati de hipofiza anterioara si unul de catre placenta. Gonadotropinele cuprind 2 hormonii: -Gonadotropi (prolan A) FSH -Hormonul luteinizant (prolan B) LH Hormonii gonadotropi actioneaza atat asupra glandelor sexuale masculine cat si acelor feminine, raspunsul final specific este determinat de programul genetic al glandelor sexuale asupra carora actioneaza gonadotropinele. Hormonii gonadotropi fiind de natura glicoproteica au in structura lor 15-16% glucide. Hormonii foliculo stimulatori prolan A determina la ambele sexe gametogeneza, respectiv maturarea ovulului, iar la sexul masculin stimuleaza spermatogeneza la nivelul testicolului, in continuarea hormonului foliculo stimulator actioneaza hormonul luteinizant care stimuleaza ovulatia precum si sinteza de estrogeni si progesteron la nivelul testicolului hormonul luteinizant stimuleaza secretia de androgeni si dezvolta caracterele sexuale secundare. La nivelul placentei se sintetizeaza un hormon numit coriogonadotropina umana care permite diagnosticul de sarcina incepand cu ziua a 8-a. Hormonii hipofizei posterioare Hipofiza posterioara sau neurohipofiza secreta 2 hormoni: vasopresina si ocitocina. Ocitocina este legata in special de procesul nasterii cand are un rol deosebit in contractiile uterului, dar intervine si in contractiile: intestinului gros, vezicii biliare, renale si a canalelor galactofore. Vasopresina actioneaza asupra vaselor regland presiunea vaselor, actiune vasoconstictoare. Mai este denumita si hormon antidiuretic deoarece favorizeaza reabsorptia apei in tubii renali distali mecanismul fiind coordonat prin AMP c. In deficitele ei apare diabet insipit cand individul urineaza pana la 20 de litri/ 24 h. Factorul natriuretic atrial (atriopectina) hormonul produs in peretele atriilor extinse care sustine excretia de sodiu si de apa la nivelul rinichiului producand in acelasi timp o relaxare musculara a atriilor si o vasodilatatie.

Hormonul tractului gastrointestinal in peretii intestinali printre enterocite sunt celule specializate care secreta o serie de hormoni care in functie de actiune au fost impartite in 3 grupe: grupa gastrinei colecistochininei, grupa secretinei, grupa peptidelor neurocrine. Sistemul renina-angiotensina are un rol important in reglarea tensiunii arteriale la nivelul ficatului se sintetizeaza angiotensinogenul asupra caruia actioneaza renina inlaturand un lant polipeptidic si rezulta angiotensina 1, decapeptid (10 aminoacizi) asupra angiotensinei 1 actioneaza enzima de conversie care catalizeaza eliminarea a inca 2 aminoacizi rezultand angiotensina 2 formata din 8 aminoacizi. Asupra angiotensinei 2 actioneaza angiotensina rezultand angiotensina 3 care sub actiunea unor peptide nespecifice se transforma in resturi peptidice inactive, angiotensina 2 este unul dintre cei mai puternici vasoconstrictori. Medicamentele antihipertensive vizeaza dou aspecte: -Neutrallizarea enzimei de conversie care impiedica sinteza angiotensinei 2. -Al doilea mecanism prevede blocarea receptorilor pentru angiotensina. Hormonii liposolubili Se impart in dou mari categorii: -Hormonii corticosuprarenali -Hormonii sexuali: - feminini- oestrogeni - masculini-androgeni. Caracteristic pentru acesti hormoni este provenienta lor dintr-un precursor comun care este colesterolul, nucleul de baza a acestor hormoni este ciclopentan perhidrofenantrenic. In procesul de sinteza colesterolul tece prin etape intermediare, dintre care pregninololul etapa importanta in drumul spre progesteron. Progesteronul este o etapa intermediara atat pentru hormonii corticosuprarenali cat si pentru hormonii sexuali. Hormonii corticosuprarenali Se sintetizeaza in corticosuprarenala fiind hormonii mineralocorticoizi, glicocorticoizi si hormonii androgeni. 4 hidroxilaze intervin in sinteza mineralocorticoizilor si glucocorticoizilor. n sinteza mineralocorticoizilor intervine hidroxilaza 11-21-18, dar nu intervine hidroxilaza 17. Hormonul principal al mineralo-corticoizilor este aldosteronul care regleaza metabolismul hidroelectrolitic din organism. n sinteza glucocorticoizilor intervine 17-11-21 hidrolazele, iar hormonii principali corticosteroizi sunt corticosteronul si corticosterolul. Sunt cei doi hormoni care regleaza metabolismul glucidic avand actiuni minore si asupra celorlalte metabolisme. n sinteza acestor hormoni mineralo- si glucocortizoizi progesteronul este o etapa intermediara obligatorie. Hormonii androgeni din corticosuprarenala se sintetizeaza pe dou ci: - O cale principala care are progesteronul ca intermediar si testosteronul ca produs final. - O calea secundara care are preglinorolul produs intermediar iar cand a ajuns in stadiul de androstendiona trece in cale principala, respectiv testosteron.

Bibliografie 1. Brouns, F. si colab. - Necesitati nutritionale ale atletului, Anglia, 1996. 2. Dragan, I. - Medicina sportiva , Ed. Medicala, Bucuresti, 2002. 3. Lillegard, W.A. - Handbook of sports medicine, 1993. 4. Ancua C, Chirieac R. Esenialul n medicina fizic i recuperare medical. Editura Gr. T. Popa UMF Iai, 2010, 329 -32. 5. Baillet A, Zeboulon N, Gossec L - Efficacy of Cardiorespiratory Aerobic Exercise in Rheumatoid Arthritis: Meta-Analysis of Randomized Controlled Trials. Arthritis Care Res 2010; 62(7):984-92. 6. Berning JC, Nelson Steen S. Nutrition for Sport and Exercise, Jones and Bartlett Publishers Inc., 2006, 1-19. 7. Pedersen BK, Fischer CP. Beneficial health effects of exercise - the role of IL-6 as a myokine. Trends Pharmacol Sci. 2007;28:152156. 8. Petersen AM, Pedersen BK. The anti-inflammatory effect of exercise. J Appl Physiol 2005; 98(4):1154-1162. 9. Sbenghe, T. - Kinetoterapie profilactica, terapeutica si de recuperare, 1987. 10. Lillegard, W.A. - Handbook of sports medicine, 1993. 11. Rinderu ET, Ilinca I., 2005, Kinetoterapia in activitati sportive volum I Bazele medicale ale efortului, Ed. Universitaria, Craiova, ; consultare biblioteca on line UCV