CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BIOCHIMIEI

În accepţiunea generală, biochimia este ştiinţa modernă care studiază materia vie şi fenomenele
specifice acesteia sub raportul compoziţiei, naturii, organizării moleculare, asamblării şi corelaţiilor
biomoleculelor componente, precum şi al proceselor de degradare şi biosinteză a acestor biomolecule prin
care se generează şi se consumă energia necesară vieţii.

BIOCHIMIA

MATERIA VIE
(BIOMOLECULE COMPONENTE)

COMPOZIŢIE PROCESE DE
DEGRADARE ŞI
NATURĂ BIOSINTEZĂ

ORGANIZARE CORELAŢII
MOLECULARĂ ASAMBLARE

Biochimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul bazelor moleculare ale vieţii, adică investighează
materia vie în unitatea ei structurală şi funcţională, unitate care rezidă atât din similitudinea compoziţiei
chimice a sistemului de organizare biochimică, cât şi din cea a proceselor biochimice comune tuturor formelor
de viaţă.
Prin conţinutul şi evoluţia sa, biochimia este o ştiinţă complexă, cu caracter interdisciplinar, caracter
ce reiese din impactul şi raporturilor sale cu alte ştiinţe, precum chimia organică, chimia fizică, biologia
celulară, fiziologia şi care-i conferă biochimiei noi coordonate.

1.2. CARACTERISTICILE BIOCHIMICE

ALE ORGANISMELOR VII

Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează printr-un ansamblu de principii şi

trăsături definitorii de organizare şi funcţionare la nivelul moleculelor, cum ar fi:
- sunt sisteme deschise, adică se află în permanent schimb de materie, energie şi informaţie cu mediul
ambiant şi au drept caracteristică definitorie metabolismul, concept care defineşte esenţa materială
şi dinamismul vieţii;
- posedă un grad înalt de organizare şi complexitate, adică sunt alcătuite din diferite tipuri de
molecule şi macromolecule cu structuri variate şi funcţii specifice;
- reprezintă o stare calitativ superioară atât sub aspectul naturii, structurii şi modului de asamblare a
biomoleculelor componente, dar mai ales sub aspectul interacţiunilor dintre colecţiile de molecule
specifice;
- au capacitatea unică de a „extrage“ şi de a transforma energia din mediul ambiant, adaptând-o şi
utilizând-o pentru edificarea propriilor structuri şi pentru menţinerea organizării structurale;
- au capacitatea de autoreplicare precisă din generaţie în generaţie, în forme identice ca masă,
conformaţie, structuri interne şi proprietăţi;
- pentru toate organismele vii, celula este unitatea morfologică şi funcţională ce conţine
echipamentul de bază complet pentru menţinerea şi continuitatea vieţii.
9
 1.3. COMPOZIŢIA CHIMICĂ
A ORGANISMULUI ANIMAL

Toate organismele vii au compoziţia chimică elementară de bază comună şi reprezentată prin
bioelemente şi biomolecule.

1.3.1. BIOELEMENTE

În compoziţia materiei vii intră în mod constant 27 de elemente chimice (din cele 100 cunoscute),
denumite bioelemente esenţiale, care se împart în:
a) macroelemente sau bioelemente plastice (constitutive);
b) microelemente sau oligoelemente.
Macroelementele sunt nemetale (C, H, O, N, P, S, Cl) şi metale (Na, K, Ca, Mg), au o pondere de circa
99% din masa organismului şi intră în structura tuturor celulelor, ţesuturilor şi lichidelor biologice.
Dintre macroelemente, atomul de carbon reprezintă elementul primordial în structura chimică a tuturor
compuşilor caracteristici materiei vii şi are următoarele proprietăţi esenţiale:
- configuraţie tetraedrică ce îi permite să formeze structuri sau reţele tridimensionale;
- are capacitatea de a forma legături covalente stabile de tip CC sau legături covalente între atomi
de carbon şi atomi de O, N, H, S, rezultând o varietate de molecule.
Microelementele sau oligoelementele, deşi reprezintă numai 1% din totalul bioelementelor, sunt
componente structurale ale unor biomolecule importante (enzime, vitamine, hormoni, pigmenţi). Din această
categorie fac parte: I, F, B, Br, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Sn, Si, Mo, Se, As.
Carenţa acestora determină o serie de dereglări metabolice.

1.3.2. BIOMOLECULE

Biomoleculele sunt un ansamblu de molecule de diverse tipuri integrate în structura morfologică a

materiei vii şi care condiţionează organizarea structurală şi funcţională a organismului animal. Fiecare clasă de
biomolecule îndeplineşte în celulă roluri bine determinate, specifice şi ele sunt rezultatul selecţiei pe scara
evoluţiei, fiind cele mai potrivite pentru funcţia lor biologică.
În funcţie de natura, structura, dimensiunile şi rolurile pe care le îndeplinesc, biomoleculele se clasifică
în două categorii:
- biomolecule anorganice;
- biomolecule organice.

1.3.2.1. Biomolecule anorganice

Din aceste biomolecule fac parte: apa şi sărurile minerale.

I. Apa în organismul animal

Apa este constituentul primordial, indispensabil vieţii, deoarece constituie mediul celular lichid în care
se desfăşoară toate reacţiile biochimice specifice materiei vii. Ea este distribuită diferit în ţesuturi şi lichide
biologice, cum ar fi: plasmă sanguină, limfă şi suc gastric 95%, muşchi şi piele 80%, ficat şi plămâni 75%,
creier 70%. Activitatea metabolică normală la nivel celular necesită minim 65% apă.
În organism apa se găseşte sub două forme:
- apa liberă, care se găseşte în compartimentele extracelulare, respectiv spaţii interstiţiale şi lichide
circulante intravascular (sânge şi limfă);
- apa legată (de constituţie), care se găseşte în compartimentele intracelulare şi participă la
alcătuirea structurii celulare şi a mediului celular.
Apa are proprietăţi fizico-chimice unice care decurg din asimetria electrică şi din caracterul bipolar
al moleculelor, caracteristici ce au drept urmare asocierea acestora prin legături de hidrogen:

10
 H H H
  
:O  H ... :O  H ... :O  H ...

Datorită acestor proprietăţi apa îndeplineşte în organism urmă-toarele roluri:

 este unul dintre cei mai buni solvenţi biologici pentru o multitudine de substanţe (mai puţin pentru
compuşi nepolari);
 rol structural, deoarece participă la constituţia ansamblului celular, la organizarea morfologică a
celulei şi la formarea coloizilor celulari;
 disociază şi generează ioni H3O+ şi HO, necesari în proce-sele de tamponare, în menţinerea
echilibrului acido-bazic şi în biocataliză;
 participă direct în reacţii de hidratare, hidroliză şi redox;
 rol transportor, deoarece este mediul de vehiculare a diferi-telor substanţe în organism;
 rol termoreglator, prin procesele respiraţie şi transpiraţie, menţinând temperatura organismului în
limite constante.
Provenienţa apei este în general exogenă, doar o mică parte provenind din reacţiile biochimice (origine
endogenă).

II. Sărurile minerale

Sărurile minerale se găsesc în cantităţi variabile, dizolvate sau nedizolvate, în toate celulele, ţesuturile şi
lichidele biologice din orga-nismul animal, sub formă de cloruri, ioduri, carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi, uraţi etc. Ele
îndeplinesc în organism roluri foarte variate, cum ar fi: structural (intră în structura ţesutului osos şi a dinţilor -
Ca, P, Mg, F), efectori enzimatici (activatori: Cl sau inhibitori: Hg2+, Pb2+), reglator (componente structurale
ale unor hormoni şi vitamine - Co, P, I), stimulează funcţia de reproducere (Se) şi digestia (Cl), intervin în
energetica celulară ( PO 34 ) şi în menţinerea pH-ului în limite constante (Na, K, Mg, Ca).
În celulă, cationii şi anionii se menţin într-un echilibru dinamic, în funcţie de activitatea fiziologică.

1.3.2.2. Biomolecule organice

Biomoleculele organice conţin în structura lor atomi de C, H, O şi eventual N, P, S, prezintă o

diversitate de structuri şi îndeplinesc o multitudine de roluri în organism.
Principalele clase de biomolecule organice specifice tuturor organismelor vii sunt:
• glucide
• lipide
• protide
• acizi nucleici
• enzime
• vitamine
• hormoni
• compuşi macroergici
• compuşi organici intermediari.
Aceste biomolecule îndeplinesc în cadrul celulei diferite roluri şi anume:
 structural - intră în structura celulei, membranelor şi formaţiunilor intracelulare, determinând prin
ansamblarea lor edificiul molecular al celulei (glucide, lipide, protide);
 biocatalitic - participă la desfăşurarea coordonată şi la reglarea tuturor reacţiilor chimice necesare
activităţii celulare (enzime);
 informaţional - stochează, transmit şi exprimă informaţia ereditară (acizii nucleici);
 energetic - servesc drept combustibil celular şi, în urma proceselor proprii de degradare, eliberează
energia necesară funcţiilor vitale ale celulei, energie înglobată şi stocată în compuşi macroergici (ATP,GTP);
 reglator - modulează activităţile biochimice ale celulei, ca reglatori ai diferitelor procese (vitamine,
hormoni).
Ca dimensiuni, biomoleculele acoperă un domeniu extrem de larg, iar forma şi caracteristicile lor sunt
extrem de importante pentru participarea lor la edificarea componentelor structurale ale celulei, precum şi
pentru specificitatea interacţiunilor lor biochimice. În tabelul 1.1 este redată distribuţia cantitativă a
principalelor clase de biomolecule organice în diferite ţesuturi.
11
 Tabelul 1.1
Distribuţia cantitativă (valori procentuale medii) a principalelor clase de biomolecule organice în diferite ţesuturi

Ţesut Protide (%) Lipide (%) Glucide (%)

Muşchi 22 5 0,6
Ficat 22 3 2
Creier 10 14 0,1
Piele 25 7 prezente
Oase 19 prezente prezente
Sânge 18 1 0,1

Deşi materia vie prezintă grade diferite de complexitate structurală şi funcţională, există totuşi o schemă
unică de organizare biochimică şi biologică. Ca rezultat al procesului evolutiv, această schemă reflectă creşterea
gradului de complexitate organizatorică în următoarea ierarhie:
atomi  molecule simple  macromolecule  complexe supramoleculare  celule  indivizi
 populaţii  specii  ecosisteme.
Formarea biomoleculelor organice este un proces unic care, în prima etapă, porneşte de la precursori
chimici anorganici (molecule simple cu mase moleculare mici, ca: CO 2, H2O, N2, NO 3 , NH3) ce sunt
convertiţi în metaboliţi intermediari (compuşi organici cu masă mole-culară mică: 50 – 150 Da, care apar în
cursul proceselor metabolice).
În a doua etapă, metaboliţii sunt transformaţi în molecule simple fundamentale (unităţi structurale cu
masă moleculară cuprinsă între 100 – 350 Da, ca: oze, acizi graşi, glicerol, aminoacizi, nucleotide).
În etapa a treia, prin condensarea unui număr mare de molecule simple rezultă macromoleculele (cu
mase moleculare mari de 103 – 109 Da, cum ar fi poliglucide, lipide, proteine, acizi nucleici etc.).
Următoarea treaptă de organizare structurală sunt sistemele supramoleculare (ca rezultat al asocierii
macromoleculelor prin legături chimice slabe de tipul celor de hidrogen, legături ionice, prin forţe Van der
Waals sau interacţiuni hidrofobe). Se formează astfel ribozomii, com-plexele multienzimatice, lipoproteidele.
Ultimul nivel de organizare îl reprezintă asamblarea acestor sisteme supramoleculare în formaţiuni
intracelulare (organite celulare ca: nucleu, mitocondrii, reticul endoplasmatic, lizozomi). Acest nivel
marchează formarea celulei, cea mai mică entitate care manifestă atributele stării de viu.

12
 Schematic, procesul unic al organizării moleculare care ilustrează trecerea de la forma chimică la forma
biologică de mişcare a materiei este prezentată în figura 1.1.

PRECURSORI
CO , CHIMICI
H O, NH ,ANORGANICI:
,N
2 2 3 2
M=18-64 Da

METABOLIŢI INTERMEDIARI:
ACID PIRUVIC; ACID CITRIC, GLICERALDEHIDĂ-3 FOSFAT etc.
M=50-150 Da

MOLECULE SIMPLE FUNDAMENTALE:

OZE, ACIZI GRAŞI, GLICEROL, AMINOACIZI, MONONUCLEOTIDE
M=100-350 Da

MACROMOLECULE:
POLIGLUCIDE, LIPIDE, PROTIDE, ACIZI NUCLEICI
M=103-109 Da

SISTEME SUPRAMOLECULARE:
RIBOZOMI, COMPLEXE MULTIENZIMATICE
M=106-109 Da

FORMAŢIUNI INTRACELULARE:
NUCLEU, MITOCONDRII, LIZOZOMI, RETICUL ENDOPLASMATIC

CELULA

Figura 1.1 - Schema organizării moleculare în celulă

1.3.2.3. Celula

Celula constituie unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a tuturor organismelor vii.
Sub aspect biochimic, celula reprezintă o constelaţie de macro-molecule, molecule mici şi ioni care se
asamblează după un program genetic şi care se găsesc în raporturi biochimice de strictă condiţio-nare şi
interacţiune reciprocă.
Organizarea şi funcţionarea acestor componente biochimice ale celulei este asociată cu particularităţile
infrastructurii celulare şi această corelaţie legică între topografia şi topochimia celulei determină proprie-tăţile
sale fundamentale şi anume:
 autoansamblarea;
 autoreglarea;
 autoreproducerea;
 autointegrarea.
Caracterul esenţial pe care se bazează diferenţierea celulelor îl reprezintă natura mediului intracelular
sau nivelul de organizare intracelular. Din acest punct de vedere celulele se clasifică în două tipuri principale:
procariote şi eucariote.
Celulele procariote sunt considerate ca fiind primul tip de organism viu şi care au organizarea internă
cea mai simplă (tipul repre-zentativ îl constituie bacteriile şi algele).
Celulele eucariote reprezintă un stadiu avansat în evoluţia celulei vii şi se caracterizează printr-un înalt
grad de organizare structurală internă specifică (existenţa unor particule subcelulare distincte numite organite
celulare, a unui sistem de membrane interne care delimitează organitele şi compartimentează spaţiul
intracelular, a unui aparat genetic localizat în nucleu, delimitat de restul celulei, procese respiratorii locali-zate
în mitocondrii etc.)

13
 În grupul celulelor eucariote se încadrează şi celulele de origine animală şi de aceea considerăm necesar
pentru lucrarea de faţă să facem o prezentare generală a topografiei celulei eucariote animale, precizând
totodată şi funcţiile majore ale fiecărui compartiment subcelular, după cum urmează:
a) membrana plasmatică, care formează conturul celulei şi delimitează mediul intern de cel extern al
celulei. Este de natură lipoproteică şi reglează transportul selectiv de substanţe intra- şi extra-celular, asigură
homeostazia metabolică a celulei şi menţinerea în limite compatibile cu activitatea celulară a presiunii
osmotice, a concentraţiei diferitelor componente şi contribuie totodată la coordonarea intra- şi intercelulară
(receptori membranari) a proceselor biochimice;
b) citoplasma (citosol) este masa celulară solubilă ce înconjoară nucleul, constituită din două
componente: componenta nestructurată (citoplasma fundamentală) şi componenta structurată (organitele
celu-lare). Este constituită dintr-o mare varietate de macromolecule, molecule, ioni şi asigură traficul în cadrul
celulei a produşilor de sinteză şi de degradare biochimică, stabilind interacţiuni biochimice între diferitele
compartimente şi formaţiuni intracelulare;
c) nucleul este cea mai mare şi mai densă formaţiune subcelu-lară delimitată de o membrană dublă cu
numeroşi pori nucleari. În spaţiul interior al nucleului (nucleoplasma) se află inclus nucleolul şi granulele de
cromatină ce reprezintă sediul informaţiei genetice păstrată în ADN, transmisă celulei prin procesul secvenţei
AND–ARN–proteină, replicată pentru asigurarea perpetuării celulei prin procesul de biosinteză a ADN;
d) reticulul endoplasmatic reprezintă o reţea de canalicule şi vezicule aplatizate, legate de membrana
plasmatică, ce traversează celula. Există două tipuri de reticul endoplasmatic: neted şi rugos (asociat cu
ribozomii). Ribozomii sunt complexe nucleoproteice (alcătuite din 65% acizi ribonucleici şi 35% proteine) şi
reprezintă sediul biosintezei proteinelor. Reticulul endoplasmatic participă la procesul de biosinteză a
proteinelor (prin intermediul complexului macromolecular numit poli-zom), ca şi la transportul proteinelor şi
a altor substanţe prin celulă, precum şi la procese de detoxifiere celulară;
e) aparatul Golgi (dictozomii) reprezintă o reţea de tubuli sau vezicule aplatizate, limitate la regiuni
restrânse din citoplasmă şi locali-zate de obicei lângă nucleu. Funcţiile atribuite aparatului Golgi se referă la:
acceptarea proteinelor biosintetizate la nivelul ribozomilor, concen-trarea acestora şi „împachetarea“ lor în
granule dense, ce sunt ulterior secretate în lichidul extracelular, colectarea şi asamblarea proteinelor necesare
pentru biosinteza membranei lizozomilor, reprezintă totodată sediul biosintezei heteropoliglucidelor;
f) mitocondriile sunt particule infracelulare a căror mărime, formă şi număr variază de la o celulă la
alta, constituite dintr-o mem-brană dublă (una externă şi alta internă), care delimitează un spaţiu
intermembranar, denumit spaţiu matriceal. Din punct de vedere bio-chimic mitocondria este sediul
metabolismului celular aerob (care include cele trei procese biochimice fundamentale: ciclul Krebs, -oxidarea
acizilor graşi şi respiraţia celulară cuplată cu fosforilarea oxidativă), fiind considerată adevărată centrală
energetică a celulei, reprezintă sediul biosintezei ureei şi hemului la animale şi are aparat genetic propriu
(AND mitocondrial şi ribozomi proprii), fiind capabilă să transcrie pro-gramul genetic (ADN-ARN);
g) lizozomii sunt organite de formă neregulată delimitate de o membrană netedă care le
individualizează în spaţiul citoplasmatic şi servesc la transportul proteinelor şi la degradarea intracelulară a
substanţelor captate în celulă prin fagocitoză (bacterii) sau pinocitoză (proteine, glucide, lipide şi acizi
nucleici);
h) incluziunile citoplasmatice din care fac parte peroxizomii (particule citoplasmatice cu rol
oxidativ, care conţin oxidaze produ-cătoare de H2O2 şi catalaza care descompune H2O2) şi constituenţi
facultativi (sub formă de granule, picături, cristale sau vacuole care sunt rezultatul activităţii metabolice a
celulei: granule de proteină, de mela-nină, leucocite granulare, picături de lipide etc.);
i) citoscheletul (microtubuli şi microfilamente) reprezintă un sistem de fibre pe care îl au toate
celulele, cu compoziţie chimică specială, care menţine structura celulei şi permite în acelaşi timp modificarea
formei sau chiar mişcarea moleculelor celulei motoare (miozina, kinezina etc.)
Organizarea ultrastructurală a celulei eucariote este redată în figura 1.2.

14
Figura 1.2 - Ultrastructura celulei eucariote

15
 CAPITOLUL 2

GLUCIDE

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Glucidele (zaharurile) sunt categoria de biomolecule prezente în absolut toate tipurile de celule şi
organisme.
În general sunt compuşi ternari, fiind alcătuite din carbon, hidrogen şi oxigen, şi au formula generală
empirică (CH2O)m, ceea ce le-a atras denumirea improprie de hidraţi de carbon, deoarece există şi excepţii (de
exemplu, deoxiriboza).
• Glucidele de origine vegetală sunt sintetizate de către plantele verzi direct din dioxid de carbon şi apă
sub acţiunea luminii, în procesul de fotosinteză şi constituie componentele de bază ale hranei omului şi
animalelor, respectiv importante surse de energie.
• Glucidele existente în organismul animal se găsesc în cantităţi mici (3% din masa corporală), sunt de
natură exogenă şi au următoarele funcţii:
 energetică, deoarece prin degradarea lor furnizează 50 - 70% din energia totală care se produce în
organismul animal;
 structurală, deoarece intră în constituţia substanţei funda-mentale a ţesutului conjunctiv sub
formă de gliconjugate cu proteinele (proteoglicanii), dar şi în structura unor biomolecule de importanţă majoră:
coenzime, glicolipide, acizi nucleici;
 surse de atomi de carbon, necesari biosintezei proteinelor, lipidelor, acizilor nucleici.

16
 2.2. CLASIFICARE

Glucidele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:

a) după structura lor chimică pot fi: poli-hidroxi-aldehide, poli-hidroxi-cetone sau produşi de
condensare ai acestora;
b) după gradul de complexitate structurală se împart în:
• oze sau glucide simple;
• glucide complexe sau ozide.
Ozele sunt glucidele care prin hidroliză nu mai pot fi scindate în molecule cu proprietăţi de glucide.
Glucidele complexe sunt moleculele rezultate prin condensarea unui număr variabil de oze, respectiv 2 -
10 oze identice sau diferite şi se numesc oligoglucide, sute sau chiar mii de oze şi se numesc poliglucide. Din
categoria glucidelor complexe fac parte deasemenea proteoglicanii, care sunt heteroglucide în sensul că alături
de componenta glucidică conţin în structura lor şi o componentă neglucidică numită aglicon.
c) după rolul pe care-l îndeplinesc în organismul viu sunt glucide de rezervă (de depozit) şi glucide
de constituţie.

2.3. OZE

Ozele sunt glucidele cele mai simple care constituie unităţile structurale ale glucidelor complexe.

2.3.1. STRUCTURA OZELOR

Ca structură ozele sunt polihidroxialdehide care conţin în mole-culă o grupare funcţională aldehidă

 C  O
I  şi se mai numesc aldoze

H 
 
sau polihidroxicetone, care conţin în moleculă o grupare cetonă (  C  O ) şi se mai numesc cetoze.

Pe lângă gruparea carbonil, toţi cei-lalţi atomi de carbon din structura unei oze au legată câte o grupare
hidro-xil ( HO  ). Deoarece conţin număr variabil de atomi de carbon, ozele pot fi: trioze (C3), tetroze (C4),
pentoze (C5), hexoze (C6), heptoze (C7).
Ozele pot prezenta o structură aciclică (lineară) şi una ciclică.
Structura lineară este acea structură a ozelor care presupune că toţi atomii din moleculă se găsesc în
acelaşi plan. Prin convenţie s-a numerotat cu cifra 1 atomul de carbon din gruparea aldehidă şi cu cifra 2 cel din
gruparea cetonă.
Structura ciclică este rezultatul unei reacţii de adiţie intramole-culară a atomului de hidrogen de la
gruparea OH a penultimului sau ultimului atom de carbon la dubla legătură carbonilică, reacţie urmată de
ciclizare (pentoze şi hexoze). În urma acestei reacţii, în molecula ozei respective se creează un ciclu de tip
furan (4 atomi de C şi unul de O), iar structura se numeşte furanozică sau un ciclu de tip piran (5 atomi de C
şi unul de O) şi structura este piranozică.

În acelaşi timp apare un hidroxil nou la atomul de carbon carbo-nilic, numit hidroxil semiacetalic (la
aldoze) sau semicetalic (la cetoze). Acest hidroxil semiacetalic sau semicetalic poate avea orientare spaţială
17
diferită faţă de planul ciclului creat, orientare  sau . Aceşti doi noi izomeri poartă numele de anomeri, iar
transformarea unuia în celălalt, mutarotaţie. Astfel, glucoza prezintă următoarele structuri posibile:

Structurile liniare şi ciclice ale celor mai importante oze din celula vie:

Trioze:

Pentoze:

18
Hexoze:

19
 2.3.2. PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI CHIMICE ALE OZELOR

2.3.2.1. Proprietăţi fizice

• În general, ozele sunt substanţe solide, cristalizate, de culoare albă, cu gust dulce, uşor solubile în apă
şi insolubile în solvenţi organici nepolari (eter, cloroform) .
• Au în structura lor cel puţin un atom de carbon asimetric (adică un atom de carbon cu cele patru
valenţe satisfăcute de atomi sau radicali diferiţi, notat C*), de aceea ozele sunt considerate molecule chirale
(asimetrice). Moleculele chirale stabilesc relaţia de nesuperpo-zabilitate cu imaginea lor în oglindă şi se mai
numesc enantiomere.
Datorită asimetriei moleculare, ozele sunt substanţe optic active, adică au proprietatea de a roti planul
luminii polarizate, atunci când sunt străbătute de aceasta şi deci de a se prezenta sub forma a două tipuri de
izomeri optici: dextrogiri - sunt enantiomerii care rotesc planul luminii polarizate spre dreapta şi se notează cu
D sau (+) şi levogiri, care rotesc planul luminii polarizate spre stânga şi se notează cu L sau ().
De exemplu, aldehida glicerică se poate prezenta sub forma urmă-toarei perechi de enantiomeri:

Amestecul echimolecular de izomeri optici levogiri şi dextrogiri se numeşte racemic şi este optic
inactiv. Racemicul poate fi însă dedublat în cei doi antipozi optici (+) şi ().
Ozele care diferă prin configuraţia unui singur atom de carbon asi-metric se numesc oze epimere. Spre
exemplu, glucoza, fructoza şi manoza sunt epimere:

În cazul în care într-o moleculă există mai mulţi atomi de carbon asimetrici, numărul izomerilor optici
se calculează după formula:
N=2n
unde n = numărul atomilor de C*.

20
 2.3.2.2. Proprietăţi chimice

Fiind compuşi cu funcţiune mixtă, carbonil şi hidroxil, ozele prezintă proprietăţi chimice specifice
acestor grupări. Dintre acestea voi menţiona numai reacţia de reducere, de oxidare, de eterificare şi
esterificare datorită importanţei biochimice atât a reacţiilor în sine, cât şi a produşilor care se formează.
I. Reacţia de reducere: ozele pot fi reduse la gruparea carbonil, transformându-se în polialcooli
(alditioli). Astfel glucoza se reduce la sorbitol, manoza la manitol, iar aldehida glicerică la glicerol.

II. Reacţia de oxidare a ozelor are loc în condiţii diferite de reacţie şi în funcţie de acestea, respectiv
de gruparea funcţională care se oxidează, rezultă acizi carboxilici onici, zaharici şi uronici.

Posibilitatea de oxidare a ozelor demonstrează totodată caracterul lor reducător, datorat prezenţei în
moleculă a grupării aldehidă (respectiv hidroxilului glicozidic).
Ele pot reduce uşor ionii de Cu2+ în mediu alcalin (reactivul Fehling) sau ionii de Ag+ în mediu alcalin
(reactivul Tollens), cu formarea oxidului cupros Cu2O, precipitat roşu-cărămiziu, respectiv a argintului metalic.

21
 III. Reacţia de eterificare este reacţia de eliminare de apă între hidroxilul glicozidic al unei oze şi
gruparea hidroxil a unui alcool cu formarea unei legături de tip eter, numită legătură glicozidică. Rezultă
glicozizi sau eteri.

IV. Reacţia de esterificare: în celula vie ozele sunt esterificate cu acid fosforic la gruparea OH de
alcool primar sau la hidroxilul semiacetalic. Se obţin esterii fosforici, adică forma activă a ozelor, bogată
energetic, sub care ele participă în toate procesele metabolice. Cei mai importanţi esteri fosforici ai ozelor
implicaţi în procesele metabolice de biosinteză şi degradare sunt:
• esteri ai triozelor:

• esteri ai pentozelor:

• esteri ai hexozelor:

Alături de esterii fosforici care sunt consideraţi derivaţi ai ozelor rezultaţi în urma reacţiei de
esterificare, există şi derivaţi aminaţi ai ozelor, respectiv aminoglucidele. Aceştia conţin o grupare amină la
atomul de carbon C2, grupare ce poate fi în unele cazuri acetilată sau sulfonată. Cele mai importante
aminoglucide sunt: glucozamina, galac-tozamina şi acidul neuraminic.

22
 2.3.3. EXEMPLE DE OZE

Ozele cu importanţă biochimică în organism sunt hexozele: glu-coza, galactoza, fructoza, manoza.
Glucoza:
 este principala oză din organismul animal;
 are rol energetic important, deoarece prin degradarea sa (glico-liză) generează energie care este
stocată sub formă de ATP (compus macroergic);
 este distribuită în toate celulele şi lichidele organismului animal (cu excepţia urinei);
 concentraţia glucozei din sânge se află în limite constante (80 - 120 mg/100 ml), se numeşte glicemie
şi este asigurată prin acţiunea antagonistă a celor doi hormoni pancreatici: insulina (rol hipoglicemiant) şi
glucagonul (rol hiperglicemiant). Creşterea conţinutului de glucoză din sânge determină diabetul zaharat.
Galactoza:
 deşi în cantitate mai mică, are rol foarte important pentru organism, deoarece, alături de glucoză,
intră în structura lactozei, princi-pală sursă energetică pentru sugari;
 participă la structura lipidelor complexe (galactocerebrozide) întâlnite în creier şi ţesutul nervos sau
la structura glicoproteidelor.
Fructoza:
 reprezintă 30 - 60% din aportul glucidic la mamifere;
 se găseşte liberă în miere, fructe şi melasă, iar alături de glucoză intră în structura zaharozei.
Manoza:
 intră în structura unor glicoproteide şi glicolipide din organis-mul animal, precum şi a unor
poliglucide vegetale (manani).

23
 2.4. OLIGOGLUCIDE

Oligoglucidele sunt biomolecule formate dintr-un număr restrâns de oze (2 - 8), cele mai importante
pentru organismul animal fiind diglucidele.
Diglucidele sunt cei mai simpli compuşi glicozidici rezultaţi prin condensarea a două molecule de oze
identice sau diferite. În structura lor apare o legătură glicozidică de tip eter, formată fie prin condensarea
hidroxilului semiacetalic al unei oze cu un hidroxil alcoolic al altei oze (diglucide reducătoare), fie prin
condensarea hidroxilului semiacetalic al unei oze cu hidroxilul semiacetalic al celeilalte oze (diglucide
nereducă-toare).
În figura 2.1 sunt redate exemple de diglucide reducătoare şi rolul lor biochimic, iar în figura 2.2 sunt
redate exemple de diglucide nereducă-toare şi rolul lor biochimic.

DIGLUCIDE REDUCĂTOARE
(au proprietăţi reducătoare
datorită OH glicozidic liber)

MALTOZA:
 este formată din două molecule de -glucoză
legate C1 - C4;
 se găseşte în seminţele germinate de cereale,
CELOBIOZA:
îndeosebi în orzul încolţit (malţ);
 rezultă prin condensarea a două
 este unitatea diglucidică ce intră în structura
amidonului; molecule de -glucoză, C1 - C4;
 este scindată hidrolitic de enzima maltază în  este unitatea diglucidică structurală a
ozele componente. celulozei;
 este scindată de enzima celobiază.

IZOMALTOZA: LACTOZA:
 este formată din două molecule de -  este formată din -galactoză şi -
glucoză legate C1 - C6; glucoză condensate C1 - C4;
 este constituentul structural al  este diglucidul principal din lapte
amilopectinei şi glicogenului. sintetizat de glanda mamară;
 este scindată de enzima lactază din
pancreas în ozele componente.

Figura 2.1

24
 DIGLUCIDE NEREDUCĂTOARE
(nu posedă nici o grupare hidroxil glicozidic
liberă şi nu au caracter reducător)

TREHALOZA:
ZAHAROZA:  este formată din două molecule de -
 este formată prin condensarea -glucozei cu - glucoză legate C1 - C1;
fructoza şi apariţia legăturii C1 - C2;  este diglucidul specific pentru alge şi
 se găseşte în cantităţi importante în fructe, ciuperci.
sfecla de zahăr, miere;
 sub acţiunea acizilor diluaţi sau a enzimei
zaharază este scindată hidrolitic şi rezultă un
amestec echimolecular de -glucoză şi -
fructoză, numit „zahăr invertit“.

Figura 2.2

2.5. POLIGLUCIDE

 Poliglucidele sunt macromolecule formate prin condensarea unui număr mare de oze identice
(homoglicani). Din această categorie fac parte: amidonul, glicogenul şi celuloza.
 Poliglucidele conţin în structura lor unităţi diglucide repeti-tive de acelaşi fel:
- n(maltoză) în cazul amidonului şi glicogenului;
- n(celobioză) în cazul celulozei.
 Pot avea structură liniară (celuloza) sau ramificată (amidon, glicogen).

 Constituie substanţe energetice de rezervă pentru organism.

 Sunt scindate hidrolitic până la unităţile structurale de bază (oze) de către enzime numite glicozidaze
(hidrolaze).
Glicogenul este produs de condensare al -glucozei, constituind rezerva de glucoză a organismului
animal. Localizarea lui este predomi-nant hepatică (glicogen hepatic), dar în anumite cantităţi se găseşte şi în
muşchi (glicogen muscular).
Glicogenul este alcătuit din unităţi repetitive de maltoză (-glu-coză legată C1 - C4), iar după 6 - 7
resturi de glucoză la periferia moleculei şi 3 - 4 resturi de glucoză în partea centrală a moleculei se stabilesc
legături glicozidice C1 - C6, determinând o ramificare puter-nică a macromoleculei de glicogen.
Structura schematică a moleculei de glicogen este:

25
 În funcţie de necesităţile organismului, celula hepatică stochează glucoza sub formă de glicogen sau o
eliberează pentru a reface glicemia (concentraţia de glucoză din sânge).
Glicogenogeneza şi glicogenoliza contribuie la menţinerea glice-miei şi sunt procese supuse unui
complex mecanism de reglaj hormonal.
În stare pură se prezintă sub forma unei pulberi albe, solubilă în apă, cu care formează soluţii coloidale
opalescente. Cu iodul formează coloraţie roşu-brună.
Amidonul este poliglucidul de rezervă specific unor plante, con-stituind în acelaşi timp una dintre
sursele de glucoză importante pentru organismul animal. La plante este stocat în seminţe sau tuberculi, fiind
mobilizat hidrolitic, pe cale enzimatică, în cursul germinării sau înmu-guririi. Ca şi glicogenul, este un produs
de policondensare al glucozei. Este alcătuit din două componente:
- amiloza, constituită numai din unităţi de maltoză, cu o structură neramificată; reprezintă 30% din
macromoleculă; este solubilă în apă, iar cu iodul se colorează în albastru închis;
- amilopectina, care reprezintă 70%, are o structură ramificată, conţinând şi unităţi de izomaltoză
(ramificarea intervine după 25 - 30 resturi de glucoză); formează la cald soluţii apoase, vâscoase, care prin
răcire se transformă în gel; cu iodul se colorează în albastru-violet.
Hidroliza enzimatică a amidonului în organism sau in vitro decurge treptat, cu fragmentarea moleculei şi
formarea unor compuşi numiţi dextrine, apoi maltoză şi în final -glucoză:
Amidon  Dextrine  Maltoză  -glucoză.
Celuloza este un produs de policondensare al -glucozei, având ca unitate repetitivă celobioza.
Celuloza este compusul organic cel mai abundent de pe pământ. Este foarte rezistentă la hidroliză şi intră în
structura elementelor de rezistenţă din peretele celular vegetal. Celuloza poate fi degradată de un număr redus
de microorganisme şi protozoare capabile să producă un sistem enzimatic complex, celulozolitic, în care mai
multe enzime acţionează sinergic, hidrolizând macromolecula până la glucoză. Prezenţa acestor
microorganisme în rumenul şi colonul anima-lelor ierbivore le face capabile să utilizeze celuloza ca sursă
majoră de hrană.

2.6. PROTEOGLICANII

Proteoglicanii (heteroglicanii) sunt produşi de policondensare a mai multor tipuri de unităţi structurale
şi conţin 95% lanţuri glucidice şi doar 5% componentă proteică. Sunt compuşi polianionici, cu mai multe
fragmente poliglucidice grefate pe un miez proteic. Deşi până în prezent sunt recunoscute şase clase de
glucozaminoglicani, anumite proprietăţi sunt comune tuturor substanţelor cu compoziţia menţionată. Catenele
heteropoliglucidice neramificate sunt constituite din unităţi diglucidice repetitive, în care una din componente
este o hexozamină, iar cealaltă un acid uronic (o hexoză oxidată la C6, care devine COOH). O altă carac-
teristică o constituie grupările sulfat, ataşate fie prin legături de tip amidă la gruparea NH2 a ozelor aminate,
fie prin legături ester la grupări OH. Grupările carboxil de la acizii uronici, ca şi grupările sulfat contri-buie la
formarea sarcinii polianionice ridicate a proteoglicanilor. Atât sarcina electrică, cât şi structura
macromoleculară sunt utile în exercitarea rolului biologic de lubrifianţi şi elemente de rezistenţă în ţesutul con-
junctiv. Proteoglicanii formează soluţii foarte vâscoase şi elastice, absor-bind mari cantităţi de apă. Aceasta face
ca ei să acţioneze atât ca elemente de susţinere a celulelor, cât şi să contribuie la menţinerea echilibrului apei şi
sărurilor în organism.
26
 Acidul hialuronic se deosebeşte de ceilalţi proteoglicani prin faptul că nu conţine grupări sulfat şi nu se
găseşte legat de fragmente proteice. Spre deosebire de ceilalţi proteoglicani, el nu este specific celulei animale,
fiind produs şi de unele bacterii. Unitatea repetitivă din acidul hialuronic este alcătuită din acid -glucuronic
C1-N-acetil-glucozamina C3:

Acidul hialuronic se găseşte în lichidul sinovial, corpul vitros al ochiului, cordonul ombilical, în
substanţa fundamentală a ţesutului con-junctiv şi în cartilaje.
Condroitin sulfatul, din tendoanele cartilaginoase, ligamente, peretele aortei, creier, rinichi, plămâni,
are în unitatea repetitivă acid -glucuronic C1-N-acetilglucozamina-4sulfat C3:

Heparina, a cărei unitate repetitivă este prezentată mai jos, are rol de anticoagulant şi hipolipemiant:

Dermatan sulfatul şi keratan sulfatul se găsesc în piele, pereţii vaselor de sânge, valvele cardiace.
Prezintă asemănări structurale cu con-droitin sulfatul. Dermatan sulfatul prezintă acid iduronic în locul acidului
glucuronic:

27
 CAPITOLUL 3

LIPIDE

3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Lipidele constituie acea clasă de compuşi organici naturali, extrem de variată din punct de vedere
structural, cu caracter hidrofob, apolar şi respectiv proprietatea de a fi insolubile în mediu apos, dar solubile în
solvenţi organici (cloroform, eter, benzen etc.).
Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri sau amide (într-o măsură mai mică), ai acizilor graşi cu
diferiţi alcooli (se mai numesc lipide saponificabile).
Sunt distribuite în toate celulele organismului animal, proporţia şi compoziţia lor fiind caracteristică
fiecărui tip de ţesut. Deasemenea produsele de origine animală, ca untul, laptele, ouăle, se diferenţiază prin
predominanţa calitativă şi cantitativă a anumitor tipuri de lipide.
Din punct de vedere biochimic lipidele îndeplinesc în organismul viu următorul rol:
 constituie o importantă sursă de energie (au valoare energetică superioară glucidelor şi protidelor);
 au rol plastic, respectiv intră în structura diferitelor compo-nente celulare şi infracelulare, iar în
asociaţie cu proteinele formează unitatea structurală de bază a membranelor celulare şi particulelor
subcelulare;
 constituie un înveliş protector al multor organe (sunt izolatori termici şi mecanici);
 participă direct sau indirect la diferite procese metabolice ca activatori ai unor enzime,
componente ale sistemului de transport al electronilor în mitocondrii etc.;
 funcţionează ca sistem de transport în lichidele biologice pentru substanţe liposolubile (vitamine
liposolubile, hormoni, acizi graşi esenţiali).
3.2. CLASIFICARE

Există mai multe criterii de clasificare pentru lipide, conform schemei următoare:
LIPIDE

ÎN FUNCŢIE DE LOCALIZARE: ÎN FUNCŢIE DE ORIGINE:

LIPIDE DE LIPIDE DE LIPIDE EXOGENE LIPIDE ENDOGENE

CONSTITUŢIE REZERVĂ (prin asimilaţie) (proprii)
(STRUCTURĂ)  sunt localizate în ţe-  provenite prin aport  provenite prin reacţii
 intră în citoplasma sutul adipos şi repre- alimentar de biosinteză
celulelor, membrane- zintă sursă de energie  utilizate pentru for-
lor şi formaţiunilor pentru organism; marea de lipide pro-
subcelulare;  variază cantitativ în prii
 nu variază funcţie de funcţie de factorii ali-
starea de nutriţie a mentari şi fiziologici;
organismului;

ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURA CHIMICĂ:

LIPIDE SIMPLE (C, H, O) LIPIDE COMPLEXE (C, H, O, N, P, S)

ÎN FUNCŢIE DE NATURA ÎN FUNCŢIE DE NATURA

ALCOOLULUI CONSTITUENT ALCOOLULUI CONSTITUENT

GLICERIDE CERIDE STERIDE GLICEROFOSFOLIPIDE SFINGOLIPIDE

28
 3.3. COMPONENŢI CHIMICI STRUCTURALI

Principalii componenţi chimici structurali ai lipidelor sunt acizii graşi monocarboxilici (RCOOH) şi
anumiţi alcooli.
3.3.1. ACIZI GRAŞI

În structura lipidelor animale intră în exclusivitate acizi graşi cu următoarele caracteristici:

 au număr par de atomi de carbon (de la 4 la 26);
 radicalul alchil (R) este constituit dintr-un lanţ hidrocar-bonat cu lungime variabilă (21-30 atomi
C), cu structură liniară, ciclică sau ramificată, având caracter saturat sau nesaturat (cu una,
două, trei sau patru duble legături);
 radicalul alchil (R) constituie partea hidrofobă a moleculei, iar gruparea carboxil (COOH) partea
hidrofilă;
 radicalul alchil (R) al unor acizi graşi poate avea grefată şi gruparea hidroxil (OH), rezultând
hidroxiacizi.

• Acizii graşi saturaţi se găsesc distribuiţi în proporţii variate în diferite ţesuturi şi produse de origine
animală, au catenă lineară saturată (4-30 atomi C), sunt solizi, iar punctele de topire cresc o dată cu creşterea
numărului de atomi de carbon din moleculă.
Exemple de acizi graşi saturaţi foarte răspândiţi:
• acid butiric (C4) CH3(CH2)2COOH (în unt);
• acid miristic (C14) CH3(CH2)12COOH (majoritatea grăsimi-lor naturale);
• acid palmitic (C16) CH3(CH2)14COOH (majoritatea grăsi-milor naturale);
• acid stearic (C18) CH3(CH2)16COOH (majoritatea grăsimi-lor animale).

• Acizii graşi nesaturaţi sunt mai răspândiţi în natură decât cei saturaţi, sunt lichizi (cu excepţia
acidului oleic care este semisolid), iar din punct de vedere fiziologic cei mai importanţi sunt acizii graşi
nesaturaţi cu 18 atomi de carbon.
Acizii graşi nesaturaţi cu structură lineară sunt monocarboxilici, conţin una sau mai multe duble
legături, au puncte de topire mai mici decât cei saturaţi cu acelaşi număr de atomi de carbon.

Exemple de acizi graşi nesaturaţi cu catenă lineară:

Numărul şi
Denumirea Număr Formula poziţia
acidului atomi C dublelor
legături ()
Palmitoleic 16 CH3(CH2)5CH=CH(CH2)7COOH 9
Oleic 18 CH3(CH2)7CH=CH(CH2)7COOH 9
CH3(CH2)4CH=CHCH2CH=CH
Linoleic 18 9,12
(CH2)7COOH
CH3CH2CH=CHCH2CH=CHCH2
Linolenic 18 9,12,15
CH=CH(CH2)7COOH
CH3(CH2)4CH=CHCH2CH=CHCH2
Arahidonic 20 5,8,11,14
CH=CH CH2CH=CH(CH2)3COOH
Nervonic 24 CH3(CH2)7CH=CH(CH2)13COOH 15

Acizii: linoleic, linolenic şi arahidonic sunt indispensabili pentru creşterea, dezvoltarea şi funcţionarea
normală a organismului animal şi de aceea au fost denumiţi acizi graşi esenţiali (A.G.E.) sau vitamine „F“. Ei
participă la formarea membranelor celulare, la metabolismul mitocon-drial, intră în structura fosfolipidelor, sunt
precursori ai prostaglandinelor.
• Prostaglandinele (PG) fac parte dintr-o clasă specială de acizi graşi nesaturaţi denumiţi
„eicosanoizi“, deoarece au catena formată din 20 atomi de carbon. PG predomină în organele genitale şi în
plasma semi-nală, dar se găsesc şi în ţesuturile altor organe: creier, inimă, rinichi, uter, stomac, placentă. Au rol
hormonal (stimulează sinteza hormonilor în unele glande endocrine), stimulează contracţia musculaturii netede
(uter gravid, vezică urinară), exercită acţiune vasodilatatoare, scăzând presiu-nea sanguină, diminuează
aciditatea gastrică, intervin în reglarea tempe-raturii corporale etc.

29
 Principala proprietate generală a acizilor graşi este caracterul lor hidrofob, deci nu sunt solubili în apă
datorită catenei lungi de atomi de carbon puternic nepolară şi care anulează caracterul polar al grupării carboxil.
Acizii graşi pot reacţiona cu hidroxizii alcalini (NaOH, KOH), la cald, reacţie cunoscută sub numele de
saponificare, şi formează săpu-nuri (săruri de sodiu sau potasiu) cu proprietăţi tensioactive şi deci agenţi
excelenţi de emulsionare. Deasemenea acizii graşi se pot esterifica, iar cei nesaturaţi vor adiţiona la nivelul
dublelor legături atomi de hidrogen, halogeni, oxigen.

3.3.2. ALCOOLI
Alcoolii care intră în constituţia lipidelor (denumiţi şi lipide nesaponificabile) pot fi clasificaţi în trei categorii, în funcţie de structura chimică,
după cum urmează:
ALCOOLI

ALCOOLI ALIFATICI
ALCOOLI CICLICI
NEAZOTAŢI:
 glicerina (glicerolul) din lipidele  mioinozitolul
simple şi complexe

 alcoolii cetilic, cerilic, miricilic (din  intră în structura inozitidelor

structura ceridelor)  sterolii (au nucleu de bază
ciclul steran - C17H28)

 intră în structura steridelor

ALCOOLI AMINAŢI
(AMINOALCOOLI):
 colina  colamina

HO  CH2  CH2  NH2

intră în structura lipidelor complexe

sub formă de esteri fosforici
 serina   sfingozina
H3C  (CH2)12  CH = CH
|
H  C  OH
 intră în structura glicerofosfolipidelor |
H  C  NH2
|
CH2OH
 intră în structura sfingolipidelor

Trebuie subliniat faptul că alcoolii policiclici (sterolii) fac parte din clasa steroizi (steroide) şi au
diferite grupări chimice grefate pe nucleul steran care le conferă activităţi biologice variate. După origine,
sterolii pot fi:
a) zoosteroli (de origine animală: colesterolul, lanosterolul, copro-sterolul);
b) fitosteroli (de origine vegetală: sitosterol, stigmasterol);
c) micosteroli (din levuri, ciuperci şi mucegaiuri: ergosterolul).
 Colesterolul este principalul sterol de origine animală distri-buit, sub formă liberă sau esterificată în
toate celulele organismului. Predomină în ţesutul nervos (creier, măduva spinării), în gălbenuşul de ou, în
calculii biliari, în piele, în glandele suprarenale.
Este de origine exogenă, dar şi endogenă, fiind sintetizat din acetilcoenzima A.

30
 În organismul animal colesterolul are un rol biochimic deosebit de important şi anume:
 prin esterificare cu acizi graşi superiori formează lipidele com-plexe denumite colesteride;
 intră în structura biomembranelor celulare şi contribuie la permeabilitatea acestora;
 acţionează asupra permeabilităţii eritrocitelor, influenţând pro-cesele de difuzie;
 este antitoxic şi antihemolitic (neutralizează efectul unor to-xine sau inhibă acţiunea hemolitică a
unor substanţe pătrunse în organism);
 are rol izolator în tecile de mielină, influenţând transmiterea influxului nervos;
 este precursorul metabolic (provitamina) vitaminei D3;
 este precursorul metabolic primar al acizilor biliari şi al hormonilor sexuali şi
corticosuprarenali.
Concentraţia normală de colesterol din sânge se numeşte coles-terolemie. În stări de
hipercolesterolemie se intensifică depunerea lui în ţesuturi (xantomatoza), favorizând apariţia aterosclerozei.
 Acizii biliari reprezintă un ansamblu de compuşi steroizi secretaţi de bilă în intestin sub formă de
săruri alcaline (săruri biliare). Acizii biliari sunt produşii finali ai metabolizării colesterolului la nivelul
ficatului şi ulterior sunt deversaţi în bilă.
Structura chimică de bază din care derivă acizii biliari este acidul colanic:

În funcţie de numărul şi de poziţia grupărilor OH grefate pe molecula acidului colanic derivă mai
multe tipuri de acizi biliari:
 acidul colic (3,7 şi 12 OH);
 acidul deoxicolic (3,12 OH);
 acidul litocolic (3 OH).
Acizii biliari se conjugă în ficat la nivelul grupării carboxil (COOH) cu aminoacizii glicocol
(HOOCCH2NH2) sau taurină (H2NCH2CH2SO3H) şi rezultă acidul glicocolic şi taurocolic, sub formă
de săruri de Na şi K denumite săruri biliare. Sărurile biliare sunt secretate în bilă şi deversate în intestin, unde
acţionează ca agenţi de emulsionare a lipidelor alimentare, uşurând astfel scindarea enzimatică şi absorbţia
acestora prin transformarea lor în picături foarte fine cu interior hidrofob şi exterior hidrofil.
Ca şi săpunurile, sărurile biliare sunt substanţe tensioactive care micşorează tensiunea superficială
de la suprafaţa lipidelor insolubile în mediu apos, ducând la apariţia agregatelor micelare.

31
 3.4. ACILGLICEROLII (GLICERIDE)

Gliceridele sunt lipidele simple cele mai răspândite, ele intrând în componenţa tuturor celulelor
animale şi vegetale şi constituind forma de depozit a lipidelor la animale şi plante.

3.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE

În organismul animal sunt în general gliceride de rezervă, locali-zate în ţesutul adipos şi mai puţin
gliceride de constituţie, reprezentând astfel sursa majoră de energie pentru organism.
Sunt buni izolatori termici şi mecanici cu rol de protecţie în organism, iar în combinaţie cu proteinele
(particule lipoproteice) servesc ca transportori ai acizilor graşi (via sistem limfatic şi sânge) în orga-nism.
Din punct de vedere al structurii chimice gliceridele sunt esteri ai glicerolului cu diferiţi acizi graşi,
esterificarea având loc la o grupare hidroxil din molecula glicerolului (şi rezultă monogliceridă), la două
grupări hidroxil (digliceridă) sau la trei grupări hidroxil (trigliceridă). Dintre toate gliceridele, trigliceridele
sunt cele mai răspândite în orga-nismul animal.
Structura generală a unei trigliceride este:

în care: R, R1 şi R2 sunt radicali ai acizilor graşi constituenţi, identici sau diferiţi. Trigliceridele naturale de
origine animală sunt mixte, ţinând seama de acizii graşi constituenţi. O astfel de trigliceridă mixtă ce conţine
acid palmitic în poziţia , acid oleic în poziţia  şi acid stearic în poziţia ' are următoarea structură:

Denumirea ei clasică este palmitoleostearină sau  palmitoil- oleoil-' stearoilglicerol.

3.4.2. PROPRIETĂŢI GENERALE

ALE TRIGLICERIDELOR

Proprietăţile trigliceridelor (fizice şi chimice) sunt determinate de natura acizilor graşi pe care îi conţin.
Din punct de vedere al stării de agregare, cele cu acizi graşi nesa-turaţi sunt lichide (uleiuri - gliceride
vegetale), iar cele cu acizi graşi saturaţi sau cu acizi graşi nesaturaţi, dar cu dublele legături în poziţia „trans“
sunt solide sau semisolide (unturi şi seuri - gliceride animale).
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice, trigliceridele vor da reacţii caracteristice legăturilor ester
şi dublei legături (dacă acizii graşi constituenţi sunt nesaturaţi).
 Hidroliza trigliceridelor are loc fie chimic (sub acţiunea unor acizi minerali), fie enzimatic, sub
acţiunea lipazelor, cu eliberarea glice-rolului şi acizilor graşi constituenţi.

Hidroliza are loc de fapt în trepte, cu eliberarea succesivă a acizilor graşi , ' şi în final .

32
  Saponificarea este o reacţie de hidroliză în mediu alcalin, în urma căreia se eliberează săpunuri
(săruri ale acizilor graşi)

Indicele de saponificare reprezintă cantitatea de KOH în mili-grame necesară pentru a saponifica un

gram de trigliceridă. Acest indice (Is) permite caracterizarea compoziţiei chimice, respectiv a naturii acizi-lor
graşi ce intră în structura trigliceridelor. Valoarea indicelui de sapo-nificare este invers proporţională cu masa
moleculară a trigliceridei, respectiv cu masa moleculară a acizilor graşi constituenţi (cu lungimea catenei de
atomi de carbon).
Saponificarea este procesul care stă la baza obţinerii săpunurilor.
 Hidrogenarea este o proprietate caracteristică trigliceridelor de natură vegetală, uleiurilor lichide,
care conţin preponderent acizi graşi nesaturaţi. Prin adiţia catalitică de hidrogen la dublele legături, aceştia se
transformă în acizi graşi saturaţi, solizi. Pe această proprietate se bazează procesul industrial de obţinere a
margarinelor din uleiuri vegetale. Ca urmare a procesului de hidrogenare, vitaminele liposolubile, inclusiv
acizii graşi esenţiali (vitamine F) sunt distruse. De aceea margarinele trebuie să fie îmbogăţite ulterior cu aceste
vitamine liposolubile (A, D, E).
 Halogenarea trigliceridelor nesaturate decurge după acelaşi mecanism ca şi hidrogenarea, ele
adiţionând brom sau iod.
Indicele de iod este o mărime ce caracterizează gradul de nesatu-rare al trigliceridelor. El reprezintă
cantitatea de iod în grame care se adiţionează la 100 g trigliceride.
 Râncezirea este un proces natural, complex, de degradare pe care îl suferă uleiurile şi grăsimile în
timp, în condiţii necorespunzătoare de conservare. Sub acţiunea umezelii şi a unor microorganisme care se
instalează, trigliceridele sunt parţial hidrolizate. Acizii graşi nesaturaţi eliberaţi pot fi oxidaţi cu oxigenul din
aer la dublele legături şi rezultă astfel acizi graşi şi aldehide-acizi cu mase moleculare mici.

De asemenea, prin oxidarea acizilor graşi pot rezulta şi acizi -cetonici, care prin decarboxilare
formează metil-cetone cu C8 - C12.

Toţi aceşti produşi rezultaţi (acizi graşi cu mase moleculare mici, mai ales acidul butanoic, aldehide-
acizi şi metil-cetone) conferă mirosul caracteristic, neplăcut, de rânced.
Procesul de râncezire poate fi prevenit cu ajutorul unor substanţe antioxidante naturale, cum sunt
tocoferolii, vitamine E, carotenii care inhibă procesul de râncezire.

33
 3.5. CERIDE

Ceridele, numite şi ceruri, sunt esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori. Structura lor generală poate
fi reprezentată astfel:
R1  O  CO  R2
R1 = radical al alcoolului
R2 = radical al acidului gras
Atât acizii graşi, cât şi alcoolii conţin 16-34 atomi de carbon.
Ceridele sunt secretate de diferite organe ale plantelor: frunze, tulpini, fructe. Ele se depun pe suprafaţa
acestora, având rol protector.
De asemenea, ceridele pot fi întâlnite şi la unele organisme ani-male. Astfel, ceara de albine, lanolina de
pe lâna oilor sunt amestecuri de ceride caracteristice acestor specii.
Fiind solide şi mai puţin uleioase la atingere decât grăsimile, ceru-rile sunt folosite în industria
farmaceutică şi cosmetică, precum şi pentru obţinerea unor alifii, unguente şi creme de lustruit.

3.6. STERIDE

Steridele sunt lipide simple constituite din acizi graşi superiori (preponderent palmitic, oleic şi linoleic),
esterificaţi cu alcooli policiclici (steroli). Dacă alcoolul este colesterolul, esterificarea are loc la gruparea OH de
la C3 şi produsul de reacţie se va numi colesteridă.
Steridele sunt componente existente în cantităţi mici în toate celu-lele organismului animal, inclusiv în
produse de origine animală: lapte, ouă.

3.7. GLICEROFOSFOLIPIDE

Glicerofosfolipidele sunt lipide complexe, în structura lor participă sub formă esterificată acizi graşi,
glicerol, acid fosforic, precum şi un alt alcool cu masă moleculară mică, în special un aminoalcool. Ele sunt
lipide de constituţie, intră în structura membranelor plasmatice. Acestea sunt alcătuite de fapt din 40-50%
fosfolipide şi 50-60% proteine, precum şi din glicolipide.
Alcoolii ce pot intra în structura fosfolipidelor sunt: colina, cola-mina, serina şi inozitolul.
În funcţie de natura celui de-al doilea alcool, glicerofosfolipidele se împart în :
 lecitine (colinglicerofosfolipide), care conţin colină
 cefaline (colaminglicerofosfolipide), care conţin colamină
 seringlicerofosfolipide, care conţin serină
 inozitolglicerofosfolipide, care conţin inozitol.
Structura generală poate fi reprezentată astfel:

Cele mai răspândite sunt lecitinele şi cefalinele. Acizii graşi întâl-niţi cel mai frecvent în structura lor
sunt acidul stearic, acidul palmintic şi acidul oleic.

34
 De obicei în poziţia  este esterificat un acid gras nesaturat (acid oleic). Această structură conferă
glicerofosfolipidelor atât un caracter amfoter (sunt amfioni), cât şi un caracter amfipatic. Caracterul amfipatic
este determinat de prezenţa unei componente hidrofobe, liposolubilă (catenele celor doi acizi graşi) şi a unei
componente hidrofile, solubile în apă (fosforil-colina, fosforil-colamina, respectiv fosforil-serina). Datorită
acestor două componente, moleculele se pot orienta diferit în structurile celulare, formează straturi duble de
lecitine şi cefaline în care sunt apoi incluse macromolecule de proteine. De asemenea, sunt incluse molecule de
steroli, precum şi de glicolipide. În felul acesta ele alcătuiesc structura membranelor plasmatice, determinându-
le permeabilitatea, fenomenele de osmoză şi de transport activ al diferitelor biomolecule în interiorul orga-
nismului.
Prezenţa macromoleculelor proteice orientate pe suprafaţa externă a membranei, pe suprafaţa internă a
sa, incluse în interiorul membranei sau pe întreaga grosime a acesteia, determină tocmai permeabilitatea
membranelor plasmatice. Proteinele din structura membranelor sunt în acelaşi timp biochimic şi biologic active.
Ele pot fi enzime sau complexe enzimatice specifice, pot fi receptori pentru mesagerii chimici de lumină,
presiune sau excitaţii mecanice, sau pot fi proteine transportoare ale sub-stanţelor hidrofile. În felul acesta
membranele plasmatice îşi îndeplinesc rolul lor complex de a asigura compartimentarea celulară, precum şi
transportul diferitelor substanţe atât din mediu spre celule şi invers, cât şi între citosol şi organitele celulare.
În organism colinfosfolipidele şi colaminfosfolipidele sunt scin-date hidrolitic sub acţiunea unor
fosfolipaze şi rezultă lizolecitina şi lizofosfatidilcolamina cu acţiune hemolizantă.
Dintre glicerofosfatide lecitinele şi cefalinele se găsesc în toate celulele organismului animal,
preponderent în creier şi în gălbenuşul de ou.
Serinfosfolipidele predomină în ţesutul cerebral, unde se găsesc alături de inozitolfosfolipide.

3.8. SFINGOLIPIDE

Sunt lipide complexe care conţin obligatoriu un alcool cu 18 atomi de carbon, numit sfingozină (sau
omologul său saturat dihidrosfingo-zina). Sunt lipidele distribuite în special în ţesutul cerebral, unde participă
la constituţia membranelor celulare (de regulă în amestec cu alte sub-stanţe).
Structura generală a unei sfingolipide este de forma:
H
‫׀‬
18
H3 C  (CH2)12  C = C
‫׀‬ ‫׀‬
H HC  OH
‫׀‬
HC  NH  CO  R1
‫׀‬
H2 1 C  O  R 2
Sfingolipidă

unde: R1 = radical al unui acid gras saturat (lignoceric) sau nesaturat (nervonic);
R2 = radical fosforilcolină, fosforilcolamină, galactoză, acid N-acetilneuraminic, legat la C 1 din
sfingozină.
În funcţie de natura radicalului R2 există mai multe tipuri de sfingolipide:
 sfingomieline, care conţin fosforilcolină sau fosforilcolamină;
 cerebrozide, care conţin -galactoză sau -glucoză;
 sulfatide, care conţin galactozo-2sulfat;
 gangliozide, care conţin acid N-acetilneuraminic.
Dintre acestea cele mai abundente şi importante sfingolipide sunt sfingomielinele care intră în structura
tecilor de mielină, îndeplinind datorită caracterului lor hidrofob rol de izolatori ai tecilor de mielină din axoni.
Cerebrozidele, sulfatidele şi gangliozidele pot fi încadrate în cate-goria glicoconjugatelor şi au funcţii
celulare importante: par să intervină în specificitatea de ţesut şi de organ, în recunoaşterea celulă-celulă, în
35
imunitatea tisulară sau în restaurarea excitabilităţii ţesutului la impulsurile nervoase, pierdută prin congelare sau
prin inhibare cu proteine bazice.

36
 CAPITOLUL 4

PROTIDE

4.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Protidele sunt componente chimice primordiale ale materiei vii, compuşi organici naturali, care
prin structura şi proprietăţile lor definesc esenţa vieţii constituind baza materială a existenţei şi a tutu-ror
fenomenelor specifice acesteia. Denumire lor derivă de la cuvântul grecesc „proteios“ care înseamnă „de prim
rang, de cea mai mare impor-tanţă“.
Protidele se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:
 sunt constituenţii universali şi indispensabili ai tuturor for-melor de viaţă (purtătorii materiali
ai vieţii), asigurând organizarea, menţinerea structurii morfologice şi manifestarea funcţiilor vitale
ale celulelor;
 sunt biomacromolecule alcătuite din unităţi structurale de bază, numite aminoacizi, legate una de
alta prin legături peptidice ( CO  NH );
 deşi prezintă structuri chimice şi funcţii biologice diferite, sunt alcătuite din 20-22 aminoacizi
fundamentali, aceiaşi la toate vieţuitoarele, de la cea mai simplă bacterie până la om;
 prezintă un grad înalt de organizare structurală într-o per-manentă interacţiune cu sistemele
chimice ambiante;
 se prezintă într-o mare diversitate de tipuri diferite structural şi funcţional, ca rezultat al unui
număr infinit de posibilităţi de organizare moleculară;
 prezintă proprietăţi fizice şi biochimice specifice, consecinţă a organizării structurale şi respectiv a
conformaţiei spaţiale a macromoleculelor;
 sunt biomacromolecule informaţionale implicate în transmi-terea informaţiei de la o celulă la alta
sau de la un organism la altul;
 se află într-o strânsă interdependenţă cu acizii nucleici, în sensul că biosinteza proteinelor se
realizează pe baza informa-ţiei genetice stocată în ADN, iar unele protide sunt enzime implicate în
procesul de biosinteză al acizilor nucleici.
Datorită gradului înalt de diversitate structurală, protidele îndepli-nesc funcţii fundamentale, specifice
organismelor vii, cum ar fi:

37
 PROTIDE

COMPONENTE SISTEME TAMPON

PLASTICE: intervin în menţinerea echi-
participă la realizarea şi librului acido-bazic (menţi-
menţinerea structurii celu- nerea pH-ului în limite
lelor, membranelor şi for- fiziologice) în organism
maţiunilor intracelulare
PURTĂTORI MATERIALI
BIOCATALIZATORI AI TUTUROR
(ENZIME) ÎNSUŞIRILOR BIOLOGICE
prezintă activitate enzima- intervin în procesele de dife-
tică, catalizând reacţiile renţiere, creştere, dezvoltare
biochimice de sinteză şi şi reproducere celulară
degradare din organism.
TRANSPORTORI
HORMONI îndeplinesc funcţii de
participă la reglarea pro- transport şi depozitare a
ceselor metabolice ionilor metalici, vitamine,
oxigen, dioxid de carbon

PIGMENŢI RESPIRATORI
transportă pe cale sangu-ină
oxigenul molecular la
ţesuturi sau depozitează
oxigenul în muşchi.
SUBSTANŢE DE SUSŢINERE
ŞI REZISTENŢĂ MECANICĂ
îndeplinesc funcţii mecanice în
oase, piele, muşchi, vase
sanguine

SUBSTANŢE CU ROL ANTICORPI

CONTRACTIL conferă imunitate organis-
îndeplinesc activitatea con- mului contra unor agenţi
tractilă şi locomotoare patogeni externi

Din punct de vedere al compoziţiei chimice elementare, majori-tatea protidelor sunt substanţe cel puţin
cuaternare (C, H, O, N); unele conţin sulf şi fosfor, iar altele conţin metale (fier, cupru, magneziu etc.)
Distribuţia protidelor în organismul animal diferă în funcţie de organ şi specie, deci sunt organo-
specifice şi specie-specifice.

4.2. CLASIFICARE

Clasificarea protidelor se face după mai multe criterii, conform schemei următoare:

PROTIDE

ÎN FUNCŢIE DE CONFORMAŢIE ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURĂ:

ŞI MORFOLOGIE:

PROTEINE PROTEINE PEPTIDE PROTEIDE

FIBRILARE: GLOBULARE:
 keratin  enzi
oligopeptid polipeptide holoproteide heteroproteide:
e (din piele, me e (10-100 (proteine) 
păr, unghii,  antic (2-10 aminoacizi) au pe lângă
coarne, lână, orpi aminoacizi) gruparea
pene)  horm proteică şi o
 colagen oni componentă
(din tendoane,  albu neproteică
ţesut conjunctiv) mine (prostetică)
 miozina  fibri
(din muşchi) nogen
 fibroina  hemo
(din mătase) globină

38
 4.3. COMPONENŢI CHIMICI STRUCTURALI

Unitatea structurală de bază a protidelor o reprezintă aminoacizii legaţi prin legături covalente numite
legături peptidice ( CO  NH).

4.3.1. AMINOACIZI

Structura fiecărei protide se caracterizează printr-un număr finit şi variabil de aminoacizi. Natura,
numărul, proporţia şi secvenţa aminoacizilor constituenţi determină diversitatea enormă a tipurilor de
protide.

4.3.1.1. Structură, clasificare şi rol biochimic

Aminoacizii sunt compuşi biochimici cu funcţie mixtă, deoarece conţin o grupare funcţională carboxil
(COOH) şi o grupare funcţională amină (NH2), ambele grefate la acelaşi atom de carbon din poziţia  (C2).
R
‫׀‬
H  C  NH2
‫׀‬
COOH

 În funcţie de particularităţile structurale ale radicalului R, aminoacizi se clasifică astfel:

1. AMINOACIZI ACICLICI:
a) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU RADICAL (R) ALIFATIC:

b) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU O GRUPARE HIDROXIL (HIDROXIAMINOACIZI):

c) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU SULF (TIOAMINOACIZI):

39
d) AMINOACIZI MONOAMINODICARBOXILICI:

e) AMINOACIZI DIAMINOMONOCARBOXILICI:

40
 2. AMINOACIZI CICLICI
a) AMINOACIZI HOMEOCICLICI (CU NUCLEU AROMATIC):

b) AMINOACIZI HETEROCICLICI:

 În funcţie de caracterul pe care-l manifestă catenele laterale (R) aminoacizii componenţi ai

protidelor naturale se clasifică în:
a) aminoacizi cu catene apolare: glicocol, alanină, leucină, izo-leucină, metiononă, fenilalanină,
triptofan;
b) aminoacizi cu catene polare: serina, treonina, cisteina, tiro-zina, asparagina, glutamina;
c) aminoacizi cu catene ionizabile: acidul aspartic, acidul gluta-mic, lizina, arginina, prolina.
 În organismul animal au fost identificaţi aminoacizi care nu intră în structura protidelor, dar care
au rol important în celulă: fie sunt componenţi structurali ai altor biomolecule (-alanina, acidul -amino-
butiric), fie sunt produşi intermediari în diferite reacţii biochimice (citru-lina, ornitina, homocisteina,
dihidroxifenilalanina).
Importanţa fundamentală a aminoacizilor constă în participarea lor în structura proteinelor.
Biosinteza proteinelor proprii specifice orga-nismului animal este direct corelată cu aportul de aminoacizi
exogeni, proveniţi din hrană. Organismul animal nu poate sintetiza decât aproxi-mativ 50% din setul de
aminoacizi necesari biosintezei proteinelor pro-prii, restul de aminoacizi fiind procuraţi prin hrană (proteine
alimentare aminoacizi proteine proprii).

degradare Din acest biosinteză punct de vedere aminoacizii pot fi clasificaţi în trei categorii:
a)
hidrolitică aminoacizi esenţiali (indispensabili pentru creşterea şi dez-voltarea normală a
organismului, care nu se pot sintetiza şi deci trebuie procuraţi prin hrană);
b) aminoacizi semiesenţiali (sunt sintetizaţi în cantităţi nesatis-făcătoare în organism şi trebuie
suplimentaţi prin hrană);
c) aminoacizi neesenţiali (sunt sintetizaţi de organism şi pot lipsi din hrană).
Dintre aminoacizii esenţiali amintim: valina, leucina, metionina, lizina, fenilalanina, treonina,
triptofanul, aminoacizi care se găsesc în germenii seminţelor de leguminoase, în plantele rădăcinoase, dar şi în
41
produse animaliere ca: lapte, brânză, ouă, carne de peşte. Lipsa lor din alimentaţie provoacă tulburări de
creştere şi dezvoltare, tulburări de fertilitate, atrofierea unor glande.
Alimentaţia animalelor trebuie să fie completă şi echilibrată în aminoacizi (respectiv proteine) cu
valoare alimentară completă. Pentru aceasta este nevoie de cunoaşterea precisă a calităţii sursei de proteină,
nivelului proteic optim al raţiei, valoarea aminoacidului limitativ. Echili-brarea raţiei proteice se face prin
adăugarea la nutreţurile vegetale a aminoacizilor de sinteză sau a proteinelor de origine animală (făină de oase,
de carne, de sânge, de peşte, de scoică).

4.3.1.2. Proprietăţile generale ale aminoacizilor

a) Aminoacizii sunt substanţe optic active (cu excepţia glicoco-lului), deoarece au în molecula lor cel
puţin un atom de carbon asimetric (C) la care sunt legate cele două grupări funcţionale, amino şi carboxil;
b) Aminoacizii în totalitate prezintă o anumită solubilitate în apă, datorită celor două grupări (NH2
şi COOH) care determină în soluţie apoasă polarizarea aminoacizilor (amfiioni):

Gradul de solubilitate în apă variază în funcţie de natura radica-lului R şi de pH-ul soluţiei.

Totodată aminoacizii sunt puţin solubili în solvenţi organici.
Variaţia solubilităţii aminoacizilor în apă şi solvenţi organici în funcţie de natura lor este utilizată în separarea, identificarea
şi determinarea lor cantitativă prin tehnica de analiză fizico-chimică numită cromatografie.
c) Aminoacizii sunt substanţe cu caracter amfoter (deoarece se găsesc în soluţie sub formă de
amfiioni), astfel în mediul acid se comportă ca baze (acceptori de protoni), iar în mediu bazic se comportă ca
acizi (donatori de protoni).
Ionii astfel formaţi migrează sub acţiunea unui câmp electric spre catod (K ) sau anod (A+) în funcţie de
valoarea pH-ului soluţiei.

câmp câmp
electric electric
+ 
A aminoacid există o valoare deKpH numită pH izoelectric (pHi), la care sarcina netă a
Pentru fiecare
moleculei este zero (numărul sarcinilor pozitive este teoretic egal cu cel al sarcinilor negative) şi drept urmare
aminoacizii nu migrează în câmp electric. Valoarea pHi depinde de structura aminoacidului şi la această valoare
solubilitatea aminoaci-dului este minimă.
d) Aminoacizii, datorită caracterului amfoter, constituie sisteme tampon (au acţiune de tamponare)
foarte eficiente pentru menţinerea constantă a pH-ului celular.
e) Aminoacizii sunt biomolecule cu reactivitate chimică mare datorită prezenţei în structura lor atât
a grupării carboxil, cât şi a grupării amino.
 Datorită grupării carboxil (COOH) aminoacizii reacţionează cu:
 bazele (NaOH) şi formează săruri;
 alcoolii şi formează esteri;
 amoniacul şi formează amide;
 aminele şi rezultă amide substituite;
 elimină CO2 (decarboxilare) şi rezultă amine.
În organismul animal reacţiile de decarboxilare a aminoacizilor (catalizate de enzimele specifice -
aminoacid decarboxilaze) conduc la formarea de amine biogene care exercită diferite acţiuni farmaco-dina-
42
mice sau sunt precursori ai unor coenzime, hormoni şi vitamine. Unele dintre ele sunt toxice pentru organism
(putresceina, cadaverina), fiind pre-zente în carnea alterată.
 Datorită grupării (NH2) aminoacizii pot reacţiona cu:
 alchilderivaţi halogenaţi şi rezultă derivaţi cuaternari de amoniu;
 cloruri acide cu formare de amide substituite;
 dioxidul de carbon şi rezultă carbamino-derivaţi (această reacţie stă la baza transportului
CO2 de la ţesu-turi la pulmon de către aminoacidul lisină din structura hemoglobinei);
 ninhidrina şi formează compuşi coloraţi în marea lor majoritate albastru intens;
 2,4 dinitrofluorbenzenul şi rezultă 2,4-dinitrofenil derivaţi coloraţi în galben.
 Datorită prezenţei ambelor grupări, amino şi carboxil, amino-acizii pot condensa între ei cu formare
de legături peptidice (CONH) între gruparea amino a unui aminoacid şi gruparea carboxil a altui aminoacid,
rezultând compuşi numiţi peptide.

R1 R2 R3
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ 2H2O
H2NCHCOOH + H2NCHCOOH + H2NCHCOOH

R1 R3
‫׀‬ ‫׀‬
H2NCHCONHCHCONHCHCOOH
‫׀‬
R2
TRIPEPTIDĂ

Moleculele ce conţin 2, 3, 4 sau chiar 10 aminoacizi condensaţi se numesc dipeptide, tripeptide,

tetrapeptide, respectiv decapeptide, iar la modul general oligopeptide. Polipeptidele sunt molecule ce conţin în
structura lor mai mult de 10 aminoacizi condensaţi, iar proteinele sunt macromolecule cu mase moleculare
mari (1103 - 1105) şi cu un înalt grad de organizare structurală.
În structura unui lanţ peptidic apare întotdeauna un aminoacid cu gruparea amino liberă (se numeşte
a.acid N-terminal), ales prin convenţie în stânga lanţului şi un aminoacid cu gruparea carboxil liberă (se
numeşte a.acid C-terminal), ales prin convenţie cel din dreapta lanţului.

4.3.2. PEPTIDE

Denumirea peptidelor se stabileşte prin indicarea succesivă a denumirii fiecărui aminoacid component
al moleculei de peptidă cu adău-garea sufixului „il“ la fiecare denumire; excepţie face numai aminoacidul C-
terminal cu grupare carboxil liberă, care-şi menţine denumirea neschim-bată. De exemplu: o tripeptidă cu
structura:
H2N  Ala  Asp  Cis  COOH
va fi denumită Alanil  Aspartil  Cisteină.
Dintre proprietăţile generale ale peptidelor (oligo şi polipep-tide) amintim:
 sunt solubile în mediu apos, oligopeptidele formând soluţii propriu-zise, iar polipeptidele dispersii
coloidale;
 au caracter amfoter şi formează săruri solubile cu acizii şi cu bazele;
 având în constituţie cel puţin 3 aminoacizi, deci minim două legături peptidice, peptidele (atât oligo,
cât şi polipeptidele), reacţionează cu ionii de cupru în mediu alcalin şi formează compuşi cu structură de
chelaţi de culoare albastră (reacţia biuretului);
 prin hidroliză acidă sau enzimatică sunt scindate în aminoacizii constituenţi.
În organismul animal au fost identificate o serie de peptide deose-bite prin gradul de complexitate
structurală şi prin funcţiile biochimice pe care le îndeplinesc.
Un tripeptid important pentru organismul viu este glutationul rezultat prin condensarea acidului
glutamic, cisteinei şi glicocolului.

43
 Legarea cistinei de acidul glutamic se realizează prin gruparea carboxil din poziţia  a acidului glutamic.
 Glutationul se prezintă în două forme structurale distincte: glu-tation redus (GSH) şi glutation
oxidat (GSSG). Glutationul oxidat provine din două molecule de glutation redus care se oxidează la nivelul
grupării tiol (SH) cu formarea grupării disulfurice caracteristică cistinei:

Datorită grupării tiol (SH) libere, glutationul prezintă proprietăţi biologice. Astfel:
 Glutationul participă la procesele redox din celulă prin transfer de hidrogen;
 Protejază grupările tiol (SH) din structura unor enzime con-tra oxidării; se comportă ca activator
al unor enzime SH-dependente;
 Glutationul poate fi donator de hidrogen pentru anumiţi com-puşi pe care îi trece din stare oxidată
în stare redusă. În unele procese biochimice, glutationul redus acţionează ca o coenzimă, comportându-se ca
donator de hidrogen;
 GSH acţionează ca antioxidant, menţinând în stare redusă activă diferiţi compuşi (acidul ascorbic,
adrenalina, hemoglobina);
 Glutationul prezintă acţiune antitoxică;
 În organismul animal, GSH acţionează în strânsă corelaţie cu insulina - hormon pancreatic care
intervine în reglarea glicemiei.
 Ocitocina şi vasopresina sunt octapeptide ciclice care pre-zintă o mare asemănare din punct de
vedere structural.
Ocitocina şi vasopresina (primii hormoni polipeptidici sintetizaţi în laborator) sunt peptide cu proprietăţi
hormonale secretate de lobul posterior al hipofizei (neurohipofiză). Ocitocina stimulează lactaţia şi contracţia
musculaturii netede (muşchiul uterin), înlesnind expulzarea fătului. Vasopresina determină constricţia vaselor
sanguine având acţiune hipertensivă şi reglează eliminarea apei din organism pe cale renală, prezintă proprietăţi
antidiuretice. Dacă vasopresina este sintetizată de organism în cantităţi insuficiente, se instalează diabetul
insipid care se manifestă prin eliminare exagerată de apă prin urină (poliurie).
Polipeptidele sunt constituite din 10-100 aminoacizi.
 Insulina este o polipeptidă cu rol hormonal secretată de pan-creas. A fost descoperită de fiziologul
român Nicolae Paulescu cu opt luni înaintea canadienilor.
Molecula de insulină are o configuraţie spaţială elicoidală şi este constituită din 51 aminoacizi ordonaţi
bicatenar. O catenă A este formată din 21 aminoacizi şi a doua catenă B este constituită din 30 aminoacizi.
Aceste catene sunt legate intercatenar prin două punţi disulfurice stabilite între radicalii de cisteină din poziţiile
7 ale ambelor catene şi respectiv între radicalii de cisteină din poziţia 20 a catenei A şi din poziţia 19 a catenei
B. Există şi o a treia punte disulfură intracatenară, stabilită între radicalii cisteină din poziţiile 6 şi 11 ale catenei
A. Existenţa punţilor disulfurice intercatenare este determinantă pentru activitatea hormonală a insulinei.

Figura 4.1 - Reprezentarea schematică a structurii insulinei

44
 Insulina prezintă unele variaţii structurale în funcţie de specie, care se manifestă în secvenţa
aminoacizilor din poziţiile 8, 9 şi 10 ale catenei A.
Insulina intervine în reglarea concentraţiei de glucoză din sânge (glicemie), exercitând un efect
hipoglicemiant. În insuficienta secreţie de insulină se declanşează diabetul zaharat, care se manifestă prin
creşterea glicemiei peste nivelul normal (80-120 mg glucoză/100 ml sânge uman) şi apariţia de glucoză în urină
(glicozurie).
 Glucagonul este un polipeptid cu rol hormonal, secretat de pancreas. Structura glucagonului este
alcătuită din 29 aminoacizi dispuşi monocatenar. Spre deosebire de insulină, glucagonul conţine metionină şi
triptofan şi nu conţine cisteină, izoleucină şi prolină.
Glucagonul are efect hiperglicemiant. Din acţiunea antagonică insulină  glucagon se reglează
glicemia care astfel se menţine în limite normale.
 O polipeptidă recent descoperită în creier este scotofobina, alcătuită din 14 aminoacizi şi care are rol
în procesele de memorare, fiind implicată în codificarea informaţiei primite în sistemul nervos central.
 De asemenea, corticotropina (ACTH sau hormonul adreno-corticotrop) este polipeptidă secretată de
lobul anterior al hipofizei; este formată din 39 aminoacizi şi stimulează biosinteza şi secreţia hormonilor
steroizi de către corticosuprarenală.
 Hormonul melanocit este polipeptid secretat de lobul anterior al hipofizei şi stimulează producerea
de celule melanocite ale pielii, iar gastrinele sunt polipeptide sintetizate de mucoasa gastrică, cu rol în
stimularea secreţiei gastrice.
 Printre polipeptidele naturale elaborate de microorganisme se numără antibioticele, care prezintă
interes în chimioterapia modernă, deoarece manifestă acţiuni de antibiotice, iar amanitina şi faloidina sunt
peptide extrem de toxice (otrăvuri), conţinute în unele specii de ciuperci.

4.3.3. PROTEINE

Holoproteidele sau proteinele sunt biomacromolecule primor-diale ale organismului viu, cu un înalt
grad de organizare structurală şi cu rol fundamental în structura şi implicit în funcţiile celulei. Sunt
biocomponente constituite dintr-un număr mare de aminoacizi (legaţi prin legături peptidice) al căror tip şi
succesiune în catena polipeptidică este determinată genetic.
Enorma diversitate structurală şi funcţională a proteinelor animale (care poate fi specie-specifică şi
organo-specifică) este determinată atât de numărul, tipurile şi secvenţa aminoacizilor componenţi, cât şi de
organizarea spaţială, configuraţională a moleculei de proteină.

4.3.3.1. Structura proteinelor

Proteinele sunt macromolecule cu structură complexă, în care atomii şi grupele de atomi constituenţi
sunt dispuşi conform unui aranjament spaţial conformaţional, în cadrul aceleiaşi configuraţii a moleculei
de proteină (configuraţie = dispunerea tridimensională a atomilor în raport cu un anumit centru de referinţă
sau cu o anumită componentă a structurii considerată rigidă; conformaţie = modalitatea în care atomii sunt
repartizaţi în spaţiu tridimensional, ca o consecinţă a rotirii acestora în jurul unei legături simple existente în
molecula respectivă).
Structura generală a proteinelor este determinată de următorii factori:
a) caracterul legăturii peptidice (caracter parţial de dublă legătură, datorită delocalizării electronilor
 ai legăturii C = O);
b) geometria legăturii peptidice (legătura peptidică, având carac-ter parţial de dublă legătură, nu
permite o rotaţie liberă a atomilor de C şi N în jurul ei, fapt ce se repercutează asupra organizării spaţiale a
protei-nelor);
c) natura catenelor laterale (R) ale aminoacizilor componenţi care pot prezenta grupări polare
(provenite din grupările funcţionale COOH, NH2, OH, SH) sau nepolare;
d) conformaţia (organizarea stereospecifică).
Structura globală a macromoleculelor proteice este o rezultantă a coexistenţei şi interacţiunii mai multor
nivele de organizare, şi anume:
1. Primară
2. Secundară
45
 3. Terţiară
4. Cuaternară.
1. Structura primară este structura de bază a fiecărei proteine şi reprezintă numărul, tipul, proporţia şi
ordinea aminoacizilor în catena polipeptidică.
Ea se caracterizează prin:
 existenţa legăturilor peptidice (CONH) care se stabilesc între diferiţi aminoacizi;
 existenţa unei succesiuni (secvenţă) bine definite a aminoaci-zilor în catenele polipeptidice,
secvenţă sub control genetic (prin informaţia cuprinsă în AND);
 determină configuraţia de ansamblu specifică fiecărei pro-teine.

Figura 4.2 - Structura primară a unui lanţ polipeptidic

2. Structura secundară: reprezintă aranjamentul spaţial al lanţului polipeptidic (evidenţiat prin studii
de microscopie electronică sau analiză cu raze X), aranjament datorat multiplelor legături de hidrogen intra- şi
intercatenare ce se stabilesc între grupările NH şi CO din legături peptidice diferite. Formarea acestor
legături de hidrogen este posibilă datorită distribuţiei diferite a electronilor la nivelul legăturii peptidice,
legătură care devine parţial ionizată, deoarece atomul de O va avea un exces de electroni (), iar atomul de N
un deficit de electroni (+). Deşi legăturile de hidrogen sunt relativ slabe, totuşi stabilitatea structurii secundare
este asigurată prin posibilitatea formării acestor legături într-un număr mare şi prin repartizarea lor uniformă de-
a lungul catenelor polipeptidice.
Structura secundară este reprezentată prin trei modele (confor-maţii): -helix, în „planuri pliate“ şi tip
colagen.

 Modelul -helix rezultă prin spiralarea catenei polipeptidice într-o elice orientată de la stânga la
dreapta (orientare care predomină în structura proteinelor native şi este mai stabilă din punct de vedere ener-
getic). Această structură are următoarele caracteristici:
 pe fiecare spiră (tură) sunt 3,6 aminoacizi;
 distanţa dintre ture este 5,4 Å;
 toate grupările NH şi CO formează legături de hidrogen;
 radicalii R ai tuturor aminoacizilor sunt orientaţi spre exteri-orul elicei, deasupra sau dedesubtul
planului legăturilor pepti-dice.
O astfel de structură se întâlneşte în -keratina din firul de păr uman, lâna şi blana animalelor.

 Modelul în „planuri pliate“ (-pliere, foaie -pliată): în această structură lanţul polipeptidic suferă
o îndoire cu un unghi de 90, care se face în dreptul atomului de C , purtător al grupărilor COOH şi NH 2
implicate în legături peptidice. Această îndoire (pliere) a lanţului polipeptidic determină apariţia de legături
de hidrogen intercatenare între două sau mai multe lanţuri polipeptidice (între atomii de H dintr-o legătură
peptidică a unui lanţ polipeptidic şi atomii de O dintr-o legătură peptidică a altui lanţ polipeptidic), legături care
conferă stabilitate acestei structuri. Modelul în planuri pliate este de tip paralel (-keratina) şi antiparalel
(fibroina din mătasea naturală).

46
 Figura 4.3 - Conformaţia -helix a lanţului polipeptidic

Figura 4.4 - Modelul în „planuri pliate“

Figura 4.5 - Modelul tip colagen

Proteinele cu structură „-pliere“ sunt flexibile, dar nu elastice şi sunt în general proteinele sub formă
de filamente (proteine fibrilare). Rezultă astfel că -keratina cu structură „-pliere“ este mai relaxată decât -
keratina care are o configuraţie -helix, între ele existând o transformare reversibilă de forma:
-keratina -keratina
(-helix) (-pliere)

 Modelul tip colagen: este conformaţie specifică colagenului (proteină fibrilară prezentă în oase,
tendoane, cartilaje, ţesut conjunctiv, constituind aproximativ 30% din totalul proteinelor din organism).
Din punct de vedere structural molecula de colagen se prezintă ca un superhelix format din 3 lanţuri
polipeptidice spiralate (triplu helix), fiecare catenă spiralată fiind răsucită spre stânga şi înfăşurată atât în jurul
propriei axe, cât şi în jurul axei comune celor trei catene. Fibra de colagen apare astfel ca o funie împletită a
cărei stabilitate este realizată prin legături de hidrogen intercatenare, legături electrostatice, forţe Van der
Waals şi punţi disulfurice, care îi conferă o rigiditate extremă.
Fiecare catenă polipeptidică are ca unitate repetitivă un triplet de aminoacizi: glicocol - prolină -
hidroxiprolină, care prin structura lor chimică nu permit adoptarea conformaţiei -helix sau -pliere, ci facili-
tează adoptarea conformaţiei triplu helix.
Trei catene polipeptidice formează unitatea structurală repetitivă a colagenului şi care poartă numele de
tropocolagen. În fiecare moleculă de tropocolagen există două catene polipeptidice de un tip şi una de un alt

47
tip, iar la una din extremităţile moleculei se găsesc grupări chimice ionizate. Moleculele de tropocolagen sunt
orientate în acelaşi sens şi asociate în fibrile de forma:

Figura 4.6 - Structura triplu helix a colagenului

Figura 4.7 - Conformaţia unui lanţ polipeptidic din structura

triplu helix a colagenului

3. Structura terţiară este o organizare spaţială complexă rezul-tată prin înfăşurarea lanţului
polipeptidic într-o suprastructură tridi-mensională (globulară).
Proteinele cu structură terţiară, respectiv proteinele globulare, prin înfăşurarea lor, formează un „miez“
hidrofob, format din radicali nepolari şi o parte externă hidrofilă, cu grupări chimice disociabile ale amino-
acizilor constituenţi.
Structura terţiară, prin complexitatea sa, include atât structura primară, cât şi structura secundară (-
helix în principal sau -pliere în secundar); între structura secundară şi cea terţiară există numeroase simi-
litudini, de aceea s-a acreditat şi terminologia de structură secundo-terţiară.
Structura terţiară a proteinelor globulare poate fi clasificată, în funcţie de secvenţa zonelor cu structuri
secundare ordonate, astfel:
48
  conformaţia , care conţine doar catene -helix antiparalele grupate două câte două;
 conformaţia , care conţine numai catene cu structură -pliată antiparalele;
 conformaţia +, care conţine atât catene -helix, cât şi catene cu structură -pliată plasate în
diferite părţi ale moleculei. Foaia -pliată este formată din lanţuri antiparalele, având la capete
grupate catenele -helix;
 conformaţia /, în care segmente cu structură secundară  orientate paralel într-o foaie -pliată
alternează cu segmente cu structură secundară -helix aflate de o parte şi de alta a foii -pliate.
Structura terţiară este un stadiu avansat de organizare spaţială a structurii proteinelor, a cărei
complexitate este determinată de existenţa unor multiple interacţiuni chimice intramoleculare, cum ar fi:
 legături covalente formate prin „punţi disulfurice“ stabilite între radicalii de cisteină;

 legături ionice stabilite între grupări polare ( NH 3 şi COO din diferiţi amoniacizi);
 legături de hidrogen nepeptidice;
 legături de tip eter, de tip ester, prin forţe Van der Waals sau interacţiuni hidrofobe;
 legături dipol-dipol (stabilite între grupările OH din serină, treonină).
Toate aceste legături sunt însă legături slabe (cu excepţia celor covalente), care conferă structurii terţiare
o anumită labilitate şi care se pot desface sub acţiunea unor factori fizici sau chimici, fenomen cunoscut sub
numele de denaturarea proteinelor, proces însoţit de cele mai multe ori de pierderea proprietăţilor biologice.

Figura 4.8 - Structura terţiară a unei proteine (reprezentare schematică)

4. Structura cuaternară reprezintă cel mai înalt grad de orga-nizare moleculară a proteinelor,
caracteristic proteinelor native, care există ca agregate moleculare formate din mai multe catene polipeptidice
unite în subunităţi. Structura cuaternară reprezintă asocierea unor catene polipeptidice identice, numite
protomeri (care au deja structură primară, secundară, terţiară definită), într-un ansamblu (agregat) denumit
oligo-mer. În funcţie de numărul protomerilor (care pot fi identici sau diferiţi) proteinele oligomere pot fi
dimeri, trimeri, tetrameri.
Legăturile dintre protomeri se manifestă la suprafaţa fiecărui pro-tomer, sunt legături de hidrogen şi de
tip electrostatic şi au rolul de a stabiliza agregatul molecular.
Asamblarea proteinei oligomere are loc prin alăturarea unor por-ţiuni din suprafaţa monomerilor,
precizia cu care se realizează asamblarea şi stabilitatea configuraţiei proteinei oligomere fiind asigurate de
princi-piul complementarităţii subunităţilor.
Un exemplu de proteină oligomeră îl constituie componenta proteică a hemoglobinei (Hb) - pigment
sanguin - denumită globină.
Structura cuaternară a globinei este un tetramer constituit din patru protomeri, respectiv din patru
catene polipeptidice: 2 catene  identice (fiecare având 141 aminoacizi) şi 2 catene  identice (fiecare având
146 aminoacizi). Cei patru protomeri se constituie în câte două subunităţi, fiecare subunitate având o catenă
polipeptidică  şi una .
Asocierea celor patru protomeri pentru formarea structurii cuater-nare a Hb este redată prin relaţia:

 

2  +2 

 
monomeri  monomeri 
49
tetramer 22
 În situaţia în care anumiţi factori fizici sau chimici induc disoci-erea subunităţilor, aceasta presupune
totodată modificarea conformaţio-nală a proteinei şi respectiv pierderea activităţii ei biologice.

4.3.3.2. Proprietăţi generale a proteinelor

A. Proprietăţi fizico-chimice
 Starea de agregare: în stare pură sunt substanţe solide, crista-line sau amorfe, stabile la temperatură
obişnuită, iar la t>50C se denatu-rează.
 Masa moleculară variază de la câteva mii la milioane de Daltoni (1 Da este unitatea atomică de
masă = 1,6710-24 g). Pentru deter-minarea masei moleculare se folosesc, ca metode curente, ultracentri-fugarea
şi cromatografia de excludere moleculară.
 Solubilitatea proteinelor: proteinele globulare sunt solubile în apă şi în soluţii saline, iar cele
fibrilare sunt insolubile. Solubilitatea proteinelor depinde de pH-ul şi compoziţia mediului.
 Caracterul coloidal: datorită configuraţiei macromoleculare proteinele se comportă în soluţii diluate
ca nişte coloizi hidrofili (sisteme heterogene constituite dintr-o fază dispersată - proteina care manifestă
afinitate pentru mediul de dispersie reprezentat de apă).
Datorită caracterului coloidal proteinele nu dializează prin mem-brane semipermeabile şi se denaturează
reversibil.
 Disocierea proteinelor: proteinele sunt polielectroliţi având caracter amfoter (în mediu acid se
comportă ca baze, iar în mediu bazic ca acizi).

Prezenţa concomitentă a ionilor negativi carboxilat (COO) şi a ionilor pozitivi amoniu (  NH 3 ) pe
un lanţ polipeptidic induce protei-nelor un caracter amfiionic (ioni bipolari).
În funcţie de structura primară a fiecărei proteine, ca şi de pH-ul mediului, pentru orice proteină există o
valoare de pH, numită pH izoelectric (pHi), la care sarcina globală a proteinei este zero, starea coloidală se
destabilizează, iar proteinele prezintă solubilitate minimă.
La pH>pHi sarcina globală a proteinei este negativă (anion), iar la pH<pHi sarcina globală a proteinei
este pozitivă (cation)
 Comportarea electroforetică: datorită caracterului amfoter proteinele pot migra într-un câmp
electric, la catod (K) sau anod (A+), în funcţie de sarcina lor globală.

H+

H3 N COOH K
 cation
H3 N COO 
proteină HO
H2N COO  A+
anion

Deplasarea în câmp electric a proteinelor dă posibilitatea fracţio-nării lor prin metoda analitică denumită
electroforeză.
Trebuie menţionat că la pHi proteinele nu migrează în câmp electric, deci mobilitatea electroforetică este
nulă.
 Comportarea ca sistem tampon: caracterul amfoter al pro-teinelor dă posibilitatea acestora de a se
comporta ca sisteme tampon, participând astfel la menţinerea pH-ului fiziologic.
 Absorbţia în ultraviolet: datorită prezenţei în moleculă a aminoacizilor cu nucleu aromatic (tirozina,
de exemplu) proteinele absorb în domeniul ultraviolet la  = 280 nm, proprietate utilizată pentru deter-minarea
cantitativă a proteinelor prin metoda spectrofotometrică.

B. Proprietăţi chimice
Reacţiile chimice la care participă proteinele se pot clasifica în patru categorii:
 Reacţii datorate prezenţei legăturilor peptidice, care pot fi la rândul lor clasificate în:

50
 a) reacţii de hidroliză: sunt reacţiile de scindare hidrolitică a legă-turilor peptidice, în mediu acid, bazic
sau sub acţiunea enzimelor proteo-litice, cu punerea în libertate a aminoacizilor componenţi ai macromole-culei
proteice.
b) reacţia biuretului: proteinele, ca urmare a prezenţei legăturilor peptidice, reacţionează cu ionii de
2+
Cu , în mediu alcalin, formând combinaţii complexe de tip „chelat“ de culoare albastră-violet.
 Reacţii datorate grupării amino (NH2) libere:
Toţi aminoacizii componenţi ai proteinelor reacţionează cu ninhi-drina prin intermediul grupării amino
(care se eliberează sub formă de amoniac) şi formează o coloraţie albastră-violet (cu câteva excepţii, cum ar fi:
prolina, cisteina, hidroxiprolina).
 Reacţii de precipitare:
În funcţie de natura reactivilor de precipitare, proteinele precipită reversibil şi ireversibil.
Precipitarea reversibilă (salifierea) se realizează în prezenţa unor concentraţii mari de electroliţi tari,
(NH4)2SO4 sau Na2SO4, fără modifi-carea structurii spaţiale, iar după îndepărtarea agenţilor chimici de preci-
pitare proteinele revin la starea lor nativă, fără modificarea proprietăţilor biologice ale acestora.
Precipitarea ireversibilă este însoţită de modificări profunde ale structurii proteinelor, care se
denaturează şi nu se mai pot redizolva, rămânând în stare precipitată. Precipitarea ireversibilă se poate face cu
acizi minerali concentraţi (HNO3, HCl), cu acizi organici (acid triclor-acetic, picric, sulfosalicilic), cu săruri de
metale grele (Pb2+, Hg2+) sau cu solvenţi organici (acetonă, alcool).
 Reacţii datorate catenelor laterale: sunt reacţii chimice în care sunt implicaţi radicalii proveniţi de
la aminoacizii ce alcătuiesc structura primară a unei proteine. Aceste reacţii sunt diverse, în funcţie de natura
catenei laterale (esterificare, alchilare etc.)

C. Proprietăţi imunologice. Reacţia antigen-anticorp

Procesele imunologice se definesc ca reacţii de apărare a orga-nismului împotriva unor
microorganisme, toxine sau chiar celule ale orga-nismului care au dobândit caractere anormale.
Sistemul imun la om şi mamifere cuprinde un ansamblu de macromolecule circulante specifice
(anticorpi) şi nespecifice (comple-ment, lizozim), precum şi celule imunocompetente: properdină, limfocite
(de tip T şi B), leucocite, macrofage.
Sistemul imun asigură realizarea reacţiei de apărare a organis-mului definită ca răspuns imun. În
răspunsul imun umoral sunt impli-cate proteine oligomere numite anticorpi sau imunoglobuline biosinteti-
zate de limfocitele B (produse în măduva osoasă) ca răspuns la pătrun-derea în organism a unor proteine străine
numite antigeni.
Limfocitele T (produse în timus şi în măduva osoasă) intervin în imunitatea mediată celular,
interacţionează cu antigenul şi proliferează masiv; o parte din ele rămân ca celule cu memorie imunologică, în
timp ce altă parte iniţiază distrugerea antigenului prin cooperare cu limfo-citele B.
 Antigenul (Ag) sunt macromolecule străine pentru organismul în care au pătruns şi care o dată
introduse în organism, pe cale naturală sau injectare, declanşează biosinteza unor proteine specifice de autoapă-
rare numite anticorpi.
Antigenul reacţionează cu anticorpii formaţi, determinând reacţia antigen-anticorp, reacţie prin care
este anihilată acţiunea nocivă a antige-nului.
Cei mai mulţi antigeni sunt proteine, peptide, poliglucide sau acizi nucleici.
Antigenii conţin la suprafaţă secvenţe structurale numite determi-nanţi antigenici sau epitopi, care
sunt recunoscute de către anticorpi specifici. Putem spune că antigenul este polivalent, iar determinanţii anti-
genici sunt diferite grupări chimice (NH2, COOH, OH, SH) sau radi-cali ai
unor aminoacizi ciclici.

Figura 4.9 - Reprezentarea schematică

a unui antigen
(1, 2, 3, 4 sunt determinanţi antigenici)

 Anticorpul (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt substanţe de natură proteică cu rol de apărare, a
căror biosinteză este declanşată de către antigen şi care posedă capacitatea de a reacţiona specific cu antige-nul
care a provocat formarea lor.

51
 Sinteza anticorpilor constituie răspunsul imun în cadrul reacţiei de apărare a organismului împotriva
antigenilor, iar procesul biochimic de formare a anticorpilor se numeşte imunizare.
Sinteza anticorpilor se realizează exclusiv de către limfocitele B, iar un antigen declanşează producerea
unei grupe de anticorpi care sunt apţi să reacţioneze cu determinanţi diferiţi de pe molecula antigenului.
Spre deosebire de antigeni, anticorpii sunt „bivalenţi“, molecula lor conţinând două situs-uri sau zone
de combinare (paratrop) la nive-lul cărora se leagă antigenii.

Figura 4.10 - Reprezentarea schematică a unor anticorpi divalenţi

Din punct de vedere structural molecula de imunoglobulină este o proteină tetrameră constituită din
două lanţuri polipeptidice „grele“ identice (H-heavy) şi două lanţuri „uşoare“ (L - light) identice legate
prin legături disulfurice intercatenare, fiecare din lanţuri având două regi-uni distincte: una variabilă şi alta
constantă.
Lanţurile grele sunt prevăzute cu o regiune flexibilă (regiune bala-ma) care conţine două fragmente
identice Fab (antigen binding fragment), susceptibile pentru legare la antigen şi fragmentul Fc (crystallizable
frag-ment), uşor cristalizabil şi incompatibil pentru legare la antigen.

Ag Ag
H2N NH2

H2N Fab 1 Fab 2

NH2

Lanţ uşor (L)

HOOC COOH Lanţ greu (H)

Glucide
Fc1 Fc2

HOOC COOH

Figura 4.11 - Schema structurală a unei molecule de anticorp

Reacţia antigen-anticorp este procesul imunologic de apărare a organismului şi se manifestă prin

neutralizarea antigenilor pătrunşi în organism. Ea este stereospecifică, are la bază complementaritatea epitop-
paratop şi este însoţită de formare de complexe moleculare (precipitine) cu structură ca de reţea, ce pot fi
solubile sau insolubile.
Legăturile din complexul Ag-Ac sunt legături slabe (electrova-lente, de hidrogen, legături Van der
Waals), iar interacţia dintre antigen şi anticorp este caracterizată prin procese de precipitare sau de aglutinare
în urma cărora se instalează o stare de rezistenţă specifică, denumită „stare de imunitate“. Deci produsul
reacţiei Ag-Ac este un complex imun, inactiv, conform reacţiei:

Ag + Ac Ag - Ac
Complex imun

52
 Figura 4.12 - Diagrama schematică a complexului Ag-Ac

4.3.3.3. Proteine cu importanţă biologică

Ipoteza că în organismele vii există aproximativ zece miliarde de tipuri de proteine ne îndreptăţeşte să
subliniem imposibilitatea descrierii şi caracterizării lor în totalitate. Totuşi s-a încercat o clasificare generală a
proteinelor în funcţie de morfologia moleculară şi de solubilitate, astfel:

HOLOPROTEIDE (PROTEINE)

1. PROTEINE GLOBULARE 2. PROTEINE FIBRILARE

(SOLUBILE):
 PROTAMINE
 HISTONE A. INSOLUBILE B. SOLUBILE:
 ALBUMINE (SCLEROPROTEINE):  FIBRINOGEN
 GLOBULINE  KERATINE  MIOZINA
 PROLAMINE  FIBROINE  ACTINA
 GLUTEINE  COLAGENE  TROPOMIOZINA
 TROPONINA

1. Proteinele globulare se găsesc în celulă sub formă solubilă în citoplasmă, în faza lipidică a
membranelor celulare, au formă elipsoidală sau sferică şi sunt solubile în apă.
În proteinele globulare secvenţele cu structură secundară organi-zată alternează cu secvenţe fără
structură organizată, care permit înfăşu-rarea macromoleculei proteice sub forma unui ghem.
Dintre proteinele globulare, cele mai simple sunt protaminele (cu M  5 KDa, de natură exclusiv
animală - intră alături de acizii nucleici în cromatina din celulele spermatice ale peştilor) şi histonele (cu M 
20 KDa, se găsesc în stare liberă în leucocite şi sperma peştilor sau asociate cu acizii nucleici în celulele
glandulare, în eritrocite şi pot fi implicate în reglarea activităţii genelor).
 Albuminele sunt proteine globulare cu masă moleculară mare, uşor solubile în apă, soluţii saline,
acizi şi baze diluate. Au structură terţiară, precipită numai în prezenţa soluţiilor saturate de (NH 4)2SO4 sau
Na2SO4, iar prin încălzire la 60 - 70C coagulează.
Sunt răspândite în citoplasmă şi în diferite lichide şi produse bio-logice, cum ar fi:
 în plasma sanguină (50 - 60%): serum albuminele;
 în lapte: lactoalbumina;
 în albuşul de ou: ovalbumina;
 în ţesutul muscular: mioalbumina;
 în seminţe de leguminoase: legumelina.
În organismul animal albuminele îndeplinesc următoarele funcţii:
- reglează presiunea osmotică a sângelui şi a pH-ului sanguin;
- asigură transportul unor substanţe ca: acizi graşi, biliari sau unele medicamente;
- constituie rezervă de proteine.
53
  Globulinele au masă moleculară mai mare decât albuminele (M  104 - 105 Da) şi cristalizează mai
greu decât acestea; sunt insolubile în apă, dar solubile în soluţii slab saline şi slab alcaline; precipită în so-luţii
semisaturate de (NH4)2SO4 (50%) şi se denaturează termic ceva mai greu decât albuminele.
În organismul animal se găsesc răspândite în următoarele lichide, ţesuturi şi produse biologice:
 în plasma sanguină (38 - 48%): serumglobuline;
 în lapte: lactoglobuline;
 în ou: ovoglobuline;
 în muşchi: miozina (proteină contractilă).
Globulinele din plasma sanguină sunt heterogene, separându-se prin electroforeză în mai multe
fracţiuni:  1,  2,  1,  2, şi -globulinele (în acestea din urmă se includ anticorpii).
Deasemenea, componenta de natură proteică a diferitelor hetero-proteide, cum ar fi: hemoglobina,
mioglobina sau citocromii sunt globu-line.
 Prolaminele şi gluteinele sunt proteine globulare de natură exclusiv vegetală, având conţinut ridicat
de acid glutamic şi aspartic. Se găsesc în boabele de grâu, secară, ovăz, porumb.
2. Proteinele fibrilare se prezintă sub formă de molecule fili-forme (alungite) care conferă
organismului rol de susţinere, protecţie şi rezistenţă mecanică.
În organism se găsesc în stare solidă şi intră în constituţia ţesutului conjunctiv, de susţinere şi epidermic.
Sunt rezistente la acţiunea soluţiilor saline, acide sau alcaline şi nu sunt hidrolizate de enzimele proteolitice.
Din proteinele fibrilare insolubile (scleroproteine) fac parte:
 keratinele care intră în constituţia epidermei, părului, coar-nelor, copitelor. Sunt proteine cu sulf,
insolubile în apă şi în soluţii saline;
 fibroina din mătasea naturală;
 colagenele: sunt componente proteice principale ale ţesutului conjunctiv, ligamente, tendoane,
cartilagii, piele şi în general ale tuturor ţesuturilor şi organelor. Sunt insolubile în apă, rezistente la acţiunea
enzimelor proteolitice, iar prin fierbere cu apa fibrilele de colagen suferă modificări structurale profunde, cu
desfacerea legăturilor intercatenare şi a triplului helix şi transformarea lor în gelatine, solubile şi hidrolizabile
de către enzimele proteolitice;
 elastina intră în structura fibrelor elastice din artere şi ten-doane, dar în comparaţie cu colagenul are
elasticitate redusă (asemănă-toare cu cea a cauciucului). Nu se transformă în gelatine şi este degradată de
enzima elastază din extractele pancreatice.
Proteinele fibrilare solubile se găsesc în sânge şi în ţesutul mus-cular şi intervin în procesul de
coagulare a sângelui sau în contracţia mus-culară.
 Fibrinogenul este o proteină fibrilară solubilă, hexameră (for-mată din două lanţuri , două  şi două
), cu rol esenţial în procesul de coagulare a sângelui.
Conversia fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă se reali-zează conform schemei:
Trombina Fibrinază
FIBRINOGEN FIBRINĂ TROMBUS (CHEAG)
Ca2+
(SOLUBIL) (INSOLUBILĂ,
SOLIDĂ)

Acest proces este un lanţ întreg de reacţii enzimatice care implică cel puţin 10 factori şi care reprezintă
procesul de coagulare a sângelui.
 Miozina este o holoproteidă cu structură mixtă (globulară şi fibrilară) care constituie suportul
biochimic al contracţiei musculare datorită proprietăţilor sale contractile şi mai ales enzimatice (activitate
ATP-azică). Există două tipuri de miozine: I şi II, dar în filamentele musculare groase a fost identificată doar
miozina de tip II. Ea are masă moleculară mare şi este formată din trei catene polipeptidice înfăşurate helicoidal
şi strânse laolaltă într-o configuraţie răsucită: fiecare din cele trei helixuri paralele se înfăşoară într-un segment
terminal cu aspect glo-bular, la una din extremităţile moleculei.
Un filament de miozină este format dintr-un mănunchi de 80 molecule, decalate aproximativ 6 nm una
faţă de alta, având la extremităţi segmentele voluminoase (globulare) care formează „proiecţii de degete“
dispuse în spirală în jurul mănunchiului. Aceste „degete“ oscilante (de fapt extremităţile cu aspect globular) pot
lega filamentele de actină, for-mând complexul actomiozina.

54
 Figura 4.13 - Miozina: secţiune transversală şi longitudinală
 Actina este proteină musculară contractilă, localizată la nivelul filamentelor subţiri; sub aspect
structural este un polimer constituit din subunităţi globulare (G-actina), cu M = 50 - 60.000 Da, prin polimeri-
zarea cărora (la concentraţii saline fiziologice) au rezultat filamente de F-actină. Fiecare filament este
constituit din două lanţuri înfăşurate în dublu helix, orientate în acelaşi sens şi conţin fiecare 300 - 400 mono-
meri.

Figura 4.14 - Filament de F-actină

În procesul contracţiei musculare, capetele globulare ale miozinei („proiecţiile de degete“) se agaţă de
situsurile active ale filamentelor de F-actină. La acest proces participă şi tropomiozina şi troponina, poli-
peptide ce mediază reglarea contracţiei prin intermediul ionilor de calciu.
Datorită faptului că 18 - 22% din greutatea ţesutului muscular o reprezintă holoproteidele, s-a încercat o
clasificare a proteinelor fibrei musculare în funcţie de localizarea lor histologică:
a) Proteinele stromei sunt proteinele care intră în compoziţia membranei propriu-zise a fibrei
musculare (denumită sarcolemă), precum şi în compoziţia ţesutului conjunctiv care uneşte fibrele musculare în
fas-cicule. Acestea sunt: colagenul, elastina şi reticulina, mucine şi muco-ine (acestea din urmă asigurând
alunecarea fasciculelor);
b) Proteinele miofibrilare sunt proteinele structurale ale ţesutului muscular care au rol atât în
activitatea muşchiului viu, cât şi în compor-tarea muşchiului după sacrificarea animalului, respectiv în stadiul
de rigi-ditate şi maturare a cărnii. Aceste proteine miofibrilare sunt reprezentate de miozină, actină,
tropomiozină, troponină, paramiozină, metamio-zină, contractină;
c) Proteinele sarcoplasmatice cuprind grupul de proteine din fluidul intracelular (sarcoplasmă), fluid
care înveleşte miofibrilele dis-puse paralel din alcătuirea fibrei musculare. Aceste proteine contribuie la
determinarea unor caracteristici organoleptice ale cărnii: gustul, culoarea, mirosul. Din proteinele
sarcoplasmatice fac parte: miogenul, mioalbu-mina, mioglobulina, globulina X, oximioglobina (aceasta din
urmă se află în profunzimea muşchiului şi dă culoare roşie).

4.3.4. HETEROPROTEIDE

Heteroproteidele sunt proteinele conjugate, adică acele proteide alcătuite dintr-o componentă
proteică (aminoacizi) şi o componentă neproteică, numită şi componentă prostetică, reprezentată de radicali
ai acidului fosforic, ioni metalici, glucide, lipide, acizi nucleici, pigmenţi.
În funcţie de natura grupării prostetice, heteroproteidele se clasi-fică astfel:

55
 HETEROPROTEIDE

1. METALPROTEIDE: 4. LIPOPROTEIDE:
 FERITINA  DE DENSITATE ÎNALTĂ
 HEMOSIDERINA (HDL)
 SIDEROFILINA  DE DENSITATE JOASĂ
 TRANSFERINELE (LDL)
 CERULOPLASMINA  DE DENSITATE
 AZURINA INTERMEDIARĂ (IDL)
 ANHIDRAZA CARBONICĂ  DE DENSITATE FOARTE
JOASĂ (VLDL)
 CHILOMICRONII

2. FOSFOPROTEIDE: 5. CROMOPROTEIDE:
 CAZEINELE  HEMOGLOBINA (Hb)
 VITELINELE  MIOGLOBINA ŞI DERIVAŢII
SĂI
 CROMOPROTEIDE
NEPORFIRINICE

3. GLICOPROTEIDE: 6. NUCLEOPROTEIDE:
 HAPTOGLOBULINE  ACIZI NUCLEICI
 OVOMUCOIDUL
 OVOMUCINA
 AVIDINA
 LIZOZIMUL

1. METALPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror compo-nentă prostetică este un ion metalic,

cum ar fi: Fe2+, Fe3+, Cu2+, Co2+, Mg2+, Zn2+ etc. Ionul metalic se leagă de componenta proteică prin legă-turi
covalente şi covalent-coordinative, formând o structură stabilă de „chelat“. Metalul poate stabili legătura
covalent-coordinativă cu diferite grupări chimice din structura lanţului polipeptidic sau cu molecule mici care
se află în apropierea ionului metalic, numite liganzi.
Exemple de metalproteide:
 Feritina - conţine 23% Fe, predomină în ficat, splină, mucoasa intestinală şi măduva osoasă şi
reprezintă depozitul de fier din organism;
 Hemosiderina - conţine 37% Fe, se găseşte în sistemul reticulo-endotelial şi are rol în menţinerea
sideremiei în limite fiziolo-gice în anemia feriprivă;
 Siderofilina - conţine Fe, se află în splină şi are rol de trans-portor de fier în organism;
 Transferina - conţine Fe, Cu şi Zn, se află în plasma sanguină şi are rol de transportor de fier, cupru
şi zinc în organism;
 Ceruloplasmina - conţine Cu, se află în plasma sanguină şi are rol de transportor al cuprului în
organism şi în procesele de oxido-reducere din organism (de exemplu: oxidează vitamina C);
 Azurina - conţine Cu, se găseşte în unele bacterii şi este simi-lară cu ceruloplasmina;
 Anhidraza carbonică este heteroproteidă cu Zn2+ sau Co2+ şi se găseşte în eritrocite.
2. FOSFOPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror componen-tă prostetică este reprezentată de
radicalul acidului ortofosforic (PO3H2). Acest radical se leagă de componenta proteică prin intermediul amino-
acidului serină (şi rezultă fosforilserina) sau prin intermediul aminoacidu-lui treonină (şi rezultă
fosforiltreonina).
HOOC
COMPONENTA
NH2 PROTEICĂ

NH  CH  CO
COMPONENTA
‫׀‬ PROSTETICĂ
H2C  O  PO3H2
Figura 4.15 - Schema unei fosfoproteide
Prezenţa radicalului fosforil (PO3H2) în molecula acestor hetero-proteide, le conferă acestora caracter
acid şi deci proprietatea de a forma săruri de calciu sau potasiu.
Exemple de fosfoproteide:
 Cazeinele sunt heteroproteidele din lapte şi constituie cca 80% din proteinele laptelui. Sunt
substanţe heterogene care cuprind 4 fracţiuni denumite: , ,  şi -cazeine, care diferă între ele prin
56
 conţinutul în fosfor, prin raporturile cantitative între ami-noacizi, prin mobilitatea electroforetică şi
punct izoelectric.
Compoziţia cazeinei variază de la o specie la alta, astfel cazeina umană are un conţinut mai
ridicat de sulf, deoarece conţine cisteină şi glucide într-o mai mare proporţie decât lap-tele de vacă, în
timp ce laptele de oaie are un conţinut mai mare de acid sialic.
În lapte, cazeina se găseşte în proporţie de 90% sub formă coloidală (micele de cazeină), iar
restul de 10% este cazeina solubilă (formată din mici agregate). Cele două for-me se găsesc într-un
echilibru influenţat de ionii de Ca2+ pre-zenţi în lapte. Prin fierberea laptelui cazeinele nu
coagulează, ele având rol de protecţie asupra albuminelor şi globulinelor prezente în lapte;
coagularea cazeinelor se poate face sub acţi-unea bacteriilor lactice (fermentaţia lactică) sau cu
cheag (endopeptidază cu activitate proteolitică secretată de stomacul rumegătoarelor tinere). În
procesul de coagulare este necesară şi prezenţa ionilor de Ca 2+ şi rezultă un produs numit para-
cazeinat de calciu, componentul principal al brânzei.
Cazeinele sunt „proteine complete“, deoarece conţin toţi aminoacizii esenţiali, ceea ce
conferă laptelui atributul de „aliment cu valoare nutritivă completă“.
 Vitelinele sunt fosfoproteidele din gălbenuşul de ou, asociate cu lecitinele, care se caracterizează
printr-un conţinut ridicat de fosfor şi de aminoacidul serină (peste 34%).
Vitelinele din gălbenuşul de ou se mai numesc şi ovo-viteline şi au rolul de a furniza fosforul
şi aminoacizii necesari dezvoltării embrionului.
3. GLIPOPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror compo-nentă prostetică este de natură
glucidică (oze, derivaţi ai ozelor, diglu-cide, poliglucide).
În aceste heteroproteide predominantă este componenta proteică, dar structura lor nu este pe deplin
elucidată. Sunt macromolecule solubile în apă, cu care formează soluţii vâscoase, pot fi acide (în ţesutul con-
junctiv) sau neutre (în plasmă, tractul gastrointestinal, urină), se găsesc în amestec cu mucopoliglucidele sau
asociate cu enzime şi hormoni.
Glicoproteidele au o largă răspândire în ţesutul animal, predomi-nând în plasmă, secreţia mucoaselor,
umoarea vitroasă, cordonul ombi-lical, ou.
Îndeplinesc în organismul viu diverse roluri biologice, cum ar fi: sunt constituenţi structurali ai
celulelor, intervin în procesele de recu-noaştere de la suprafaţa celulelor, în antigenitatea suprafeţelor
celu-lare, sunt componente ale matricelor extracelulare şi ale mucinelor tractusului gastrointestinal şi
urogenital.
Exemple de glicoproteide:
 Glicoproteidele de grup sanguin (din eritrocite, care deter-mină specificitatea de grup sanguin);
 Haptoglobulinele (glicoproteide serice, dar şi din fluidul cere-brospinal, lichid pleural);
 Ovomucoidul şi ovomucina (din ou);
 Avidina (secretată de mucoasa oviductului);
 Lizozimul (din ou şi din alte ţesuturi animale).
4. LIPOPROTEIDELE sunt heteroproteidele a căror compo-nentă prostetică este de natură lipidică
(fosfolipide, trigliceride, coles-terol liber sau esterificat). Componentele proteice ale lipoproteinelor se
numesc apolipoproteine, locul lor de sinteză fiind în ficat şi intestin.
Între componenta proteică şi cea prostetică se stabilesc legături ionice sau prin forţe Van der Waals.
 Lipoproteidele circulante care se găsesc în plasma sanguină şi limfă se diferenţiază în mai multe
fracţiuni pe baza densităţii lor, astfel:
- lipoproteide de densitate înaltă (mare) - HDL;
- lipoproteide de densitate joasă (mică) - LDL;
- lipoproteide de densitate intermediară - IDL;
- lipoproteide de densitate foarte joasă (foarte mică) - VLDL.
În lapte au fost identificate lactolipoproteide, iar în ou lipovitelina.
În organismul animal lipoproteidele îndeplinesc diverse roluri ca: intră în constituţia membranelor
celulare, furnizează energie, participă la transportul substanţelor liposolubile (vitamine, hormoni,
medicamente, toxine etc.), participă la transportul de lipide necesare dezvoltării embri-onului din ou, reglează
procesele metabolice celulare.
5. CROMOPROTEIDE
Cromoproteidele sunt heteroproteidele a căror grupare prostetică este o substanţă colorată (pigment)
care conferă culoare întregii mole-cule.
După natura chimică a componentei prostetice, cromoproteidele se clasifică în:
57
 a) cromoproteide porfirinice
b) cromoproteide neporfirinice.
a) Cromoproteidele porfirinice au drept componentă proste-tică de bază un nucleu tetrapirolic,
numit porfirină (porfină), substituit cu diferiţi radicali (metil, vinil, propionil), rezultând astfel protoporfi-
rina. Cele 4 nuclee pirolice se leagă între ele prin intermediul a patru radicali metin (CH).
Protoporfirina reprezintă componenta prostetică specifică diferi-telor cromoproteide de origine animală.
Ea chelatează un ion de Fe2+ şi formează substanţa numită hem, care stă la baza structurii următorilor compuşi
heminici: hemoglobina, mioglobina, hemenzimele etc.
 Hemoglobina (Hb) este pigment respirator care fixează reversibil oxigenul şi-l transportă la
ţesuturi, asigurând rezerva de oxigen necesară oxidării celulare; este pigment de culoare roşie,
componentă a hematiilor (reprezintă 90% din proteinele totale ale hematiilor); se află
concentrată în citoplasmă; ca structură este constituită din:

Componenta Componenta
Hemoglobina (Hb) = (Globina) + (Hem)
proteică prostetică

Structura hemului. Hemul este o feroprotoporfirină în care atomul de Fe este divalent. Hemul este
format din protoporfirina IX (adică un inel tetrapirolic la care sunt ataşate patru grupări metil, două vinil şi două
lanţuri propionat), care a chelatat un ion de Fe2+ legat prin legături covalent coordinative de atomii de azot
din ciclurile A şi C şi prin legături covalente cu atomii de azot din ciclurile B şi D.
Totodată atomul de Fe din hem poate forma în plus şi două legă-turi adiţionale: cu un rest de
histidină din globină, cu apa (în hemo-globina redusă), cu O2 (în hemoglobina oxigenată) sau CO, CN.

Figura 4.16 - Structura hemului

Structura globinei.
Globina este componenta proteică a hemoglobinei şi ca structură este o proteină globulară tetrameră,
în care cei patru protomeri se pre-zintă ca perechi de catene polipeptidice de tip  şi de tip .

2 catene  + 2 catene   22

tetramer

Între catenele  şi  se formează legături electrostatice (COO, NH3+), iar între catenele  şi 
legături de hidrogen.
Molecula tetramer de globină conţine 4 molecule de hem deoa-rece fiecare din cele 4 catene
polipeptidice leagă câte o moleculă de hem. Inelele de hem sunt plasate câte unul pe fiecare lanţ globinic într-o
cavitate (buzunar al hemului) formată în regiunea hidrofilă a globinei.

58
 (A) (B)
Figura 4.17 - Molecula tetramer de globină (A)
Organizarea cuaternară a structurii globinei (B)

Asamblarea structurală a globinei cu hemul se realizează prin următoarele legături:

 covalent-coordinative între Fe din hem şi doi radicali de histi-dină aflaţi în poziţii diferite ale catenei
polipeptidice (un radi-cal coordinează direct fierul, iar celălalt se leagă indirect prin intermediul
unei molecule de apă);
 interacţiuni electrostatice între ionii carboxil (COO) de la resturile propionice 6 şi 7 şi ionii NH3+
ai lizinei din struc-tura globinei;
 forţe Van der Waals stabilite între radicalii metil şi vinil ai hemului cu radicali proveniţi de la
aminoacizi nepolari din globină (fig. 4.18).
Trebuie subliniat faptul că hemul este invariabil pentru toate speciile animale, în timp ce globina
prezintă specificitate de specie.
Rolul hemoglobinei.
I. Funcţia biologică esenţială a hemoglobinei constă în transpor-tul oxigenului molecular (O2) de la
plămâni la ţesuturi (capilarele tisulare) şi dioxidul de carbon (CO2) de la ţesuturi la plămâni. Acest
transport se realizează pe baza capacităţii Hb de a forma cu O2 un compus disociabil denumit oxihemoglobina -
Hb(O2)4.
Hb + 4O2 Hb(O2)4 + 4H2O

59
 Figura 4.18 - Structura hemoglobinei (asamblarea globinei cu hemul)

Sensul acestei reacţii reversibile depinde de presiunea parţială a O 2 şi anume: la nivelul alveolelor
pulmonare, unde presiunea parţială a O2 este mai mare, se formează oxihemoglobina, iar la nivelul capilarelor
tisulare (ţesuturi), unde presiunea parţială a O2 este scăzută, oxihemoglo-bina disociază eliberând O2 necesar
oxigenării ţesuturilor.
Se numeşte putere oxiforică a Hb volumul de O2 pe care Hb îl poate lega din 100 ml sânge.
Legarea reversibilă a oxigenului la hemoglobină se realizează prin coordinarea acestuia de către
ionul de Fe2+: mai întâi se rupe legă-tura covalent-coordinativă dintre Fe2+ şi apă şi apoi se interpune oxigenul
între radicalul de histidină din globină şi Fe2+ din hem.

‫׀‬ HIS ‫׀‬ ‫׀‬ HIS ‫׀‬

=N N =N N
+ O2
Fe2+ Fe2+ + H2O
 O2
N N N N
‫ ׀‬H H ‫׀׀‬ ‫׀‬ O2 ‫׀׀‬
O

HIS

Figura 4.19 - Mecanismul formării oxihemoglobinei

60
 În fapt, formarea oxihemoglobinei constă în ruperea legăturilor ionice şi de hidrogen dintre cele două
subunităţi  ale globinei, obţi-nerea unei forme mai relaxate în care lanţurile polipeptidice au o afinitate mai
mare pentru oxigen (rezultă oxihemoglobina). Fixarea şi eliberarea oxigenului de către hemoglobină este un
proces dependent de pH, cunos-cut sub numele de EFECT BOHR.
II. Un alt rol esenţial al hemoglobinei este transportul dioxidului de carbon (CO2). Dioxidul de carbon
rezultat în urma proceselor metabo-lice este transformat în ioni bicarbonat sau se fixează la hemoglobină (la
nivelul grupărilor amino libere din globină), formând carbhemoglobina.
Hb  NH2 + CO2 Hb  NH  COO + H+
grupare carbamino

III. Hemoglobina acţionează ca sistem tampon: oxihemoglobi-nat alcalin (KHbO2)/oxihemoglobină

acidă (HHbO2).
Sub această formă Hb participă la reglarea pH-ului sanguin.
S-au identificat mai multe tipuri de hemoglobine care caracteri-zează diferite stadii de dezvoltare:
embrionară, fetală şi postnatală. Aceste hemoglobine diferă prin structura primară a catenelor  şi sunt următoa-
rele: hemoglobină fetală (HbF), hemoglobină embrionară (HbE), hemo-globină adultă (HbA).
S-a identificat o familie de boli denumite generic hemoglobino-patii (care sunt cauzate de biosinteza de
hemoglobine, cu structuri anormale sau de biosinteza insuficientă de hemoglobină normală), cum ar fi: anemia
hemolitică, anemia falciformă, talasemiile.
Derivaţi ai hemoglobinei.
 Carboxihemoglobina (HbCO) este un compus toxic, puţin disociabil, care rezultă prin legarea
monoxidului de carbon (în locul apei) de către hemoglobină. Afinitatea Hb pentru CO este mai mare decât
pentru O2.
Formarea HbCO blochează funcţia respiratorie şi produce intoxi-caţii (respectiv asfixii) când atinge
50% concentraţie în sânge.
 Heminele, care sunt derivaţi toxici ai hemoglobinei, conţin ionul Fe3+ şi de aceea sunt incapabile
de a lega oxigenul molecular. Din categoria heminelor fac parte:
- Methemoglobina (HbM) rezultă prin oxidarea Fe2+ din hemoglobină la Fe3+ şi stabilirea unei
legături covalente Fe3+  grupare hidroxil (OH). Methemoglobina este un produs toxic. Ea se sintetizează în
eritrocite în cantităţi mici, dar procesul este controlat de enzime speci-fice pentru ca HbM să nu depăşească
valoarea critică de 0,4% din conţi-nutul total de hemoglobină. Acest prag critic poate fi depăşit în intoxicaţii cu
azotiţi sau azotaţi din pesticide, îngrăşăminte, medicamente.
- Clorhemina rezultă prin legarea covalentă a unui atom de clor de ionul Fe 3+. Clorhemina nu
conţine globină şi se poate prepara în laborator prin acţiunea acidului acetic şi a clorurii de sodiu asupra hemo-
globinei. Reacţia este însoţită de formarea unor cristale caracteristice (cristale Teichman), utilizate în
criminalistică la depistarea urmelor de sânge.
 Mioglobina (Mb) este cromoproteida de culoare roşie prezentă în muşchi. Ea prezintă similitudini
structurale şi funcţionale cu hemo-globina şi are rol în transportul O 2 la nivelul ţesutului muscular, fiind
totodată o formă de rezervă a oxigenului necesar oxidării celulare.
 Citocromii (b, c1, c2, a, a3) sunt cromoproteide a căror compo-nentă prostetică este similară cu hemul
din Hb. Sunt enzime din clasa oxidoreductazelor, participând la reacţiile de oxidoreducere prin transfer de
electroni la nivel mitocondrial.
 Hemenzimele sunt enzime din clasa oxidoreductazelor care au în structura lor o componentă
prostetică asemănătoare hemului din struc-tura Hb.
b) Cromoproteide neporfirinice.
Sunt acele heteroproteide la care gruparea prostetică este formată din pigmenţi coloraţi în galben-
portocaliu sau roşu, numiţi carotenoide. De aceea, cromoproteidele neporfirinice se mai numesc şi caroteno-
proteide.

6. NUCLEOPROTEIDE
61
 Nucleoproteidele sunt heteroproteide la care gruparea prostetică este reprezentată de acizi nucleici.
În funcţie de natura componentei proteice, nucleoproteidele se clasifică în: nucleoprotamine şi
nucleohistone, iar în funcţie de natura chimică a grupării prostetice se clasifică în: ribonucleoproteide, a căror
componentă prostetică este acidul ribonucleic (ARN) şi deoxiribo-nucleoproteide, a căror componentă
prostetică este acidul deoxiribo-nucleic (ADN).
- Ribonucleoproteidele sunt localizate în citoplasma celulară, cu precădere la nivelul ribozomilor şi
într-o anumită proporţie în nucleul celular;
- Deoxiribonucleoproteidele sunt localizate în nucleul tuturor celulelor şi reprezintă componentele
structurale ale cromozomilor şi genelor.
Nucleoproteidele constituie baza moleculară a unor procese biochimice fundamentale, ca:
stocarea, transmiterea şi exprimarea informaţiei ereditare, biosinteza proteinelor, diviziunea celulară.
 Acizii nucleici sunt biomacromolecule informaţionale de im-portanţă biologică fundamentală, cu
următoarele caracteristici:
 păstrează, transmit şi exprimă caracterele ereditare;
 sunt purtătorii informaţiei genetice ce se transmite din generaţie în generaţie;
 constituie baza moleculară a biosintezei proteinelor şi enzimelor;
 reprezintă baza moleculară pentru diferenţierea şi regla-rea celulară;
 reprezintă baza moleculară pentru constanţa replicării celulare.
După natura componentei glucidice conţinută în moleculă, acizii nucleici sunt de două tipuri:
a) cei care conţin deoxiriboză şi se numesc acizi deoxiribo-nucleici (ADN);
b) cei care conţin riboză şi se numesc acizi ribonucleici (ARN).
Structura acizilor nucleici.
Unitatea chimică structurală de bază a acizilor nucleici este nucleotidul, format dintr-o bază azotată
(purinică sau pirimidinică), pentoză (deoxiriboză sau riboză) şi radical al acidului ortofosforic
(PO3H2).
Toate aceste componente structurale ale nucleotidului sunt legate covalent în ordinea: bază azotată 
pentoză  fosfat.
Nucleozidul este compusul constituit din două unităţi chimice: baza azotată şi pentoza.
În acizii nucleici nucleotidele componente se asamblează succesiv (se condensează) prin intermediul
unor legături 3'5'fosfodiesterice, stabilite între pentozele nucleotidelor adiacente (bazele azotate nu sunt
implicate în alte legături covalente decât cele pe care le stabilesc cu pen-toza). Rezultă astfel lanţuri de
nucleotide care alcătuiesc polinucleotidele, respectiv acizii nucleici ADN şi ARN.
Structura schematică a acizilor nucleici este redată în figura 4.20.

ah
ACIZI NUCLEICI (ADN şi ARN)
(polinucleotide)

MONONUCLEOTIDE

NUCLEOZID RADICAL  PO3H2

BAZĂ AZOTATĂ PENTOZĂ

PURINICE: PIRIMIDINICE: DEOXIRIBOZĂ RIBOZĂ

adenină (A) citozină (C)
guanină (G) timină (T)
uracil (U)

Figura 4.20 - Structura schematică a acizilor nucleici

62
  Exemple de baze azotate purinice:

 Exemple de baze azotate pirimidinice:

 Exemple de pentoze:

Nucleotidele pot fi definite ca esteri fosforici ai nucleozidelor care rezultă prin esterificarea acidului
ortofosforic cu o grupare hidroxil aparţi-nând pentozei.
În funcţie de natura pentozei constituente, nucleotidele pot fi: deoxiribonucleotide (conţin
2deoxiDriboza) şi ribonucleotide (con-ţin Driboza). În deoxiribonucleotide acidul fosforic este
esterificat cu grupările hidroxil din poziţiile 3' şi 5' ale deoxiribozei, iar în ribonu-cleotide acidul fosforic este
esterificat cu grupările hidroxil din poziţiile 2', 3', 5' ale ribozei.
 Exemplu de nucleotid monofosfat care conţine adenină:

Nucleotidele sunt esteri atât monofosforici, cât şi di- sau trifos-forici.

Grupările fosfat sunt ataşate la gruparea hidroxil din poziţia 5' a pentozei. Aceşti compuşi se mai
numesc nucleozid  5'  fosfaţi sau 5'  nucleotide.
Nucleozidele  5'  fosfaţi (mono, di şi trifosforilate) poartă diverse denumiri în funcţie de natura bazei
azotate, dar şi în funcţie de natura pentozei şi pot fi:
 AMP şi dAMP; ADP şi dADP; ATP şi dATP;
 GMP şi dGMP; GDP şi dGDP;GTP şi dGTP;
 CMP şi dCMP; CDP şi dCDP; CTP şi dCTP;

63
  TMP şi dTMP; TDP şi dTDP; TTP şi dTTP;
 UMP ; UDP şi UTP.
Semnificaţia biochimică a ATP, ADP şi AMP este extrem de importantă, deoarece aceste nucleotide:
 participă în procesele de conservare şi utilizare a energiei eliberate în cadrul metabolismului
celular (se mai numesc compuşi macroergici);
 acţionează ca substanţe donatoare sau acceptoare de gru-pări fosfat în diferite reacţii
metabolice.
Dintre ele ATP este compusul macroergic (bogat în energie) uni-versal al materiei vii, care deţine un rol
biochimic decisiv în reacţiile şi procesele metabolice. În structura lui chimică are două legături macro-ergice
(Aşi B), fiind acumulator şi generator de energie.

Figura 4.21 - Structura ATP, ADP şi AMP

Prin hidroliza ATP se eliberează 8000 - 10000 cal/mol, energie necesară desfăşurării reacţiilor
metabolice.
Reacţia:
2
ATP-aza
ATP ADP + Pi(H3PO4) + E
1
implică două aspecte: 1 - formarea ATP din ADP şi Pi care reprezintă conservarea energiei chimice
(E) rezultată din metabolismul celular;
2 - hidroliza ATP (sub acţiunea hidrolitică a ATP-azei) în ADP şi Pi care
reprezintă elibera- rea şi utilizarea energiei chimice stocate în molecula de ATP.
Prin policondensarea mononucleotidelor se formează polinucleo-tidele, reacţia având loc fie între
nucleotide identice (şi rezultă homopoli-nucleotidele) sau între nucleotide diferite (şi rezultă heteropolinucleo-
tidele).
Acizii nucleici sunt deci polinucleotide şi anume: polideoxiribo-nucleotide (respectiv ADN) şi
poliribonucleotide (respectiv ARN).

Structura, rolul şi proprietăţile ADN.

1. Structura primară a ADN este reprezentată de tipul, numărul şi secvenţa de baze azotate
constituente ale mononucleotidelor. Cele 4 tipuri de nucleotide (d-AMP, d-GMP, d-CMP şi d-TMP) se unesc
printr-o legătură fosfodiester stabilită între radicalul fosforic care esterifică grupa-rea OH din poziţia 5' a
deoxiribozei din molecula unui nucleotid şi gruparea OH din poziţia 3' a deoxiribozei aparţinând nucleotidului
adia-cent. Se realizează astfel o structură simetrică 3'  5' în care nucleotidul terminal are grupare hidroxil de
la carbonul 3' liberă şi gruparea hidroxil de la carbonul 5' fosforilată. S-a demonstrat că într-o moleculă de
ADN, indiferent de specie, suma bazelor purinice (A + G) este egală cu cea a bazelor pirimidinice (T + C), iar
rapoartele A/T şi G/T aproximativ egale cu unitatea. De aceea s-a emis ipoteza că există o complementaritate
între adenină şi timină (se împerechează prin două legături de hidro-gen A==T) şi între guanină şi
citozină (se împerechează prin trei legături de hidrogen C  G).

64
 2. Structura secundară reprezintă organizarea în spaţiu, res-pectiv configuraţia tridimensională a
ADN.
Pe baza datelor experimentale obţinute prin metoda difracţiei cu raze X, Watson şi Crik au elaborat
modelul dublu-helicoidal (dublu helix orientat spre dreapta) al ADN. Acest model se caracterizează prin:
 este constituit din două catene polinucleotidice care se îm-pletesc în jurul unui ax comun,
căpătând forma unei spirale duble orientată spre dreapta;
 catenele polinucleotidice sunt orientate antiparalel (respectiv o catenă este orientată pe direcţia 5' -
3', iar cealaltă pe direcţia 3' - 5') şi sunt stabilizate prin multiple legături de hidrogen realizate între baze azotate
complementare (A==T şi CG), dar şi prin interacţiuni Van der Waals între baze azotate vecine dintr-un lanţ
polinucleotidic;
 bazele purinice şi pirimidinice sunt dispuse în interiorul helixului, creând un mediu hidrofob, iar
radicalii fosforici şi deoxiri-boza (polare) sunt orientate spre exterior;
 o tură completă a dublului helix are diametrul de 34 Å şi conţine zece perechi de baze azotate;

Figura 4.22 - Structura unui fragment dintr-o catenă

a macromoleculei de ADN
 datorită perechilor de baze azotate, fiecare din cele două cate-ne polinucleotidice diferite ale ADN
devine replică complementară a celeilalte;
 succesiunea nucleotidelor (bazelor azotate) înmagazinează informaţia genetică care se
transmite nealterată din generaţie în generaţie;
 raportul molar A + T / G + C este un indice caracteristic fiecărei specii (în general este supraunitar
la animale şi plante sau între 0,36 - 2,70 la bacterii).

65
 (B)

(A)

Figura 4.23 - Modelul schematic dublu helix a ADN:

(A) - reprezentarea schematică a celor două
catene polinucleotidice răsucite;
(B) - vedere din interiorul dublu helixului

Sunt descrise trei forme similare ale ADN-ului dublu helicoidal: A, B şi C. Forma B a ADN este
biologic activă şi se găseşte în filamente la o umiditate de 92%; forma B este convertită în A când umiditatea
filamentului se reduce sub 75%, iar forma C este asemănătoare cu A, numai că dimensiunea unei ture este de 33
Å.
În cromozomii celulelor procariote şi eucariote, acizii deoxiribo-nucleici sunt „împachetaţi“ foarte
compact, macromoleculele prezentând un aspect pliat. Această structură superîncolăcită este mult mai bogată în
energie liberă şi presupune disocierea legăturilor de hidrogen şi deschi-derea dublului helix într-o mică regiune
a macromoleculei.
3. Localizarea intracelulară a ADN.
Aceasta diferă sensibil în funcţie de gradul de evoluţie al siste-mului biologic.
 La procariote există un singur ADN dublu catenar circular superînfăşurat care constituie un
cromozom circular asociat parţial cu membrana plasmatică (rezultă un cromoid = aparat genetic simplu,
necompartimentat).
 La eucariote aproximativ 98% din totalul ADN este distribuit în nucleu (ADN - nuclear), unde se
află cuplat cu proteine bazice (his-tone sau protamine), formând cromatina. Deasemenea au fost puse în
evidenţă cantităţi mici de ADN mitocondrial (un ADN satelit localizat în matricea mitocondrială).
4. Proprietăţile generale ale ADN.
 Datorită existenţei bazelor azotate, ADN absoarbe puternic în domeniul ultraviolet (maxim de
absorbţie la 260 nm), dar această absor-banţă este inferioară celei prezentate de bazele azotate individuale
(efect hipocrom = efect de mascare a bazelor azotate).
 La temperatura de 80-90ºC macromolecula de ADN suferă un proces de denaturare care
presupune separarea celor două catene ale dublului helix, scăderea vâscozităţii, masei moleculare şi activităţii
optice, dar creşterea absorbţiei în domeniul ultraviolet (efect hipercrom). Prin anularea legăturilor de hidrogen,
bazele azotate nu mai sunt plasate în poziţii paralele suprapuse şi astfel creşte absorbţia în U.V.
 Dacă se răceşte lent o soluţie de ADN denaturat, cele două catene polinucleotidice se pot
recombina, reconstituind aproape perfect structura bicatenară anterioară, cu conservarea proprietăţilor
biologice ale acestora (procesul se numeşte renaturare sau normalizare). Renaturarea stă la baza procesului
de hibridare prin care una din catenele despira-lizate ale ADN denaturate termic se poate recombina cu o

66
catenă de ARN, rezultând o moleculă hibridă ADN  ARN cu structură dublu elicoidală (un astfel de hibrid cu
viaţă scurtă se formează şi în cazul replicării ADN).
 Sub acţiunea unor endonucleaze (care acţionează în interiorul catenelor polinucleotidice) moleculele
de ADN sunt scindate hidrolitic rezultând oligodeoxiribonucleotidele.

5. Funcţiile biologice ale ADN.

 ADN constituie baza moleculară a conservării şi transmi-terii din generaţie în generaţie a
informaţiei genetice;
 Asigură şi controlează biosinteza proteinelor (enzimelor);
 ADN asigură diferenţierea şi reglarea celulară, precum şi constanţa replicării celulare;
 ADN reprezintă baza moleculară a mutaţiilor genetice natu-rale sau induse.

Structura, rolul şi proprietăţile ARN.

1. Structura primară a ARN este reprezentată printr-o singură catenă poliribonucleotidică, constituită
dintr-un număr variabil de uni-tăţi structurale fundamentale, numite ribonucleotide.
Fiecare ribonucleotid are, în locul deoxiribozei din ADN, riboza şi în locul timinei, uracilul.
Cele 4 ribonucleotide (AMP, GMP, CMP şi UMP) sunt dispuse într-o secvenţă specifică prin stabilirea
de legături fosfodiester 3' - 5' între ele.
2. Localizare, tipuri de ARN şi funcţiile lor.
ARN se găsesc atât în citoplasmă, cât şi în nucleu, predominând în prima.
Orice celulă include 3 tipuri majore de ARN, care sunt următoa-rele:
 ARN ribozomal (ARNr), localizat în cantitatea cea mai mare în ribozomi şi este implicat în
biosinteza proteinelor. Se găseşte combinat cu proteinele, cu care formează complexe ribonucleoproteice,
numite ribozomi, care sunt de altfel locul de biosinteză a proteinelor;
 ARN de transport (ARNt) sau ARN solubil (ARNs), repre-zintă 15% din totalul ARN din celule şi
este localizat în partea solubilă a celulei (citosol). El leagă specific fiecare din cei aproximativ 20 amino-acizi
implicaţi în biosinteza proteinelor (reprezentând forma lor de transport) şi îi transferă la nivelul ribozomilor.
Deci el funcţionează ca izoreceptor pentru aminoacizi, dar şi ca adaptor care ordonează fiecare aminoacid;
 ARN mesager (ARNm) sau ARN de informaţie (ARNi), reprezintă 2-4%, din totalul ARN celular şi
este mesagerul informaţiei din ADN cromozomial (fiecare moleculă de ARN m determină biosinteza unei
singure molecule de proteină). Atât ARNt, cât şi ARNm participă în pro-cesul de biosinteză al proteinelor şi sunt
consideraţi ca factori de legătură informaţională între ADN şi proteine.
Diferitele tipuri de ARN sunt localizate în nucleul şi citoplasma celulelor organismelor animale, dar
la celulele bacteriene întreg conţi-nutul de ARN este localizat numai în citoplasmă.

67
 CAPITOLUL 5

ENERGETICA ORGANISMULUI VIU

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE

În organismul viu se petrec numeroase transformări interne, chi-mice şi fizice, de o mare complexitate şi
care sunt însoţite de conversii de energie. Dinamismul materiei vii este rezultanta unităţii şi interacţiunilor
proceselor biochimice de degradare şi sinteză, procese care se petrec simultan şi care sunt însoţite de
transformări energetice, respectiv: energia generată prin reacţiile biochimice de degradare a unor bio-
molecule este utilizată pentru biosinteza altor biomolecule sau este transformată în diferite forme utile de
energie necesară proceselor vitale.
Energetica organismului viu (bioenergetica) studiază legile după care decurg procesele de
transformare a energiei în organismele vii (procese generatoare şi consumatoare de energie), respectiv procesele
bioenergetice.
Transformările bioenergetice care sunt strict corelate cu proce-sele metabolice din organismul viu se
realizează prin intermediul unor substanţe chimice bogate în energie, denumite „compuşi macroergici“. Aceşti
compuşi au proprietatea specifică de a stoca energia chimică rezul-tată în procesele de degradare (catabolism)
şi de a furniza energie pentru procesele de biosinteză (anabolism) sau alte procese consumatoare de energie.
După specific, transformările de energie în organismele vii se pot clasifica astfel:

TRANSFORMĂRI BIOENERGETICE

TRANSFORMAREA TRANSFORMAREA TRANSFORMAREA

ENERGIEI SOLARE ÎN ENERGIEI CHIMICE DIN ENERGIEI CHIMICE
ENERGIE CHIMICĂ MOLECULELE ORGA- STOCATE ÎN MOLECU-
(STOCATĂ ÎN MOLE- NICE ÎN ENERGIE UTILI- LELE DE ATP (SAU ALŢI
CULE ORGANICE: ZATĂ DE CĂTRE ORGA- COMPUŞI MACROERGICI)
GLUCIDE, LIPIDE, NISM (ÎN SPECIAL SUB ÎN ALTE FORME DE
PROTEINE): FORMĂ DE ATP): ENERGIE (CALORICĂ,
- se realizează prin fotosinteză - se realizează la organismele MECANICĂ, OSMOTICĂ)
de către plantele verzi heterotrofe

Sistemele biologice sunt sisteme deschise caracterizate prin schimb permanent de materie şi energie cu
mediul ambiant.

68
 5.2. COMPUŞI MACROERGICI

Denumirea de compuşi macroergici sau de substanţe bogate în energie este atribuită acelor molecule
specializate în stocarea şi elibe-rarea energiei. Toţi aceşti compuşi conţin legături fosforice macro-ergice.
 Compusul macroergic cu rol central în energetica organismului viu este adenozintrifosfatul (ATP),
principal acumulator şi furnizor de energie în procesele metabolice. Schematic, rolul central al ATP în ener-
getica celulară se prezintă astfel:

CATABOLISM

ANABOLISM
ALIMENTE BIOMOLECULE: GLUCIDE, LIPIDE, PROTIDE, ACIZI NUCLEICI

CO2 INTERMEDIARI

ANABOLISM
ENERGIE METABOLICI

ADP Pi (fosfat
anorganic)

ATP ENERGIE
Rezultă că: procesele de catabolism sunt procese generatoare de energie, conservată şi stocată în
ATP conform reacţiei: ADP

ADP + Pi + E  ATP
În acelaşi timp, procesele de anabolism sunt procese consuma-toare de energie furnizată prin reacţia de
hidroliză a ATP:
ATP  ADP + Pi + E
sau
ATP  AMP + PPi + E
pirofosfat
unde: ADP = adenozindifosfat
AMP = adenozinmonofosfat
Pi = H3PO4
PPi = H4P2O7
Caracterul ATP de compus macroergic este conferit de particu-larităţile sale structurale, respectiv de
componenta pirofosfat, care înglo-bează două legături de tip anhidridă fosforică ce înmagazinează o canti-tate
mare de energie.

legături macroergice

O O O
  
HO  P  O  P  O  P  O  ADENOZINĂ (BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ)
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
O O O

Figura 5.1 - Structura schematică a ATP

În reacţia de hidroliză a ATP are loc scindarea legăturilor de tip anhidridă, cu eliberare de una sau două
molecule de H3PO4 şi a unei cantităţi mari de energie chimică necesară celulei (8000 – 10000 cal/mol ATP).
Pe lângă ATP, pentru anumite procese biochimice sunt necesari compuşi macroergici specifici (respectiv
alte nucleotide trifosforilate), derivaţi de la restul bazelor azotate, ca: GTP, CTP, UTP, TTP.
Fiecare celulă conţine într-un anumit moment doar o cantitate redusă de ATP, care durează foarte puţin
timp, şi nu poate fi obţinut din afara celulei. Nici ATP, nici ADP şi nici AMP nu pot difuza spontan prin
membrana celulară. Fiecare celulă trebuie să-şi biosintetizeze singură compuşii macroergici necesari, realizând
o permanentă recirculare a fosforului şi a compuşilor fosforilaţi.

69
 Una dintre cele mai otrăvitoare substanţe, cianura, blochează aproape toate procesele de sinteză a ATP
şi moartea survine într-un timp scurt deoarece necesarul energetic al proceselor care susţin viaţa nu mai poate fi
asigurat.
În afară de ATP, în cantităţi mici şi numai ca intermediari în pro-cesul general de obţinere a ATP mai
apar şi alţi compuşi macroergici:
 Fosfoenolpiruvatul sau enoilfosfatul (prezent în toate celulele vii):
CH2 CH2
‫׀׀‬ ‫׀׀‬
C  O  PO3H2 + HOH  C  OH + H3PO4 + energie
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
(forma enol instabilă)

CH3  CO  COOH
acid piruvic (forma ceto)

 Creatinfosfatul sau fosfocreatina specific celor trei tipuri de muşchi (cardiac, striat, neted):

NH2 HN  PO 32 
‫׀‬ CPK
‫׀‬
C = NH + ATP C = NH + ADP
‫׀‬ ‫׀‬
N  CH3 N  CH3
‫׀‬ ‫׀‬
CH2  COOH CH2  COOH
creatină creatinfosfat (CP)

Reacţia este catalizată de enzima creatinfosfokinază (CPK).

 Tioesterii derivaţi de la Coenzima A (R  CO  SCoA):
Aceştia se formează în reacţia dintre acizii carboxilici şi coenzima A (CoA  SH), reacţie dependentă de
ATP şi catalizată de enzima tiokinază.
ATP
CH3  COOH + HS  CoA CH3  CO  SCoA + AMP + PPi
H2O acetil Coenzima A
(compus macroergic)

Prin reacţia de hidroliză a acetil-coenzimei A rezultă cca 7500 calorii/mol.

70
 CAPITOLUL 6

ENZIME

6.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Totalitatea reacţiilor biochimice de degradare şi sinteză care deter-mină metabolismul organismului viu
sunt catalizate de molecule speciali-zate, numite enzime. Enzimele sunt biocatalizatori, reprezentând o clasă
specială de molecule proteice dotate cu activitate catalitică.
Ca biocatalizatori, enzimele prezintă următoarele caracteristici generale definitorii:
 sunt cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi (deşi acţionează la concentraţii foarte mici - de ordinul
micromolilor - manifestă o activi-tate extrem de intensă);
 sunt substanţe care micşorează energia de activare a mole-culelor asupra cărora acţionează
(numite substrat  S ), pe care le transformă în produşi de reacţie (P);
 nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile pe care le catalizează;
 catalizează numai reacţiile termodinamic posibile;
 nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor, ci măresc numai viteza cu care se realizează
acest echilibru;
 se caracterizează printr-o specificitate remarcabilă a func-ţiei catalitice, determinând atât
mecanismele de producere a unui anumit tip de reacţie, cât şi capacitatea de recunoaştere numai a unui
anumit substrat;
 unele enzime au proprietăţi reglatoare (respectiv pot discerne şi decide iniţierea, desfăşurarea sau
stoparea unei reacţii sau succesiuni de reacţii biochimice).

6.2. STRUCTURA ŞI CONFORMAŢIA ENZIMELOR

Deoarece enzimele sunt biocatalizatori de natură proteică, ele sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare
de aminoacizi dispuşi într-o confi-guraţie spaţială determinată specific pentru activitatea catalitică a
enzimei.
De aceea structura chimică de ansamblu a enzimelor este dictată de nivelurile de organizare structurală a
proteinelor.
Unele enzime sunt monocomponente (holoproteide), fiind alcă-tuite numai din macromolecula
proteică care include şi centrul catalitic (situsul catalitic) unde substratul accede la enzimă.
Majoritatea enzimelor sunt însă biocomponente (heteroproteide), adică sunt proteine conjugate cu o
grupare prostetică numită cofactor:

APOENZIMA (PROTEINĂ)

ENZIME
BICOMPONENTE

COFACTOR ENZIMATIC
(COENZIME, GRUPĂRI
PROSTETICE, IONI METALICI)

 APOENZIMA este macromolecula proteică a enzimei, termo-labilă, nedializabilă, dotată cu

activitate catalitică. În structura apoenzi-mei este localizat situsul catalitic (zonă distinctă la care se leagă
specific substratul de reacţie) şi situsul allosteric (în cazul enzimelor allosterice) la care se leagă efectorul
allosteric.
Totodată apoenzima determină specificitatea de substrat în re-acţia pe care o catalizează şi suferă
modificări conformaţionale în anumite limite permisive.

71
  COFACTORII ENZIMATICI sunt componente neproteice, mi-cromolecule cu structuri chimice
diferite, indispensabile pentru ma-nifestarea activităţii catalitice.
Cofactorul enzimatic este componenta termostabilă, dializa-bilă, nu reacţionează decât în
prezenţa apoenzimei, facilitând acţiunea acesteia asupra substratului şi determină mecanismul prin care
apoen-zima îşi exercită proprietăţile catalitice.
După natura chimică şi modul de legare la apoenzimă, cofactorii se clasifică în:
- coenzime (reprezentate prin micromolecule organice care se ataşează temporar la apoenzimă, iar la
finele reacţiei se deta-şează de aceasta; în general sunt derivate de la vitamine, de tip heminic sau de
tip nucleotide trifosforilate;
- grupări prostetice (legate puternic de molecula apoenzimei prin legături covalente);
- ioni metalici (indispensabili pentru exercitarea funcţiei catali-tice a unor enzime, care se leagă sub
formă de chelat cu anu-miţi aminoacizi din molecula apoenzimei).
 SITUSUL CATALITIC este acea zonă (regiune) existentă în apoenzimă, la care se ataşează în
mod specific substratul de reacţie (S) pe care enzima îl transformă în produs de reacţie (P).
Deci rolul situsului catalitic este:
a) recunoaşte şi leagă substratul (S) pe baza complementari-tăţii stereochimice dintre enzimă şi
substrat, formând un complex supramolecular activat enzimă-substrat (ES);
b) transformă substratul în produşi de reacţie (P);
E+S [ES]  E + P
Apoenzimă
Cofactor
Situs catalitic

E S [ES] E P
c) asigură marea specificitate de substrat a enzimelor care au capacitatea de a fi selective pentru un
anumit substrat (deci de a cataliza un singur tip de reacţie biochimică). Unele enzime manifestă
specificitate absolută de substrat, recunoscând nu-mai o anumită moleculă, în timp ce altele
recunosc o anumită grupare funcţională sau o anumită legătură chimică şi trans-formă mai multe
molecule care conţin gruparea sau legătura chimică recunoscută, deci au specificitate relativă de
substrat.
Situsul catalitic se caracterizează printr-o anume configuraţie spaţială şi printr-o structură specifică
care creează o compatibilitate între situs şi un anumit substrat ce se va ataşa la acest situs catalitic.
Situsul catalitic este localizat în porţiunea internă, hidrofobă a moleculei de apoenzimă, este
constituit dintr-un grup de aminoacizi care diferă prin funcţia lor de alţi aminoacizi componenţi ai
apoen-zimei şi împreună cu regiunea din moleculă la care se ataşează cofac-torul formează centrul
catalitic al enzimei bicomponente. La enzimele monocomponente, centrul catalitic este sinonim cu situsul
catalitic.
Enzimele care exercită în afară de activitate catalitică şi rol regla-tor se numesc enzime allosterice.
Acestea conţin în afară de situsul catalitic şi un al doilea situs numit allosteric, la care se pot lega anumite
molecule numite efectori allosterici sau modulatori allosterici (activa-tori sau inhibitori). Legarea acestor
efectori allosterici la situsurile alloste-rice este selectivă şi reversibilă şi modulează tranziţiile moleculei de
enzimă între două conformaţii posibile pe care aceasta le poate adopta. Prin aceste tranziţii (numite tranziţii
allosterice) se permite sau nu accesarea situsului catalitic de către molecula de substrat. De exemplu, fixarea
activatorului la situsul allosteric induce modificări conforma-ţionale discrete ale enzimei, care permit accesul
substratului la situsul catalitic prin modelarea conformaţională adecvată a acestuia; în schimb, fixarea
inhibitorului
Situs allosteric allosteric produce distorsiuni ale conformaţiei tridimensionale ale enzimei, capabile să
pentru activator
transforme arhitectura situsului catalitic astfel încât să devină inacesibil substratului (fig. 6.1).
Efectorii allostericiActivator
sunt clasificaţi înSubstrat
efectori homotropici şi heterotropici.
Situs
catalitic

Situs allosteric Protomeri

pentru inhibitor

Inhibitor
Situs catalitic inaccesibil
pentru substrat
72
 Figura 6.1 - Conformaţia activă şi inactivă a unei enzime allosterice
Efectorii homotropici sunt reprezentaţi de însăşi substratul allo-steric care funcţionează ca efector
allosteric activator.
Efectorii heterotropici sunt molecule diferite de substrat, acti-vatori sau inhibitori, iar efectul se
numeşte heterotropic. Dacă efectorul este un produs final de reacţie (D) dintr-o secvenţă de reacţii înlănţuite în
care enzima allosterică (EA) catalizează prima reacţie, efectorul hetero-tropic exercită o inhibiţie de tip
feedback. Acest tip de inhibiţie intervine în reglarea feedback:

EA E2 E3
A  B  C  D.
Când concentraţia lui D a atins valoarea necesară pentru celulă, el devine inhibitor allosteric pentru EA.
Deoarece enzimele sunt biocatalizatori de natură proteică, organi-zarea lor structurală determină
încadrarea acestora în patru grupe prin-cipale:
- enzimele monomere, alcătuite dintr-o singură catenă polipepti-dică cu o structură globulară şi care
au mase moleculare mici; ele catali-zează reacţii de hidroliză;
- enzimele oligomere, alcătuite din două sau mai multe catene polipeptidice identice sau diferite,
asociate într-o structură de ansamblu compactă. Aceste lanţuri polipeptidice sunt uşor de separat şi de aceea se
mai numesc şi subunităţi structurale identice sau diferite, numite protomeri. Majoritatea enzimelor
implicate în reacţii metabolice sunt enzime oligomere, în acestea fiind incluse şi enzimele allosterice;
- izoenzimele reprezintă forme moleculare multiple ale aceleiaşi enzime, care catalizează aceeaşi
reacţie biochimică şi au aceeaşi ori-gine (celulă, ţesut, lichid biologic dintr-un organism). Au însă proprietăţi
fizico-chimice şi imunologice diferite.
Un exemplu de polimorfism enzimatic îl reprezintă enzima lactat dehidrogenază (LDH), enzimă care
catalizează transformarea acidului lactic în acid piruvic şi care se prezintă ca un ansamblu de cinci izoen-zime
separabile electroforetic şi denumite LDH1, LDH2, LDH3, LDH4, LDH5;
- sistemele multienzimatice, formate dintr-un număr de enzime asociate prin legături necovalente care
catalizează un ansamblu de reacţii înlănţuite.
6.3. MECANISMUL REACŢIILOR ENZIMATICE

Aşa cum am arătat anterior, o reacţie enzimatică decurge în două etape:

1) S + E  ES 
COMPLEX ACTIVAT ENZIMĂ-SUBSTRAT
2) ES  E + P
E
Transformarea chimică S  P se realizează prin intermediul unei stări de tranziţie a substratului (S*),
care reflectă o activare (excitare) a moleculelor reactante; această stare de tranziţie este de fapt o stare în care
moleculele de substrat sunt aduse la un nivel energetic superior, în raport cu nivelul energetic iniţial. Trecerea
de la o stare iniţială (S) la o stare activată (tranzitorie), (S*), în procesul de transformare a substra-tului de
reacţie (S) în produs (P) necesită o anumită cantitate de energie (E) numită energie de activare. Energia de
activare (E) exprimă dife-renţa finită între nivelul de energie al stării de tranziţie a moleculelor activate
şi nivelul de energie a moleculelor aflate în stare iniţială. Ea desemnează cantitatea de energie necesară
pentru ca toate moleculele dintr-un mol de substanţă să atingă o stare activată. Ca orice catalizator, enzimele
scad energia de activare a moleculelor de substrat.

73
 Figura 6.2 - Diagrama profilelor energetice a unei reacţii necatalizate
şi catalizate de enzima E
Din analiza diagramei rezultă că în reacţia catalizată energia de activare (E) este mai mică decât în
cazul reacţiei necatalizate, fapt ce denotă că un procent mai mare de molecule se vor găsi în stare activată în
prezenţa enzimei, devenind astfel apte de a reacţiona cu o viteză de reacţie mai mare, permiţând conversia
rapidă în produşi.
În reacţiile necatalizate energia de activare poate fi generată de coliziunile care apar între molecule.
Dacă moleculele care se ciocnesc sunt orientate corespunzător, apare starea de tranziţie activată care
face ca reacţia să aibă loc. Rata de formare a stării de tranziţie determină viteza de reacţie. Creşterea tempe-
raturii care creşte viteza de deplasare a moleculelor favorizează coliziunea acestora şi implicit viteza de reacţie.
La temperatura fiziologică (cel mai adesa 37C) cele mai multe reacţii biochimice s-ar desfăşura cu viteze
imperceptibile. La temperaturile fiziologice, la un pH aproape neutru şi la concentraţiile scăzute ale reactanţilor
(molecule stabile) reacţiile biochi-mice rapide necesare vieţii nu s-ar fi putut desfăşura în absenţa enzimelor.
Viteza de desfăşurare a reacţiilor enzimatice reflectă activitatea enzi-matică.

6.4. CINETICA ENZIMATICĂ

6.4.1. VITEZA DE REACŢIE; ORDIN DE REACŢIE

Cinetica chimică studiază legile după care se petrec în timp reac-ţiile chimice sub raportul vitezelor de
reacţie, respectiv al evoluţiei în timp a transformărilor caracteristice unei reacţii chimice.
Studiul cinetic al activităţii enzimatice se bazează pe măsura-rea cantitativă a vitezei de
desfăşurare a reacţiei catalizate. Viteza de reacţie (v) reprezintă cantitatea de substrat (S) care se transformă
în unita-tea de timp (t) sau cantitatea de produs (P) care se formează în unitatea de timp (t):
dS dP
v   K[S]n
dt dt
Viteza de reacţie constituie un parametru de exprimare canti-tativă a activităţii enzimatice.
Sub raport cinetic, reacţiile chimice enzimatice se diferenţiază prin ordinul cinetic de reacţie (notat cu
n), care exprimă dependenţa vitezei de reacţie de concentraţia reactanţilor. Reacţiile frecvent întâlnite sunt
de ordinul 0 şi de ordinul întâi:
0
- pentru n=0 (reacţii de ordin 0) viteza de reacţie este con-stantă (v = KS = K) şi enzima este
saturată în substrat;
- pentru n=1 (reacţie de ordinul întâi) viteza creşte direct pro-porţional cu concentraţia
substratului (v = KSx).

6.4.2. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ

ACTIVITATEA ENZIMATICĂ

1. Concentraţia substratului
Creşterea concentraţiei substratului determină creşterea vitezei de reacţie până la o valoare denumită
Vmax (viteza maximă), după care rămâne constantă:
74
 Figura 6.3 - Reprezentarea grafică a vitezei de reacţie enzimatică
în funcţie de concentraţia substratului

Km = constanta Michaelis este acea concentraţie de substrat la care viteza de desfăşurare a unei reacţii
enzimatice este jumătate din viteza maximă.
Km este un parametru specific fiecărei enzime, care reflectă afini-tatea enzimei pentru substrat.
2. Concentraţia enzimei
Viteza reacţiei enzimatice este direct proporţională cu concentraţia enzimei.
3. Temperatura
Temperatura influenţează activitatea enzimatică şi viteza de reac-ţie. Cu creşterea temperaturii viteza de
reacţie creşte, dublându-se la fie-care 10C, dar scade brusc atunci când se depăşeşte o anumită valoare, de
obicei 40C. Totuşi s-au descris enzime stabile la temperaturi ridicate, în special la microorganisme. Pentru
enzime care catalizează aceeaşi reacţie, dar izolate din surse diferite, pot fi descrise temperaturi optime diferite
(de exemplu -amilaza bacteriană şi cea pancreatică).

Figura 6.4 - Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie enzimatică

4. Influenţa pH-ului
Stabilitatea conformaţiei unei proteine este influenţată de starea grupărilor ionizabile din catenele
laterale ale aminoacizilor, iar în cazul enzimelor funcţionarea situsului catalitic depinde de conformaţia globală
a moleculei proteice. De asemenea ionizarea substratului poate fi o con-diţie sau o barieră în calea acţiunii

75
enzimei. De aceea pH-ul afectează rata de desfăşurare a reacţiilor enzimatice. De obicei pH-ul optim de acţiune
a unei enzime este identic cu pH-ul ţesutului, organului sau celulei în care enzima acţionează.

Figura 6.5 - Influenţa pH-ului asupra vitezei de reacţie enzimatică

5. Acţiunea efectorilor enzimatici

Efectorii enzimatici sunt substanţe de natură chimică foarte dife-rită, care modifică în sens pozitiv sau
negativ activitatea enzimelor (viteza de reacţie).
După acţiunea pe care o exercită asupra activităţii enzimatice, se clasifică în:
- efectori activatori;
- efectori inhibitori;
- efectori allosterici.
Efectori activatori:

- anioni - Cl activează -amilaza;
+ 2+ 2+ 2+
- cationi - K , Ca , Mg , Mn ;
- molecule - acizii graşi activează lipazele.
Efectorii inhibitori abolesc total sau parţial activitatea enzimatică. După modul de acţiune se împart în
două grupe: inhibitori competitivi şi inhibitori necompetitivi.
a. Inhibiţia competitivă are loc în cazul în care inhibitorul prezintă analogie structurală cu substratul,
competiţionând cu acesta pentru ocupa-rea situsului catalitic.
Exemplu: enzima succinatdehidrogenaza în care acidul malonic este inhibitorul competitiv:
acid succinic HOOC  CH2  CH2  COOH substrat
acid malonic HOOC  CH2  COOH inhibitor competitiv
b. Inhibiţia necompetitivă este realizată de agenţi care afectează conformaţia generală a enzimei şi
implicit situsul catalitic. În această manieră acţionează agenţii denaturanţi ai proteinelor (cationii metalelor
grele, radiaţiile, acizii organici).
Exprimarea cantitativă a activităţii enzimatice se face prin unităţi de activitate (UI).
UI = cantitatea de enzimă care catalizează transformarea a 1 M substrat (sau producerea a 1 M
produs de reacţie) /min/l/ în condiţii optime de temperatură şi pH.

76
 6.5. CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA
ENZIMELOR

Actuala clasificare şi nomenclatură a enzimelor se bazează pe principiile şi regulile stabilite de Comisia

de enzime a Uniunii Internaţio-nale de Biochimie (IUB). Clasificarea şi nomenclatura enzimelor implică un
sistem numeric codificat, criteriul esenţial de clasificare constituindu-l tipul de reacţie chimică catalizată de o
anumită enzimă. Identitatea fiecă-rei enzime este stabilită printr-un număr de cod şi un nume sistematic. Astfel,
fiecare enzimă este caracterizată printr-un număr de cod de forma: EC W. X. Y. Z, unde:
EC - Comisia de enzime a Uniunii internaţionale de biochimie;
W - clasa enzimatică din care face parte;
X - subclasa enzimatică - numărul general al substratului sau al grupului de substrate asupra cărora
acţionează enzima (de exemplu, oxi-doreductazele care au X=2 acţionează asupra grupării alcool secundar a
substratului);
Y - numărul substratului specific sau al coenzimei;
Z- numărul de serie (ordine) al enzimei.
În funcţie de natura reacţiilor pe care le catalizează, enzimele au fost clasificate în şase clase enzimatice;
fiecare clasă cuprinde subclase enzimatice delimitate de natura substratului şi coenzimelor implicate în reacţie
(tabelul 6.1).

CLASELE DE ENZIME

OXIREDUCTAZE LIAZE
- catalizează reacţiile care decurg cu - catalizează scindarea legăturilor
transfer de hidrogen, oxigen sau chimice fără aportul apei
electroni

TRANSFERAZE
- catalizează transferul unor grupări
specifice de la un substrat donor la
un substrat acceptor
IZOMERAZE
- catalizează reacţiile de rearanjare
intramoleculară a atomilor sau
grupărilor funcţionale din molecula
substratului

HIDROLAZE LIGAZE
- catalizează reacţiile de liză a mole- - catalizează reacţiile de formare ale
culelor de substrat sub acţiunea apei unor noi legături chimice cu consum
de ATP (GTP)

Numele sistematic indică natura substratului (donatorului), natura acceptorului şi tipul de reacţie
catalizată de enzimă. De exemplu, enzima cu numărul de cod EC 1.1.1.27 are numele sistemic
lactatdehidrogenaza. Numărul de cod al acestei enzime indică:
• 1 - Clasa enzimatică 1 (oxireductaze);
• 1 - Substratul general sau grupul de substrate - 1 (gruparea asupra căreia acţionează substratul este
 CH  OH);
• 1 - Coenzima NAD+;
• 27 - numărul de serie (ordine) al enzimei.
Numele sistematic indică:
• lactat - natura substratului (acidul lactic);
• dehidrogenaza - reacţia catalizată de enzimă (dehidrogenare).

Tabelul 6.1
Clase enzimatice şi exemple de subclase

Clasa enzimatică Caracteristici

Oxidoreductaze
Oxidaze Utilizează oxigenul ca acceptor de electroni, dar nu îl
încorporează în substrat
Dehidrogenaze Utilizează ca acceptori de electroni alte molecule
decât oxigenul (ex. NAD+)
Oxigenaze Încorporează oxigenul direct în substrat
Peroxidaze Utilizează apa oxigenată (peroxidul de hidrogen) ca
77
 acceptor de electroni
Transferaze
Metiltransferaze Transferă radicalul metil
Aminotransferaze Transferă gruparea amino de pe un  aminoacid pe un
 cetoacid
Kinaze Transferă gruparea  PO 32  de la ATP la substrat
Fosforilaze Transferă gruparea  PO 32 din fosfatul anorganic
pe substrat
Hidrolaze
Fosfataze Eliberează radicalul  PO 32  din substrat sub
acţiunea apei
Fosfodiesteraze Clivează legăturile fosfodiester de tipul celor din acizi
nucleici
Proteaze Clivează legăturile amidice de tipul celor din proteine
Liaze
Decarboxilaze Produc dioxid de carbon în urma unor reacţii de
eliminare
Aldolaze Formează aldehide ca urmare a unor reacţii de
scindare
Izomeraze
Racemaze Determină interconversia stereoizomerilor D şi L
Mutaze Transferă grupe de atomi în cadrul aceleiaşi molecule
Ligaze
Carboxilaze Utilizează ca substrat dioxidul de carbon
Sintetaze Unesc două molecule în reacţii ATP dependente
6.6. CARACTERISTICILE ŞI MECANISMUL DE
ACŢIUNE AL FIECĂREI CLASE DE ENZIME
6.6.1. OXIDOREDUCTAZE

Enzimele din această clasă catalizează reacţii redox caracterizate prin:

a. transfer de hidrogen transhidrogenaze; dehidrogenaze;
b. transfer de electroni transelectronaze;
c. reacţii de combinare a unui substrat cu oxigenul oxigenaze.
Exemple:
a. Dehidrogenazele funcţionează în prezenţa unor coenzime care joacă rol de acceptori intermediari
între substrat şi produsul final.
Coenzimele oxidoreductazelor sunt derivaţi ai vitaminelor, conţi-nând în plus o pentoză şi o bază
azotată A adenina:
Nicotinamid  vitamina PP niacina
Adenin  bază azotată purinică
Dinucleotid
NAD+

78
 Flavin  vitamina B2 riboflavina
Adenin
Dinucleotid
FAD

Reacţiile generale catalizate de dehidrogenaze sunt:

SH2 + NAD+ S + NADH + H+
substrat coenzima dehidrogenaza substrat coenzima
redus oxidată NAD+ dependentă oxidat redusă

SH2 + FAD S + FADH + H+

substrat coenzima dehidrogenaza substrat coenzima
redus oxidată FAD dependentă oxidat redusă

b. Transelectronaze - coenzima derivată de la hem


e
cit Fe  2+
+e
cit Fe3+
forma forma
redusă oxidată

c. Oxidaze - realizează transferul de electroni direct pe O 2 şi se numesc oxidaze citocromoxidaza sau

catalizează încorporarea oxige-nului în molecula unui substrat şi se numesc oxigenaze.
2e
citocrom C oxidaza 2
2 cit Fe2+ + ½ O2 
2 cit Fe3+ + ½ O 2
+2e
79
 O metalenzimă care catalizează dismutaţia anionului superoxid O 2 radical liber al oxigenului extrem
.
de reactiv şi iniţiator al fenome-nelor de lipoperoxidare membranară în apă oxigenată compus stabil şi mai
puţin toxic este SUPEROXID DISMUTAZA SOD.
SOD
.
2 O 2 + 2H+ H2O2 + O2
Ea este localizată în citosol şi este prima treaptă de apărare a orga-nismului viu împotriva speciilor
reactive ale oxigenului. Există mai multe forme ale acestei enzime:
- una hibridă, conţinând Mn/Fe, izolată din mitocondria de E. Coli;
- alta conţinând Cu/Zn, existentă în citosol şi izolată din eritro-cite bovine.

Figura 6.6 - Superpoziţia liganzilor la situsul activ al Fe-SOD şi Mn-SOD

d. Peroxidaze - utilizează H2O2 peroxidul de hidrogen sau apa oxigenată ca donor de oxigen:
peroxidaze
H2O2 H2O + O
SH2 + O S + H2O
substrat substrat
redus oxidat
________________________________
peroxidaze
SH2 + H2O2 S + 2H2O

Unele peroxidaze sunt heteroproteide seleniu dependente şi ca exemplu menţionăm glutation

peroxidaza. În reacţiile catalizate de pero-xidazele care au glutationul drept cofactor, glutationul redus GSH
func-ţionează ca donor de hidrogen şi electroni, iar peroxizii ca acceptori.
2GSH GS – SG
R–O–O–R 2R  OH

e. Catalaze - catalizează o reacţie în care H2O funcţionează atât ca donor, cât şi ca acceptor de oxigen.
Rolul catalazelor este de a detoxifia celula de H2O2:
H2O2 + H2O2 catalaze O2 + 2H2O

6.6.2. TRANSFERAZE

80
 Aceste enzime transferă diferite grupări funcţionale între un donor şi un acceptor. Grupările amino, acil,
fosfat, metil şi glicozil sunt cel mai adesea transferate.
Aminotransferazele transaminaze transferă o grupare amino de pe un aminoacid donor pe un -
cetoacid acceptor cu formarea unui nou aminoacid şi a unui nou -cetoacid.

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH  NH2 O C=O NH2
‫׀‬ ‫׀׀‬ AAT ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 + CH3  C  COOH CH2 + CH3  CH  COOH
‫׀‬ ‫׀‬ alanina
acidul piruvic
CH2 CH2 aminoacid 2
-cetoacid 1
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
acidul glutamic acidul -cetoglutaric
aminoacid 1 -cetoacid 2

În acest caz AAT = GPT (glutamat piruvat transaminaza). Coen-zima transaminazelor este un derivat al
vitaminei B6 numit piridoxal-fosfat. Ca donori de grupări amino funcţionează aminoacizii următori: acidul
aspartic, glutamic, alanina, iar ca acceptori: acidul piruvic, oxalil-acetic, -cetoglutaric.
Kinazele sunt enzime care catalizează transferul unui radical fos-foric de la ATP sau alt nucleozid
trifosforilat la o grupare OH sau NH2 acceptoare. Ele se mai numesc şi fosfotransferaze. De exemplu,
gluco-kinaza catalizează fosforilarea glucozei:

glucoza glucozo-6-fosfat

Glicoziltransferazele sunt implicate în biosinteza poliglucidelor, transferând un radical glicozil pe o

moleculă poliglucidică preexistentă (primer):

81
 Aciltransferazele sau transacilazele asigură transferul grupării acil (RCO) de pe un donor pe un
acceptor. Coenzima transacilazelor se numeşte Coenzimă A (CoASH), moleculă complexă care conţine un
radical provenit de la acidul pantotenic (vitamină din complexul B) fos-forilat, un ADP şi un radical de
cisteamină:

acid pantotenic (vitamina din grupul B)

CoA  SH cisteamina H2N  H2C  CH2  SH

ADP

Gruparea tiol (SH) este gruparea activă la care se leagă radicalul acil. Unul dintre cei mai importanţi
radicali acil este radicalul CH3CO (acetil) care este transferat sub formă de acetilcoenzimă A (CH 3COS
CoA). Acesta este un metabolit important, intervenind atât în reacţii anabolice, cât şi catabolice (caracter
amfibolic):

Coenzima A

6.6.3. HIDROLAZE

În această clasă sunt cuprinse foarte multe enzime care catalizează reacţiile de descompunere (scindare)
a substanţelor complexe în molecule mai simple, numai cu participarea apei.
XOY + HOH XOH + YOH
Exemple: esteraze: lipaze, fosfataze, ATP-aze;
glucidaze: amilaza, maltaza, lactaza;
peptidhidrolaze (proteaze): pepsina, tripsina, carboxipepti-daze etc.

6.6.4. LIAZE

Sunt enzime care catalizează scindarea diferitelor substrate fără participarea apei. Ele acţionează prin
ruperea legăturilor dintre diferiţi atomi: CC, CN, CO, CS:

82
 6.6.5. IZOMERAZE

Catalizează reacţiile de transformare a unui substrat într-un izomer al său:

glucoza galactoza

6.6.6. LIGAZE sau SINTETAZE

Sunt enzime specific anabolice al căror scop îl constituie unirea mai multor substrate, având ca rezultat
formarea unei substanţe mai complexe. Reacţiile catalizate de ligaze au loc numai în prezenţa unor furnizori de
energie (ATP, GTP, UTP) şi se soldează cu formarea unor noi legături chimice:

COOH piruvat COOH

‫׀‬ carboxilaza ‫׀‬
ATP + HCO3 + CO CO + ADP + H3PO4
‫׀‬ ‫׀‬
CH3 CH2
‫׀‬
COOH

acid piruvic acid oxalilacetic

83
 CAPITOLUL 7

BIOCHIMIA PROCESELOR METABOLICE

7.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Organismele animale au ca proprietate specifică posibilitatea de a lua din mediul înconjurător

substanţele nutritive pe care le folosesc în scopul biosintezei componenţilor structurali şi funcţionali proprii,
asigu-rându-şi astfel creşterea, dezvoltarea, reproducerea. Acest lucru se realizează printr-un număr mare de
reacţii chimice enzimatice care se condiţionează reciproc şi care poartă numele de metabolism.
Metabolismul reprezintă ansamblul proceselor biochimice de degradare (catabolism) şi sinteză
(anabolism) din care rezultă sub-stanţe chimice necesare vieţii. Se poate spune că metabolismul repre-zintă
esenţa materială a vieţii, el realizându-se în strânsă interdepen-denţă cu mediul ambiant.
Procesele metabolice presupun transformări energetice, fiind înso-ţite de generare (procese
exergonice) sau de consum (procese ender-gonice). Se ştie că sursa de energie pentru viaţă este soarele şi că
energia solară este transformată de plantele verzi în energie chimică în procesul de fotosinteză. Această
energie chimică este stocată în molecule organice (glucoză, alte glucide, trigliceride, proteine), preluate
ulterior de organis-mele heterotrofe direct sau indirect din plante şi degradate până la CO2 şi H2O cu eliberarea
energiei chimice înmagazinate. O mare parte a acestei energii este stocată sub formă de compuşi macroergici
(ATP), iar restul este transformată direct în căldură. La rândul lor, aceşti compuşi macroergici sunt utilizaţi
pentru biosinteza macromoleculelor proprii organismului din precursori mai simpli, pentru efectuarea de
lucru mecanic (contracţia musculară) şi pentru transportul activ (lucru osmo-tic) prin membrane.
Putem spune că metabolismul constă din două procese unitare şi inseparabile, catabolism şi
anabolism, cu următoarele caracteristici:
METABOLISM

 CATABOLISM (DEGRADARE):  ANABOLISM (SINTEZĂ):

în care compuşii macromoleculari în care se formează macromolecule
sunt transformaţi în molecule simple proprii din precursori mai simpli
SE ELIBEREAZĂ SE CONSUMĂ

BIOMOLECULE
PROTIDE GLUCIDE ENERGIE LIPIDE COMPLEXE ENERGIE
(COMBUSTIBILI)

Acest circuit
AMINOACIZI energetic
OZE (flux) esteGLICEROL
comun tuturor
+ formelor de viaţă.
„CĂRĂMIZILE
EDIFICIULUI
 În ceea ce priveşte procesul deACIZI
catabolism,
GRAŞI acesta parcurge următoarele etape:
MACROMOLECULAR“
ACID PIRUVIC
METABOLIŢI
SIMPLI
ACETILCOENZIMA A

NH3
CICLUL CO2
KREBS
ATP

NADH (H+) COENZIME REDUSE

FADH2

H2O O2

RESPIRAŢIA CELULARĂ

ENERGIE

FOSFORILARE OXIDATIVĂ
84
ATP
 Rezultă că în catabolism au loc reacţii de oxidare la care participă coenzimele reduse: NADH(H +),
FADH2 şi NADPH(H+) şi rezultă energie sub formă de ATP.
 Anabolismul este procesul metabolic consumator de energie, prin care se biosintetizează din
precursori simpli (metaboliţi) proveniţi din procesele de catabolism, biomolecule complexe. Anabolismul
este deci procesul invers catabolismului, în care au loc reacţii de reducere la care participă coenzimele oxidate:
NAD+, NADP+ şi FAD şi care utili-zează energie (ATP) pentru sinteza biomoleculelor complexe.

7.2. ASPECTE DE METABOLISM GLUCIDIC

Glucidele sunt biomolecule cu rol energetic şi structural, sinteti-zate de plantele verzi, din compuşi
simpli (CO2, H2O şi energie solară), iar în organismul animal ajung pe cale exogenă (hrană). Compuşii gluci-
dici din hrană asigură o mare parte din necesarul caloric pentru ani-male, se depun (se acumulează) sau
sunt convertite în alte biomolecule necesare celulelor.
Metabolismul glucidic cuprinde:
- degradarea (catabolismul) glucidelor;
- biosinteza (anabolismul) glucidelor.

7.2.1. DEGRADAREA GLUCIDELOR

OLIGO- ŞI POLIGLUCIDE

7.2.1.1. Digestia
HIDROLIZĂ ENZIMATICĂ ÎN HIDROLIZĂ ENZIMATICĂ SUB
LA POLIGASTRICE

Pentru a putea
CAVITATEA fi absorbite
BUCALĂ SUB prin peretele intestinal,
ACŢIUNEA oligo-ÎN şi poliglucidele sunt supuse unei digestii
CELULA-ZEI,
ACŢIUNEA  -AMILA-ZEI RUMEN ŞI CONTI-NUĂ ÎN
prealabile sub acţiunea unor enzime din clasaINTESTIN
hidrolaze şi anume glucidaze.
SALIVARE (pH = 6,8)
Oligo- şi poliglucidele care nu sunt hidrolizate enzimatic nu pot fi absorbite, ajung în tractul intestinal
inferior unde sunt preluate de bacterii.
Acestea, având DEXTRINE
mai multe tipuri de glucidaze decât organismele
OZE animale, hidrolizează compuşii glucidici până
LA MONOGASTRICE

la nivel de oze, pe care le folosesc în metabolismele proprii şi apoi elimină în intestin produşi de metabolism ce
pot determina creşterea motilităţii intestinale şi crampe.
HIDROLIZĂ
SchemaCHIMICĂ
digestieiÎN glucidelor cuprinde următoarele etape:
STOMAC (pH = 1,5 – 2,5) ŞI
APOI ÎN DUODEN SUB
ACŢIUNEA -AMILAZEI
PANCREATICE

OZE

ABSORBŢIA OZELOR PRIN PERETELE

INTESTINAL:
prin difuzie simplă (trioze, pentoze);
sub formă de oze fosforilate (esteri fosforici ai
hexozelor)

PRELUAREA OZELOR (DUPĂ CE UNELE AU FOST

DEFOSFORILATE) DE FLUXUL SANGUIN ŞI
AJUNG PRIN VENA PORTĂ LA FICAT, UNDE
TOATE OZELE SUNT TRANSFORMATE ÎN
GLUCOZĂ

STOCATĂ SUB STOCATĂ ÎN MUŞCHI

FORMĂ DE SUB FORMĂ DE GLI- 85
GLICOGEN HEPATIC; COGEN MUSCULAR
 7.2.1.2. Glicogenoliza

În organismul animal glucoza este stocată sub formă de glicogen, de unde este eliberată în funcţie de
necesităţile organismului. Glicogenul hepatic constituie principala rezervă de glucoză imediat disponibilă nu
atât pentru necesităţile proprii ale ficatului, cât pentru aprovizionarea cu glucoză a creierului şi eritrocitelor.
Glicogenoliza (catabolismul glicogenului) este procesul biochi-mic, enzimatic, prin care
macromolecula de glicogen este scindată la nivel hepatic sau muscular, cu formare în final de glucozo-6-fosfat,
respectiv glucoză. Glicogenoliza începe la capetele nereducătoare ale lanţurilor de glicogen şi este un proces de
fosforoliză prin care sunt eliberate molecule de glucoză fosforilate. Enzima care intervine în procesul de
fosforoliză este fosforilaza hepatică, care există în două forme :
- forma b puţin activă;
- forma a foarte activă.
Iniţierea glicogenolizei (respectiv activarea fosforilazei a) se află sub controlul unor hormoni
pancreatici, adrenalina şi glucagonul, ce acţionează corelat sau independent.
Glicogenul hepatic şi muscular este stocat în citoplasmă (sub formă de agregate granulare), unde există
pe lângă enzima fosforilază şi alte enzime implicate în scindarea legăturilor C 1-C6, respectiv o enzimă de
deramifiere (glucantransferaza) şi o glicozidază.
Principalele etape ale glicogenolizei sunt redate în schema următoare:

GLICOGEN (C6H10O5)n
H3PO4 FOSFOROLIZĂ SUB ACŢIUNEA
FOSFORILAZEI „a“

(C6H10O5)n-1 + GLUCOZO-1-FOSFAT (G-

1P) IZOMERIZARE SUB ACŢIUNEA
DERAMI-
FOSFOGLUCOMUTAZĂ
FIERE
DEXTRINE GLUCOZO-6-FOSFAT (G-6-P)
PUTERNIC
RAMIFICATE HOH

GLUCOZĂ + H3PO4

SÂNGE ŢESUTURI
(GLICEMIA)

7.2.1.3. Glicoliza

Glicoliza este procesul de degradare enzimatică a glucozei, res-pectiv procesul complex de oxidare
intracelulară a glucozei în scopul obţinerii de energie sub formă de ATP necesară celulelor eucariote, vegetale şi
animale.
Acest proces se realizează prin două căi metabolice:

86
 I - glicoliza anaerobă, care are loc în citoplasmă, se desfăşoară în prezenţa oxigenului (O 2), dar fără
participarea lui şi constă în degradarea glucozei până la acid lactic ca produs final, rezultând
totodată o cantitate mică de energie sub formă de ATP;
II - glicoliza aerobă, care se realizează în condiţiile participării directe a oxigenului şi constă în
degradarea glucozei până la produşi finali: CO2, H2O şi o cantitate mare de energie sub formă de
ATP. Acest tip de glicoliză cuprinde mai multe etape:
a) degradarea glucozei până la acid piruvic (prin reacţii comune cu glicoliza anaerobă);
b) ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs, format din-tr-o succesiune de reacţii ce se
desfăşoară în matrixul mitocondrial;
c) lanţul respirator (sistemul transportor de electroni sau respiraţia celulară) cuplat cu fosforilarea
oxidativă, proces în care coenzimele reduse rezultate din ciclul Krebs sunt oxidate de către
oxigenul molecular, rezultând apă şi energie stocată în molecula de ATP. Procesele sunt loca-
lizate în membrana mitocondrială internă.

I - GLICOLIZA ANAEROBĂ
(ETAPELE DEGRADĂRII CITOPLASMATICE A GLUCOZEI)
Reprezintă succesiunea de reacţii enzimatice care se petrec în con-diţiile aprovizionării insuficiente cu
oxigen a ţesutului muscular. Este un proces rapid de generare a unei cantităţi relativ mici de energie, rezultând
totodată şi produşi de metabolism ce pot fi utilizaţi în reacţii de bio-sinteză.
Reacţia generală a procesului de degradare anaerobă a glucozei este:
CH3
GLICOLIZĂ ‫׀‬
C6H12O6 ANAEROBĂ 2HC  OH + 2ATP
glucoză ‫׀‬
COOH
acid lactic

Enzimele care catalizează lanţul de reacţii enzimatice ce alcătuiesc glicoliza anaerobă sunt localizate în
citoplasmă, unde este transferată şi glucoza printr-un proces de transport pasiv cu ajutorul unei proteine.
Pentru ca acest proces generator de energie să aibă loc în celulă, trebuie ca moleculele combustibil să fie
mai întâi activate, adică să treacă într-o stare de energie mai ridicată.

Etapele glicolizei anaerobe sunt:

1. Formarea glucozo-1-fosfatului (activare):

2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului la fructozo-6-fosfat:

fructozo-6-fosfat
3. Formarea fructozo-1,6-difosfatului

87
 4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului în triozofosfaţi:

5. Izomerizarea şi stabilirea echilibrului între triozele fosforilate:

CH2  O  PO3H2 CHO
‫׀‬ ‫׀‬
CO CHOH
‫׀‬ triozofosfatizomeraza ‫׀‬
CH2OH CH2  O  PO3H2
Echilibrul este deplasat spre formarea gliceraldehid-3-fosfatului (GAP) care va intra în etapele ulterioare
ale glicolizei; deci glucoza  2GAP.

6. Oxidarea GAP la acid 3-fosfogliceric are loc în două etape catalizate de două enzime diferite:
a.
CHO NADH(H+) CO  O  PO3H2
+
‫׀‬ NAD ‫׀‬
CHOH + H3PO4 CHOH
‫׀‬ ‫׀‬
gliceraldehid-3-P-
CH2  O  PO3H2 dehidrogenaza CH2  O  PO3H2
b.
acid 1,3-difosfogliceric
CO  O  PO3H2 COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CHOH + ADP CHOH + ATP
‫׀‬ fosfoglicerokinaza (Mg) ‫׀‬
CH2  O  PO3H2 CH2  O  PO3H2
acid 3-fosfogliceric
7. Formarea acidului 2-fosfogliceric:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CHOH HC  O  PO3H2
‫׀‬ fosfogliceromutaza ‫׀‬
CH2  O  PO3H2 CH2OH
acid 2-fosfogliceric
8. Formarea acidului 2-fosfoenolpiruvic:
COOH COOH
‫׀‬ HOH ‫׀‬
HC  O  PO3H2 C  O  PO3H2
‫׀‬ enolaza ‫׀׀‬
CHOH CH2
acid 2-fosfoenolpiruvic
compus energizat
9. Formarea acidului piruvic:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
88
 C  O  PO3H2 + ADP CO + ATP
piruvatkinaza
‫׀׀‬ ‫׀‬
CH2 CH3

Deoarece s-au format 2 trioze/mol glucoză  2  2 ATP/mol glucoză = 4 ATP/mol glucoză.

Atunci când celula are nevoie urgentă de energie sau atunci când aprovizionarea cu oxigen este
insuficientă, acidul piruvic nu trece în mitocondrie pentru degradarea finală, ci rămâne în citoplasmă unde este
transformat în acid lactic.
10. Formarea acidului lactic:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CO + NADH(H+) CHOH + NAD+
‫׀‬ LDH ‫׀‬
CH3 CH3
acid lactic

2 trioze/mol glucoză consumă cei 2NADH(H+) rezultaţi din reac-ţia 6, pentru formare de acid lactic.

Această ultimă reacţie ilustrează fluxul coenzimei NAD+/ NADH(H+) între mai multe enzime
independente:

S1H2 NAD+ S2H2

redus redus

enzima 1 enzima 2

S1 NADH(H+) S2
oxidat oxidat

În cazul glicolizei anaerobe S1H2 = gliceraldehid-3-fosfat

S2H2 = acid lactic

Bilanţul energetic al procesului de glicoliză anaerobă:

 din etapa 6 şi 9 rezultă 2 moli ATP pe fiecare trioză, ceea ce înseamnă 4 moli ATP în total;
 în etapa 1 şi 3 se consumă 2 moli ATP;
 în final 4ATP  2ATP = 2ATP/mol de glucoză.

În prezentarea anterioară, pentru simplificare, s-a pornit glicoliza utilizând drept combustibil glucoza,
dar în muşchi, din rezerva de glico-gen muscular, glucoza este eliberată printr-un proces de fosforoliză sub
formă de ester fosforic (G1P) care apoi trece în G6P. Se reduce astfel consumul de ATP pe glicoliza
anaerobă cu un mol şi în acest caz bilanţul energetic va fi:
4ATPrezultaţi  1ATPconsumat = 3 moli ATP/mol de glicogen.
Schema generală a procesului de glicoliză anaerobă

89
 În afară de muşchiul scheletic care în primele faze de efort funcţi-onează anaerob, în organismul animal
mai sunt şi alte celule care produc acid lactic, deoarece utilizează glicoliza anaerobă ca furnizor energetic. S-au
descris celule din rinichi şi din retină care funcţionează virtual anae-rob, ca şi eritrocitele mature care neavând
mitocondrii folosesc aceeaşi cale de obţinere a ATP. Acumularea acidului lactic în celulă este nocivă, întrucât
scade pH-ul citoplasmatic, inhibând enzimele, inclusiv cele din glicoliză. De aceea el este eliminat în sânge,
care îl transportă la ficat, unde este reconvertit în piruvat şi apoi în glucoză. Procesul se numeşte
gluconeogeneză, iar ciclul fiziologic prin care acidul lactic este metabo-lizat, ciclul Cori.
FICAT SÂNGE MUŞCHI

glicogen glucoză glicogen

glucoză glucoză
4/5

CO2 + H2O + E gluco- glicoliza

neo- anaerobă
1/5 geneza

ac.lactic ac.lactic ac.lactic

90
  FERMENTAŢIILE GLUCIDELOR
Procesul de degradare enzimatică a glucidelor de către microorga-nisme poartă numele de fermentaţie.
Fermentaţiile sunt produse numai de către microorganismele heterotrofe, care îşi asigură în felul
acesta hrana, cât şi energia necesară înmulţirii şi dezvoltării lor.
În funcţie de caracteristicile microorganismelor, cât şi în funcţie de produsul final rezultat, fermentaţiile
se pot clasifica astfel:
lactică (produs final acidul lactic)
- fermentaţii anaerobe alcoolică (produs final etanolul)
butirică (produs final acidul butiric)
acetică (produs final acidul acetic)
- fermentaţii aerobe
citrică (produs final acidul citric)

Fermentaţia lactică (cenobioza) este procesul de degradare anae-robă a glucidelor sub acţiunea
bacteriilor lactice. Bacteriile lactice trans-formă glucoza în acid lactic după un mecanism asemănător cu cel al
glicolizei anaerobe din muşchi. Bilanţul energetic al procesului fermen-tativ este de 2 moli ATP/mol glucoză.
Fermentaţia lactică poate fi:
- homofermentativă, când pe lângă acid lactic rezultă cantităţi mici de alcool etilic, acizi volatili,
substanţe de arome;
- heterofermentativă, când pe lângă acid lactic rezultă cantităţi mari de produşi secundari, cum ar fi:
etanolul, dioxidul de car-bon.
Fermentaţia lactică este utilizată în procesele de obţinere a produ-selor lactate (iaurt, brânzeturi), în
conservarea nutreţurilor prin însilozare şi în fermentarea şi conservarea legumelor. Procesul de fermentaţie
lactică poate folosi ca substrat şi alte hexoze (fructoză, galactoză, manoză), diglucide (lactoză, zaharoză,
maltoză) sau poliglucide (amidon) şi are trei faze:
 faza preliminară, caracterizată printr-o fermentaţie violentă, însoţită de degajare de gaze, a cărei
durată este funcţie de temperatură şi de natura produsului supus fermentaţiei (se recomandă un t optim
= 18-20C);
 faza principală sau faza determinantă a fermentaţiei, ce constă într-o acumulare masivă de acid
lactic (creşte de la 0,3 la 1,5%);
 faza finală, care se caracterizează printr-o reducere treptată de acid lactic ca urmare a dezvoltării
unor microorganisme care îl consumă. O dată cu consumarea lui începe alterarea într-o măsură mai
mare sau mai mică a produselor rezultate în urma fermentaţiei lactice.

 STAREA PSE A CĂRNII

Starea PSE a cărnii (în special de porc) este o stare anormală a muşchiului ce se caracterizează prin
aspectul pal, moale (soft) şi exudativ (exudative) al acestuia. Această stare influenţează negativ calitatea
cărnii, se instalează după sacrificarea animalului, când se între-rupe circulaţia sanguină şi se creează condiţii
favorizante pentru glicoliza anaerobă. Rezultă acid lactic care se acumulează rapid în muşchi, deter-mină
scăderea pH-ului până la o valoare cuprinsă între 5,3-5,4 (valoare la care majoritatea enzimelor glicolizei
anaerobe devin inactive) şi permite instalarea stării anormale PSE.
Cu cât viteza de desfăşurare a glicolizei anaerobe în muşchiul aflat în rigiditate va fi mai mare, cu atât se
va instala mai rapid această stare anormală.

II - GLICOLIZA AEROBĂ sau procesul de metabolizare a piru-vatului pe cale aerobă (cu participarea
oxigenului) este un proces enzi-matic care se realizează în mitocondrie.
Acidul piruvic obţinut prin metabolizarea anaerobă a glucozei este decarboxilat oxidativ în prezenţa
coenzimei A şi transformat în acetilCoA:

COOH
‫׀‬ piruvat-
C = O + NAD+ + CoASH CH3COSCoA + CO2 + NADH(H+)
‫׀‬ decarboxilază
CH3

acid piruvic acetilCoA

În mecanismul de reacţie intervin şi coenzimele NAD + care sunt reduse la NADH(H+),

tiaminpirofosfatul şi ionii de magneziu.
91
 AcetilCoA intră apoi într-un proces enzimatic ciclic de degra-dare din care rezultă CO2, coenzime
reduse şi ATP, denumit ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul acidului citric) sau ciclul Krebs.
Ciclul Krebs este o cale oxidativă majoră, comună, de degradare a glucidelor, lipidelor, proteinelor care
furnizează în acelaşi timp şi o serie de precursori implicaţi în procese de biosinteză a aminoacizilor, a bazelor
azotate purinice sau pirimidinice sau a nucleului porfirinic din structura hemului.
Etapele ciclului Krebs:
1. Formarea acidului citric
Iniţierea ciclului este datorată acidului oxalilacetic. Printr-o reacţie de transacetilare, sub acţiunea
enzimei citratsintaza, are loc condensarea acetilcoenzimei A cu acidul oxalilacetic, rezultând acid citric, primul
acid tricarboxilic format în acest proces.
COOH COOH
‫׀‬ CoASH ‫׀‬
C=O H2O CH2
‫׀‬ + CH3  CO  SCoA ‫׀‬
CH2 Citrat-sintază
Acetil coenzimă A HO  C  COOH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH CH2
Acid oxalilacetic
‫׀‬
COOH
Acid citric
2. Izomerizarea acidului citric în acid izocitric în prezenţa aconi-tazei.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ aconitază ‫׀‬
HO  C  COOH HC  COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 HO  CH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
Acid citric Acid izocitric

3. Oxidarea şi decarboxilarea acidului izocitric

Sub acţiunea izocitrat dehidrogenazei şi a coenzimei NAD + are loc oxidarea grupării hidroxil la
gruparea ceto. În acelaşi timp enzima deter-mină decarboxilarea cu eliberarea primei molecule de dioxid de
carbon. Rezultă acid -cetoglutaric.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 NADH + H+ CO2 CH2
NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
HC  COOH Izocitrat dehidrogenază
CH2
‫׀‬ ‫׀‬
HO  CH C=O
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
Acid izocitric Acid -cetoglutaric

4. Decarboxilarea oxidativă a acidului -cetoglutaric

Sub acţiunea unui complex enzimatic (-cetoglutarat decarboxi-laza) are loc eliminarea celei de a doua
molecule de dioxid de carbon, iar gruparea ceto este oxidată cu ajutorul NAD + la grupare carboxil. Radi-calul
succinil astfel format este fixat de către coenzima A sub formă de succinil-coenzima A.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 NADH + H+ CO2 CH2
CoASH NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
-cetoglutarat dehidrogenază
‫׀‬ ‫׀‬
C=O CO  SCoA
‫׀‬
COOH
Acid -cetoglutaric Succinil - CoA

92
 Legătura tioester din structura succinil-coenzimei A este foarte bogată în energie. Aceasta este
transferată, în prezenţa succinil-coenzima A - sintazei, unei molecule de GDP, care fixează ionul fosfat şi se
trans-formă în GTP. În acelaşi timp rezultă şi acidul succinic liber.

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 GTP CoASH CH2
+ GDP
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
Succinil-CoA sintază
‫׀‬ ‫׀‬
CO  SCoA COOH
Succinil - CoA Acid succinic

Ulterior, ionul fosfat şi energia din GTP pot fi transferate pe ADP.

GTP + ADP GDP + ATP

Aceasta este singura reacţie a ciclului Krebs în care se eliberează energie sub formă de ATP direct de pe
substrat.
5. Oxidarea acidului succinic la acid malic
Acest proces are loc prin două reacţii. Prima o reprezintă dehidro-genarea acidului succinic sub acţiunea
succinat dehidrogenazei şi a FAD, rezultând acidul fumaric. În cea de a doua reacţie el este hidratat în prezenţa
fumarazei, cu formare de acid malic.

COOH COOH COOH

‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 FADH2 CH HO  CH
FAD H2O
‫׀‬ ‫׀׀‬ ‫׀‬
CH2 HC CH2
Succinat dehidrogenază ‫׀‬ Fumarază
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
COOH
Acid succinic Acid fumaric Acid malic

6. Oxidarea acidului malic în prezenţa malat dehidrogenazei cu NAD+ conduce la formarea acidului
oxalilacetic. Acesta închide, astfel, ciclul şi poate relua, în continuare, procesul de fixare şi degradare a
acetilcoenzimei A.

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
HO  CH NADH + H+ CO
NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
Malat dehidrogenază
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
Acid malic Acid oxalilacet

Aşa cum rezultă din schema următoare, degradarea unui rest de CH3CO sub formă de acetilcoenzima A prin ciclu
reacţie.

Schema generală a ciclului Krebs:

93
 Ecuaţia generală, sintetică, a acestui proces ce se desfăşoară în cadrul ciclului Krebs poate fi redată
astfel:
CH3COSCoA 2CO2 + 3NADH + FADH2 + ATP
3NAD+ FAD ADP +

Coenzimele reduse NADH şi FADH2 intră apoi în lanţul respi-rator, unde sunt oxidate de către oxigenul
molecular, cu formare de apă, iar energia eliberată este stocată prin fosforilare oxidativă în molecule de ATP.
LANŢUL RESPIRATOR
Coenzimele reduse NADH şi FADH2 rezultate în etapele anteri-oare de degradare şi în principal în
ciclul Krebs sunt reoxidate de către oxigenul molecular în lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă. De
fapt aceasta este efectiv etapa aerobă a întregului metabolism aerob. Această oxidare a NADH şi FADH2
este cuplată cu reacţia de fosforilare a ADP la ATP şi de aceea ea poartă numele de fosforilare oxidativă.
Schematic, reacţiile de oxidare a coenzimelor cuplate cu fosfori-larea oxidativă pot fi redate astfel:
NADH + H+ + ½ O2  NAD+ + H2O G0 = 218,8 kJ/mol
FADH2 + ½ O2  FAD + H2O G0 = 181,6 kJ/mol
ADP + HPO 24  ATP G0 = + 31,5 kJ/mol
După cum se vede, oxidarea coenzimelor reduse are loc cu o mare scădere a energiei libere, aceasta
fiind utilizată în reaţia de fosforilare oxidativă.
Mecanismul reacţiei de oxidare a coenzimelor implică, de fapt, două etape intermediare şi anume:
 oxidarea coenzimelor, cu eliberare de electroni şi protoni
NADH  NAD+ + H+ + 2e
FADH2  FAD + 2H+ + 2e
 transportul electronilor pe moleculele de oxigen şi oxidarea lor la apă
O2 + 4H+ + 4e  2H2O

În mitocondrii, sediul respiraţiei celulare, electronii eliberaţi de coenzime nu ajung direct pe moleculele
de oxigen. Ei sunt transferaţi intermediar de pe un acceptor pe altul şi abia în final pe moleculele de oxigen.
Aceasta poartă numele de lanţul transportor de electroni sau lan-ţul respirator. El este constituit dintr-o
flavoproteină ca prim acceptor de electroni, coenzima Q şi patru citocromi b, cl, c şi a (citocromoxidaza).
Coenzima Q sau ubichinona are o structură asemănătoare cu cea a vitaminelor K şi poate exista în formă
oxidată şi redusă. Pe această proprietate se bazează mecanismul prin care ea preia atomii de hidrogen de la
flavoproteine.
+ 2H
CoQ CoQH2
 2H
94
 oxidată redusă

Oxidarea coenzimei Q de către citocromul b are loc prin transferul electronilor pe ionul de fier din
structura hemului.
+ e
Cit b (Fe3+) Cit b (Fe2+)
oxidat e 
redus

Mecanismul transferului atomilor de hidrogen, respectiv al elec-tronilor, de pe coenzima Q pe

citocromul b poate fi redat prin reacţia:
CoQH2 + 2Cit b (Fe3+)  CoQ + 2Cit b (Fe2+) + 2H+
Toate enzimele ce alcătuiesc lanţul respirator transportor de elec-troni sunt localizate în interiorul
membranei mitocondriale, într-o succe-siune strictă ce permite transferul direct al electronilor. În acelaşi timp
aceste enzime se caracterizează prin potenţiale de oxidoreducere a căror valoare scade succesiv. De aceea
transferul electronilor este însoţit de o scădere treptată a energiei libere G0.
Transportul atomilor de hidrogen şi al electronilor în cadrul lanţu-lui respirator poate fi reprezentat prin
următoarea schemă:

2H
NADH + H+
G0 = 38,5 kJ/mol
NAD+
2H
Flavoproteină

2H
FADH2
FAD 2e
CoQ

2H+ 2e
Cit b G0 = 34,7 kJ/mol
2e
Cit c1

2e
Cit c

2e
Cit a + a3 G0 = 102,1 kJ/mol

H2O ½O2

Din această schemă se observă că NADH şi FADH2 sunt donorii iniţiali de electroni, în timp ce oxigenul
este acceptorul final.
Transferul electronilor de pe citocromul a pe molecula de oxigen, cu formarea moleculei de apă, are loc
conform ecuaţiei:
2Cit a (Fe2+) + ½O2 + 2H+  2Cit a (Fe3+) + H2O
formă redusă formă oxidată

Celulele au capacitatea şi mecanismul necesar pentru a cupla acest proces de oxidare însoţit de o scădere
a energiei libere cu procesul de fosforilare a ADP, prin care energia este stocată în molecule de ATP. După cum
rezultă din schemă, oxidarea fiecărui mol de NADH determină formarea a trei moli de ATP; un mol de NADH
este echivalent din punct de vedere energetic cu trei moli de ATP:
3ADP + 3

NADH + H+ + ½O2 NAD+ + H2O + 3ATP

Oxidarea unui mol de FADH2 este cuplată cu fosforilarea a doi moli de ADP şi este echivalent din punct
de vedere energetic cu doi moli de ATP :
3ADP + 3

FADH2 + ½O2 FAD + H2O + 2ATP

Mecanismul cuplării transportului de electroni cu reacţia de fosfo-rilare a ADP implică transferul de

protoni din matricea mitocondriei spre spaţiul intermembranal al acesteia. Fosforilarea ADP şi sinteza de ATP
95
sunt catalizate de ATP-sintaza. Pentru formarea ATP este necesară o cantitate de energie, condiţie care este
îndeplinită numai de trei segmente din lanţul respirator:
 NADH + H+ CoQH2

ATP

 Cit b Cit c

ATP

2
 Cit a + a3 ½ O2

Reglarea respiraţiei
ATPcelulare
Desfăşurarea lanţului respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă este direct determinată de concentraţia
în acetilcoenzima A şi în oxigen, dar în realitate reglarea sa are loc prin valoarea raportului ATP/ADP din
celulă. Producerea de ATP prin fosforilare oxidativă este direct coman-dată de necesităţile energetice ale celulei,
respectiv de consumul de ATP în reacţiile endergonice sau pentru alte scopuri. Datorită acestei cuplări,
degradarea aerobă reprezintă un mod eficient şi economic de furnizare de energie ce se stochează sub formă de
ATP. Această energie este utilizată de celulă în primul rând în biosinteza diferitelor componente necesare.
Schema generală a glicolizei aerobe:

Din această schemă se observă că dintr-un mol de glucoză se formează:

- 6 CO2
- 10 NADH echivalent cu 10  3 = 30 ATP
- 2 FADH2 echivalent cu 2  2 = 4 ATP
- 4 ATP direct în reacţii = 4 ATP
Total = 38 ATP
Reacţia generală de oxidare a glucozei în procesul respiraţiei celulare va fi:

C6H12O6 + 6O2 + 38(ADP + HPO 24 )  6CO2 + 38ATP + 44H2O

glucoză

sau
C6H12O6 + 6O2  6CO2 + 6H2O ΔH = 2870 kJ/mol

96
 Degradarea aerobă a glucozei este, deci, deosebit de eficientă, generând 38 moli ATP/1 mol glucoză,
ceea ce înseamnă că 38% din ener-gia eliberată prin degradare este conservată sub formă de ATP (1 ATP  8000
calorii).

7.2.1.4. Calea pentozofosfaţilor

(şuntul hexoz-monofosfaţilor)

Este o cale alternativă oxidativă de degradare a glucozei (circa 8 - 30% din glucoză este degradată pe
această cale). Este calea de degra-dare ce răspunde unor cerinţe specifice ale celulei, asigurând necesarul de
pentoze (pentru sinteza nucleotidelor şi a acizilor nucleici), asigură nece-sarul de coenzime NADPH(H +) pentru
sinteza acizilor graşi (lipide) şi pentru alte procese de biosinteză.
Sediul procesului este în ficat, cristalin, glanda mamară, rinichi şi este alcătuit din două etape:
a) etapele oxidative (ireversibile)
b) etapele nonoxidative (reversibile)

a. Etapele oxidative
Glucozo-6-fosfatul este transformat în ribozo-5-fosfat şi CO 2, concomitent cu oxidarea NADP+ la
NADPH(H+):

b. Etapele nonoxidative
Nevoile tisulare pentru cei 2 produşi ai etapei oxidative, NADPH(H +) şi ribozo-5-fosfatul, variază foarte
mult. Celulele adipoase şi hepatice posedă cantităţi mari din enzimele căii pentozofosfaţilor spre deosebire de
celulele musculare la care aceste enzime lipsesc. Pe de altă parte, cererea pentru unul dintre cei doi produşi ai
căii metabolice este mai mare decât pentru celălalt (la celulele în diviziune nu este necesar NADPH(H +), căci
nu se sintetizează lipide, în schimb cererea de ribozo-5-fosfat este foarte mare).

97
 Pentru a echilibra producerea şi excesul de compuşi rezultaţi în prima etapă, intervin reacţiile celei de-a
doua etape.
Etapa nonoxidativă este rezultatul acţiunii în echipă a două enzi-me, transcetolaza şi transaldolaza,
care realizează interconversia gluci-delor în concordanţă cu nevoile metabolice ale celulelor.
Aceste enzime detaşează de la o cetoză fosforilată unităţi de 2 şi de 3 atomi de carbon şi le ataşează la
aldoze:

ribozo-5-fosfat ribulozo-5-fosfat xilulozo-5-fosfat

aldoza (R-5-P) cetoza cetoza (X-5-P)

Doar o parte din ribozo-5-fosfat parcurge această reacţie, restul intră în următoarea:

98
 R1 2C5 C3 + C7 transcetolaza
R2 C7 + C3 C4 + C6 transaldolaza
R3 C5 + C4 C3 + C6 transcetolaza

Cele două molecule de gliceraldehid-3-fosfat vor fi transformate în glucoză prin reacţiile inverse
glicolizei.
Calea pentozofosfaţilor este extrem de flexibilă, corelând produ-cerea de metaboliţi cu consumul
acestora:

Calea pentozofosfaţilor este întâlnită şi la plante. În perioada de creştere a tulpinilor predomină calea
oxidativă, iar în cea de formare şi coacere a seminţelor şi boabelor cea de-a doua.

7.2.2. BIOSINTEZA GLUCIDELOR

7.2.2.1. Glicogenogeneza

Glicogenogeneza este procesul prin care se sintetizează glicogen din glucoză. Sediul biosintezei
glicogenului este în principal celula hepa-tică şi într-o măsură mai mică celula musculară. Formarea
glicogenului este un proces endergonic (consumator de energie), are loc prin adău-garea succesivă de unităţi
de glucoză activată (fosforilată) la molecule de glicogen preexistent (glicogen primer).
Sinteza moleculei de glicogen foloseşte ca primer iniţial o pro-teină, glicogenina, care transferă opt
radicali glucidici pe gruparea OH a tirozinei din structura proprie. Proteina rămâne în interiorul moleculei de
glicogen. Adăugarea noilor unităţi de glucoză se face la capătul neredu-cător al lanţului poliglucidic:

ETAPE

1. Activarea glucozei
99
 a.

b.

c.

2. Transferul glucozei activate pe molecula primer:

3. Ramificarea

Când lanţul glucidic ajunge la o lungime de opt unităţi de glucoză, intervine enzima de ramificare care
permite stabilirea legăturilor C1C6 (formarea fragmentelor de izomaltoză).

100
 *
intervenţia compusului macroergic UTP în activarea ozelor are loc ori de câte ori este vorba despre
biosinteza unor structuri glucidice mai complexe, atât în regnul vegetal, cât şi animal. Biosinteza digluci-delor,
biosinteza amidonului la plante, au loc într-o manieră similară (inclusiv prezenţa enzimei de ramificare în
sinteza amilopectinei).

Schema sintezei glicogenului din glucoză

7.2.2.2. Gluconeogeneza

Gluconeogeneza este procesul de biosinteză a glucozei din precur-sori neglucidici, care pot fi
transformaţi în acid piruvic. Acest proces exclude acizii graşi şi acetilCoA, dar include acidul lactic, unii
amino-acizi, glicerol. Importanţa procesului rezidă în faptul că permite conversia la glicogen a altor molecule,
menţinând în acest fel glicemia la valori relativ constante. Aceasta este importantă pentru că o serie de ţesuturi
şi celule (creierul, eritrocitele, retina, celulele parenchimului renal) folosesc exclusiv glucoza ca resursă
energetică. Rezerva de glicogen a ficatului este mică şi se epuizează după 24 de ore de înfometare. Dar tot
ficatul este cel care face ca viaţa să poată continua pentru că el este singurul capabil să biosintetizeze glucoza.
Punctul de plecare îl constituie acidul piruvic. Examinând calea glicolitică observăm că doar 3 dintre reacţii
sunt ireversibile:
(1) fosforilarea glucozei de către hexokinaza (glucokinaza) cu consum de ATP;
(2) fosforilarea fructozo-6-P cu consum de ATP;
(3) transformarea fosfoenolpiruvatului în acid piruvic;
Biosinteza glucozei pe calea inversă este posibilă cu condiţia găsirii unor modalităţi de trecere peste
aceste puncte cheie (ireversibile).

a) Calea gluconeogenetică pornind de la acid piruvic:

101
 Enzimele din chenar sunt diferite de cele care apar în glicoliză.

b) Sinteza glucozei din glicerol (provenit din ţesutul adipos prin hidroliza gliceridelor)

Plantele şi bacteriile sunt capabile să transforme şi acetilCoA în glucoză prin intermediul unei
succesiuni de reacţii numită ciclu glioxilat.

7.2.2.3. Biosinteza lactozei

Lactoza este un diglucid reducător sintetizat în glanda mamară, format prin condensarea unei molecule
de -galactoză cu o moleculă de -glucoză, condensare în urma căreia apare o legătură de tip eter C1–C4.
Biosinteza ei porneşte de la -glucoză, care este activată mai întâi în prezenţă de UTP (uridintrifosfat).
Etapele biosintezei lactozei sunt:
glucoza glucokinază
sanguină + ATP G – 6 – P + ADP
102
 G – 6P G–1–P
pirofosforilaza
1. G – 1 – P + UTP UDP – G + H4P2O7 (PPi)
4–epimeraza
2. UDP – G UDP – galactoză
glicoziltransferaza
3. UDP – galactoză + G – 1 – P lactoză
H2O

URIDINDIFOSFAT – GLUCOZĂ (UDP – G)

7.2.3. REGLAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC

 Acest mecanism de reglare implică stabilirea unui echilibru între glicogenogeneză (biosinteză de
glicogen din glucoză) şi glico-genoliză (degradare de glicogen cu formare de glucoză), echilibru care se află
sub control hormonal. Hormonii implicaţi în reglarea metabolismu-lui glucidic sunt : insulina, cu rol
hipoglicemiant şi glucagonul, adre-nalina, hormonii corticoizi şi cei tiroidieni, cu rol hiperglicemiant.
Din jocul antagonist al celor două tipuri de hormoni se asigură menţinerea glicemiei (a nivelului
fiziologic de glucoză în sânge) în limite constante.
 Reglarea glicemiei se poate face şi pe cale nervoasă, prin acti-varea sau inhibarea unor enzime care
participă la metabolismul glucidic.
Principala dereglare biochimică care are drept urmare creşterea nivelului de glucoză din sânge poartă
numele de diabet zaharat şi se datorează unei secreţii insuficiente de insulină de către pancreas.

103
 7.3. ASPECTE DE METABOLISM LIPIDIC

7.3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Principala clasă de compuşi biochimici cu rol energetic, atât pentru celulă, cât şi pentru organism ca
întreg, o reprezintă lipidele.
Cea mai mare parte din rezerva energetică a organismului animal este reprezentată de ţesutul adipos.
Aici au loc procese de hidroliză a trigliceridelor cu eliberare de acizi graşi, utilizaţi apoi pentru necesităţile
energetice ale altor organe şi ţesuturi.

7.3.2. DEGRADAREA LIPIDELOR

7.3.2.1. Digestia lipidelor

 La monogastrice, sediul digestiei totale este intestinul subţire unde, în prezenţa sucului intestinal şi
pancreatic (ce conţine enzime de tip esterazic), precum şi a sărurilor biliare, are loc un proces de emulsionare a
lipidelor şi apoi de scindare hidrolitică.
Emulsionarea lipidelor simple, adică transformarea lor în picături foarte fine, favorizează atacul
enzimelor din clasa hidrolazelor, respectiv lipazelor, proces în urma căruia rezultă glicerol şi acizi graşi.
Scindarea hidrolitică a lipidelor complexe are loc în duoden sub acţiunea fosfolipazelor prezente acolo.
 La poligastrice, lipidele simple şi complexe ajung în rumen, unde acţionează microorganismele
rumenale ce secretă enzime capabile să hidrolizeze aceste lipide.

7.3.2.2. Absorbţia lipidelor

 Acizii graşi cu masă moleculară mai mică (10-12 atomi de carbon) rezultaţi în urma digestiei
lipidelor se absorb direct prin mucoasa intestinală şi prin vena portă ajung în ficat.
 Acizii graşi cu masă moleculară mare (peste 12 atomi de carbon) se esterifică în mucoasa intestinală,
rezultând mono-, di şi trigliceridele.
Aceste trigliceride nou sintetizate formează complexe lipoproteice ce ajung pe cale sanguină la ficat.
 La poligastrice, acizii graşi nesaturaţi se transformă în acizi graşi saturaţi sub acţiunea
hidrogenazelor rumenale, rezultând, în special, acid stearic.
 Colesterolul se absoarbe fie direct prin peretele intestinal, fie sub formă esterificată şi vehiculat tot în
complexele lipoproteice.

7.3.2.3. Degradarea trigliceridelor

Catabolismul trigliceridelor începe printr-un proces de hidroliză enzimatică sub acţiunea lipazelor
specifice şi se desfăşoară în citoplasmă.

CH2OCOR1 CH2OH CH2OH CH2OH

R1COOH R3COOH R2COOH
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
HCOCOR2 HCOCOR2 HCOCOR2 HCOH
lipaze lipaze lipaze
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
‫׀‬
CH2OCOR3 CH2OH CH2OH
CH2OCOR3
trigliceridă digliceridă monogliceridă glicerol

 Glicerolul format poate intra în diferite căi metabolice în funcţie de necesităţile energetice ale
celulei:
- se transformă în aldehidă glicerică parcurgând etapele glico-lizei;
- se transformă în glucoză pe calea gluconeogenezei;
- este utilizat la sinteza altor trigliceride şi lipide complexe.

104
  Acizii graşi rezultaţi în urma catabolismului trigliceridelor intră într-un proces de degradare
enzimatică localizat în mitocondrie, format dintr-o succesiune de reacţii care poartă numele de -oxidare.

Schema metabolizării glicerolului este:

GLICEROL resinteză de trigliceride

ATP şi lipide complexe

ADP

´-Glicerofosfat
NAD+
NADH(H+)
Gliceraldehid-3 fosfat

Dihidroxiacetonfosfat

Fructozo-1,6 difosfat Piruvat

Fructozo-6 fosfat AcetilCoA

Glucozo-6 fosfat
C.K. CO2

Glucoză

Respiraţie celulară H 2O
Glicogen

ATP

7.3.2.4. Degradarea acizilor graşi

 Pentru a putea fi transportaţi din citosol în mitocondrie, unde are loc procesul -oxidării, acizii graşi
trebuie activaţi în prezenţă de coenzima A (HS–CoA) şi de aciltiokinază, cu formare de acid gras activat,
singura formă sub care acizii graşi pot străbate membrana mito-condrială. Această reacţie necesită un consum
de ATP care este hidrolizat la AMP şi acid pirofosforic.
R–COOH + ATP + CoA–SH  R–COSCoA + AMP + H4P2O7
acid gras acid gras activat piro-
(acil gras CoA) fosfatază

2H3PO4

 Transferul acidului gras activat prin membrana mitocon-drială este posibil numai după cuplarea
acestuia cu carnitina, când rezultă acilgras-carnitina, ce este preluat de tranzlocază (o proteină specifică) şi
adus în mitocondrie:

carnitinacil-
transferaza 105
 R–CH2–COSCoA + CARNITINA R–CH2–CO–CARNITINA
CITOSOL
MEMBRANĂ
MITOCONDRIALĂ
MATRIX
MITOCONDRIAL
CARNITINA R–CH2–CO–CARNITINA

R–CH2–COSCoA
acilgras CoA

intră în procesul
-oxidării

 -oxidarea reprezintă o succesiune de patru reacţii enzimatice în urma cărora se eliberează câte o
moleculă de acetilCoA şi rezultă un acid gras activat cu doi atomi de carbon mai puţin decât cel iniţial. Acest
acid gras intră din nou în secvenţa celor patru reacţii şi procesul se repetă până când tot acidul gras activat s-a
transformat numai în molecule de acetilCoA. Procesul complet de degradare are aspectul unei spirale (spirala
Lynen), pe fiecare tură eliberându-se o moleculă de acetilCoA, un NADH(H+) şi un FADH2.

Spirala Lynen:

acid gras cu
n atomi C

CH3COSCoA
NADH(H+)
FADH2
acid gras cu
n-2 atomi C
CH3COSCoA
NADH(H+)
FADH2

acid gras cu
n-4 atomi C

Etapele -oxidării sunt:

106
 acid gras cu 2 atomi acetil CoA
mai puţin
Bilanţul energetic al -oxidării:

nr. de ture din nr. de atomi de C ai acidului


spirala Lynen  2
1
 pentru fiecare tură rezultă : 1 NADH(H+) = 3 ATP
1 FADH2 = 2 ATP
Total 5 ATP

nr. moleculelor de nr. de atomi de C ai acidului


acetilCoA eliberate  2
 fiecare moleculă de acetilCoA intră în ciclul Krebs   12 ATP pe 1 ciclu Krebs.
Exemplu: pentru acidul palmitic (C16) bilanţul energetic al -oxi-dării se calculează astfel:
16
 nr. ture Lynen  1  7
2
 7  5ATP / tură = 35 ATP spirală Lynen
16
 nr. molecule CH3COSCoA = = 8 molecule
2
 8  12ATP / C.K. = 96 ATP
 96 ATP + 35 ATP = 131 ATP
 131 ATP – 1 ATP (consumat la activare) = 130 ATP
*
1 ATP  7000 calorii

 Oxidarea acizilor graşi nesaturaţi decurge la fel ca la cei saturaţi până se ajunge în vecinătatea
dublelor legături, care sunt în pozi-ţie cis, ceea ce împiedică recunoaşterea de către acil grasCoAdehidro-
genaza. În acest moment este necesară intervenţia unei izomeraze care transformă izomerul cis în cel trans, în
continuare fiind parcurse aceleaşi etape. La acizii polinesaturaţi, cum ar fi acidul linoleic, cu două duble
legături, în cazul primei se procedează ca mai sus, iar în cazul celei de-a doua intervine o hidrogenază care-l
aduce în starea saturată normală pentru -oxidare.
107
  Oxidarea acizilor graşi cu număr impar de atomi de car-bon. Procesul apare în special la plante,
dar într-o mică proporţie şi la animale, unde acizii graşi cu număr impar de atomi de carbon provin din hrana de
origine vegetală. Degradarea are loc pe calea -oxidării până când se ajunge la un fragment final de -cetoacil
cu 5 atomi de carbon, în loc de acetoacetilCoA cu 4 atomi de carbon. Prin ruperea acestuia rezultă acetil-CoA şi
propionilCoA:
CH3-CH2-CO-CH2-CO-S-CoA + CoA-SH  CH3-CH2-CO-S-CoA + CH3-CO-S-CoA
propionilCoA

PropionilCoA este transformată în succionilCoA care intră în ciclul acizilor tricarboxilici.

propionilCoAcarboxilaza COOH
CH3-CH2-CO-S-CoA + + ATP CH3-CH-CO-S-CoA
AMP + PPi metilmalonilCoA
metilmalonilCoA
epimeraza
metilmalonilCoAmutaza
HOOC-CH2-CH2-CO-S-CoA CH3-CH-CO-S-CoA
succinilCoA COOH
Ultima enzimă necesită prezenţa celei mai complexe coenzime, deoxiadenozilcobalamina, un derivat al
vitaminei B12.
Această cale de metabolizare a propionatului este importantă întrucât el poate proveni şi din degradarea
a patru aminoacizi, valina, izoleucina, metionina şi treonina, ca şi din carena laterală a colesterolului.
Deficienţa în enzima metilmalonilCoAmutaza sau incapacitatea organismului de a sintetiza cofactorul
necesar pornind de la vitamina B12 conduce la o stare patologică numită acidoza metilmalonică, care este fatală
în prima perioadă de viaţă.
 Oxidarea acizilor graşi la nivelul peroxizomilor. Peroxizomii sunt vezicule mici, ataşate de
membrana multor celule animale. -oxida-rea acizilor graşi la nivelul peroxizomilor diferă de cea mitocondrială
prin aceea că FADH2 este direct oxidat de O2, producând H2O2. Funcţia pero-xizomilor este mai puţin înţeleasă
decât a altor organite, dar se crede că au un rol important în preluarea şi degradarea acizilor graşi cu mai mult
de 18 atomi de carbon, pe care sistemul mitocondrial nu-i oxidează.

7.3.2.5. Formarea corpilor cetonici

După cum s-a menţionat, organismul poate fi în situaţia de a folosi catabolismul acizilor graşi ca
principală sursă de energie. Aceasta se întâmplă în perioadele de înfometare, când rezerva de glicogen s-a con-
sumat, sau la diabetici, care nu pot reţine glucoza. În aceste situaţii celu-lele adipoase pun în circulaţie cantităţi
mari de acizi graşi liberi care sunt preluaţi de ficat şi acesta produce cantităţi excesive de acetilCoA, exce-siv în
sensul că se depăşeşte capacitatea de alimentare a ciclului Krebs.
Procesul prin care, în ficat, mai exact în mitocondriile hepatoci-telor, excesul de acetilCoA este convertit
în acetonă, acid acetilacetic şi acid -hidroxibutiric se numeşte cetogeneză, iar aceşti produşi se numesc corpi
cetonici.
2CH3-CO-S-CoA CH3-CO-CH2-CO-S-CoA + CoA-SH
acetoacetilCoA

Această reacţie este inversa celei catalizate de -cetotiolaza (etapa „d“ din -oxidare).

108
 Acidul acetilacetic şi acidul -hidroxibutiric pot fi folosiţi de unele celule (inclusiv cele din creier)
pentru obţinerea de energie, după o transformare enzimatică în acetilCoA. Totuşi, atunci când producerea
corpilor cetonici depăşeşte capacitatea de eliminare urinară şi utilizare, se instalează o stare patologică numită
acidoza metabolică sau cetoza.

7.3.3. BIOSINTEZA LIPIDELOR

Biosinteza lipidelor apare mai ales ca urmare a excesului de glucide, înlocuind glicogenul cu o formă de
depozitare mai convenabilă, lipidele neutre. Alcoolul şi unii aminoacizi pot de asemenea genera lipide.
Biosinteza lipidelor apare la animale ca urmare a unui exces de hrană şi mai puţin pentru necesităţile reparatorii
ale membranelor celulare. La plante, cu excepţia celor la care lipidele reprezintă forma de rezervă a
combustibilului metabolic (oleaginoase), are loc numai pentru a asigura creşterea şi repararea structurilor
membranare.

7.3.3.1. Biosinteza acizilor graşi

Atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal, precursorul este acetilCoA, care poate proveni din glucide
(prin decarboxilarea acidului piruvic rezultat în glicoliză), din lipide (din -oxidarea acizilor graşi), din
aminoacizii glucoformatori care se transformă în acid piruvic.
În funcţie de localizarea procesului de biosinteză există două căi:
- calea citoplasmatică (calea malonilCoA)
- calea mitocondrială (calea elongaţiei).
Principiul general respectat în ambele căi de biosinteză, atât în regnul vegetal, cât şi animal, este acela
că spre deosebire de căile metabo-lice, în care gruparea acil este vehiculată sub formă de acetilCoA, în bio-
sinteză intervine un sistem multienzimatic complex, acilgras sintetaza.
Una dintre componentele acesteia este proteina purtătoare de grupări acil (Acyl Carrier Protein-ACP).
Aceasta prezintă asemănări cu coenzima A, inclusiv în modul de legare a grupării acil:
P -Riboza-Adenina
CoA-SH
P -Pantotenat-Cisteamina-SH

ACP P -Pantotenat-Cisteamina-SH

109
 CH3-CO-S-CoA + HS-ACP CH3-CO-S-ACP
CoA-SH
R-CO-S-CoA + HS-ACP R-CO-S-ACP
CoA-SH

 Biosinteza acizilor graşi pe calea malonilCoA are loc în cito-plasmă. Prima etapă constă în formarea
malonilCoA prin carboxilarea acetilCoA sub acţiunea unei carboxilaze care are drept coenzimă biotina şi
necesită ATP şi Mg:
CH3-CO-S-CoA + CO2 + ATP HOOC-CH2-CO-S-CoA + ADP + H3PO4
malonilCoA

Mecanismul biosintezei constă în transferul succesiv al câte unei unităţi de malonilCoA pe acetilCoA-
ACP (iniţial pe acetil-ACP), elibe-rându-se câte un CO2:
CH3-CO-S-ACP + HOOC-CH2-CO-S-CoA malonilCoA-ACP-aciltransferaza
-cetoacilCoAsintaza

CH3-CO-CH2-CO-S-ACP + CO2 + CoA-SH

Urmează patru reacţii care au ca scop reducerea la acil grasCoA activat:

CH3-CO-CH2-CO-S-ACP (-cetoacil-ACP)
reducere +
NADPH(H )
OH NADP+ -cetoacil-ACP reductaza
‫׀‬
CH3-CH-CH2-CO-S-ACP (-hidroxibutiril-ACP)

deshidratare HOH

CH3-CH=CH-CO-S-ACP (crotonil-ACP sau -enoil-ACP)

reducere NADPH(H+)
NADP+

CH3-CH2-CH2-CO-S-ACP (butiril-ACP sau acil-ACP)

Ciclul se poate relua având în loc de acetil-ACP, butiril-ACP, până la acidul palmitic. În această cale
rolul central revine malonil-CoA. Totuşi implicarea acetilCoA este nemijlocită în acest proces. AcetilCoA este
transferată din mitocondrie (locul de producere) în citosol (locul de utilizare) printr-un proces enzimatic
complex, având în vedere impermea-bilitatea membranei mitocondriale interne:

110
 Succesiunea oxaloacetat  malat  piruvat este destinată transfe-rului electronilor de la NADH(H +) la
NADPH(H+). O altă sursă pentru coenzima NADPH(H+) este şi şuntul pentozofosfaţilor prezentat anterior.
 Cea de-a doua cale este numită şi calea elongaţiei deoarece are ca precursor acidul palmitic sintetizat
în citoplasmă.
Reacţiile sunt ca şi cele prezentate la calea malonilCoA, cu excep-ţia faptului că unitatea adăugată este
acetilCoA. La sfârşitul parcurgerii celor patru reacţii (acilare, reducere, deshidratare, reducere) se obţine un acid
saturat cu 2 atomi de carbon în plus.
7.3.3.2. Biosinteza glicerolului

Biosinteza glicerolului are ca precursori triozele fosforilate din glicoliză:

NADP+ ATP
C-HO NADPH(H ) + CH2-OH ADP CH2-OH
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2OH CHOH CHOH
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2-O- P CH2-O- P CH2OH

NADP+
CH2-OH NADPH(H+)
‫׀‬
C=O
‫׀‬
7.3.3.3. CH2-OH
Biosinteza gliceridelor

Biosinteza gliceridelor foloseşte ca precursori glicerolul activat sub formă de glicerofosfat şi acizii graşi
activaţi sub formă de acil gras-CoA:

ADP R1-CO-S-CoA
CH2HO ATP CH2OH CH2-O-CO-R1
R2-CO-S-CoA
‫׀‬ ‫׀‬ -2CoA-SH ‫׀‬
CHOH CHOH
-glicerokinaza ’-glicerofosfat aciltransferaza CH-O-CO-R2
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2OH CH2-O- P CH2-O- P
glicerol acid fosfatidic
HOH
fosfataza
H3PO4

CH2-O-CO-R1 R3-CO-S-CoA CH2-O-CO-R1

‫׀‬ -CoA-SH ‫׀‬
CH-O-CO-R2 aciltransferaza CH-O-CO-R2
 Biosinteza colesterolului
‫׀‬ are ca precursor tot molecula
‫׀‬ de acetilCoA.
CH -O-CO-R
7.3.4. REGLAREA METABOLISMULUI
2 3
CH
LIPIDIC 2 -OH

Acest mecanism de reglare implică un echilibru între lipoliză (degradarea lipidelor) şi lipogeneză
(biosinteza lipidelor).
În metabolismul lipidelor se pot produce diferite dereglări, cunos-cute sub numele de lipidoze, care
constau în tulburări de digestie şi ad-sorbţie, tulburări ale mecanismului de mobilizare a lipidelor depozitate,
tul-burări de transport sau ale etapelor chimice de catabolizare sau anabolizare.
 Hiperlipemia este o stare patologică caracterizată prin creş-terea anormală a gliceridelor în sânge,
ceea ce conferă acestuia un aspect lactescent.
 Tulburările cauzate de depozitarea lipidelor pot fi:
- sfingomielinozele (acumularea sfingomielinei în reticulul endotelial, în celulele nervoase sau în
alte ţesuturi);
- cerebrozidoze (formare de cerebrozide anormale care se depozitează în ficat şi măduva osoasă);
- steatoza sau infiltraţia grasă a ficatului.

111
 7.4. ASPECTE DE METABOLISM PROTIDIC
Protidele (în speţă proteinele şi acizii nucleici) sunt biomolecule fundamentale pentru organizarea şi
funcţionarea organismului animal. Proteinele din hrană sunt preluate şi transformate în aminoacizi care sunt
folosiţi ulterior la sinteza de proteine proprii organismului.

7.4.1. DIGESTIA PROTEINELOR

 Schema digestiei proteinelor la monogastrice este:
FRAGMENTE MOLECU-
ÎN STOMAC LARE PROTEICE CU ÎN DUODEN
PROTEINE LA pH=1,5-2,5 MASĂ MOLECULARĂ LA pH=7,5-8,7
ALIMENTARE SUB ACŢIUNEA MAI MICĂ (POLIPEP- SUB ACŢIUNEA
PEPSINEI TIDE, PROTEOZE ŞI TRIPSINEI ŞI
(ENZIMĂ PEPTONE) CHIMOTRIPSINEI
PROTEOLITICĂ)

OLIGOPEPTIDE CU DIPEPTIDAZE
DIPEPTIDE AMINOACIZI
6-8 AMINOACIZI SUB ACŢIUNEA
CARBOXIPEPTIDAZEI
ŞI AMINOPEPTIDAZEI
Trebuie menţionat faptul că în stomac există pepsinogenul (formă inactivă) care, sub acţiunea acidului
clorhidric, trece în pepsină (forma activă a acestei peptidaze), iar în duoden tripsina (care este forma activă) şi
se obţine în pancreasul exocrin din tripsinogen (forma inactivă) sub acţiunea enterochinazei.
De altfel, toate enzimele proteolitice care acţionează asupra macromoleculelor proteice, pe tot
parcursul tractului digestiv, se clasifică în două categorii:
- endopeptidaze - enzime hidrolitice care acţionează în interiorul lanţului polipeptidic şi scindează
legăturile peptidice (CO-NH), cum ar fi: pepsina, tripsina şi chimotripsina;
- exopeptidaze, care scindează lanţul polipeptidic la capete şi pot fi carboxipeptidaze (scindează
hidrolitic gruparea carboxil) sau amino-peptidaze (care scindează hidrolitic gruparea NH2 de la capătul
lanţului).
 La poligastrice, digestia proteinelor ingerate începe în prestomace, sub acţiunea unor
microorganisme rumenale care secretă enzime proteolitice şi care scindează aproximativ 50% din totalul protei-
nelor ingerate. Rezultă polipeptide mici a căror hidroliză finală are loc în duoden cu formare de aminoacizi.
În sucul gastric la animalele sugare există renina, enzimă care precipită cazeina din lapte pentru ca
astfel precipitată să staţioneze mai mult în stomac pentru a fi hidrolizată.

7.4.2. ABSORBŢIA PROTEINELOR

Absorbţia proteinelor se poate realiza numai sub formă de aminoacizi la nivelul intestinului subţire,
printr-un fenomen de compe-tiţie, sub acţiunea unor proteine specifice dependente de ionii de Na, numite
translocaze. S-au identificat în epiteliul intestinal nu mai puţin de 7 sisteme transportoare specifice care
acţionează pe tipuri de aminoacizi.
O dată absorbiţi, aminoacizii ajung prin vena portă la ficat, unde o parte sunt catabolizaţi, iar altă parte
sunt preluaţi de sânge şi duşi la toate celulele pentru utilizarea lor în biosinteza proteinelor hepatice, tisulare,
plasmatice şi enzimatice.
Fetusul şi nou-născuţii pot absorbi şi proteine intacte prin procesul de endocitoză (pinocitoză), care
constă în internalizarea unor fragmente din membrana plasmatică de care sunt legate proteinele străine şi care
prezintă importanţă pentru transferul anticorpilor materni în special la mamifere.

7.4.3. CATABOLISMUL AMINOACIZILOR

Catabolismul aminoacizilor este procesul de degradare a aces-tora, la nivel celular, printr-una din
următoarele căi generale de catabo-lizare:
I. deaminarea;
II. decarboxilarea;
III. transaminarea.

112
 I - Deaminarea este procesul enzimatic de degradare a amino-acizilor prin care aceştia pierd
gruparea amino (NH2), rezultând amoniac şi un alt compus. În acest proces acţionează aminoacid deaminazele
(AAD), enzime din clasa liazelor.
În funcţie de mecanismul de deaminare, există patru posibilităţi de desfăşurare a acestui proces:
a. Deaminarea oxidativă:
R R R
‫׀‬ aminoacidoxidaza ‫׀‬ + HOH ‫׀‬
CH-NH2 C=NH C=O + NH3
FMN H 2O 2 ‫׀‬
‫׀‬ ‫׀‬
COOH FMNH2 O2 COOH COOH
-cetoacid

Aceiaşi produşi se obţin şi în prezenţa altei dehidrogenaze depen-dente de NADP+.

R HOH R
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 C=O + NH3
NADP+
‫׀‬ ‫׀‬
COOH NADPH(H+) COOH
-cetoacid

b. Deaminarea hidrolitică

R NADH(H+) R
NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 + HOH CH-OH + NH3
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
-hidroxiacid

c. Deaminarea reductivă caracteristică bacteriilor

R R
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 + H2 CH2 + NH3
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
acid carboxilic
d. Deaminarea intramoleculară
COOH
COOH ‫׀‬
‫׀‬ CH
AAD
CH2 ‫׀׀‬ + NH3
‫׀‬ CH
H-C-NH2 ‫׀‬
COOH
‫׀‬
acid aspartic acid fumaric
COOH
II - Decarboxilarea aminoacizilor este procesul enzimatic care are loc sub acţiunea
aminoacildecarboxilazelor şi prin care aminoacizii pierd gruparea carboxil sub formă de dioxid de carbon.
Rezultă produşi numiţi amine biogene.
R R
‫׀‬  CO2 ‫׀‬
CH-NH2 CH2
‫׀‬ ‫׀‬
COOH NH2

Aminele biogene au funcţii specifice. De exemplu, histamina, provenită din decarboxilarea histidinei,
este localizată mai ales în granu-lele mastocitelor, în plachetele sanguine, în leucocitele bazofile. Induce

113
creşterea permeabilităţii capilarelor, este vasodilatator, produce contracţia muşchilor netezi, creşte secreţia
nazală, lacrimală şi bronşică. Tiramina provine din tirozină şi este prezentă în brânzeturile fermentate. Exercită
acţiuni antagoniste histaminei.
Prin decarboxilarea aminoacizilor cu mai multe grupări amino (poliaminici, de exemplu lisina sau
arginina) rezultă poliamine, substanţe cu rol esenţial în controlul biosintezei acizilor nucleici şi a proteinelor.
La plante aminele biogene intervin nu numai în reglarea biosintezei protei-nelor şi acizilor nucleici, dar
constituie precursori pentru biosinteza unor alcaloizi (ornitina pentru cocaină, cadaverina pentru sparteină).
III - Transaminarea este reacţia reversibilă prin care gruparea amino este transferată de pe un
aminoacid pe un -cetoacid, cu formarea unui alt aminoacid şi a unui alt -cetoacid, transferul fiind realizat de
enzimele numite transaminaze. Toate transaminazele au drept cofactor un derivat al vitaminei B6,
piridoxalfosfatul, care funcţionează ca accep-tor intermediar al grupării amino:
CHO

HO CH2O

H 3C
piridoxalfosfatul

Transaminarea este cea mai comună reacţie care implică amino-acizii liberi şi numai treonina şi lisina
nu participă la astfel de reacţii. Un cuplu obligatoriu prezent este acidul glutamic - acid -cetoglutaric:

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH3 glutamat-piruvat transaminaza CH2 CH3
(GPT)
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 + C=O CH2 + CH-NH2
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 COOH C=O COOH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
ac. glutamic ac. piruvic ac. -cetoglutaric alanina
(Glu) (Ala)
COOH COOH
‫׀‬ COOH ‫׀‬ COOH
CH2 ‫׀‬ glutamat-oxalilacetat transaminaza CH2 ‫׀‬
C=O (GOT) CH-NH2
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 + ‫׀‬ CH2 + ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 ‫׀‬ C=O ‫׀‬
COOH ‫׀‬ COOH
‫׀‬
COOH COOH
Glu ac. oxalilacetic ac. -cetoglutaric ac. aspartic
(Asp)

Distribuţia unora dintre transaminaze în anumite ţesuturi animale este utilizată ca diagnostic prin
determinarea cantităţii de enzimă eliberată datorită lezării ţesutului hepatic.
Trebuie menţionat că transaminarea este un proces complex de degradare şi sinteză a aminoacizilor,
întrucât permite biosinteza altor aminoacizi pe baza cetoacizilor proveniţi din hrană sau din alte procese
metabolice.

7.4.4. METABOLISMUL AMONIACULUI

Amoniacul, care se formează la nivel celular prin deaminarea aminoacizilor, din diferite amine
biogene sau din catabolizarea baze-lor azotate (componente structurale ale acizilor nucleici), este un compus
toxic pentru organismul viu (mai ales pentru sistemul nervos central). De aceea organismul viu posedă
mecanisme eficiente şi rapide de blocare şi eliminare a amoniacului toxic, de fapt mecanisme de detoxifiere,
care pot fi de două feluri:
a) transformarea amoniacului toxic în uree netoxică (ciclul ureogenetic) şi eliminarea acesteia pe
cale renală;
b) transformarea amoniacului toxic în glutamină, substanţă netoxică.
114
 a) Transformarea amoniacului în uree se realizează prin pro-cesul de ureogeneză, la nivel hepatic.
Ciclul ureogenezei, ca şi cel al acizilor tricarboxilici, a fost descoperit de Sir Hans Krebs; ciclul
începe şi se termină cu ornitina într-o succesiune de doar patru reacţii enzimatice ce se desfăşoară în
mitocondrie.

Mai întâi amoniacul intră în ciclu după condensare cu bicarbo-natul HCO 3 (forma de vehiculare a
CO2), când rezultă carbamoilfos-fatul. Acesta reacţionează cu ornitina, formând citrulina. Citrulina reac-
ţionează cu aspartatul şi rezultă argininosuccinatul care va fi scindat în arginină şi acid fumaric. Prin hidroliza
argininei se eliberează ureea şi se reface ornitina.
Schema generală a ciclului ureogenetic este:

b) Transformarea amoniacului în glutamină este procesul de detoxifiere al organismului viu prin care
amoniacul este blocat de acidul glutamic şi rezultă glutamina, compus netoxic:

O
COOH C
NH2
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ ATP ‫׀‬
CH2 + NH3 CH2
‫׀‬ H2O ‫׀‬
HC-NH2 HC-NH2
Glutamina
‫׀‬ intervine în menţinerea echilibrului
‫׀‬ acido-bazic la nive-lul rinichiului şi furnizează atomii de
azot necesariCOOH
biosintezei bazelor azotate adenină
COOHşi guanină.
acid glutamic glutamina
 La unele specii de păsări, reptile, nevertebrate, amoniacul se elimină sub formă de acid uric:

7.4.5. CATABOLISMUL ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici sunt polinucleotide, nucleotidele fiind componente structurale ale compuşilor
H PO
macroergici (ATP, GTP,CTT, TTP şi UTP) şi totodată unităţile monomere
ÎN DUODEN constituente ale acizilor nucleici.
3 4
ACIZI NUCLEICI MONONUCLEOTIDE
DINSchema
HRANĂ generală a catabolismului
SUB ACŢIUNEA
acizilor nucleici
(BAZĂ AZOTATĂ + este urmă-toarea:
SUB ACŢIUNEA
(POLINUCLEOTIDE) DEOXIRIBO- PENTOZĂ + H3PO4) NUCLEOTIDAZELOR
NUCLEAZELOR,
RIBONUCLEA-
ZELOR ŞI A APEI

PURINICE (A şi G)
H2O BAZE AZOTATE
NUCLEOZIDE PIRIMIDINICE (U,T,C)
SUB ACŢIUNEA RIBOZĂ
PENTOZE 115
NUCLEOZIDAZELOR DEOXIRIBOZĂ
 Pentozele rezultate din catabolismul acizilor nucleici se absorb la nivelul intestinului subţire.
Bazele azotate insolubile în mediul apos din intestin se absorb foarte greu. Degradarea bazelor azotate
se face pe următoarele căi:
a) degradarea bazelor azotate purinice - la om, maimuţă, păsări, reptile, câine dalmaţian degradarea
acestora este calea metabolică de for-mare a acidului uric. Acidul uric se biosintetizează în ficat, funcţia res-
pectivă denumindu-se uricopoeză şi se elimină pe cale renală. La marea majoritate a mamiferelor produsul
final îl constituie alantoina care pro-vine din transformarea enzimatică a acidului uric sub acţiunea uricazei.
Schema generală de biosinteză a acidului uric este:

La om concentraţia fiziologică de acid uric din sânge este de 2-5 mg/100 ml sânge, valorile mărite
(hiperuricemia) înregistrându-se în afecţiunea numită gută, care se manifestă prin depuneri de urat mono-sodic
în cartilaje şi tendoane.
b) degradarea (catabolismul) bazelor pirimidinice:
Citozina suferă un proces de deaminare şi trece în uracil, iar din metil-citozină rezultă timina.
Atât uracilul, cât şi timina se degradează printr-o secvenţă de reacţii cu formare în final de -
alanină, respectiv -aminobutirat
+
H3N  CH2  CH  COO
‫׀‬ .
CH3

7.4.6. BIOSINTEZA ACIZILOR NUCLEICI

Precursorii imediaţi în biosinteza ADN şi ARN sunt nucleozid-5' fosfaţii, prezenţi în stare liberă în
nucleul celular, iar enzimele implicate sunt ADN şi ARN-nucleotidil-transferazele.

7.4.6.1. Biosinteza ADN

Este procesul care se realizează înainte de fiecare diviziune celulară, asigurând transmiterea
informaţiei genetice din generaţie în generaţie şi necesită existenţa unei molecule de ADN ce funcţionează ca
tipar (model), purtând numele de ADN „primer“.
Procesul de biosinteză a ADN constă în două etape principale:
116
 - despiralizarea moleculei de ADN „primer“ la un capăt prin ruperea legăturilor de hidrogen
dintre bazele azotate complementare, rezultând două catene (lanţuri) polinucleotidice care nu se desprind din
macromolecula de ADN „primer“ (se formează furca replicativă);
- pe fiecare catenă polinucleotidică despiralizată, ce serveşte ca matriţă, se sintetizează o catenă
nouă, „replică“, care copiază succesiunea de baze azotate într-o manieră complementară (adenină-timină,
guanină-citozină). Rezultă astfel două molecule de ADN hibrid, nou sintetizate, care conţin fiecare câte un lanţ
polinucleotidic vechi, din molecula de ADN-„mamă“ şi câte un lanţ nou - „fiica“, complementar şi antiparalel,
„replică a mamei“.

catenă „fiică“

catenă „mamă“

furca replicativă
ADN
catenă „fiică“
„primer“

catenă „mamă“

1 2 3 4

lanţ nou

lanţ vechi

Figura 7.1 - Schema replicării semiconservative a ADN

1 - ADN „primer“
2 - DESPIRALIZAREA CATENEI MAMĂ
3 - FORMAREA CATENELOR FIICE PRIN COPIEREA SUCCESIUNII
DE BAZE AZOTATE ÎNTR-O MANIERĂ COMPLEMENTARĂ
4 - MOLECULE DE ADN HIBRID

Procesul acesta se mai numeşte replicare, deoarece catena nou formată nu este identică cu matriţa, ci
este o replică a acesteia care conţine bazele azotate complementare. Totodată biosinteza ADN este
semiconservativă, deoarece molecula de ADN „primer“ se conservă, ea regăsindu-se în moleculele noi de
ADN sub forma câte unui lanţ poli-nucleotidic.
După încetarea biosintezei, fiecare moleculă de ADN hibrid suferă o rotaţie în jurul axei proprii,
rezultând astfel structura dublu elicoidală, specifică moleculei de ADN bicatenar.
Tot procesul replicativ al biosintezei ADN se află sub controlul unor enzime specifice ca:
topoizomeraza, helicaza, ADN-polimeraza, cât şi a ionilor de Mg2+.
Energia necesară acestei biosinteze este furnizată de scindarea legăturilor macroergice ale fiecărui
nucleotid trifosforilat ce participă la biosinteză şi care trece în deoxiribonucleotid monofosforilat:

ndATP dAMP
ndGTP ADN-polimeraza dGMP
ndCTP Mg2+ dCMP + 4nH4P2O7 + E
ndTTP ADN „primer“ dTMP n  ADN „primer“

7.4.6.2. Biosinteza ARN

Deoarece moleculele de ARN nu se pot autoreplica, pentru biosin-teza lor este nevoie tot de ADN
„primer“ ca matriţă şi de enzima specifică ADN-polimeraza.
117
 După despiralizarea lanţului de ADN „primer“, pe fiecare catenă polinucleotidică se sintetizează o
moleculă monocatenară de ARN, res-pectând principiul complementarităţii bazelor azotate, cu excepţia faptului
că timina din ADN este înlocuită cu uracil. După o scurtă coexistenţă, acidul nucleic hibrid ADN-ARN se
desface, ARN este translocat în citoplasmă unde îşi exercită rolul.
Biosinteza macromoleculelor de ARN şi în mod special a celor de ARN m are loc prin transcripţie,
proces în care are loc transferul infor-maţiei genetice din ADN la molecula de ARN m nou sintetizată prin
copierea secvenţei de nucleotide corespunzătoare. Enzima care recunoaşte pe una din catenele de ADN-activ
punctul de iniţiere (promotorul) biosin-tezei ARNm este ARN-polimeraza. Această enzimă determină despirali-
zarea şi desfacerea parţială a celor două catene de ADN din unitatea de transcriere, adică din regiunea în care
este înscrisă informaţia genetică răspunzătoare de sinteza proteinei specifice. O dată rupte legăturile de
hidrogen, enzima poate realiza biosinteza noului lanţ poliribonucleotidic, utilizând ribonucleotidele
trifosforilate existente în nucleu. Acestea stabi-lesc legături de hidrogen cu bazele complementare de pe catena
matriţă, iar enzima realizează stabilirea legăturilor 3' - 5' fosfodiesterice, cu pune-rea în libertate a
pirofosfatului, energia eliberată fiind utilizată în forma-rea noului lanţ nucleotidic. Biosinteza are loc în sensul
5' - 3'.

În momentul în care ARN-polimeraza a parcurs întreaga unitate de transcriere, lanţul poliribonucleotidic

nou sintetizat, respectiv molecula ARNm, se desprinde de pe catena matriţă a ADN-activ care l-a codificat, iar
cele două catene ale ADN îşi refac legăturile de hidrogen. Molecula de ARN m trece în citoplasmă sub formă de
complex ribonucleoproteic, denu-mit şi informozom.
Mecanismele de biosinteză a celorlalte două tipuri de ARN (ribo-zomal şi de transfer) sunt aceleaşi ca
pentru ARNm, dar fiecare tip este codificat de regiuni bine determinate de pe una din catenele ADN, diferite de
cele care codifică ARNm. Biosinteza ARNr are loc în nucleol, transcri-erea lui fiind realizată de ADN nucleolar.
Imediat ce este sintetizat, ARNr se asociază cu proteine, constituind fibrilele nucleolare.

7.4.7. BIOSINTEZA PROTEINELOR

7.4.7.1. Codul genetic

Macromoleculele de ADN din cromozomi reprezintă suportul material al informaţiei genetice, al

transmiterii caracterelor ereditare din generaţie în generaţie. O serie de constatări dovedesc acest lucru:
- La organismele superioare există o corelaţie între cantitatea de ADN din celulă şi cantitatea de
informaţii genetice. Astfel, cantitatea de ADN conţinută în nucleii celulelor somatice, diploide (cu 2n
cromozomi) este de două ori mai mare faţă de cea conţinută în nucleii gameţilor, haploizi (cu n cromozomi).
- Agenţii fizici sau chimici care pot să producă mutaţii sunt capa-bili să altereze structura ADN.
- S-a constatat că prin transferul unor fragmente de ADN de la un organism la altul se transmit şi
caracterele ereditare corespunzătoare.
- Infecţia virală.
Genele sunt purtătoarele fiecărei informaţii genetice, a fiecărui caracter ereditar. Fiecare genă reprezintă
un fragment de ADN în care informaţia genetică este codificată printr-o secvenţă caracteristică a nucleotidelor.
Ea este cea care permite celulei biosinteza unei proteine specifice. Aşa se explică de ce o mutaţie la nivelul unei
gene se traduce printr-o proteină modificată, urmată de dispariţia sau alterarea activităţii biologice a acesteia.
Dar o mutaţie poate avea şi un efect favorabil, con-ferind organismului un caracter benefic. Evoluţia speciilor
are la bază tocmai selecţia naturală a mutaţiilor favorabile.
Biosinteza proteinelor specifice şi, deci, transferul de informaţii, conform regulei „o genă  o enzimă“
sau mai corect „o genă  un lanţ polipeptidic“, se realizează cu participarea directă a celor trei tipuri de ARN.
Au loc, astfel, următoarele transferuri de informaţii:
- Transfer ADN  ADN. Prin replicare, în procesul de biosin-teză a ADN, are loc conservarea
informaţiei genetice.
118
 - Transfer ADN  ARN. Prin transcripţie are loc transmiterea informaţiei de la ADN la diversele
tipuri de ARN şi în primul rând la ARNm.
- Transfer ARN  proteină. Prin translaţie are loc biosinteza proteinei specifice, conform informaţiei
conţinute în ARNm.
În afară de acestea, la virusuri cu ARN mai există două posibi-lităţi:
- Transfer ARN  ARN. În acest fel are loc replicarea geno-mului ribonucleic.
- Transfer ARN  ADN. Un genom ribonucleic poate fi astfel integrat în genomul deoxiribonucleic al
celulei gazdă, parazitate.
Toate aceste transferuri de informaţii de la ADN la proteină prin intermediul ARN au loc conform
codului genetic. Acesta este constituit din codoni. Un codon reprezintă o succesiune de trei nucleotide care
codifică un aminoacid. În biosinteza unei proteine, aminoacizii se succed exact în ordinea în care se succed
codonii în ARNm.
Există 64 de codoni (4 nucleotide luate câte 3 reprezintă 4 3 = 64 de posibilităţi). Din totalul lor doar 61
de codoni codifică aminoacizi. Cum nu există decât 21 de aminoacizi, înseamnă că sunt mai mulţi codoni care
pot codifica acelaşi aminoacid. Aceştia poartă numele de codoni sinonimi. În structura codonilor sinonimi
primele două nucleotide sunt aceleaşi, numai al treilea nucleotid diferă. Această structură reprezintă factorul de
stabilitate genetică ce permite ca înlocuirea unei singure baze azotate cu alta la nivelul celui de al treilea
nucleotid să nu aibă repercusiuni asupra naturii aminoacidului codificat, deci să nu inducă o mutaţie. Există şi
trei codoni non-sens, care nu codifică nici un aminoacid. Ei indică sfârşitul mesajului, al informaţiei genetice.
Un codon non-sens dictează încetarea transferului de aminoacizi, sfârşitul biosintezei proteinei.
Codul genetic este universal, de la virusuri şi bacterii până la plante şi animale superioare, inclusiv om.
Mecanismul codificării se realizează prin transcripţie şi translaţie.
7.4.7.2. Etapele biosintezei proteinelor

Proteinele sunt modul de expresie a informaţiei genetice şi, ca atare, rolul major în biosinteza lor îl joacă
acizii nucleici. Este necesar transferul de informaţie de la ADN prin intermediul ARN m până la molecula
proteică. Biosinteza unei proteine implică, deci, cele două pro-cese ale codificării, transcripţia şi translaţia.
Transcripţie Translaţie
ADN ARNm Proteină

Aşa cum s-a arătat, prin transcripţie are loc biosinteza ARNm, cu transcrierea exactă a succesiunii de
codoni (de nucleotide) ai genei din ADN în molecula monocatenară a ARNm. Aceasta conţine exact aceeaşi
succesiune de codoni care permite biosinteza unei proteine specifice genei respective. Uneori, moleculele de
ARNm sunt policistronice, rezultând prin transcrierea mai multor gene (cistroni) şi includ informaţia necesară
pentru biosinteza mai multor proteine. Acesta este cazul enzimelor care participă într-o secvenţă de reacţii
metabolice, iar genele lor corespun-zătoare sunt grupate într-un operon.
Biosinteza propriu-zisă a proteinelor, asamblarea aminoacizilor în lanţul polipeptidic în ordinea dictată
de ARNm au loc în procesul de translaţie.
Prin translaţie are loc descifrarea codului genetic, transformarea succesiunii de codoni (nucleotide) în
succesiune de aminoacizi. Cu alte cuvinte, are loc traducerea limbajului codonilor în limbaj al amino-acizilor.
Translaţia are la bază acelaşi principiu fundamental al replicării ADN sau al transcripţiei ARN m şi
anume complementaritatea bazelor azotate. Decodificarea sau recunoaşterea codonilor din ARNm şi asam-blarea
aminoacizilor în succesiunea dictată de acesta sunt realizate de către ARN de transfer. Fiecare ARN t se
caracterizează printr-un anumit anticodon specific. Prin acest anticodon ARNt respectiv, care poartă legat
aminoacidul specific, va recunoaşte codonul corespunzător din structura ARN m. În felul acesta, pe baza
complementarităţii specifice între codonii succesivi ai ARNm şi anticodonii ARNt se asigură încorporarea
ordonată, corectă, conform informaţiei genetice, a aminoacizilor în proteina ce se sintetizează. ARN de transfer
joacă rolul unui adaptor molecular: pe de o parte recunoaşte şi leagă aminoacidul specific corespunzător
anticodo-nului caracteristic, iar pe de altă parte transportă acest aminoacid la nivelul lanţului polipeptidic unde
este încorporat în locul corect, specificat de codonul complementar din ARN mesager.
Acest mecanism de translaţie, respectiv de biosinteză a proteinelor implică următoarele etape principale:
- activarea aminoacizilor
- iniţierea lanţului polipeptidic
- elongaţia (alungirea lanţului polipeptidic)
- terminarea biosintezei lanţului polipeptidic şi eliberarea protei-nei native.
În desfăşurarea acestor etape sunt implicaţi o serie de componenţi specifici, factori absolut necesari:
- aminoacizi
119
 - ARN de transfer, ATP, Mg2+, aminoacil-sintetază
- ARN mesager
- unităţi ribozomale 30S şi 50S asamblate sub formă de ribozomi funcţionali 80S sau 70S, care la
rândul lor se ataşează pe ARNm şi formează agregate numite poliribozomi sau polizomi; fiecare ribozom
funcţional are două situsuri: unul denumit situs A (acceptor), pentru fixarea aminoacil-ARNt, iar celălalt
denumit situs P (peptidil sau donator) pentru fixarea peptidil-ARNt
- GTP ca furnizor al energiei necesare diferitelor reacţii de iniţi-ere, alungire, de eliberare a lanţului
polipeptidic
- o serie de alţi factori ce intervin în procesele de iniţiere, alun-gire şi eliberare a lanţului polipeptidic,
ei înşişi fiind de natură proteică.
 Activarea aminoacizilor
Prima etapă în biosinteza proteinelor este reprezentată de o succe-siune de două reacţii catalizate de
aceeaşi enzimă numită aminoacil-ARNt -sintetază, caracteristică pentru fiecare aminoacid în parte ce urmează
să participe în structura proteinei.
Într-o primă reacţie, aminoacidul este activat cu ATP şi transfor-mat în aminoacil-AMP legat de enzimă.
În felul acesta are loc ridicarea aminoacizilor la un potenţial energetic foarte înalt, necesar pentru a asigura
stabilirea legăturilor peptidice între ei. În continuare, aminoacidul astfel activat este legat la molecula de ARN t
specific, la capătul la care succesiunea de nucleotide este CCA. Paralel are loc eliberarea AMP. Se formează,
astfel, complexul aminoacil-ARNt, cu participarea aceleiaşi enzime, aminoacil-ARNt-sintetaza.
ARNt1
aminoacil-ARNt-sintetază (E1)
aa1 + ATP Mg2+
aa1  AMP  E1 aa1  ARNt1
PPa AMP E1

Aminoacil - ARNt - sintetaza este enzima care recunoaşte pe de o parte aminoacidul corespunzător, ea
neputând cataliza decât activarea acestuia. Pe de altă parte, ea recunoaşte şi ARN t corespunzător, de care poate
lega numai aminoacidul pe care l-a activat şi nu altul. Această enzimă conferă o înaltă specificitate absolut
necesară pentru evitarea ero-rilor în biosinteza proteinelor. Celula nu dispune de un alt mecanism de control
prin care să verifice natura aminoacidului şi să evite încorporarea unui aminoacid eventual incorect fixat. În
fiecare celulă există cel puţin 20 de tipuri de enzimă aminoacil - ARNt - sintetază, câte un tip pentru fiecare
aminoacid pe care îl recunoaşte şi îl activează ca aminoacil-ARNt. Sub această formă, fiecare aminoacid este
transportat la polizomi, locul de biosinteză, de încorporare în lanţul proteic.
 Iniţierea biosintezei lanţului polipeptidic
În această etapă participă ribozomii, ARN mesager, o serie de factori de iniţiere care asamblează
ribozomii pe ARNm formând poli-zomii, concomitent cu recunoaşterea codonului de iniţiere a biosintezei de
către metionin - ARNt, la capătul 5' al ARNm.
 Elongaţia lanţului polipeptidic
În această etapă are loc formarea treptată a legăturilor peptidice între aminoacizi, care conduc la
biosinteza lanţului polipeptidic.
O dată cu fixarea primului aminoacil-ARNt pe ribozomi la situsul P (peptidil) are loc selectarea
următorului aminoacil-ARNt şi fixarea sa la situsul A cu anticodonul corespunzător cu codonul de pe ARN m.
Această fixare necesită energie furnizată de GTP, precum şi o serie de factori de elongaţie.
Formarea legăturilor peptidice, catalizată de o peptidil-transferază sau peptid-sintetază, are loc între
gruparea amino - NH2 a aminoacidului nou adus şi gruparea carboxil - COOH a celui legat deja în lanţul
peptidic iniţiat. Lanţul peptidic se sintetizează de la capătul său -NH 2 terminal spre cel -COOH terminal. Noul
lanţ peptidic format rămâne legat de ARNt specific ultimului aminoacid, în situsul P.

120
 În continuare are loc translocarea peptidil-ARNt pe situsul P pe seama energiei furnizate prin hidroliza
GTP. În acelaşi timp, ribozomul se deplasează faţă de ARN m pentru a permite codonului următor să fixeze în
situsul A un aminoacil-ARNt cu anticodonul complementar. Urmează aceeaşi succesiune de reacţii care conduc
la stabilirea unei noi legături peptidice. Procesul continuă până la traducerea întregului mesaj înscris în
molecula de ARNm. Citirea acestui mesaj se face de la capătul 5' spre cel 3' al ARN m. Moleculele de ARN de
transfer eliberate trec în citoplasmă şi participă la legarea şi transportul altor molecule de aminoacizi la locul de
biosinteză a proteinei respective.
 Încetarea biosintezei proteice
Întreruperea procesului de elongaţie este determinată de apariţia codonilor non-sens din molecula ARN m
pe ribozomul funcţional. Aceşti codoni pun punct mesajului, biosinteza lanţului polipeptidic este sistată şi, în
acelaşi timp, se rupe legătura acestuia cu ARN t care a transportat ulti-mul aminoacid. Proteina astfel sintetizată
este pusă în libertate cu confi-guraţia tridimensională caracteristică. Se consideră că mai ales distribuţia
resturilor de cisteină, precum şi a aminoacizilor hidrofobi sunt factori ce determină configuraţia spaţială care se
stabileşte chiar în timpul proce-sului de elongaţie.
O dată cu eliberarea proteinei native are loc şi eliberarea ribozo-milor de pe ARN m, precum şi a ARNt,
aceştia putând relua procesul de biosinteză al unei alte proteine.

7.5. INTERCONEXIUNI METABOLICE

7.5.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Metabolismul, respectiv totalitatea reacţiilor enzimatice de degradare şi sinteză care se petrec în

organismul viu, se caracterizează printr-o mare diversitate biochimică.
Transformările metabolice implică o interconexiune a diferite-lor reacţii biochimice exprimată pe
baza unor corelaţii care au carac-ter unitar şi integrativ. Corelaţiile metabolice se stabilesc prin apariţia
unor metaboliţi comuni şi prin căi metabolice comune între catabo-lismul şi anabolismul biomoleculelor ce
aparţin diferitelor clase de compuşi biochimici.
Anumiţi metaboliţi comuni, ca de exemplu acetilcoenzima A, rezultată din metabolismele intermediare,
constituie puncte de interfe-renţă (de răscruce) ale acestor căi.
De asemenea, unele căi metabolice reprezintă căi comune pen-tru diferite secvenţe de reacţii
biochimice, ca de exemplu Ciclul Krebs, care este definit în acest context ca fiind calea comună majoră de
metabolizare a glucidelor, lipidelor, protidelor.

121
 7.5.2. EXEMPLE DE CORELATII (INTERCONEXIUNI)
METABOLICE

 CORELAŢIA ÎNTRE METABOLISMUL GLUCIDIC-LIPIDIC-PROTIDIC ( SCHEMĂ)

GLUCIDE LIPIDE PROTIDE

deaminare deaminare
OZE (Glucoză) ACIZI GRAŞI AMINOACIZI
 -oxidare transaminare

Glicoliza -CETOACIZI
ACETIL-CoA (ACID PIRUVIC)
BIOSINTEZĂ
COLESTEROL (ACID -CETOGLUTARIC)
BIOSINTEZĂ ACID OXALILACETIC
CICLUL
KREBS CICLUL
CORPI UREOGE-
ACID
CETONICI NETIC
FUMARIC

RESPIRAŢIA
ACID
CELULARĂ
OXALILACETIC
+
FOSFORILAREA
ACID
OXIDATIVĂ
ASPARTIC
BIOSINTEZĂ
BAZE AZOTATE
PURINICE ŞI
PIRIMIDINICE

122
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ALBERTS B., BRAY D., LEWIS J., RAFF M. - Molecular Biology of the Cell, Garland, New York, 1999.
2. CHAMPBELL P., SMITH A. - Biochemistry Illustrated, Churchill Livingstone, London, 2000.
3. CHEFTEL J.C. et CHEFTEL H. - Introduction a la biochimie et a la technologie des alimentes, Technique
et Documentation, Paris, 1992.
4. CHIRILĂ R. - Biochimie vegetală, Ed. Printech, Bucureşti, 2000.
5. DAVIDSON V., SITTMAN D. - Biochemistry, Harwal Publ., Philadelphia, 1994.
6. GÂRBAN Z. - Noţiuni de biologie moleculară, Ed. Eurobit, Timişoara, 1997.
7. IONESCU E., ŞERBAN M. - Biochimie animală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
8. LEHNINGER A., NELSON D., COY M. - Principles of Biochemistry, Worth Publ., New York, 2000.
9. PAPUC C., ŞERBAN M. - Biochimie structurală, Ed. Printech, Bucureşti, 2003.
10. POP A., ŞERBAN M. – Elemente de biochimie veterinară, Ed. Printech, Bucureşti, 1999.
11. ROŞOIU N., ŞERBAN M. - Biochimie medicală, Ed. Muntenia, Constanţa, 2003.
12. STREYER L., BERG J., TIMOCZOKO J. - Biochemistry, W. Freeman Comp., New York, 2002.
13. ŞERBAN M. - Biochimie medicală veterinară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

123