PRODUCTII

ANIMALIERE I
 PRODUCȚIILE ANIMALIERE????
Importanța – specie – regiune geografică –
Bibliografie
1.Tapaloaga Dana – 2009 – Sisteme de productie animaliera, Ed. Vox, Bucuresti.
2.Tapaloaga Dana – 2014– Tehnologii de obtinere a laptelui si a carnii, Ed. Granada,
Bucuresti
3. Culea C., Petroman I. – ( 1998) - Sisteme de crestere si exploatare a animalelor, Ed.
Mirton, Timisoara.
4. Georgescu Gh. şi col.-(1995) Tratat de creşterea bovinelor. Editura Ceres Bucureşti
5. Mărghitaş L.,- (1997) Albinele şi produsele lor. Editura Ceres Bucureşti
6.Petroman I., Culea C.- (1998) Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor. Editura
Mirton Timişoara
7.Taftă V.-(1983) Creşterea şi exploatarea intensivă a ovinelor si caprinelor. Editura Ceres
Bucureşti.
FERMA- SISTEM BIOLOGIC, AGRICOL ŞI
TEHNOLOGIC

• Producţia biologică este reprezentată de cantitatea totală de

substanţă organică realizată de un sistem biologic (individ,
populaţie, biocenoză) într-o anumită perioadă de timp.
• Poate fi realizată de plante, numită producţie biologică primară,
sau de animale, producţie biologică secundară.

• Producţie biologică secundară echivalent cu producţie animală

• chiar dacă diferitele produse animale nu au aceeaşi valoare
(copite-carne-sânge), pentru că omul a găsit o utilizare aproape
tuturora.
• Producţia animală sau producţia fizică totală este cantitatea de
produse realizată de un sistem zootehnic (animal, efectiv de
animale, fermă, linie, rasă) într-o unitate de timp (zi, an, lactaţie).
 Ferma este unitatea operaţională elementară
a producţiei animale.

• Ea este un sistem (o grupare de elemente care acţionează

împreună, în vederea atingerii unui obiectiv comun-
transformarea eficientă a furajelor (materie primă) în produse
utile omului.
• Este însă şi un ecosistem, pentru că ferma cuprinde atât
animalele cât şi mediul lor de viaţă. Omul, de fapt component al
ecosistemului, îl controlează şi dirijează, vizând ca prin aplicarea
anumitor procedee, a forţei de muncă şi a mijloacelor de
producţie să obţină produse utile lui.
• Diferenţa dintre fermă şi ecosistem constă în faptul că în
biocenoza ei este inclus şi omul. Acesta asigură condiţii de viaţă
plantelor cultivate si animalelor domestice, iar acestea i le
asigură lui, deci ferma este un sistem tehnologic .
• Fiind un sistem, ferma trebuie să aibă o structură proprie şi o
anumită autonomie în funcţionare, implicit o delimitare clară
faţă de alte sisteme similare.
 Sisteme deschise şi închise

• Sistemele pot fi clasificate în sisteme deschise şi închise.

• Un sistem deschis este caracterizat prin faptul că intrările în

sistem (energia, substanţa) influenţează ieşirile (producţia), dar
ieşirile sunt izolate de intrări.
• Ex. fluxul apei într-o fermă este în general un sistem deschis, el
nu-şi reglează activitatea după consum.

• Sistemele închise, sau cu conexiune inversă se caracterizează

prin faptul că ieşirile influenţează intrările, acţiunea prezentă
este efectul acţiunilor anterioare. Ţinând seama de faptul că
omul este şi el component al sistemului fermei, acestea sunt
evident sisteme cu conexiune inversă, cu feed-back.
 Ferma cuprinde:
• o componentă vie, biocenoza (zoocenoză,
fitocenoză şi microbiocenoză)
• o componentă abiotică, biotopul, substratul
necesar existenţei biocenozei.
 Intrări şi ieşiri din sistem
• Legăturile organice ale fermei cu alte sisteme se realizează prin intrări
şi ieşiri.

• Intrările se realizează dinspre:

• fermele de multiplicare şi elită pentru materialul de reproducţie sau

animalele de exploatare;
• fabricile de furaje combinate, pentru furajele combinate sau premixuri;
• fermele vegetale, uneori prin fabricile de furaje combinate, alteori prin
livrări directe de concentrate;
• industria de utilaje specifice şi alte industrii.

• Ieşirile se realizează înspre:

• industria alimentară (lapte, carne);
• industria uşoară (lână, piei);
• staţiuni de sortare(ouă);
• ferme agricole (gunoiul , în cazul când nu este scurtcircuitat în fermă).
• Principalele producţii animaliere sunt
reprezentate în sens strict cibernetic de
ieşirile din sistem.
• Blaise Pascal (1623-1662) afirma că „ este
imposibil să cunoşti partea fără a şti
întregul, după cum este imposibil a înţelege
întregul fără a-i ştii părţile”.
 Tipuri de ecosisteme
• în ordinea apariţiei şi a dominării lor în diferite perioade istorice sunt următoarele :

• a.sisteme (ferme) cvasinaturale

– omul controlează slab factorii de mediu abiotic (exploatare
sub cerul liber, nu se cultivă şi nu se fac rezerve de furaje) şi
biotic (paraziţi, agenţi infecţioşi);
– relaţiile om-animal domestic sunt de tip simbiotic, iar cele om-
animal – plantă de tip comensualism sau parazitism;
– Biocenoza - formată dintr-un număr mai mare de specii cu
interacţiuni directe şi coadaptate are o coeziune naturală
mare
– Singura sursă de energie e cea solară, recepţionată de
producătorii primari şi suplimentată de cea pusă la dispoziţia
sistemului de producătorii secundari (animalele de muncă) şi
terţiari (omul) ex. Turme nomade, păstorit agricol local.
b. sisteme (ferme) semiartificiale (gospodării ţărăneşti
medievale, ferme mixte şi fermele din sistemul gospodăresc
de astăzi)
• - omul efectuează un anumit control asupra
factorilor ecologici, în primul rând asupra alimentaţiei;
• - în simbioza om- animal este cuprinsă şi planta;
• - biocenoza are o diversitate şi o coeziune
mare, naturală, speciile fiind coadaptate şi folosind integral
resursele;
• - energia solară începe să fie suplimentată cu
energie de suport din combustibili fosili, în primul rând
pentru producţia vegetală.
• c. sisteme (ferme) cvasiartificiale includ într-o
extremă fermele moderne de exploatare a găinilor,
fermele de îngrăşare a porcilor şi viţeilor şi în alta,
fermele moderne de exploatare a vacilor de lapte.
• - omul controlează foarte puternic factorii
abiotici (hrană, lumină, microclimat) şi biotici
(paraziţi, ag. infecţioşi), menţinându-i în limite ce
vizează maximizarea producţiei;
• - fermele nu includ la găini şi porci decât
zoocenoza;
• -integritatea este menţinută prin controlul
omului;
• - energia de suport din combustibilii fosili
are o pondere mare în bilanţul energetic al fermei;
Tipuri de sisteme
 ISTORICUL PRODUCŢIILOR
ANIMALE

• Originea sistemelor actuale de exploatare a animalelor

poate fi urmărită pe parcursul a sute de mii de ani.
Producţia animală a început odată cu domesticirea,
constituie o revoluţie agricolă şi încheie o epocă istorică
foarte lungă, epoca prădătorilor, dar deschide o epocă
istorică nouă, care marchează progrese tehnologice,
economice şi politice tot mai mari – epoca producătorilor.
• Se pare că producţia animală a debutat ca o simbioză
între om şi animal, ce a avut loc în paleolitic, înaintea
domesticirii, aceasta însemnând controlul tot mai puternic al
omului asupra acestei simbioze, el asigurând protecţie,
hrană, adăpost, controlul reproducţiei şi în felul acesta
evoluţia, primind în schimb produse animale.
Evolutia sistemelor de productie
 PRODUCŢIA DE LAPTE
• Primele evidenţe în legătură cu mulsul vacilor datează din
mileniul al IV-lea î.Ch. din Asia de Sud-Vest, Mesopotamia şi
Egipt.
• Mai târziu, în Arabia şi Asia Centrală se mulgeau şi cămilele,
oile şi caprele.
• În mileniul al III-lea se produceau untul şi brânza.
• În Europa de Nord, mulsul şi producerea untului erau
cunoscute din mileniul al doilea.
• Grecii şi romanii consumau puţin lapte proaspăt şi unt, iar
brânza era produsă din lapte de oaie şi capră.
• În America, mulsul nu a fost cunoscut până la venirea
europenilor.
• În Europa medievală, taurinele erau folosite în special
pentru muncă şi secundar pentru lapte şi carne.
• În secolele XII-XV, unele zone europene necorespunzătoare
pentru culturi agricole, dar cu producţii bune de iarbă au devenit
centre renumite pentru producţia brânzeturilor.
• Datorită cultivării sfeclei furajere şi uşurinţei în producerea
fânului prin îmbunătăţirea coasei şi greblei tractate de animal,
mulsul vacilor s-a extins şi iarna.
• La sfârşitul secolului al XVIII, producţia de lapte se dublase în
Anglia (1300 litri pe cap de vacă), deşi era încă o ocupaţie
secundară, desfăşurată în ferme mixte.
• După 1850 s-a produs o adevărată revoluţie în consumul de lapte,
în prelucrarea laptelui şi în fermă datorită îmbunătăţirii
transportului, introducerii refrigerării pe calea ferată, creşterii
veniturilor orăşenilor, pasteurizării laptelui şi apariţiei primelor
fabrici de brânzeturi.
• Se introduc în hrana vacilor turtele de ulei şi
concentratele, iar în 1862 este patentată prima
maşină de muls. În urma acestor progrese,
producţia de lapte a devenit un proces intensiv, de
adâncă specializare şi laptele a devenit treptat cel
mai important produs din agricultura nord-
europeană, nord-americană şi australiană.
• Cu o istorie veche, industria modernă a exploatării
taurinelor pentru lapte este un produs al ultimei
100 de ani, puternic afectată de progresul tehnic
şi ştiinţific.
 PRODUCŢIA DE CARNE-LÂNĂ-PIEI
• Domesticirea celor mai multe specii de animale este cel mai
probabil legată de producţia de carne, piei şi lână.
Producţia de carne a fost realizată de la diferite specii de animale,
în diferite zone ale globului şi în diferite epoci. Taurinele au fost
folosite în primul rând pentru muncă, apoi pentru lapte, carnea
fiind un produs secundar până în ultimele sute de ani.
O mare parte a cantităţii de carne consumată în Europa de Nord a
fost şi este de porc ( 9/10 din porci sunt crescuţi în China, Europa,
America de Nord), în timp ce în Europa de Sud şi Asia de Sud-Vest
a fost de oaie.
• Acceptând teoria domesticirii în
cadrul agriculturii sedentare,
exploatarea animalelor pentru carne,
piei, lână, a evoluat din ferma mixtă
primitivă, într-o serie de sisteme de
exploatare: nomadismul pastoral,
transhumanţa, agricultura de tip
mediteraneean, rancingul.
 Nomadismul pastoral

• Nomadismul pastoral a apărut cu circa 3000 ani î.Ch. şi îşi

are originea în cea mai mare parte din Turkmenistan, legat
fiind de folosirea calului de călărie, cuprinzând teritoriul
dintre China şi Stepa panonică.
• În Asia a apărut şi nomadismul de tip arabic, ce a folosit ca
animal de transport cămila şi a difuzat şi în Africa. Turmele
nomazilor erau şi sunt formate şi astăzi din aproximativ
55% oi, capre 25%, taurine 8-34% şi cămile 1-9%.
• Producţia principală este carnea, pieile, lâna şi puţin laptele.
După secolul al XII-lea intră în declin, însă existenţa lui se
menţine şi astăzi, când se transformă în transhumanţă sau
rancing.
 Transhumanţa
Transhumanţa este un sistem de exploatare a animalelor
specific agriculturii de tip mediteraneean, deşi el apare şi în
Asia de Sud-Vest.
Constă în pendularea turmelor între păşunile de munte
şi cele de câmpie, impusă fiind de clima specifică acestei
zone: secete lungi de vară, existenţa păşunilor alpine şi
absenţa culturilor de plante furajere.
Sistemul apare în mileniul al doilea î.Ch., dar se dezvoltă
puternic spre sfârşitul Evului Mediu. Deficienţa sistemului
constă în neintegrarea producţiei agricole, care nu asigură
furajele, cu producţia animală, care nu asigură
îngrăşămintele, ceea ce limitează eficienţa ambelor.
 RANCINGUL
• Rancingul sau exploatarea pastorală extensivă staţionară a
apărut ca sistem agricol major în a doua jumătate a secolului
al XIX- lea.
• Îşi trage originea dintr-un sistem similar existent în zonele
de şes din sudul peninsulei Iberice, practicat şi în ţara
noastră, încă din Evul Mediu.
• A apărut datorită creşterii puternice a cererii de carne şi
lână, existenţa unor păşuni libere în America, Australia,
Africa de Sud, introducerea congelării pe trenuri şi vapoare.
• Până în 1850 sistemul era extensiv, vizând vânzarea de lână
şi miei, carne uscată, ulterior s-a intensificat.
• Astăzi, ranch-urile şi-au restrâns aria în zone foarte aride,
producţia de carne de taurine şi ovine a trecut în seama
altor tipuri de ferme, iar fostele ranch-uri şi-au intensificat
producţia.
• În sistemele agricole, cum ar fi zona de cultură a
orezului din Asia, producţia animală are o pondere
mică.
• Animalele sunt folosite în special pentru muncă: un
sfert din animalele crescute în China intră în această
categorie.
• Carnea şi laptele de taurine au o pondere neglijabilă în
hrană, laptele mai mult în India şi carnea în China.
• Porcii şi păsările asigură cea mai mare parte a cărnii
consumate în China, oile şi caprele în Africa, dar
acestea supravieţuiesc mai mult prin rezistenţă la
înfometare.
•
 Fermele mixte
• din Europa Centrală şi de Vest, Europa de Est şi America de Nord
işi au originea în vechile sate ale Asiei de Sud-Vest, în care s-au
pus bazele agriculturii, cele din Argentina şi Australia fiind
rezultatul evoluţiei ranch-urilor.
• Până la prima revoluţie industrială ele îşi asigurau aproape singure
uneltele şi prelucrau produsele, în primul rând pentru nevoile
proprii.
• După prima revoluţie industrială s-au transformat în ferme
comerciale iar funcţiile fermei s-au dezintegrat, apărând industria
alimentară, textilă, producătoare de unelte.
• Creşterea densităţii animalelor a fost urmată de trecerea la mari
suprafeţe de teren arabil pentru producţia furajelor, de creşterea
producţiei la hectar.
• Ultima revoluţie tehnico-ştiinţifică a
afectat puternic modul de producţie
a cărnii prin:
• specializarea, concentrarea,
integrarea verticală şi
industrializarea producţiei de carne
de porc, pasăre şi taurine.
 Producţia de ouă
• Domesticite în mileniul al IV-lea î.Ch., găinile au fost exploatate în
număr mic şi după o tehnică simplă pe parcursul mai multor milenii în
fermele mixte primitive.
• Producţia era modestă, 60-100 ouă pe an, ouăle aveau pondere mică în
hrana omului şi treceau drept lux.
• Modernizarea exploatării a început abia după anul 1920, când s-au
inventat incubatoarele de volum, deşi incubaţia artificială este
cunoscută încă din secoul I î.Ch. la chinezi şi egipteni.
• Posibilitatea de înmulţire rapidă, însoţită de progresele în tehnica de
alimentaţie, de ameliorare şi cererea crescândă de produse avicole au
dus după anul 1920 la apariţia primelor ferme specializate, cu 500-
1000 de găini şi la o creştere a producţiei medii de ouă.
• Progresele ştiinţifice şi tehnice din ultimii ani au dus la transformarea
creşterii găinilor în cea mai revoluţionară ramură a agriculturii.
 Tracţiunea
• Primul animal de tracţiune a fost boul, în mileniul
IV î.Ch. când s-a inventat roata, carul şi ardul.
• Calul, descendent din Tarpan a fost domesticit la
începutul mileniului al III-lea, în stepa Kuzneţk,
fiind folosit iniţial pentru producţia de carne şi
lapte. A fost folosit apoi la tractarea carelor de
război şi apoi la călărie.
• Inventarea gâtarului şi a potcoavei au permis
folosirea cailor la tractarea plugului.
• A fost înlocuit numai după inventarea
tractorului(1892).
 Sisteme de producţie
• În prezent, în creşterea şi exploatarea animalelor, în România, se aplică
trei (4) sisteme de producţie:

• sistemul de producţie de tip extensiv, practicat în cca. 5 mlioane de

gospodării private, în mediul rural, în care se cresc în medie 1-3 animale, din
una sau mai multe specii, producţia obţinută fiind utilizată pentru consumul
propriu.
• sistemul de producţie semiintensiv, practicat în unităţile de creştere
asociate sub diferite forme, în care se cresc una sau mai multe specii,
dimensionate la 150-500 vaci de lapte, 100-300 scroafe matcă, 1500-2500
ovine matcă, 5000-10000 păsări. Producţia din aceste ferme este
valorificată pentru acoperirea nevoilor de consum ale populaţiei urbane, ca
şi pentru export.
• sistemul de producţie intensiv-industrial, practicat în mari complexe şi care
au ca dimensiuni: 700-2500 vaci de lapte, 3500-10000 tăuraşi la îngrăşat,
15000 porcine, 10000 berbecuţi la îngrăşat, 30000-10000000 păsări,
producţia acestora fiind destinată consumului urban şi exportului.
Sistem de exploatare a
animalelor
Sistem de exploatare a
animalelor
 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 2
Locul și rolul bovinelor în economia producției animale

Reprezentând o importantă sursă furnizoare de produse alimentare cu valoare

biologică superioară și apreciat mijloc de forță animală, creșterea și ameliorarea
diferitelor specii care aparțin subfamiliei Bovinae au constituit pentru omenire o
permanentă și continuă preocupare.
Bovinele asigură peste 96% din producția totală de lapte obținută pe glob, aproape 30
% din cea de carne, circa 90% din totalul pieilor folosite în industria pielăriei și numeroase
subproduse.
Reprezintă 65% din totalul efectivelor de animale domestice crescute pe glob
(exprimate în UVM).
Ținând cont de ritmul de creștere al populației umane și de dezvoltarea economică și
socială ale acesteia, studiile de prognoză mondială pentru 2020 atestă că pe măsura
creșterii nivelului de trai, omenirea a scăzut ponderea unor alimente de origine vegetală,
(ex. pâinea de la 200 kg la 50 kg, în timp ce consumul de lapte a crescut de 2,6 ori în ultimii
50 de ani), consumul de proteine urmând să crească cu 5%, iar cea de origine animală cu
7%, ca urmare efectivul mondial de bovine a crescut cu 45%, iar producția globală a
acestora cu mai mult de 2,5 ori. Întrucât populația globului a crescut cu 35% în ultimele
două decenii, există un deficit continuu de producție animalieră.
 Caracterizarea biologică a subfamiliei
BOVINAE

• În sistematica zoologică, speciile de bovine

aparțin subfamiliei Bovinae, genurilor Bos, Bubalus
și Syncerus, având numeroase caractere comune și
însușiri asemănătoare: cele mai mai masive din
familia Bovidae, caracterizate prin dezvoltare și
masă corporală apreciabile, fiind în general
răspândite atât sub formă sălbatică (exceptând
taurinele), cât și domestică (exceptând Bison).
 Sistematica zoologică
• Încrengătura Chordata
• Subâncrengătura Vertebrata
• Clasa Mamalia
• Subclasa Eutheria
• Supraordinul Ungulata
• Ordinul Artiodactyla
• Subordinul Ruminantia
• Familia Bovidae
• Subfamilia Bovinae
• Genurile Bos
• Subgen Bos B.taurus, B. zebu
• Subgen Bibos
• Subgen Poephagus
• Subgen Bison
• Gen Bubalus B. depresicornis, B. Mindorensis, B. indicus
• Gen Syncerus S. namus, S. echinoctialis, S. caffer
 Clasificarea raselor de taurine
Masson, există peste 1000 rase, din care 250 se consideră principale
În prezent, se au în vedere următoarele criterii:
• Gradul de perfecționare, conceput și propus încă din 1860 de Settegast: primitive,
artificiale (culturale și perfecționate), intermediare;
• Tipul de producție: pentru producția de tracțiune, de carne, lapte și mixte sau
combinate, cu subgrupurile carne-lapte, carne-muncă și universale;
• Formatul corporal, în cadrul căruia se are în vedere: lungimea corporală (dolicomorfe,
mezomorfe și brevimorfe), talia animalului (hipermetrice, eumetrice și hipometrice),
sau după forma capului (dolicocefale, brahicefale sau mezocefale):
• Geografice ( Culeșov), care se bazează pe caracterele etnice, aptitudine și zonă de
răspândire, pot fi rase mari de șes și mici de munte;
• Aclimatizare: cosmopolite sau universale, topolite și mixte;
• Origine (Nahway, 1985, USA), 455 rase, structurate în 32 grupe de rase și 6 clase
după origine:
În România, cea mai frecventă, pe două grupe: autohtone, cu subgrupele
primitive și ameliorate și rase străine sau importate, cu tipul de lapte, de carne și
mixte.
• Având în vedere tendințele actuale și
de perspectivă, în prezentarea
raselor avem în vedere următoarea
clasificare:
A. Neameliorate sau primitive;
B. Ameliorate: exploatate pentru
producția de lapte și specializate
pentru producția de carne.
A.Rase de taurine neameliorate
 Rasa SURA DE STEPA
• Una dintre cele mai vechi rase autohtone, care provine din Bos
taurus primigenius și s-a format în condițiile pedoclimatice de
stepă.
• Intervenția omului neînsemnată, suferind doar puține modificări în
ceea ce privește îns. morfologice și productive.
• Ocupa în trecut o mare arie de răspândire, fiind crescută în zonele
submontane și de șes din România ( 1930- 2525000 capete, 63%
efectiv total rom)
• Varietăți: moldovenească, dobrogeana (Isker),(280-300kg, talia
1.20-1.25m), Ialomițeana / Bucșana, Transilvăneană (380-450kg,
1.40-1.45m), s-a crescut pt carne, lapte, tractiune.
• După 1990, în conceptul conservării genetice a speciilor și raselor
în pericol de extincție, s-a reluat controlul oficial al populațiilor
recunoscute ca rase, iar după 2000 au apărut primele publicații
(2009- 49 vaci în COP, prod. medie 4200 kg lapte 3,88% grăsime).
Exterior: cap mare, profil
drept, frunte îngusta, coarne
în forma de liră, gât lung și
subțire, grebăn ascuțit,
spinarea si șalele lungi,
orizontale, cu musculatura
puțin dezvoltată, crupa lungă,
largă la șolduri dar îngustă la
ischii, abdomenul puțin
dezvoltat, ugerul nu se
pretează mulsului mecanic
(mameloane prea lungi si prea
groase). Defecte de aplomb-
laba de urs. Femelele 350-480
kg, msculii 600-685 kg. Vițeii
la naștere au 20-38 kg, SMZ
700-800 g, la 6 luni 130-150
kg.
• Producția de lapte 1500kg-2000kg, procent de
grăsime de 4-4.5%, randamentul la sacrificare
45%.Rasa prezintă importanță nu atât prin
aptitudinile productive, cât prin participarea ca
formă maternă la formarea unor rase locale
ameliorate.
• Are mai mult importanță istorică, dar populația
care mai există trebuie cuprinsă într-un program
sever de conservare și de ameliorare.
• Tipului de taurine Sure aparțin și multe alte rase
străine, majoritatea în conservare genetică.
 Rasa de Munte – Mocănița

Origine- diferite păreri: unii o consideră rasă de tip brahicer, cu

caractere etnice proprii, alții o varietate a rasei sure adaptată la
zona de munte.
• Deși a avut areal mare de răspândire, corespunzător întregului lanț
muntos din țară, astăzi este extrem de redus, datorită absorbției
de către rasa Brună.
• Productia de lapte de in medie de 1500 de litri, dar de o calitate
excepționala, cel mai ridicat procent de grasime (4,5 %) din toate
rasele românesti de taurine. Carnea este de slaba calitate.
• Talia 1.15m, G.C.- 250-280kg, culoarea neagră. A participat ca
forma maternă la formarea rasei Pinzgau de Transilvania și Bruna
de Maramureș.
• Nu există perspective de creștere.
B.1. Rase de taurine ameliorate
exploatate pentru producția de
lapte
Rasa Friză (sin, Olandeză, Holstein,
Bălțată cu negru)
Este originară din Olanda, fiind
formată prin încrucişare şi selecţie
riguroasă după aptitudinile pentru
lapte. Rasa Friză a stat la baza
obţinerii a unui număr de peste 15
rase actuale de taurine, printre
care şi Bălţata cu negru
românească. Talia este de 135-145
cm, iar greutatea femelelor atinge
600-700 kg. Culoarea este bălţată
alb cu negru.
Producţia medie de lapte
este de cca 6000 kg în ţara de
origine şi de cca. 10000 kg la Friza
israeliană, cu un procent de 4,49%
grăsime şi 3,46% proteină. Viteza
de muls este de cca 2 kg/min., iar
conversia nutreţurilor de sub 0,9
U.N. pe litru de lapte. Necesită
însă o hrănire echilibrată în
nutrienţi şi o foarte bună pregătire
pentru fătare.
 Holstein
• S-a format în S.U.A., prin importurile de
Friză europeană, în special din Olanda şi
Germania, care a fost supusă unei
selecţii riguroase după performanţele de
lapte, presiunii de selecţie prin tauri şi
dirijarea împerecherilor.
• Este răspândită în peste 50 de ţări şi cu
deosebire în S.U.A. şi Canada. Talia la
femele este de peste 140 cm, iar
greutatea de 650-700 kg. Are o
conformaţie tipică de lapte, constituţie
fină şi un temperament vioi. Culoarea
este bălţată alb cu negru.
• Producţia medie de lapte este de
cca. 9000 kg (la Holstein american), cu
un procent de grăsime de 3,61% şi un
procent de proteină de 3,11%. Manifestă
aptitudini remarcabile pentru mulsul
mecanic (viteza de muls de 2,5 kg/min.,
indice mamar de 48%) şi economicitate
foarte bună în producţia de lapte (0,8
U.N./kg lapte).
 Red Holstein
• S-a format în S.U.A., iar din
punct de vedere genetic este
identică cu rasa Holstein, cu
excepţia culorii (bălţată alb
cu roşu). Talia este de 135
cm la vaci, iar greutatea de
600 kg.
• Producţia medie de lapte
este de peste 6000
kg/lactaţie, cu 4% grăsime.
Are aptitudini bune pentru
mulsul mecanic, iar consumul
specific pe kg lapte este de
sub 0,9 U.N. Este utilizată şi
în ţara noastră, pentru
îmbunătăţirea producţiei de
lapte şi a aptitudinilor pentru
mulsul mecanic la rasa
Bălţată românească.
 Ayrshire
• Este originară din Scoţia, fiind
formată prin încrucişarea taurinelor
locale cu rasele Friză, Dairy
Shorthorn, Flamandă, Jersey,
Guernesey şi selecţia riguroasă după
aptitudinile de lapte. Talia la femele
este de 128-136 cm, iar greutatea
de cca. 500-600 kg. Culoarea este
pestriţă sau bălţată alb cu roşu.
• Producţia medie de lapte este
de 5200 kg în ţara de origine,
ajungând la 6500-6700 kg în Canada
şi S.U.A., cu procente medii de
3,94% grăsime şi 3,33% proteină.
Are aptitudini bune pentru mulsul
mecanic şi eficienţă ridicată în
exploatare.
 Jersey
• Originară din insula engleză cu aceeaşi
denumire şi provine din taurinele mici
brahicere, peste care au acţionat rasele
franţuzeşti Bretană şi Normandă, după
care a urmat creşterea în rasă curată şi
selecţia riguroasă după caracterele de
lapte (în special după conţinutul în
grăsime, fiind cunoscută ca rasa de
''unt''). Are o talie mică de 110-125 cm şi
o greutate variabilă situată între 350 şi
500 kg. Culoarea este brun-gălbuie, cu un
inel alb în jurul botului. Producţia medie
de lapte este de cca. 4000 kg în ţara de
origine, ajungând la 6500 kg la Jersey
canadian, cu procente medii de 5,34%
grăsime şi 3,82% proteină. Manifestă
bune aptitudini pentru mulsul mecanic.
Este utilizată ca rasă amelioratoare a
cantităţii de grăsime în lapte şi
îmbunătăţirea randamentului în unt.
 GUERNSEY
• Provine din insula cu același nume din
canalul Mânecii.
• Culoarea robei este bălțată cu roșu sau
galben, cu inel deschis în jurul botului
și coada întotdeauna albă.
• Aspect general armonios, corect
proporționat, cu însușiri tipice de
lapte.
• Dezvoltarea corporală: talie 125-127
cm și masă corporală 450 kg la femele
și 700-800 kg la masculi.
• Rasă precoce, prima fătare la 2,5 ani,
durata de exploatare 15-17 ani.
• Producția de lapte 4500-6000 kg, cu
4,62% grăsime.
• Perspective de creștere: se va menține
datorită producției și adaptabilității.
 Rase mixte exploatate
pentru lapte
• Aceste rase s-au Producţie
Greutate
răspândit în multe Specificare Origine Culoare vaci
medie %
% proteină
ţări, unde au (kg)
de lapte grăsime
(kg)
participat la
ameliorarea raselor
bălţată alb cu
locale şi la crearea de galben
noi rase. La noi în Simmental Elveţia
sau
675 4923 3,95 3,25
ţară s-au creat astfel roşu
rasele Bălţată
românească (pe bază bălţată alb cu
Monbeliarde Franţa 650 5605 3,80 3,18
roşu
de Simmental), Brună
de Maramureş (pe
Elveţia brună
bază de Schwyz) şi Schwyz 625 5225 3,89 3,28

Pinzgau de
roşie-vişinie
Transilvania (pe bază cu
de Pinzgau) Pinzgau Austria
desen
550-600 4000 4,01 -
alb
 B.2. Rase de taurine ameliorate
specializate pentru producția de carne
Chianina

- ,, uriaşul taurin” a fost folosită în

antichitate drept ofrandă pentru zei,
datorită culorii albe.
- talia: 150-170 cm femele, 160-180 cm
masculi.
- greutatea: 800-1000 kg la vaci, 1200-
1500 kg la tauri, record taurul Donetto
1740 kg.
- culoare alb-porţelanie.
- constituţie robustă, capacitate mare
de adaptare, temperament vioi, docil,
capacitate mare de alăptare, în primele
luni de lactaţie peste 12 kg lapte pe zi.
- smz 1200-2000 g/zi la masculi şi
1000-1300g/zi la femele.
- grad bun de conversie a hranei-
5UNC/kg spor.
- la 18 luni, masa corporală este de
700kg la tăuraşi.
- 45% carne calitatea I, randamentul la
sacrificare 60-65%.
- este considerată rezervor de gene
pentru producţia de carne.
 Charolaise

Cea mai importantă sursă de hrană

pentru piaţa pariziană.(15,6%)
extinsă în peste 70 ţări din Europa,
America, Africa, Oceania.
Importantă pentru participarea la
formarea de rase noi, dar şi a
hibrizilor.
Rasă hipermetrică: femele 700-900
kg, talie 140 cm, masculii 1400 kg,
150cm talie.
Culoare crem uniform.
Instinct matern foarte dezvoltat,
peste 3000kg lapte pe lactaţie, dar
ponderea distociilor foarte mare,
masculii 48 kg, iar femelele 45 kg.
La 7 luni masculii ajung la 288 kg GV,
iar femelele 250 kg.
La 18 luni , la sacrificare, masculii
ajung la 675 kg, iar femelele 460 kg.
Smz mare, 1600 g la masculi şi 1000g
la femele.
Structura carcasei: 72% carne, oase
14%, grăsime 14%.
Carnea este de culoare deschisă,
fragedă, suculentă, perselată.
Romagnolă
Este cunoscută sub numele de
Sura de Stepă italiană.
Are 2 varietăţi: de câmpie şi de
munte.
Talia este 145cm la vaci şi 155 cm
la tauri.
Greutatea:700 kg la femele, 1150
kg la tauri.
Culoarea este sur deschis;
SMZ realizat este de aproximativ
1300g.
Carnea este de calitate bună, cu
% redus de grăsime.
Blonde d Aquitaine
-extinsă în S-V Franţei, răspândită
în Irlanda, Anglia, Spania, Canada,
SUA,Brazilia, Australia.
-se foloseşte ca rezervor de gene
pentru producţia de carne, la
încrucişări industriale cu rasele de
lapte şi rustice, dar şi sub formă
pură.
- rasă hipermetrică, cu talia 145 cm
la vaci şi 155 cm la tauri, cu
greutatea de 800-1000 kg la vaci, şi
1300-1500 kg la tauri.
- culoare galben pai.
- Se adaptează cu uşurinţă în zone
cu climat extrem, capacitate de
alăptare bună, instinct matern bun.
- viţeii la naştere 44 kg femele şi 47
kg masculii, la 18 luni 650 kg masculii
şi 467 kg femelele.
- carnea de calitate superioară, cu
ponderea ţesutului muscular peste
72%, cu grăsime sub 12%.
- randamentul la sacrificare cuprins
între 60-64% la tăuraşi îngrăşaţi
intensiv.
Limousine
s-a format în zona aspră, cu sol stâncos şi
vegetaţie slabă, din centrul Franţei şi s-a
extins în întreaga lume ( Norvegia, Suedia,
sudul Africii) pentru încrucişări industriale şi
formare de rase noi.
Rasă rustică, stare bună de sănătate, mare
adaptabilitate la condiţiile extreme de mediu.
Instinct matern bun şi mare capacitate de
alăptare (peste 2000 kg lapte pe lactaţie).
Se adaptează uşor la condiţiile de agricultură
biologică, având o longevitate productivă de
până la 15 ani, fătările sunt uşoare, sub 2%
necesitând ajutor.
Renumită pentru însuşirile organoleptice ale
cărnii, furnizând pentru piaţa pariziană
renumitul viţel de Lyon.
Smz peste 1000 g/ zi la creşterea pe păşune şi
1300 g/ zi în sistem intensiv.
La fătare, greutate mică (39kg), dar are
creştere compensatoare deosebită, la 12 luni
masculii au 480 kg.
Randamentul la sacrificare este de 54 % la
animalele adulte reformate şi 70 % la tineret
îngrăşat intensiv.
 Hereford
formată în zona de câmpie din vestul
Angliei.
Raspândită în peste 50 de ţări.
A participat la formarea a numeroase
rase noi, dar şi la încrucişări industriale
simple.
În Anglia reprezintă peste 17 % din
structura de rasă.
Talia 130 cm la vaci şi 138 cm la tauri,
GV este 550 kg la vaci şi 900 kg la tauri.
Culoare roşu-vişiniu, cu desen
caracteristic, respectiv zonă albă care
porneşte de la nivelul grebănului, se
extinde pe gât, cuprinde capul, coboară
pe linia inferioară până la zona genitală.
Treimea inferioară a cozii este albă, iar
la nivelul membrelor prezintă
pintenogeli.
Rezistenţă deosebită la condiţiile aspre
de climă, precocitate foarte bună,
constituţie robustă şi fătări eutocice.
Valorifică foarte bine nutreţurile de
volum.
SMZ aproximativ 1000g/zi, cu un
randament la sacrificare 62-70%, carnea
de calitate foarte bună, pondere în
carcasă aproximativ.70%.
Aberdeen-Angus
originară din NE Scoţiei.
Dezvoltare corporală mică, talia 120 cm
la vaci şi 130 cm la tauri, GV 450 kg la
vaci, 800-900 kg la tauri.
Trunchi foarte lung, larg şi adânc.
Culoarea negru uniform, nu prezintă
coarne.
Precocitate foare bună, prima fătare la
26-28 de luni.
Smz 1150 kg/zi, la 18 luni tineretul
ajunge la 500 kg, deşi greutatea la
fătare este 20 Kg.
Consumul specific 6 UNC/kg, randament
la sacrificare foarte bun, 60-70%, cu
record 74%.
Carnea în carcasă peste 70%.
Uneori se realizează depunere de
grăsime precoce, ceea ce face ca
sacrificarea să se realizeze sub 18 luni.
Belgian Blue
-Formată din taurinele locale şi rasa
Shortorn, acţionându-se prin selecţie,
condiţiile mediului de exploatare,
însămânţări artificiale şi transfer de
embrioni.
- răspândită în întreaga lume, considerată
rezervor de gene pentru încrucişări
industriale.
- dezvoltare corporală hipermetrică, vacile
138-145 cm, 700-800 kg, taurii 140-150
cm, 1100-1300 kg.
- musculatura foarte dezvoltată, fenomen
culard 100%, cu evidenţierea grupelor
musculare ca urmare a lipsei grăsimii
subcutanate.
- culoare variabilă de la alb la albastru şi
bălţat alb cu albastru.
- se adaptează la climatul tuturor zonelor,
putând fi crescută pe păşune, dar şi în
adăposturi, în sistem intensiv.
- docilă, temperament liniştit, precocitate
foarte bună (24 luni), capacitate mare de
alăptare (3000 kg).
- fătări distocice, se practică cezariana,
durata gestaţiei mai mare decât la celelalte
rase.
- sporul de creştere: 1000g/zi la păşune şi
1400g în sistem intensiv.
- consum specific 7 UNC/kg spor, la 18 luni
GV 600 kg.
- GV viţei la naştere peste 50 kg.
- randament la sacrificare 71%, structura
carcasei: musculatură 72,6 %, grăsime
9,4% şi oase 14-16%.
- carne foarte fragedă datorită
conţinutului în colagen mai mic cu 25%,
dietetică (mai săracă în grăsime cu 40%
faţă de alte rase.
Santa Gertrudis

formată în Texas din taurinele

Shortorn şi Zebu.
Răspândită în ţări din Asia, Africa
de Sud, în unele ţări europene,
importată şi în România pentru
zonele de baltă.
Foarte bună capacitate de
adaptare la condiţiile de mediu
tropical şi subtropical, valorifică
foarte bine păşunile mai slabe
calitativ.
Smz 900-1200g , la 18 luni
atingând greutatea vie de 500 kg,
Randamentul la sacrificare este
mare, peste 60%, dar % carne în
carcasă mai redus.
 Rasa Brună de
Maramureş
S-a format în urma încrucişărilor de absorbţie
între vaci din rasa Sură de Stepă şi Mocăniţa din
bazinul dintre râul Tisa şi lanţul munţilor Oaş,
Gutâi şi Ţiblea cu tauri din rasa Schwyz aduşi din
Elveţia, Austria şi Germania, fiind răspândită
actual în majoritatea judeţelor din zona montană
şi submontană a ţării. Este un tip morfo-productiv
mixt de lapte-carne, cu o conformaţie armonioasă.
Deţine actual cca. 26-30% din efectivul de taurine
al ţării. Talia este de 126 cm, iar greutatea
corporală de cca. 500 kg. Culoarea este brună-
cenuşie cu prezenţa unui inel alb în jurul botului.
• Ugerul este globulos, suficient de
dezvoltat, cu mameloane de mărime
mijlocie. Producţia medie de lapte este
de 2600-2800 kg la vacile din
gospodăriile private şi de 3500-4000 kg
la cele din fermele de producţie, cu un
procent mediu de grăsime de 3,73% şi
3,45% de proteină.
• Viteza de muls este de 0,81-1,3 kg
/min., cu rezultate mai bune însă la
efectivele din fermele de elită.
Conversia furajelor este de 0,8-1,3 UN
pentru 1 litru de lapte.
• Longevitatea productivă şi
reproductivă (9,1 ani) sunt bune, iar
indicele de fertilitate este 70-82%.
Obiectivele de ameliorare urmăresc
creşterea taliei şi greutăţii corporale,
creşterea dimensiunilor de lărgime,
lungime şi adâncime, sporirea producţiei
de lapte la 4200 kg, creşterea vitezei
de muls la 2,2 kg/min şi îmbunătăţirea
aptitudinilor pentru producţia de carne.
 Rasa Bălţată cu Negru
Românească
• S-a format prin importul raselor de tip Holstein-
Friză (juninci, tauri), sau de material seminal
congelat ce aparţine acestei grupe de rase, care
au fost folosite atât pentru reproducerea în rasă
curată cât şi pentru încrucişări de absorbţie timp
de 4-5 generaţii cu rasele locale. Este răspândită
în special în sud-estul ţării şi în zonele mai joase şi
colinare din Moldova, iar izolat peste tot, ocupând
cca. 30% din efectivul total naţional de taurine.
Este o rasă de tip morfo-productiv mixt, respectiv
de lapte-carne, cu o conformaţie tipică de lapte.
• Talia la vacile adulte este de 127 cm, iar
greutatea corporală de cca. 550 kg. Culoarea este
bălţată alb cu negru de o mare diversitate.
• Ugerul este suficient de dezvoltat, cu
mameloane simetrice. Producţia medie de
lapte este de 3500-4000 kg, iar la vacile
din fermele specializate ajunge la 5500-
6000 kg, cu un procent mediu de grăsime
de 3,8%. Viteza de muls este foarte bună
comparativ cu celelalte rase şi anume de
1,37-2,68 kg /min. Conversia furajelor
este de 1,0-1,2 UN pentru 1 litru de lapte.
• Vacile din această rasă sunt însă
mai sensibile la regimul de furajare, la
bolile cronice (leucoză, tuberculoză) şi la
afecţiuni podale, prezentând totodată şi
unele probleme sub aspectul reproducţiei
(rata concepţiei de numai 61-66%,
incidenţa avorturilor de 2-3% şi a
retenţiilor placentare de 8-10%).
• Obiectivele de ameliorare
urmăresc creşterea taliei (132 cm) şi a
greutăţii corporale (600 kg), sporirea
producţiei de lapte la 6000 kg, creşterea
vitezei de muls la 2,5 kg/min., scăderea
consumului de furaje pe litru de lapte la
0,9 U.N. şi îmbunătăţirea aptitudinilor
pentru producţia de carne.
 Rasa Pinzgau de
Transilvania
• S-a format pe baza încrucişărilor de absorbţie dintre rasa
Pinzgau din Austria şi rasele locale. Actualmente efectivul
deţinut de această rasă pe plan naţional este de cca. 3%,
fiind răspândită numai în vestul Bucovinei şi în zona
muntoasă a Transilvaniei. Este un tip morfo-productiv mixt,
de lapte-carne, cu o talie variabilă (120-130 cm), iar
greutatea corporală cuprinsă la vaci între 400 şi 500 kg.
Culoarea este roşie cu o dungă albă pe linia superioară şi cea
inferioară şi neagră cu acelaşi tip de dungă la vaca de Dorna.
Ugerul este mare, dar cărnos şi cu mameloane lungi şi
groase. Sunt animale foarte rezistente la condiţiile vitrege
de climă din zonele de mare altitudine şi valorifică bine
păşunile alpine.
Bălţata Românească
s-a format în zona de NE a ţării (Suceava,
Rădăuţi), Transilvania şi Banat.
S-a folosit încrucişarea de tip absorbţie între
vaci Sură de Stepă şi tauri importaţi rasa
Simmental,
Răspândită în trei zone ecologice: Transilvania,
cu excepţia zonei de nord, Banat şi Crişana, NE
Moldovei,
Deţine 36% din structura de rasă.
Bună capacitate de combinare cu rasele
specializate în producţia de carne (Belgian Blue,
Chianina, Hereford, Limousine).
Tip morfoproductiv mixt, carne-lapte, talia
133-138 cm, greutate peste 600 kg,
conformaţia puţin armonioasă (cap mare, gât
dezvoltat, linia superioară mai puţin corectă,
toracele nu prea adânc, uger relativ voluminos,
dezvoltare uşor asimetrică, membre cu defecte
de aplomb.
Culoare bălţat alb cu galben sau roşu, variabilă
de la galben pai până la roşu cărămiziu, cu
extremităţile şi partea inferioară a
abdomenului albe .
Precocitate medie, prima fătare la 33 luni,
Bună capacitate de adaptare.
Se pretează la îngrăşarea pe păşune, dar şi în
sistem intensiv, cu smz 1400g/zi, greutatea vie
de 560 kg.
Randament la sacrificare 55-58% la tăuraşi şi
52-54% la animalele adulte reformate.
Carcasa de calitate bună, cu pondere 68-74%
musculatură, grăsime 6-10%, oase 17-19% şi
flaxuri 3%.
Marchigiana
Shorthorn
Wagyu
• All Japanese cattle
• Various colors
• Consists of many Japanese
breeds
• Known for Marbling in the Meat
 BOS INDICUS
BEEF BREEDS

ZEBU
 Brahman
• Developed in the United States
•Light gray or red to black
• Known for Mothering Ability
•Named after Brahman Shines in
India
•A mix of Nelore, Indu-Brazil,
Gyr breeds
•Tropically adapted-have sweat
Bos Indicus Classification glands
Nelore
•Known form having smaller ears
and cleaner lines than other zebu
breeds.
•Biggest populations in South
America.
•Heat and Insect tolerant

Bos Indicus Classification

 Indo Brazilian
• Known for Large Ears
• Heaviest Populations in
South America
• High in Maternal Attributes

Bos Indicus Classification

 Africander
• Native to South Africa

• Usually red with long horns

• Used for meat and as a draft
animal
• Mature cows weigh 1150-1350 lbs.
• Mature bulls weigh 1650-2200
lbs.
Bos Indicus Classification
Composite Beef Cattle
Breeds
Hays Converters
• Developed in Canada
• Senator Harry Hays-Calgary,
Alberta
•1/3 Hereford
•1/3 Holstein
•1/3 Brown Swiss
•Known for growth rate, high
fertility, sound udders, and high
milk production
•First Recognized Composite in
Canada in 1975
•Composite Breed
Classification
 Brangus

• Originated in the United

States
• 3/8 Brahman, 5/8 Angus
•Solid black
• Polled

Composite Breed Classification

 Bramousin

• Originated in the United

States
• Golden to red in color
• 5/8 Limousin, 3/8 Brahman

Composite Breed Classification

 Braford

• Developed in Florida
• 3/8 Brahman,
5/8Hereford
•Red with white points

Composite Breed Classification

 Simbrah

• Originated in the United States

• Brahman and Simmental breeds
used
• Light to dark red with some white
marks

Composite Breed
Classification
 Beefmaker

• Originated in the United

States
• 3/4 Hereford, 1/4
Simmental
• Red with white points

Composite Breed Classification

Beefmaster

• Originated in the United

States
• Brahman, Hereford, and
Shorthorn
• Composite Breed Classification
 Salorn

• Developed in the United

States
• 5/8 Salers. 3/8 Texas
Longhorn
• Lean meat
• Environmentally adaptable

Composite Breed Classification

 Texon

• Originated in the United States

• Texas Longhorn and Devon breeds
used

Composite Breed Classification

 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 3
PRINCIPALELE RASE DE BUBALINE
EXPLOATATE PENTRU PRODUCŢIA DE
LAPTE
 Rasa Murrah

• Originară din India şi

provine din bivolul
sălbatic indian, fiind
creată prin selecţie
riguroasă în direcţia
producţiei de lapte.
• Răspândită cu precădere
în India şi Pakistan, dar
şi în foarte multe alte
ţări (datorită capacităţii
mari de aclimatizare),
fiind cea mai renumită
rasă de bubaline pentru
lapte.
-Talia la femele este de 133 cm, iar
greutatea de 475 kg.
-Culoarea este neagră, cu luciu
caracteristic şi cu vârful cozii alb.
-Producţia medie de lapte pe lactaţie
(cca. 300 zile), este cuprinsă între
1600 şi 2100 kg, cu 7,1-9,6% grăsime
în condiţii normale de exploatare, iar
în condiţii bune realizează în medie
2712 kg.
-Are o longevitate productivă mare şi
aptitudini bune pentru mulsul mecanic.
Este utilizată pentru ameliorarea
producţiei de lapte la bubaline.
Tot din grupa de rase Murrah
mai fac parte şi rasele Nili-Ravi
şi Kundi, care se caracterizează
printr-o bună producţie de lapte
(1600-1850 kg şi respectiv
1400-1500 kg), având totodată
alături de rasa Murrah o
importanţă majoră pentru
ameliorarea populaţiilor de
bubaline
 Rasele Surti şi
Jafarabadi
• Fac parte din grupa de rase
Gujarat, caracterizându-se
printr-o talie mai mare şi o mai
bună dezvoltare corporală decât
rasa Murrah având totodată şi
un potenţial productiv ridicat în
direcţia producţiei de lapte
(1400-1700 kg şi respectiv
1800-2500 kg).
• Datorită acestor caracteristici,
rasele sunt utilizate pentru
ameliorarea diferitelor populaţii
de bivoli.
 Bivolul riveran comun egiptean

• Reprezintă principalul
producător de lapte în
Egipt.
• Se caracterizează printr-
o dezvoltare corporală
diferită în funcţie de
varietate, cu o greutate
cuprinsă între 350-700
kg la femele şi 450-800
kg la masculi.
• Producţia de lapte este
de asemenea foarte
variabilă, fiind cuprinsă
între 780-2219 kg cu 6,4-
9,5% grăsime
 Bivolul italian
• Provine din bivolul comun
indian şi aparţine tipului
riveran european.
• Este o rasă de bubaline
ameliorată în direcţia
producţiei de lapte, fiind
răspândit în Italia şi în ţările
balcanice (deţine cca. 33%
din efectivul european).
• Talia rasei este de 132 cm la
femele, iar greutatea ajunge
la 450-500 kg.
• Producţia medie de lapte pe
lactaţie (cca. 275 zile) este
de 1750 kg, cu un procent
mediu de 7,6% grăsime.
• Laptele obţinut este utilizat
cu precădere pentru
obţinerea sortimentului de
brânză Mozarella.
• Participă la ameliorarea
producţiei de lapte a raselor
de bubaline din Europa.
 Bivolul bulgăresc
• Aparţine ca şi bivolul italian
tipului riveran european, fiind o
rasă ameliorată sub raportul
producţiei de lapte cu rasa
Murrah.
• Talia la bivoliţe este de 133 cm
şi greutatea corporală de cca.
500 kg.
• Culoarea este neagră uniform.
• -Producţia medie de lapte este
de 1675 kg, cu 8,43% grăsime.
• -În ţara noastră a participat la
ameliorarea producţiei de lapte
a bivolului românesc.
 Rase locale de bubaline

• Pe plan naţional există o

singură rasă de bubaline,
efectivul actual fiind de
cca. 13 mii capete.
• În prezent, bivolii sunt
răspândiţi în proporţie de
94% în centrul şi nord-
vestul ţării, pe valea
râurilor Olt, Mureş, Someş
şi a Crişurilor în cadrul
gospodăriilor particulare.
 Bivolul românesc
• Provine din bivolul comun indian
şi aparţine sub raport ecologic
tipului riveran european.
• Există două tipuri în cadrul
rasei şi anume tipul de
Transilvania, care are o talie mai
mare (132 cm) şi o greutate de
cca. 460 kg şi tipul de câmpie,
care este mai scund şi cu o
greutate mai redusă.
• Culoarea este neagră, iar uneori
se pot întâlni indivizi care au o
nuanţă cenuşie sau brun-
roşcată.
• -Producţia medie de lapte pe
lactaţie (cca. 7,5 luni) este de
1100 kg, cu un conţinut mediu de
7,2-7,6% grăsime şi 3,9-4%
proteină.
 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 4
 Organizarea procesului de
înmulțire la taurine
Scop: obținerea de la fiecare vacă a unui vițel în fiecare an!!!!- Producție de
lapte și obținerea produșilor necesari îngrășării și sacrificării pentru
carne!!!
Necesitatea alcătuirii unui Plan de monte (AI) și fătări!
• Planificarea se poate face numai cunoscând termenul optim pentru AI.
Vârsta optima pentru introducerea vițelelor pentru reproducție este
condiționată de: dezvoltarea corporală și vârstă.
La rasele de taurine specializate pentru producția de lapte si la rasele
mixte vârsta primei însămânțări/monta este 18 luni.
La rasele de carne care sunt mai precoce vârsta primei monte este mai mică
cu aproximativ o lună.
Masa corporală la vârsta primei monte trebuie să reprezinte 70 % din
greutatea de adult.
• Dintre vârstă și masa corporală, hotărâtor pentru introducerea la
reproducție este masa corporală.
• Instinct genezic- maturit sex-maturit corp
• 8-10 luni 1an 6luni
• Neglijență: hrănire abundentă, prelungirea repausului mamar, scurtarea lactației!
• ! Separarea pe sexe obligatoriu la 6 luni sau odată cu înțărcarea!!!!

•
• Pentru că de la fiecare vacă trebuie să se obțină în fiecare an un vițel, deci
intervalul dintre două fătări consecutive- calving interval- să fie cel mult
12 luni, în primele 3 luni după fătare, vaca trebuie să fie AI.
• Timpul optim de insamantare a vacilor adulte după fătare este condiționat
de: involutia uterină (1) și nivelul productiv (2).

(1) Involutia uterină - Limite adminse ale involuției- 21-56 zile, urmărim
femela să intre în călduri după 3 săptămâni.
– Depistarea de calduri
Se face pe baza semnelor clinice: scade prod de L , se modifica uneori si comp chimica a L-lui,
scade pofta de mancare, sare pe alte vaci, la niv comisurii inf a vulvei se scurge un lichid cu
aspect de sticla topita secretat de gl endocervicale sub act hormonilor estrogeni.
– Ovulatia se produce dupa 10-14 ore, dupa incetarea căldurilor.
• (2) Nivel productiv:
• la vacile adulte cu nr mare de fatari la
care prod de lapte este mijlocie(15l/zi) -
se recomandă să se
monteze/însămânțeze la apariția primului
ciclu de călduri.
• Femelele cu prod. mare de lapte (25/30
l/zi) se recomandă să se monteze dupa
60 zile de la fatare.
• Vacile recordiste, prod de lapte f. mare
dupa 90 zile de la fătare.
• Pt primipare, ca termen optim de
însămânțare pentru cele cu productii mici
după 70 zile de la fătare, iar cele cu
producții mari după 90 zile de la fătare.
Indiferent insa de numărul de
fătări, în cazul unei stări proaste de
întreținere se recomanda să se omită un
ciclu de călduri.
 GESTATIA

Proces fiziologic (gestatia– in corpul uterin

drept)
• Dureaza 275 zile, variații în f. de rasă, întâlnim
avorturi (embrionare, fetale).
Favorizanti pentru avorturile embrionare:
calitatea cel sexuale- ovula batrana,
spermatozoizii cu miscari slabe,calit hranei,
furaje mucegaite, inghetate.
In primele 7 luni de gestatie produsul de
conceptie realizeaza doar 23% din greutatea la
fătare urmând ca în lunile 8 si 9 masa corporală
să crească de 4 ori.
Tehnologia de exploatare vacilor gestante
Exploatarea vacilor gestante presupune acordarea și respectarea repausului mamar, hrănirea și
întreținerea corespunzătoare și luarea unor măsuri organizatorice privind desfășurarea normala a
fătărilor.

Repausul mamar (perioada de timp

înainte de fătare, constând în
intreruperea mulsului) in luna 8-9 (60
zile).
Necesar deoarece: acinii glandulari
trebuie să se refacă, intensitatea de
crestere a produsului de conceptie
este mai mare in ultimele 2 luni de
gestatie, femelele trebuie sa depuna
in organism rezerve pe care sa le
mobilizeze imediat după fătare,
atunci când bilanțul nutritiv este
negativ.
Posibilitati de întrerupere a mulsului
-Intreruperea brusca a
mulsului- pt vacile cu prod mica de
lapte (sub 15l/zi)
-Mulsul incomplet- pt vacile
cu prod de L 25l/zi
-Rărirea numărului de
mulsori, peste 30 l/zi

Indiferent însă de procedeu: se verifică

zilnic starea de sanatate a ugerului.
• Particularitati ale hranirii vacilor gestante
Perioada de stabulatie (nutreturi din stoc) fanuri 6-8kg/zi, siloz 20 kg/zi (tulbura ech. acido-bazic si
al Ca si Fosforului).
Sezon de vara: masa verde 60kg/zi, leguminoase, concentrate in ultimele 2 luni de gestatie cate
250g pentru fiecare litru de lapte secretat in vf curbei de lactatie.
• Intretinerea vacilor gestante
a). In stabulatie libera- adapost fara amenajari
b). Cu legare individuala- cap la cap / crupa la crupa
Igiena corporala este obligatorie si se efectueaza zilnic (tesalat, periat) este obligatorie si miscarea
zilnica indiferent de anotimp.
• Parturitia/ fatarea
Se recomanda ca atarea sa aiba loc la maternitate, ca nr. de locuri maternit să reprez 10 % din
efectiv si sunt 2 variante:
a- in boxe individuale
b- legate individual
Majoritatea operatiunilor tehnologice din maternitate se efect manual cu exceptia mulsului si asig
apei. Temp optima 16-18*, ventilatia sub 0,3m/s, umiditatea 70-75%.
• Vacile gestante sunt transferate in maternitate cu aprox 8-10 zile inainte .

Dupa fătare oblig. se asigura ingrijiri nou-nascutului:

-degajarea cailor respiratorii
-sectionarea cordonului ombilical si ligaturarea acestuia, pensularea lui cu glicerina iodata
-busumarea
(In prima zi se recomanda sa se administreze un barbotaj format din: apa calduta (10 l), 500g tarate
de grau, 50 g sare.)
 Tehnologia întretinerii raționale a taurilor de
reproductie
Se cresc in unități specializate de tip SEMTEST.
Hrănirea taurilor
In per. de vara- 4-5 kg fan si aprox 25 kg masa
verde palita
In per. de iarna- -10 kg fanuri si 10 kg siloz
morcov 5-6 kg, iar pentru calit spermei lapte
degresat/smantanit 2-3l si 4-5 oua.
Indiferent de anotimp se administreaza un
amestec de concentrate in care sa domine ovazul
4-5 kg.
Intretinerea se face in sist legat- crupa la crupa.
Mișcarea este obligatorie in fiecare zi, cu
bastonul de condus sau cu instalatii de tip carusel.
Igiena corp:Tesalat, periat zilnic, se verifica
ongloanele zilnic
 Tehnologia cresterii vițeilor și a tineretului taurin
• Particularitati de hranire a viteilor in perioada de
alaptare:
• imediat dupa fatare viteii sug colostru.
• dpdv al compozitiei chimice, colostrul este diferit
comparativ cu laptele integral. Rolul colostrului:
gamaglobulinele se absorb in primele 24 h de la fătare,
laxativ.
(Ulei de ricin efect purgativ, in caz de urgenta).
Daca femela moare- se administreaza substituentul de
colostru= 1 ou, 500 ml lapte, 280 ml apa fiartă,
antibiotice cu spectru larg, jumătate de lingurita de ulei
ricin.
• Hranirea viteilor dupa perioada colostrala
- 2 sisteme de hranire a viteilor:
1. Sist traditionale/clasice
Se folosesc in crescătoriile particulare si fermele de
elita, înțarcarea se face la 4-5 luni.
a). Hranirea cu lapte integral- laptele se mulge de la
vaca si se administreaza cu biberonul
b). Hranirea cu lapte normalizat- lapte cu 2 sau 2,4 %G
( Danemarca, SUA, Canada)
c) Hranirea cu lapte integral si smantanit.
2. Sist intensive
Se practica in cazul in care viteii sunt destinați
îngrășării.
 Metodele de alăptare: naturala, artificiala, mixta.

Naturala- alaptarea la mama sau alaptarea la vaci doici-

sa aiba prod mare de lapte, temperament bland, creste
productivitatea muncii de 2,3ori (15 vaci doici – 50-60
viței)
Artificiala - alimentarea cu biberonul- pana la vst de 1
luna,
- la găleată peste vârsta de 1 luna, pana la
ințarcare
- mecanica (în grup)- se practica mai puțin,
o instal. mecanica compusa din: rezervor, rezistențe pt
încălzirea laptelui, termostat, dozator.
Mixtă – constă în folosirea ambelor metode, în primele
2 săptămâni – naturală, apoi artificial.
Dez. Se obișnuiesc mai greu cu a.artif., iar vacilor le scade
prod. urmare a îndepărtării vițeilor.
• Intretinerea si ingrijirea vițeilor in perioada de
alaptare- fatarile in maternitate.
• Dupa fatare vițeii pot fi intretinuti in
profilactoriu. Intretinerea se face in boxe
individuale sau comune. Laptele se
administreaza cu biberonul, vițeii stau in aceste
boxe individuale timp de 3 sapt dupa care se
transfera in crese.
In creșă intretinerea
se face in
compartimente
comune (20 vitei).
Padoc-miscare.
Dpdv al densitatii lor,
1,7m2 /cap, iar ca
front de furajare
0,35m. Se
administreaza lapte si
in iesle fan si
combinate.
 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 5
 Exploatarea taurinelor pentru producția de
lapte

producţia mondială de lapte

• pe primul loc se află producţia de lapte a
bovinelor, reprezentate de taurine şi apoi de
bubaline, apoi a ovinelor şi caprinelor, existând
însă şi alte surse de lapte: iapa, lama, yak, zebu,
camila şi altele.
• Cele mai mari efective de vaci pentru producţia de lapte se găsesc în
prezent în Asia (61112 mii capete), urmată de Africa (38240 mii capete) şi
Europa (33955 mii capete).
• În ceea ce priveşte situaţia efectivelor de vaci de lapte din U.E. efectivul
de vaci a scăzut în ultimii ani cu aprox. 10%, diminuare care a afectat toate
ţările membre într-o măsură mai mică sau mai mare.
• Reducerea efectivelor de vaci de lapte în unele ţări sau zone geografice,
este consecinţa intensificării, concentrării şi specializării, dar şi unor boli
(boala vacii nebune -BSE), care a afectat în principal ţările U.E. în ultimii
ani, restructurării sectorului zootehnic (Rusia şi celelalte ţări foste
comuniste).
• În ceea ce priveşte evoluţia numărului fermelor de vaci de lapte şi mărimea
acestora pe plan mondial, se poate afirma că asistăm la o diminuare a numărului de
ferme profilate pe acest domeniu, în special în ţările dezvoltate, care este însă
compensată de creşterea mărimii medii a efectivului de vaci pe fermă.
• Dimensiunea medie a fermelor de vaci de lapte este de asemenea diferită de la o ţară
la alta, fiind mare în unele ţări, respectiv de 70 capete vaci în Marea Britanie, 63
capete în Danemarca, 47 capete în Olanda şi mai redusă în altele, aşa cum este cazul în
Austria (11 capete), în Grecia (13 capete), în Portugalia (14 capete) şi Finlanda (16
capete).

• 4459289.08 tone lapte Romania

 Tipurile de ferme care exploatează vaci de lapte, în U.E.

• 4 tipuri de ferme, care sunt grupate în sistemul de exploatare BOVINE LAPTE.

Astfel, în cadrul acestui sistem de exploatare (735000 ferme în U.E), se întâlnesc
următoarele tipurile de ferme:
• 1. Bovine lapte specializate (63% din total Bovine lapte);
• 2. Bovine lapte-bovine carne (23% din total Bovine lapte), de tip mixt (au în
medie o suprafaţă agricolă de 49 ha şi un şeptel de 57 UVM), care se ocupă cu
exploatarea vacilor pentru lapte (produc în medie 150100 kg lapte pe an şi pe fermă) şi
îngrăşarea viţeilor masculi obţinuţi în cadrul fermei;
• 3. Bovine lapte-vaci de reproducţie (12% din tipul Bovine lapte), care au în
medie o suprafaţă agricolă de 46 ha şi un şeptel de 54 UVM (din care 22 vaci în
lactaţie şi 13 vaci de reproducţie) şi care produc în medie pe fermă şi pe an 112300 kg
lapte;
• 4. Bovine lapte-ovine şi caprine (2% din total Bovine lapte), sunt de tip
extensiv şi au în medie pe fermă o suprafaţă de 66 ha şi un şeptel de 71 UVM (din care
45 UVM bovine şi 26 UVM ovine şi caprine).
 Tipuri de ferme în S.U.A. şi Canada
• 1. Ferme comerciale (ferme de producţie lapte), cu vaci de diferite
rase specializate sau metişi, care au o mărime ce variază între 20 şi 5000
capete vaci în lactaţie. Producţia medie pe cap de vacă şi pe lactaţie este
singurul element determinant în ceea ce priveşte menţinerea animalelor în
efectiv.
• 2. Ferme de selecţie (ferme de elită), în care efectivele de vaci sunt
numai de rasă curată, ale căror producţii sunt înregistrate în registre
genealogice. Fermierii primesc preţuri speciale pentru tineretul de
reproducţie livrat, la care se adaugă veniturile realizate din lapte.
• 3. Ferme mixte de lapte-carne, care produc atât lapte, dar şi carne
prin tăuraşii livraţi unităţilor de îngrăşare pentru finisare.
 Tendinţe în ţările cu zootehnie avansată, cu privire la fermele şi efectivele de
vaci pentru producţia de lapte

• - scăderea uşoară a efectivelor de vaci de lapte şi a numărului de ferme

specializate în această direcţie, compensate de concentrarea numărului de vaci pe
fermă şi de creşterea producţiei medii pe cap de animal;
• - specializarea continuă în producţia de lapte, prin crearea unor ferme de
înaltă tehnicitate şi cu efective mai mari de 200 de vaci, cu producţie ridicată de lapte
(fie rase specializate, fie mixte), tehnologii speciale de alimentaţie, de muls şi de
reproducţie, care să conducă la sporirea productivităţii muncii şi a rentabilităţii;
• - creşterea gradului de mecanizare şi de automatizare la nivelul fermelor de
vaci de lapte;
• - trecerea la întreţinerea liberă a vacilor de lapte;
• - ameliorarea continuă a efectivelor de vaci, prin îmbunătăţirea structurii de
rasă (reducerea numărului de rase şi adaptarea mai bună a hibrizilor şi tipurilor de
producţie la condiţiile de mediu natural, de exploatare şi socio-economice);
• - minimizarea fluctuaţiilor anuale ale producţiei de lapte, pentru asigurarea unui
volum aproape constant pe parcursul anului;
• Producţia medie pe cap de vacă - un indicator deosebit de important, care reflectă interacţiunea
dintre potenţialul genetic al animalelor şi condiţiile de întreţinere şi exploatare.
• Astfel, producţia medie de lapte diferă foarte mult în funcţie de rasă şi de tehnologiile de
exploatare aplicate. În acelaşi timp, producţia medie pe cap de vacă, exprimă în mod fidel nivelul de
dezvoltare al taurinelor exploatate pentru lapte din diferitele zone geografice sau ţări ale lumii.
• Datorită variabilităţii mari a potenţialului de producţie al diferitelor rase de taurine şi mai ales
condiţiilor de climă, furajare şi exploatare, producţia medie de lapte pe glob variază extrem de mult.
Astfel, producţia medie pe glob se situează în prezent la valoarea de 2220 kg/an/vacă .
• Cea mai mare producţie medie de lapte se înregistrează în U.E., unde a ajuns la nivelul de 5900
kg/an/vacă, fiind urmată de America de Nord şi Centrală cu 4850 kg/an/vacă şi de Oceania cu 4180
kg/an/vacă.
• În topul ţărilor cu cea mai mare producţie medie pe cap de vacă se situează ţări precum
Israel, ţările din U.E. (Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda, Germania, Marea Britanie), S.U.A.,
Canada şi Japonia. Acest lucru este explicabil, întrucât toate aceste ţări dispun de rase
perfecţionate pentru producţia de lapte, de programe de ameliorare genetică a efectivelor lor şi
totodată dispun de tehnologii performante de exploatare.
• Deşi cele mai mari efective de taurine se întâlnesc în Asia şi în America de Sud, totuşi pe
aceste continente producţia medie de lapte este încă foarte redusă, fiind de numai 1220 kg/an/vacă
şi respectiv de 1564 kg/an/vacă.
• Laptele de vacă se obţine în special în ţările dezvoltate, care deţin o
pondere de cca. 70% din producţia mondială şi numai în proporţie de
30% în ţările în curs de dezvoltare.
• Este interesant de remarcat totuşi că, în timp ce în ţările dezvoltate
producţia de lapte de vacă a avut o tendinţă de diminuare în ţările în
curs de dezvoltare aceasta a crescut chiar foarte mult.
• În perspectivă, pe plan mondial producţia de lapte de vacă va continua să
crească continuu în ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a cerinţelor
mari de proteină de origine animală, în timp ce în ţările dezvoltate
aceasta va cunoaşte o stagnare sau o uşoară scădere, datorită în mare
parte excesului de produse lactate, situaţie cu care se confruntă în
ultimii ani aceste state.
SISTEME DE ÎNTREȚINERE A VACILOR DE LAPTE
Sezonier:
Vara - întreținere la grajd (1)
- întreținere în tabere de vară (2)
- întreținere mixtă (3).
Iarna – stabulație legată (obișnuită)
- stabulație nelegată (liberă).

(1). Contraindicat pt anim repr. Oblig mișcare 2-

3 ore pe zi și rații complete. Necesită
cheltuieli mai cu forța de muncă.
(2). Indicat și pentru tineret. Distanță 4-5km,
sursă de apă (adăpare și spălare vase),
șoproane, iesle, cabane îngrijitori.
(3). 1,5 km distanță.
In stabulatie legată
Legarea - cap la cap cu capacitate de 104
capete
Legare - crupa la crupa cu capacitate de 208
capete.
Evacuarea dejecțiilor se face fie cu racleți
ficși, fie cu racleți batanți. Mulsul se
efectuează mecanic la bidon sau la conductă
centralizata.
• In stabulatie liberă
Vacile pot fi intretinute in
adaposturi inchise (1) sau
semiinchise (2)
1.In adaposturi inchise:
– central- iesle de furajare
– lateral- cusete pentru odihna
– evacuarea dejectiilor se face pe perna de apa
– mulsul se face in săli speciale
– administrarea hranei in stabulație se face cu
transportorul cu melc, iar vara in tabere de vară.
2.In adăposturi semiinchise
• - un perete longitudinal lipsește- atenție vânt
dominant.
 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 6
 MULSUL, CONDIŢIONAREA ŞI COLECTAREA
LAPTELUI
• Prin muls se înţelege operaţia de extragere a laptelui produs în glanda
mamară a animalelor exploatate în această direcţie, fiind în fapt un proces
tehnologic care imită parţial suptul nou-născuţilor.
• Reprezintă o verigă tehnologică de mare complexitate, care ocupă peste
40% din timpul de lucru zilnic în exploataţiile specifice, constituind în
acelaşi timp, după hrană, cel mai important factor de exploatare care
influenţează producţia de lapte.
• Sistemul de muls reprezintă modul în care se extrage laptele din uger,
întâlnindu-se din acest punct de vedere două sisteme:
– sistemul de muls manual, prin care extragerea laptelui din uger se face cu ajutorul mâinilor,
care este aplicat în special la oi şi capre şi mai puţin la vaci;
– sistemul de muls mecanic, prin care extragerea laptelui din uger se face cu ajutorul aparatului
de muls, fiind utilizat cu precădere la vaci.

• Tehnologia de muls reprezintă ansamblul optimal al proceselor, metodelor,

procedeelor şi operaţiilor utilizate pentru obţinerea laptelui, fiind diferită
în funcţie de:
– locul de muls (tehnologia aplicată în adăpost, la platforme, la păşune);
– modul de colectare a laptelui (la bidon, la conductă);
– modul de lucru (tehnologii de muls cu instalaţii fixe şi mobile);
– modul de funcţionare a instalaţiilor de muls (tehnologii cu sistem de sine stătător şi cu sistem
integrat);
– muls şi hrănire (neintegrate şi integrate);
– managementul tehnic utilizat (tehnologii mecanice, tehnologii electronice).
• Metoda de muls reprezintă modalitatea de prindere a mamelonului în timpul mulsului
de către mulgător, întâlnindu-se trei metode:
– cu mâna plină (recomandată în practică),
– cu nod
– cu două degete.
• Procedeul de muls reprezintă modul de asociere a mameloanelor în timpul mulsului
rumegătoarelor mari, întâlnindu-se din acest punct de vedere:
– procedeul de muls bilateral direct (mulsul simultan al sferturilor, la început a
celor posterioare şi apoi a celor anterioare);
– procedeul de muls lateral (asociindu-se mameloanele specifice fiecărei jumătăţi -
stângă şi dreaptă);
– procedeul de muls încrucişat (asocierea mameloanelor în diagonală, respectiv
drept anterior cu stâng posterior şi invers);
– procedeul de muls disparat (mulgerea fiecărui sfert în parte).
 Alegerea sistemului de muls

• dimensiunea exploataţiei (în gospodăriile populaţiei care deţin 1-3 capete

vaci se utilizează mulsul manual, în fermele familiale de până la 10 capete
vaci se utilizează sistemul de muls mecanic cu grup individual de muls mobil
cu două aparate de muls, în fermele mari de până la 300 capete vaci se
poate folosi sistemul de muls mecanic cu instalaţii fixe la adăpost, iar în
fermele foarte mari se recomandă utilizarea mulsului mecanic la
platforme);
• sistemul de întreţinere (în sistemul de întreţinere legat se poate opta
pentru mulsul manual sau mecanic - cu instalaţii fixe la ''bidon'' sau la
''conductă'', iar în sistemul de întreţinere liberă se recomandă sistemul de
muls mecanic la grup de muls-platforme);
• mărimea investiţiei
• calitatea materialului biologic
• gradul de calificare al mulgătorilor
• modul de valorificare al laptelui
• vârsta şi stadiul lactaţiei
 Sistemul de muls manual
Reprezintă cel mai vechi mod de recoltare a laptelui, fiind încă utilizat pe plan
mondial şi în special în ţările nedezvoltate sau în curs de dezvoltare, unde de regulă
efectivele de animale sunt reduse, predomină rasele primitive, mulgătorii au un grad
minim de calificare, iar investiţiile în construcţii, instalaţii şi utilaje sunt insuficiente.
• Avantajele mulsului manual rezidă în: necesită investiţii reduse, se poate aplica
în orice condiţii (animale cu nivel productiv redus şi cu slabe aptitudini ale ugerului
pentru muls, indiferent de vârsta şi stadiul lactaţiei etc.), poate fi utilizat la vacile cu
afecţiuni mamare (edeme, mamite etc.).
• Dezavantajele sunt mult mai numeroase şi se referă în general la: necesită un
efort fizic deosebit din partea mulgătorilor, o productivitate de 2-3 ori mai scăzută
faţă de mulsul mecanic, mulgerea incompletă a vacilor, deprecierea însuşirilor
organoleptice ale laptelui prin contactul acestuia cu atmosfera din adăpost, se obţine
de regulă un lapte neigienic prin contaminarea acestuia cu numeroşi germeni
microbieni, creează riscul contractării unor boli profesionale sau transmiterea
zoonozelor, afectează sănătatea consumatorului şi procesul de prelucrare industrială a
laptelui.
Etapele mulsului manual: pregătirea pentru muls, muls efectiv şi încheierea
mulsului

Pregătirea pentru muls se referă la pregătirea animalelor, a mulgătorului şi a

echipamentelor de lucru.
În ce priveşte pregătirea animalelor pentru muls, se va proceda mai întâi la
scularea animalelor, îndepărtarea dejecţiilor de pe stand (la vaci şi bivoliţe) sau a
locului de muls
Pregătirea mulgătorului constă în spălarea mâinilor cu apă caldă şi săpun şi
îmbrăcarea echipamentului de protecţie specific (halat sau salopetă, şorţ şi bonetă).
Echipamentele de muls se compun din: găleţi pentru muls, găleţi de spălare a
ugerului, recipient special pentru colectarea primelor jeturi de lapte, prosoape şi vase
de colectare - bidoane cu capacitate de 25 litri prevăzute obligatoriu cu strecurători.
 Etapele mulsului propriu-zis
• abordarea animalelor pe partea dreaptă (cu excepţia oilor la care mulsul se execută
prin partea posterioară sau pe ''dinapoi''):
• legarea cozii animalelor (la vaci şi bivoliţe);
• spălarea ugerului cu apă călduţă sau rece (în funcţie de sezon) în care se introduce un
dezinfectant şi ştergerea cu un prosop curat şi uscat (la oi se recomandă numai
ştergerea ugerului cu un prosop umezit, din cauza numărului mare de animale ce
trebuie mulse);
• masajul ugerului (la oi în afară de masaj se va trage uşor de mameloane pentru
destuparea acestora);
• mulgerea primelor 2-3 jeturi de lapte într-un recipient special;
• mulsul efectiv prin una din cele trei metode (la oi se apucă ugerul cu ambele mâini după
care se aplică o presiune puternică de sus în jos, eliminându-se astfel aproape întreaga
cantitate de lapte prin cele două mameloane, iar în final se va extrage şi restul de
lapte prin mulgerea cu nod;
• filtrarea şi transportul laptelui.
• Încheierea mulsului, constă în:
- îngrijirea ugerului
(în cazul unor leziuni se recomandă ungerea acestuia cu
diferite unguente şi emoliente - în funcţie de sezon),
- dezlegarea cozii animalului,
- transportul laptelui la locul de păstrare,
- igienizarea vaselor de muls,
- îngrijirea mâinilor mulgătorilor (spălare cu apă caldă şi
săpun, masajul palmelor şi a antebraţului).
• În general, mulsul manual nu afectează starea de
sănătate a ugerului, însă atunci când este aplicat brutal (prin
metoda de muls cu nod), incomplet şi neigienic se pot crea
riscuri de îmbolnăvire.
 Sistemul de muls mecanic
• Reprezintă sistemul de muls cel mai frecvent întâlnit pe plan mondial, fiind
aplicat în mod generalizat în ţările dezvoltate (la aproape toate speciile de animale de
fermă exploatate în această direcţie) şi într-o pondere însemnată în ţările în curs de
dezvoltare (în special la vaci).
• Răspândirea sistemului de muls mecanic se datorează numeroaselor sale avantaje,
printre care:
– reducerea considerabilă a efortului fizic depus de mulgător şi creşterea productivităţii muncii de 2,5-3 ori faţă
de mulsul manual;
– sporirea cantităţii de lapte muls şi creşterea calităţii acestuia (sporirea conţinutului de grăsime cu 10-20%);
– îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale laptelui, deoarece acesta nu mai intră în contact cu atmosfera din
adăpost;
– îmbunătăţirea calităţii igienice şi de procesare a laptelui, datorită reducerii incidenţei microorganismelor;
• Dezavantajele sistemului de muls mecanic se referă în principal la nivelul
investiţiilor făcute, fiind nerecomandat a se implementa în gospodăriile populaţiei ci
doar în microfermele şi fermele specializate.
 Condiţii pentru introducerea mulsului mecanic
• se referă la animale (1), la personal (2), la baza materială (3) şi la cele manageriale
(4).
• (1): să fie în efective mari, pentru a justifica investiţia în instalaţia de muls; să fie
animale docile şi uşor abordabile; să aibă aptitudini bune ale ugerului pentru mulsul
mecanic (la vaci-uger mare, bine prins, simetric, cu mameloane normale - 6-9 cm
lungime, cca. 3-4 cm grosime, formă uşor conică, simetrice - cu viteza de muls de cca.
2 l/min., indice mamar de peste 45%, cu reflex pronunţat de cedare a laptelui,
distanţa dintre uger şi sol de cca. 40 cm şi cantitatea de lapte rezidual de sub 200
ml); să fie animale sănătoase şi aflate la începutul lactaţiei, de preferat primipare,
obişnuirea treptată a animalelor cu zgomotele şi circuitul instalaţiei de muls mecanic
(la instalaţii fixe timp de 3-4 zile înainte de mulsul propriu-zis, iar la platforme cu cca.
12 zile înainte de fătare).
• (2) gradul de pregătire : să cunoască elementele teoretice şi practice despre
instalaţiile şi tehnologiile de muls, precum şi despre comportamentul animalelor şi
fiziologia mulsului.
• (3) în ferme trebuie să existe obligatoriu surse constante de curent electric şi de apă,
construcţii moderne şi instalaţii de muls performante, precum şi o dotare tehnică
corespunzătoare în ceea ce priveşte întregul flux tehnologic, pentru a permite
sporirea normei de servire în relaţie cu tehnologia de muls aplicată.
• (4) - optimizarea activităţii de reproducţie în aşa fel încât să se asigure o eşalonare
corectă a fătărilor (astfel la vaci se cere ca 80% din efectiv să fie în producţie şi 20%
în repaus mamar, sau respectiv 50% vaci fătate şi însămânţate recent, 30% vaci în
lactaţie şi în gestaţie lunile 3-7 şi 20% vaci în repaus mamar), formarea grupelor
tehnologice de animale după nivelul de producţie şi starea fiziologică şi optimizarea
programului de lucru din fermă, inclusiv a celui legat de muls.
 Condiţionarea laptelui
• După efectuarea mulsului, laptele trebuie scos imediat din grajd pentru a nu împrumuta
mirosuri străine şi dus la lăptărie, unde este măsurat şi supus unei TRATĂRI PRIMARE care include
operaţiile de filtrare, răcire şi depozitare. Tratarea primară are o importanţă deosebită, întrucât
asigură menţinerea calităţilor iniţiale ale laptelui crud integral, respectiv a însuşirilor organoleptice,
caracteristicilor fizico-chimice şi bacteriologice, condiţionând astfel obţinerea în urma procesării
industriale a unor produse lactate superioare.
• Actualmente, laptele supus procesării provine în special din ferme şi microferme care aparţin
sectorului privat şi care au ca şi activitate economică preponderentă producerea laptelui integral.
• Fermele sunt de regulă dotate cu un punct de condiţionare a laptelui, care în funcţie de mărimea
exploataţiei este constituit fie dintr-o cameră de lapte amplasată la unul din capetele grajdului, fie
are organizată o lăptărie separată, precum şi un punct de răcire. Aceste spaţii în cadrul fermelor
producătoare, au rolul de a asigura condiţionarea laptelui după efectuarea operaţiei de muls, pentru
a-l menţine în stare proaspătă până la livrarea către unitatea de procesare. Importanţa acestor
spaţii este deosebită, întrucât de modul cum funcţionează şi sunt respectate regulile de
condiţionare, depind proprietăţile laptelui destinat procesării.
• În ultimii ani, pentru a colecta un lapte cu aptitudini superioare la procesare, marile firme
din domeniu au dotat fermele, microfermele şi chiar centrele de colectare comunale ce livrează
cantităţi mari de lapte, cu tancuri izoterme de diferite capacităţi unde se face răcirea laptelui.
• Incepand cu 1 ianuarie 2014, este interzisa livrarea la centrele de colectare, la unitatile de
procesare, precum si punerea pe piata a laptelui crud care nu respecta cerintele legislatiei U. E. cu
referire la numarul total de germeni si la numarul de celule somatice
• Producatorii care detin exploatatii mici (gospodarii ale populatiei), sau exploatatii comerciale de vaci
producatoare de lapte, pot livra laptele crud catre centrele de colectare lapte sau direct catre
unitatile de procesare lapte.
• De asemenea, pot comercializa laptele crud direct catre consumatorul final, in conformitate cu
prevederile legislatiei sanitare veterinare in vigoare, respectiv Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 111 din 2008
(inregistrarea activitatii de vanzare directa si vanzare cu amanuntul) si Ord. nr. 55 / 2010 (conditiile
sanitare veterinare in care poate fi efectuata vanzarea directa a laptelui crud prin intermediul
automatelor) si numai in spatii autorizate sanitar veterinar, prin asumarea responsabilitatii pentru ca
produsele lactate pe care le comercializeaza sa nu puna in pericol sanatatea consumatorilor.

Cerintele de calitate impun ca:

• laptele sa provina din centre de colectare lapte care sunt autorizate sanitar veterinar;
• sa nu depaseasca 100.000, numarul total de germeni / ml la 30°C, media geometrica, constatata pe o
perioada de doua luni, cu cel putin doua analize pe luna;
• numarul de celule somatice (care reprezinta sanatatea ugerului) sub 400.000, media geometrica
constatata pe o perioada de 3 luni, cu cel putin o analiza pe luna.
• In contextul respectarii legislatiei specifice cu referire la producerea, transportul, procesarea
si valorificarea laptelui de vaca si a derivatelor, operatorii din domeniu au obligatia:
• sa inregistreze exploatatia cu animale la D.S.V.S.A. conform normelor legislative in vigoare;
• sa asigure conditiile de biosecuritate in exploatatiile de vaci cu lapte prin: restrictionarea circulatiei
de animale şi personal; asigurarea unui flux tehnologic la nivelul cerintelor actuale, igiena
adaposturilor si a animalelor, monitorizarea starii de sanatate a animalelor si a personalului angajat;
• sa comunice medicului veterinar responsabil cu supravegherea exploatatiei respective, cazurile de
imbolnavire sau suspiciuni de imbolnavire a animalelor producatoare de lapte;
• sa asigure ca laptele provenit de la animale bolnave sau suspicionate de a fi bolnave, aflate sub
tratament medicamentos, nu este livrat la centrul de colectare, sau prelucrat, decat cu acceptul
scris al medicului veterinar;
• sa asigure conditiile de adapostire, sanatate, igiena si bunastare animala, astfel incat sa se evite
contaminarea fizica, chimica sau microbiologica a laptelui crud;
• sa asigure ca mulsul se desfasoara in conditii igienice, prin spalarea si dezinfectarea ugerului, a
aparatelor de muls si a ustensilelor folosite in acest scop;
• sa fie dotat cu echipamente care sa asigure o racire imediata a laptelui dupa muls la maxim 8 grade
Celsius;
• sa asigurare echipamente de protectie pentru personalul responsabil cu mulsul animalelor, precum si
manipularea corespunzatoare a echipamentelor de muls si a celor de depozitare a laptelui crud;
• sa transporte imediat dupa muls laptele crud la centrul de colectare, sau prelucrare si sa evite
contaminarea acestuia pe timpul transportului;
• sa respecte graficul de afluire a probelor de lapte crud la laboratorul D.S.V.S.A pentru determinarea
parametrilor de calitate ( N.T.G. si N.C.S )
• In situatia in care se va depista lapte neconform, unitatile de procesare lapte au
posibilitatea sa proceseze laptele neconform in branzeturi cu perioada de maturare de
cel putin 60 zile, in conformitate cu legislatia europeana.
• In acest sens, ANSVSA a elaborat un Proiect de ordin care stabileşte conditiile
sanitare veterinare si pentru siguranta alimentelor in care poate fi efectuata
procesarea laptelui neconform cu criteriile de calitate privind numarul de germeni si
de celule somatice in branzeturi cu perioada de maturare de cel putin 60 zile.
 Filtrarea laptelui
În funcţie de condiţiile de igienă existente la locul unde se face mulgerea, de modul de
întreţinere a animalelor şi grajdurilor, în laptele proaspăt muls pot pătrunde numeroase impurităţi cum ar
fi fire de păr, bălegar, resturi de furaje, praf etc. Aceste impurităţi sunt extrem de dăunătoare,
deoarece conţin cantităţi importante de microorganisme care infectează laptele şi produc alterarea
acestuia. Din aceste motive, este necesar ca după muls, laptele să fie filtrat pentru îndepărtarea acestor
impurităţi. Cu cât numărul de impurităţi este mai redus şi cu cât acestea sunt îndepărtate mai rapid din
lapte, cu atât se prelungeşte perioada de prospeţime a acestuia.
Mai trebuie menţionat faptul că, operaţia de filtrare a laptelui nu compensează lipsa de igienă a
animalelor, a adăposturilor şi a condiţiilor în care se realizează mulsul, neputându-se elimina astfel din
lapte microorganismele patogene ci doar impurităţile.
Filtrarea se efectuează de regulă în lăptărie, unde se face de altfel şi măsurarea laptelui, pentru
a preveni pătrunderea altor impurităţi şi evitarea imprimării mirosului de grajd.
• Igienizarea filtrelor din tifon, constă în clătirea acestora după folosire cu apă călduţă sau rece timp de 3-
5 minute, urmată apoi de o spălare într-o soluţie detergent (soluţie alcalină) la o temperatură de 45-50°C,
clătire şi în final dezinfecţie cu ajutorul unei soluţii de cloramină în concentraţie de 1-2 %.
• De menţionat că, fermele de dimensiuni mari, care au o activitate independentă sau intercalată
pe fluxul laptelui, dispun pentru efectuarea acestei operaţii de filtre mecano-centrifugale, care
funcţionează pe baza diferenţelor de masă existente între impurităţi şi componentele normale ale laptelui.
 Răcirea laptelui

• Datorită compoziţiei sale şi temperaturii pe care o are imediat după muls (32-35°C), laptele
constituie un excelent mediu de dezvoltare a microorganismelor. Dacă laptele este păstrat în stare
caldă după efectuarea mulsului, microorganismele se dezvoltă rapid (de 11,5 până la 16 ori, în raport
cu timpul şi temperatura de păstrare), iar bacteriile lactice ajung să scindeze lactoza în acid lactic,
ceea ce conduce la acidifierea laptelui (acrire), mai ales în sezonul de vară, aducând astfel pagube
importante sectorului de procesare.
• Ajuns la unitatea de procesare în stare acidulată, laptele nu mai poate fi prelucrat corespunzător,
producându-se pierderi în timpul fabricaţiei, mărind astfel consumurile specifice şi influenţând
negativ calitatea produselor lactate.
• Aplicând răcirea imediat după mulsul laptelui, dezvoltarea microorganismelor este inhibată,
iar laptele îşi păstrează calităţile iniţiale până în momentul utilizării pentru procesare.
• Trebuie menţionat că, pentru laptele recoltat în condiţii neigienice operaţia de răcire nu mai poate
îmbunătăţi calitatea acestuia, chiar dacă este aplicată corect şi imediat după muls.
• În laptele proaspăt muls, microorganismele se dezvoltă însă la început mai încet datorită
prezenţei în lapte a substanţelor bactericide (lactenine, lactoperoxidază etc).
Durata fazei bactericide în funcţie de temperatura de păstrare a laptelui
Timpul în care sub acţiunea acestor substanţe
înmulţirea microorganismelor este oprită, poartă
Temperatura de Durata fazei denumirea de fază bactericidă, care este influenţată în
păstrare (°C) bactericide special de temperatura de păstrare a laptelui, fiind astfel
(ore, maxim) necesar ca laptele să fie răcit imediat după muls la
temperaturi cât mai joase şi într-un timp cât mai scurt,
30 3
pentru prelungirea acestei faze .
25 6 După terminarea fazei bactericide, înmulţirea
10 10 microorganismelor depinde de cantitatea lor iniţială,
precum şi de temperatura de depozitare sau de păstrare
5 36
a laptelui aceste două elemente influenţează semnificativ
0 48 calitatea igienică a laptelui destinat procesării. Mai
-10 Cca 240 trebuie remarcat faptul că, dacă se aplică o răcire a
laptelui sub punctul de îngheţ, iar ulterior păstrarea
-25 Cca 720
depăşeşte 36 ore, se creează condiţii propice înmulţirii
microorganismelor criofile, care pot determina chiar
modificarea sistemului coloidal al laptelui şi implicit a unor
însuşiri ale acestuia, în special gustul şi aspectul.
• Operaţia de răcire a laptelui, trebuie să se facă aşadar imediat după recepţie sau în timpul păstrării,
în funcţie bineînţeles de sistemul de răcire existent în fermă.
Alegerea temperaturii de răcire a laptelui, va depinde aşadar de gradul de igienă a mulsului
şi de timpul scurs între muls şi momentul în care laptele ajunge în unitatea de procesare.
În practică, în situaţia când laptele este muls în condiţii igienice, se recomandă următorul
tratament de răcire :
- pentru laptele livrat şi ajuns la beneficiar în maximum 3 ore, nu se face răcirea în fermă;
- pentru laptele care ajunge la beneficiar în 4-12 ore, se va realiza răcirea la temperatura de
10-12 °C;
- pentru laptele livrat o singură dată pe zi (24 ore), se recomandă răcirea la 6-8 °C;
- pentru laptele livrat o dată la 2 zile (48 ore), temperatura de răcire va fi de 4 °C.
 Păstrarea laptelui
• Rolul principal al acestei operaţii, este de a menţine nemodificate însuşirile organoleptice
şi caracteristicile fizico-chimice ale laptelui până în momentul livrării acestuia către unitatea de
procesare. Condiţia de bază a păstrării laptelui la nivel de fermă, este de a menţine constantă
temperatura de răcire.
• Durata păstrării, este în funcţie de nivelul temperaturii de răcire, variind aşa după cum s-a
menţionat anterior între 6 şi 36 de ore de la momentul realizării mulsului.
• Păstrarea peste 48 de ore a laptelui răcit produce modificări ireversibile, datorate enzimelor
proteolitice şi lipazelor termorezistente secretate de bacteriile criofile.
• Păstrarea laptelui în fermă, se poate face fie în bidoane confecţionate din aluminiu sau din oţel inox,
care au o capacitate standard de 25 litri şi care sunt folosite în lăptăriile de mică capacitate, fie în
tancuri izoterme confecţionate de regulă din oţel inoxidabil şi care sunt utilizate în special în
lăptăriile unde se recepţionează şi se păstrează zilnic cantităţi mari de lapte (ex. 2.000-5.000 litri).
• Bidoanele cu lapte sunt păstrate până la livrare pentru o perioadă de timp de 12-14 ore în bazine de
răcire care folosesc apa curentă şi peste 24 ore în camerele frigorifice, ce utilizează un agent
frigorific.
• Tancurile izoterme sunt mult mai adecvate pentru păstrarea laptelui la nivel de fermă, deoarece sunt
dotate cu instalaţie proprie de răcire, realizând nu numai răcirea şi menţinerea laptelui la o
temperatură scăzută până în momentul livrării ci şi o uniformizare a temperaturii în toată masa
laptelui precum şi împiedicarea separării particulelor cu densităţi diferite, întrucât sunt prevăzute
cu dispozitive de agitare acţionate de motoare electrice.
 Livrarea laptelui

Este o operaţie extrem de importantă, căreia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită, întrucât de
aceasta depind veniturile crescătorilor.
Se face în prezenţa delegatului unităţii beneficiare, care preia cantitativ şi calitativ laptele
de la producător prin intermediul ''actului de livrare'', în care se înregistrează cantitatea de lapte
fizic şi rezultatele analizelor efectuate. De asemenea, în actul de livrare se trece şi cantitatea de
lapte Stas, care este rezultatul transformării cantităţii de lapte fizic în lapte normalizat la 3,5%
grăsime, conform relaţiei:

Ln = L x %G / 3,5 ;

în care: Ln = cantitatea de lapte normalizat la 3,5% grăsime sau lapte standard;

L = cantitatea fizică de lapte predată;
%G = procentul de grăsime al laptelui predat;
3,5 = procentul de grăsime standard pentru care se aplică criteriile la plată.
Procentele în plus faţă de 3,5 măresc automat cantitatea de lapte fizic şi invers, procentele
sub 3,5 atrag după sine o diminuare a cantităţii fizice, deci şi a plăţii.
Livrarea laptelui se face în funcţie de cantitate şi de calităţile organoleptice, fizico-chimice
şi microbiologice. În mod normal, acesta trebuie să corespundă normativelor în vigoare şi legat de
parametrii care se determină, se va stabili şi modul de plată.
Modul de plată trebuie aplicat cu rigurozitate pentru a stimula interesul producătorilor, în
scopul de a produce un lapte de calitate.
•
 Colectarea laptelui

• Pentru ca laptele să ajungă la fabrici în timpul cel mai scurt, trebuie organizată colectarea
lui. Teritoriul de pe care se colectează laptele pentru aprovizionarea cu materie primă a unei unităţi
de procesare, constituie zona de colectare a unităţii respective.
• Preluarea laptelui de către unităţi de la furnizori se face în mod obişnuit de două ori pe zi,
respectiv dimineaţa şi seara. În anumite zone de colectare, în perioada rece a anului, laptele se
transportă numai o dată pe zi, dimineaţa. Zona de colectare cuprinde diferite subunităţi denumite
punct de strângere şi centru de colectare.
• Punctul de strângere este cea mai mică subunitate de colectare a laptelui, având rolul de
preluare a laptelui la nivel comunal. Recepţia laptelui la punctele de strângere se face de obicei de
două ori pe zi, respectiv dimineaţa şi seara. În cazul în care se face colectarea o dată pe zi, nu se
admite amestecarea laptelui de dimineaţă cu cel de seară, întrucât laptele păstrat în timpul nopţii
are o aciditate crescută şi poate ulterior mări şi aciditatea laptelui proaspăt.
• Dacă laptele colectat la punctele de strângere nu poate fi imediat transportat la centrul de
colectare sau unităţile de procesare, bidoanele cu lapte se păstrează în continuare într-un bazin cu
apă cu gheaţă ori apă rece, până în momentul expediţiei. La punctele de strângere se face recepţia
cantitativă şi calitativă a laptelui (determinarea prospeţimii - proba cu alcool, a densităţii şi a
conţinutului de grăsime).
• Dimensionarea unui punct de strângere se stabileşte în funcţie de timpul necesar pentru
recepţia laptelui, care în perioada de vârf de producţie nu trebuie să depăşească 2 1/2 ore. În caz
contrar există pericolul ca laptelui colectat să-i crească aciditatea prea mult şi să devină impropriu
pentru industrializare.
• Centrul de colectare şi prelucrare, unde în afară de colectare, se efectuează şi smântânirea
laptelui, sau prelucrarea acestuia în caş pentru obţinerea caşcavalului sau a brânzei telemea.
• Centrul de colectare şi răcire are rolul de a recepţiona laptele de la mai multe puncte de strângere
şi de la producătorii din comuna în care se află acesta. La centrul de colectare laptele este
recepţionat calitativ (grăsime, densitate şi aciditate) şi cantitativ.
• După recepţie, laptele se răceşte la o temperatură de sub 10oC (4o-6oC) şi se depozitează în bidoane
aşezate în bazinul cu apă şi gheaţă până în momentul transportului la fabrică. Răcirea se poate realiza
şi în vane de răcire, unde se face şi depozitarea.
• Centrele mari de colectare (peste 8.000-10.000 l /zi), sunt dotate cu agregate de răcire care
asigură o răcire profundă a laptelui, iar depozitarea până la expediţie se face în tancuri izoterme.
Din tancurile izoterme laptele este trecut direct în autocisterne cu ajutorul pompelor.
• Pentru a asigura tratarea laptelui în bune condiţii, centrul de colectare trebuie să aibă mai multe
încăperi, respectiv una pentru recepţia laptelui unde se face şi răcirea, un depozit pentru laptele
răcit şi o încăpere pentru curăţirea şi depozitarea bidoanelor.
 Transportul laptelui

• Iniţial sistemul clasic de transport al laptelui de la locul de producţie sau

centrul de colectare la fabrică, a constat din folosirea bidoanelor vehiculate cu căruţa
sau autocamionul. A fost înlocuit de sistemul de transport cu autocisternele, care
prezintă ca avantaj principal un cost mai redus al transportului cu cca 50 %.
• Transportul laptelui în cisterne este în prezent cel mai frecvent sistem utilizat.
Indiferent de tipul de cisternă, acestea se spală şi se dezinfectează obligatoriu la
unitatea de procesare. Pe timpul verii cisterna trebuie răcită, la fabrică sau la punctul
de colectare, înainte de introducerea laptelui. În cazul răcirii la fabrică, după spălare
şi dezinfectare, se stropesc pereţii interiori ai cisternei cu apă răcită în volum de cca
10% din capacitate, închizându-se totodată capacele orificiilor de vizitare. La locul de
colectare a laptelui se evacuează mai întâi apa din cisternă, iar apoi se face umplerea
acesteia cu laptele colectat.
• Umplerea cisternei cu lapte este recomandat a se face la volumul total,
deoarece în caz contrar există riscul ca la un parcurs mai lung să ''se bată'' grăsimea
formându-se granule de unt, sau să provoace accidente prin balansul mare al
autocisternei. Atunci când încărcarea cisternei se face prin locul de vizitare, laptele
va fi strecurat cu ajutorul unei site-filtru, iar în cazul când umplerea are loc prin
conducte (prin pompare), acestea vor fi dotate cu site metalice de conductă pentru
oprirea impurităţilor din lapte.
 PRODUCTII
ANIMALIERE I

Curs 7
Exploatarea taurinelor pentru producția de
carne

Importanţa cărnii
Printre produsele de origine animală, carnea
se află pe primul loc, datorită conţinutului ridicat
în substanţe proteice, digestibilităţii ridicate şi
pretabilităţii la diverse produse culinare. Ea este
principala sursă de proteină de calitate
superioară. Valoarea nutritivă a ei depinde în
primul rând de compoziţia ei chimică, deci de
specie.
 Compoziţia chimică a cărnii la diferite
specii
Specia şi Starea de Conţinutul cărnii (%) Calorii/ 100 g
categoria îngrăşare

Apă Proteine Lipide Substanţe

minerale

Bovine adulte grasă 62,5 19,2 17,3 1,0 236,6

medie 68,3 20,0 10,7 1,1 181,5
slabă 74,0 21,1 3,8 1,1 121,8
Tineret bovin grasă 64,8 18,6 15,6 1,0 221,3
medie 68,0 20,0 11,0 1,0 184,3
slabă 74,4 21,0 3,5 1,1 118,5
Porcine adulte grasă 49,1 15,1 35,0 0,8 387,4
medie 65,1 19,0 15,0 0,9 217,4
slabă 72,6 20,1 6,3 1,0 141,0
Ovine adulte grasă 57,2 14,3 27,5 1,0 314,4
medie 64,8 17,0 17,2 1,0 229,6
slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 119,2
Miei Grasă 61,0 18,0 20,1 0,9 260,7
slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 142,8
 Compoziţia chimică a cărnii la diferite
Specia
categoria specii
şi Starea
îngrăşare
de Conţinutul cărnii (%) Calorii/ 100 g

Apă Proteine Lipide Substanţe

minerale
Găini I 65,5 19,8 13,7 1,0 208,6
II
70,9 21,4 6,8 0,9 151,0

Pui de găină I 67,5 19,8 11,5 1,2 188,1

II
72,1 22,8 4,0 1,1 130,6

Curcani I 60,0 19,9 19,1 1,0 259,2

II
68,8 22,0 1,2 1,2 172,8

Raţe I 49,4 13,0 37,0 0,6 397,4

II
58,7 17,5 22,9 0,9 300,4

Boboci de raţă I 56,6 15,8 26,8 0,8 314,0

II
63,0 16,9 19,2 0,9 247,8

Gâşte I 48,9 12,2 38,1 0,8 404,8

II
59,4 16,9 22,8 0,9 281,3

Boboci de gâşte I 52,9 16,8 29,8 0,5 346,0

II
 Principalele elemente care
condiţionează producerea cărnii

• -vârsta animalelor la afluire,

• -durata de îngrăşare,
• -mărimea sporului de creştere,
• -sistemul de creştere,
• -resursele de furaje,
• - parametrii finali ai producţiei de
carne ( randament, consum).
 Definiţii ale cărnii
• -ţesutul muscular striat al mamiferelor
(împreună cu toate ţesuturile cu care acesta se
găseşte în aderenţă naturală directă);
• -orice parte comestibilă din corpul animalului,
respectiv carcasa formată din cele patru
sferturi şi celelalte părţi comestibile care
alcătuiesc al cincilea sfert ( cap, picioare, ţesut
gras compact, organe şi alte viscere);
• -animalul viu, crescut şi livrat la abator;
• -porţiunea detaşată din carcasă, cu
componentele ei principale: musculatură,
grăsime, oase, care pot fi utilizate sub diverse
forme în alimentaţia omului.
 Îngrăşarea taurinelor se
realizează în trei sisteme:
• intensiv
• semiintensiv
• extensiv.
 În ţările Uniunii
Europene
• 44% din carnea de pe piaţă provine
de la vacile reformate,
• 23,6% de la tăuraşi şi tauri,
• 16,7% de la viţele
• 15,7% de la boi .
 Tipurile de producţie
• viţel de carne uşor şi greu, care se sacrifică la 120 kg, respectiv 250 kg, la
vârsta de 2,5 -5 luni, cu un spor mediu de creştere de 1100 g/zi şi consumul
specific de 2,5-2,7 UNC/kg spor;
• tineret bovin îngrăşat tradiţional, care se sacrifică la 250-450 kg, la vârsta
7-13 luni, cu un spor mediu de creştere de 1200-1100 g/zi şi consumul
specific de 3-5 UNC/kg spor;
• tineret bovin mascul – precoce, care se sacrifică la 450-580 kg, la 12-20
luni, cu un spor mediu de creştere de 1200-900 g/zi şi consumul specific de
4,5-6 UNC/kg spor;
• tineret mascul castrat şi viţele, care se sacrifică la 600-650 kg, la vârsta
de 24-27 luni, cu două perioade de încetinire, cu un spor mediu de creştere
de 100-400-700 şi 1000g/zi şi consumul specific de 7,0-7,2 UNC/kg spor;
• boi şi viţele în vârstă, care se sacrifică la 650-750 kg, la 36.42 luni, 3
perioade de încetinire cu un spor mediu de creştere de 100,300,400,
200,600 şi 1000g/zi şi consumul specific de 8-8,5 UNC/kg spor.
Sistemul intensiv şi metodele
de îngrăşare
 Metoda de îngrăşare
ultra baby-beef
• are drept scop: obţinerea cărnii albe;
• materialul biologic: se cer rase de bovine foarte precoce-mixte, de
lapte sau de carne şi hibrizii dintre aceştia;
• vârsta de afluire 7-14 zile şi de valorificare 3-4 luni;
• greutatea la afluire 40-45kg şi la valorificare 120-150 kg;
• tehnologie: întreţinere în adăposturi puţin luminoase, prevăzute cu
boxe individuale, iar alimentaţia se realizează pe bază de lapte sau
substituent de lapte;
• indicatori specifici: smz 1000g, consum specific sub 4 UNC/zi,
greutatea carcasei 72-92 kg, randamentul la sacrificare 60-63% şi
carne de calitate foarte bună, fragedă, suculentă, culoare roz
deschis;
• nu are perspective de dezvoltare pt că viţeii se sacrificăla o
greutate corporală mică, iar costul îngrăşării este mare;
• în UE tinde să se reducă datorită crizei de viţei şi datorită Legii de
protecţie a animalelor de fermă, care limitează creşterea viţeilor
în condiţii artificiale.
 Metoda de îngrăşare
baby-beef foarte precoce
• scop: obţinerea cărnii foarte fragede;
• material biologic: se cer rase de bovine precoce;
• vârsta de afluire 7-14 zile şi de valorificare 200 zile;
• greutatea la afluire 40-45kg şi la valorificare 220 kg;
• 3 faze tehnologice: I= 7-70 zile; a II-a=71-120 zile; a III-
a=121-200 zile;consumul de furaje:28 kg substituent pulvis,
665 kg nutreţ combinat şi 350 kg fân;
• întreţinere liberă a animalelor, în adăposturi diferenţiate pe
faze şi hrănire din stoc, diferenţiată pe faze;
• indicatori specifici: smz 1100g, consum specific 4-6 UNC/zi,
randamentul la sacrificare 60-62% şi carne de calitate
superioară.
 Metoda de îngrăşare baby-beef
precoce sau barley-beef
• scop: obţinerea cărnii fragede, suculente şi marmorate;
• material biologic: se cer rase de bovine precoce, mixte şi de
lapte din tipul modern;
• vârsta de afluire 7-14 zile şi de valorificare 1an;
• greutatea la afluire 40-45kg şi la valorificare 350 kg;
• 4 faze tehnologice: I=7-80 zile, a II-a=81-130 zile, a III-a
131-250 zile şi a IV-a=251-365 zile, realizându-se un smz
1250 g/zi şi un consum specific de 7UNC, pe întreaga
perioadă utilizându-se 28 kg substituent, 1070 kg nutreţ
combinat, 575 kg fân lucernă şi 800 kg porumb siloz;
• Tehnologie: întreţinere liberă pe grătar sau aşternut
permanent, hrănire din stoc, diferenţiată pe faze
tehnologice, în prima fază utilizându-se şi 36 kg înlocuitor
de lapte.
 Metoda de îngrăşare baby-beef clasic sau
normal
• scop: obţinerea unei carcase mari şi de calitate bună;
• material biologic: se cer rase de bovine mixte, şi rase de lapte de tip modern, precum
şi metişii dintre rasele de carne, în special cele franţuzeşti şi belgiene;
• vârsta de afluire 7-20 zile şi de valorificare 14-20 luni;
• greutatea la afluire 40-45kg şi la valorificare 450-620 kg;
• 4 faze tehnologice: I=alăptare-înţărcare între 45 şi 110 zile, a II-a=creştere
îngrăşare 112-291 zile, a III-a=îngrăşare, 292-451 zile şi a IV-a finisare, 452-600
zile, sau valorificare la 410 zile, la greutate de 460 kg;
• tehnologie: întreţinere liberă, în trei tipuri de adăposturi, diferenţiate pe faze, cu
hrănire din stoc;
• indicatori specifici: smz 1010-1040g, consum specific circa 7 UNC/zi, greutatea
carcasei în medie 300 kg, randamentul la sacrificare 57-60% ,pondrea cărnii în carcasă
de peste 68%, raporturile carne-oase şi carne –grăsime sunt favorabile.
• Este metoda cea mai răspândită şi cea mai economică;
• Rasele se comportă diferit:BR la 18 luni, realizează 530 kg, Br la 14-15 luni 460 kg şi
BNR la 15-16 luni maximum 500 kg.
 Sistemul de îngrăşare
semiintensiv
• Presupune afluirea materialului biologic la vârsta de 3-6 luni,
dar se poate face şi mai târziu.
• greutatea de preluare este în general 100-150 kg, dar poate
fi şi 85,120,200 kg în funcţie de vârstă;
• se pretează rasele mixte, metişii raselor mixte cu rasele de
carne sau tineretul taurin reformat;
• întreţinerea se face în stabulaţie liberă sau legată, cu o
suprafaţă de 1,5-4 m2 pe cap, alimentaţie din stoc sau
diferenţiată sezonier;
• Tehnica de hrănire se diferenţiază în funcţie de faza
tehnologică de îngrăşare: carantinizare-acomodare,
îngrăşare propriu-zisă, finisare.
• creşterea este moderată, carcase relativ mari, carne în
carcasă 60-65%, cu însuşiri organoleptice satisfăcătoare,
dar carnea obţinută este eficientă, mai ales datorită
valorificării diverselor resurse furajere.
 Sistemul de îngrăşare extensiv
• 1.îngrăşarea viţeilor la vaci doici pe păşune:
• viţeii se ţin pe păşune din aprilie până în octombrie, realizând un smz de peste 700 grame
• se utilizează metoda în vestul Europei la rasele specializate pt prod de carne
• vacile folosite ca doici pot fi de carne şi pot hrăni un viţel sau de lapte şi pot asigura laptele pt
doi viţei;
• vacile nu se mulg;
• în perioada de stabulaţie se ţin legate sau nelegate, în adăposturi semideschise prevăzute cu
boxe de fătare, boxe pentru viţei, zone de odihnă, mişcare şi hrănire, iar în perioada de păşunat
se ţin pe păşune, având amenajat un şopron pentru hrănirea suplimentară a viţeilor cu
concentrate, cu sursă de apă permanentă pentru adăpare şi bulgări de sare.
• Se recomandă ca parturiţia să se realizeze la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, vacile
beneficiind de o alimentaşie restricţionată şi ieftină;
• Pe perioada de păşunat, baza alimentaţiei vacilor-doici o constituie iarba recoltată direct de pe
păşune.
• Viţeii se pot valorifica în trei moduri: la 8-10 luni şi greutatea de 200-230 kg; după faza de
finisare la adăpost cu nutreţuri fibroase şi concentrate, timp de 2-3 luni, animalele valorificându-
se la 260-230 kg; se livrează pentru îngrăşarea semiintensivă, fiind valorificaţi la greutăţi mai
mari.
 2.îngrăşarea juncanilor şi a junincilor
reformate
• se bazează pe îngrăşarea tăuraşilor castraţi cu cel puţin o
lună înainte de scoaterea pe păşune, proveniţi din fătări
de toamnă în vârstă de 18 luni sau de primăvară, de 24 luni
şi juninci reformate din cauza afecţiunilor de reproducţie;
• animalele se îngraşă pe păşune (0,25-0,50 ha/cap pe
păşunile bune de deal sau luncă, 0,5-1 ha/cap pe păşunile
submontane şi montane şi 1-2 ha/cap pe păşunile sau
islazurile slabe din zonele de şes şi baltă), realizând smz
de 550-700g;
• se asigură apă şi brichete minerale, iar în cazul când
păşunea e de slabăcalitate se suplimentează 1,5-2 kg
amestec de concentrate /cap/zi.
• se realizează lotizarea animalelor, în funcţie de greutatea
corporală, vârstă şi sex, se pot face loturi şi de 100
animale;
• se obţine carnea de mânzat.
 3.îngrăşarea vacilor primipare fătate
timpuriu la păşune cu viţeii
• sunt vacile cu fătări precoce la 23-24 luni, în special toamna şi se scot
împreună cu viţeii pe păşune când aceştia au 5-6 luni;
• sporul mediu zilnic este 700 g;
• se asigură păşuni de calitate;
• se amenajează umbrare şi iesle pe păşune, c o suprafaţă de 8-9 mp/cap
de vacă-viţel;
• hrănirea viţeilor până la scoaterea la păşune în sistem tradiţional (lapte,
concentrate, fibroase, iar de la vârsta de 3 luni şi suculente de iarnă);
• lotizarea cuplurilor (20-85 capete);
• efectuarea păşunatului raţional;
• asigurarea adăpării de 3-4 ori/zi, precum şi a brichetelor minerale,
respectiv a sării de bucătărie, iar când păşunea nu asigură iarbă în
cantitate suficientă şi de calitate bună se administrează supliment de
concentrate în cantitate de 2 kg pe cuplu.
 4.recondiţionarea animalelor adulte
reformate
• durează 50-90 zile şi se aplică în scopul creşterii greutăţii
corporale, a îmbunătăţirii calităţii carcasei şi a indicatorilor de
abator;
• dacă se utilizează raţii optimizate, smz poate atinge 1000-1400 g.
• Se recondiţionează vacile, boii şi taurii reformaţi la vârste
normale;
• Animalele să fie reformate consecutiv unei exploatări normale,
având o stare de întreţinere şi sănătate normale;
• Se respectă fazele tehnologice: carantinizare-acomodare,
recondiţionare propriu-zisă şi finisare;
• Recondiţionarea se face la păşune sau la adăpost (întreţinere
legată, asigurându-se suprafaţa de 1,8 mp/cap, microclimat optim,
ventilaţie naturală organizată, luminozitate redusă şi noxe
admisibile;
• Hrănirea este progresiv abundentă, bazată pe nutreţuri de volum
(masă verde, porumb siloz, sfeclă, cartofi, fibroase, grosiere
tocate, cu adaos de melasă şi uree, reziduuri industriale,
completate cu amestec de concentrate.
Producțiile ovinelor
PRINCIPALELE RASE DE OVINE
PRODUCĂTOARE DE CARNE
Romania

75056.19 tonnes
Clasificare

1.Rase importate specializate pentru

producţia de carne.
 A.Rase din Marea Britanie
 B.Rase din Germania
 C.Rase din Franţa
2.Rase româneşti utilizate pentru producţia
de carne.
1.A Rasa Border-Leicester

 - face parte din grupa oilor cu lână lungă şi

specializate pentru producţia de carne.
 - răspândită în multe ţări europene, dar şi
pe continentul american, australian şi în partea
de sud a Africii.
 - se utilizează la încrucişări pentru
obţinerea hibrizilor de carne.
 - la noi s-a utilizat la încrucişări de infuzie
cu rasa Spancă în vederea creşterii prolificităţii.
 - rasă cu prolificitate deosebită (180-120%).
 - conformaţie tipică pentru carne
 - greutate la femele 60-80 kg, iar la
masculi100-130 kg.
 - mieii au smz foarte bune, de aproximativ
350 g.
 - carcase de foarte bună calitate, cu
randament 65% şi cu o pondere optimă a cărnii
în carcasă.
Rasa Romney-Marsh

 răspândită în Australia, Noua

Zeelandă, America de Sud.
 Se distinge prin rezistenţă la
condiţiile de creştere,
pretabilitate la îngrăşarea pe
păşune.
 Dezvoltare corporală mijlocie
spre mare, greutate la femele
65-70 kg, iar la masculi 75-110
kg.
 Mieii ating la 4 luni 28-30 kg.
 Carnea este de bună calitate,
suculentă, gustoasă, fără miros
specific pronunţat.
Rasa Lincoln

 folosită în Noua Zeelandă

pentru obţinerea rasei
Corriedale.
 Rasă masivă, cu dezvoltare
corporală mare, cu musculatura
dezvoltată.
 La femele greutatea 80-100 kg,
iar berbecii 130-140 kg.
 În condiţii bune de creştere
tineretul de 1 an ajunge la 90
kg.
 Carne de calitate medie,
randament la sacrificare redus
55%.
Rasa Southdown

 Are aptitudini excepţionale pentru

producţia de carne.
 Datorită adaptabilităţii remarcabile
s-a răspândit în foarte multe ţări.
 Conformaţia este tipică pentru
producţia de carne
 Greutatea 65-70 kg la oi şi 100-110
kg la berbeci.
 Prolificitate bună 120-130% şi are o
bună capacitate lactogenă.
 Carnea are însuşiri organoleptice
deosebite (fibră fină, suculenţă,
savoare), în special tineretul
îngrăşat intensiv.
 Randamentul la sacrificare este
peste 60%.
Rasa Suffolk

 rasă foarte veche, se adaptează la

diferite condiţii de climă şi la regimul de
hrănire.
 Dezvoltare corporală mijlocie, lâna pe
corp este albă iar jarul brun-închis.
 Prolificitatea este foarte bună, 125-
130%.
 Capacitatea lactogenă remarcabilă.
 Bună capacitate de transmitere în
descendenţă a aptitudinilor pentru
producţia de carne.
 Viteză mare de creştere.
 Capacitate ridicată de conversie a
furajelor.
 Greutatea oilor în medie 90 kg iar a
berbecilor 130 kg.
 Carne de foarte bună calitate, suculentă,
marmorată.
B. Merinofleisch

 rasa mixtă, crescută şi

pentru lână fină
 dezvoltare corporală
mare, 60-70 kg la oi şi
80-120 kg la berbeci.
 Carne de calitate bună,
cu un randament ridicat
la sacrificare.
Ile de France

 aptitudinile pentru producţia de

carne, lâna fină şi prolificitatea
foarte bună au dus la răspândirea
acestei rase în foarte multe ţări ale
globului.
 Dezvoltarea corporală este mijlocie
spre mare, cu musculatura foarte
dezvoltată, rezistenţă foarte bună la
condiţiile de mediu şi la boli.
 Greutate corporală 60-65 kg la oi şi
85-95 kg la berbeci.
 Prolificitate 135-150 %.
 În condiţii de îngrăşare intensivă,
mieii la 4 luni au o greutate vie de
40 kg.
 Randamentul la sacrificare 60%.
ROMANOV
FINNISH LANDRACE
 DORPER

• excepţională încărcătură musculară

• greutate bună: la maturitate oile ajung la 70-80kg iar berbecii
la 120-130kg
• capacitate deosebită de adaptare la diverse condiţii de
mediu
• păşunat neselectiv
• valorifică foarte bine furajele grosiere
• prolificitate foarte bună (150-180%)
• reproducţia nu este sezonieră (se pot obţine miei în orice
lună din an, iar intervalul dintre fătări se poate reduce până la 8
luni, obţinându-se astfel 3 fătări în doi ani)
• fătări uşoare, fără asistenţă (oile fată singure iar mielul se
ridică singur la supt)
• instinct matern foarte dezvoltat
• capacitate mare de alăptare (oile “duc” doi miei fără
probleme)
• viteză mare de creştere (mieii ajung la 35kg în 105-120 zile)
Particularităţi:
• oaia Dorper este mai uşor de întreţinut întrucât nu trebuie
tunsă, amestecul de lână şi păr care-i acoperă corpul năpârlind
în fiecare an
• carnea de Dorper este lipsită de gustul specific de oaie,
fiind astfel foarte apreciată de consumatori
Rasele de ovine româneşti
 Rasa Ţurcană
 Este creată prin selecţie naturală ca şi rasa Ţigaie, fiind
răspândită în special în zonele montane, cu precipitaţii
atmosferice anuale situate peste 800 mm.
 Reprezintă un tip morfo-productiv mixt de lână groasă-
lapte-carne-pielicele, caracterizându-se printr-o
conformaţie corporală dolicomorfă, constituţie robustă,
mobilitate, rusticitate şi rezistenţă pronunţate la condiţiile
de mediu.
 Prezintă 4 varietăţi şi anume albă, neagră, brumărie şi
Raţca.
 Indicii de reproducţie sunt cifraţi la 92-96% pentru
fecunditate şi de 103-105% pentru prolificitate.
 Greutatea în stadiul de adult este de 38-42 kg la femele
şi de 60-65 kg masculi.
 Producţia de lapte este situată între 70-90 litri în condiţii
mediocre de hrănire şi de peste 100 litri în condiţii
îmbunătăţite, cu o durată a lactaţiei de 180-210 zile şi cu
35-40 litri de lapte marfă (muls).
 Perspectiva de creştere a acestei rase, constă în
îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a producţiilor prin
selecţie în rasă curată, sau prin încrucişare.
Rasa Merinos
 -Reprezintă un tip morfo-productiv mixt de lână
fină-carne, creată prin încrucişare, cu o
conformaţie armonioasă, prezentând în partea
inferioară a gâtului numeroase rezerve de piele
sub formă de salbă, cravate şi uneori şorţ.
 Indicii de reproducţie sunt cifraţi la 92-96%
pentru fecunditate şi de 125-135% pentru
prolificitate.
 În stadiul de adult greutatea corporală ajunge la
55-65 kg la femele şi la 80-90 kg pentru
masculi.
 Producţia de lapte este estimată la cca. 90 litri
în 130-140 zile de lactaţie, rezultând numai 15-
20 litri de lapte marfă (muls).
 Perspectiva de creştere a acestei rase constă în
sporirea ei numerică în zona Dobrogei şi a
câmpiei de sud-est a ţării şi îmbunătăţirea
producţiilor de carne, lână şi lapte pe cap de
animal.
Rasa Ţigaie
 Este creată prin selecţie naturală, fiind
răspândită în zonele de deal, subcarpatice şi de
podiş, cu precipitaţii atmosferice anuale situate
între 600-800 mm.
 Reprezintă un tip morfo-productiv mixt de lână
semifină-carne-lapte, caracterizându-se printr-o
conformaţie corporală dolicomorfă.
 Prezintă 4 varietăţi şi anume albă, neagră,
ruginie (mai bună de lapte) şi bucălaie.

 Indicii de reproducţie sunt cifraţi la 95% pentru

fecunditate şi de 105-108% pentru prolificitate.
 Greutatea corporală este de 40-45 kg la femele
şi de 60-65 kg la masculi.
 -Producţia de lapte este situată între 90-110 litri
în cca 180 zile de lactaţie, din care 65% este
consumată de miel, rezultând 35-40 litri de lapte
marfă.
 - Perspectiva de creştere a acestei rase, constă
în ameliorarea continuă a producţiei de lapte şi
a prolificităţii prin încrucişare, precum şi
creşterea şi selecţia în rasă curată.
 Oaia precoce de Teleorman (Carabaşă
sau Ţigaie cu cap negru de Teleorman)

 Reprezintă o populaţie de ovine de cca. 12

mii capete, deosebit de valoroasă sub
raport bioeconomic, existentă de peste 150
de ani în zona Teleormanului. Greutatea la
vârsta de adult este de 60-66 kg la femele
şi de 85-95 kg la masculii, în condiţii
obişnuite de hrănire, prin aceste valori
populaţia putând fi încadrată în grupa oilor
semigrele sau semiprecoce. Prolificitatea
variază între 150-160%, iar tineretul femel
se pretează la monta timpurie la vârsta de
9-10 luni.
 Producţia de lapte variază între 130-
150 litri, cu plus variante de 250 litri, în cca.
7-8 luni de lactaţie. Poate fi folosită cu
succes la încrucişări industriale sau de
infuzie cu diferite rase locale, pentru
sporirea producţiei de lapte, a prolificităţii şi
mai ales a producţiei de carne.
Varietatea Spancă
 A rezultat din încrucişarea întâmplătoare a oilor Ţigaie cu
berbeci Merinos, care a avut loc în timpul transhumanţei,
constituind o populaţie de tranzit de la oile cu lână fină la cele
cu lână semifină. Este un tip de ovine mixt (lână semifină-lapte-
carne), caracterizându-se printr-o foarte bună rusticitate şi
capacitate de combinabilitate. Indicii de reproducţie sunt cifraţi
la 95-98% pentru fecunditate şi de 108% pentru prolificitate.
Greutatea corporală este în stadiul de adult de 45 kg la femele
şi de 65 kg la masculi.
 Producţia de lapte este situată între 80-120 litri în cca. 180
zile de lactaţie, din care 65% este consumată de miel, rezultând
30-40 litri de lapte marfă. În perspectivă se tinde ca această
varietate să fie crescută prin selecţie şi încrucişare pentru carne
şi lapte.
Varietatea Stogoşă

 Reprezintă produsul de încrucişare

întâmplătoare dintre rasele Ţigaie şi Ţurcană
din timpul transhumanţei, fiind caracterizată
prin însuşiri morfo-productive intermediare
între cele două rase. Culoarea lânii poate fi
albă sau neagră, iar jarul poate fi alb, negru
sau brun. În perspectivă, va trebui ca
această varietate să fie absorbită de rasa
Ţigaie, sau de rase de import.
Rase de oi exploatate pentru
producţia de lapte
 Pe plan mondial există puţine rase
specializate pentru producţia de lapte,
comparativ cu rasele de lână sau cu cele de
carne, iar dintre acestea mai importante sunt
rasele Friză, Lacaune, Awassi, Chios,
Malteză, Zante, Paduan, Comiso, Langhe .
Rase de oi specializate pentru producţia de
lapte

Greutate corporală Producţia de Durata lactaţiei

Rasa Ţara
(kg) lapte (litri) (zile)

Friză Germania 45-50 400-500 200-220

Awassi Israel 55-65 270-350 200-230
Lacaune Franţa 50-65 250-300 180-200
Chios Grecia 50-55 270 220
Zante Grecia 45-55 160 180-200
Malteză Malta 40-45 200 200
Langhe Italia 50-60 150-260 216
Paduan Italia 65-75 180 120
Comisana Italia 40-50 170 218
Sardă Italia 35-60 180-220 225
CHIOS
Comisana
FRIZA
Sisteme de creştere a ovinelor
Sistemul intensiv de exploatare

 Se poate aplica în mai multe variante de întreţinere:

 în stabulaţie pe aşternut permanent în perioada de
iarnă şi pe pajişti cultivate sau naturale ameliorate în
prioada de vară;
 în stabulaţie permanentă şi hrănire pe bază de amestec
unic sau diferenţiată sezonier ( iarna cu nutreţuri
conservate şi vara cu masă verde administrată la
adăpost);
 industrial, practicat în complexe de mari capacităţi
pentru îngrăşarea berbecuţilor.
Sistemul extensiv de exploatare

 pastoral clasic, cu variantele agricol local şi pendular

(transhumant);
 pastoral îmbunătăţit, cu adăposturi de iarnă.
Se utilizează, în general de crescătorii individuali şi numai în
unele unităţi de tip gospodăresc.
Tehnologiile folosite sunt rudimentare, investiţiile sunt minime şi
adeseori se valorifică numai parţial potenţialul productiv al
animalelor.
Reproducţia este sezonieră, iar succesiunea anotimpurilor
determină diferenţieri accentuate în evoluţia modului de
întreţinere a ovinelor: la păşune, o perioadă de 4-5 luni, în zonele
de munte, urmată de 1-2 luni de păşunat în zonele joase, sau 6-7
luni în zonele de deal şi depresiuni; urmează trecerea la stabulaţie
propriu-zisă, foarte scurtă şi apoi stabulaţia la păşune.
Sistemul semiintensiv de exploatare

 caracterizat prin întrepătrunderea elementelor din cele două

sisteme, prin corectarea lipsurilor în furajarea unor categorii de
animale, cu administrarea de concentrate pentru echilibrarea
raţiei, renunţarea la transhumanţă sau perfecţionarea acesteia,
asigurarea de adăposturi, întreţinerea pe păşuni valoroase.
 Se aplică în unităţi cu efective medii şi în unele gospodării, au o
mare răspândire în ţări crescătoare de ovine şi caprine.
Organizarea procesului de reproductie la ovine
 reprezinta factorul hotarator in actiunea de înmulțire si ameliorare a afectivelor de oi.
 De aceea, cunoasterea si valorificarea particularitatilor functiei de reproductie la aceasta
specie are o deosebita importanta.
 Varsta optima de folosire la reproductie este conditionata atat de aparitia
pubertatii, cat si de dezvoltarea corporala, ambele influentate de precocitatea raselor si
de nivelul de hranire.
Ovinele se folosesc pentru reproductie la varsta optima, la femele de la rase mai
precoce 9-12 luni, iar la rasele tardive 18 luni.
 Separarea sexelor este obligatorie la intarcarea mieilor, sau cel mai tarziu la varsta de 5
luni.Monta femelelor la aparitia pubertatii, cand acestea realizeaza 40-60% din
dezvoltarea corporala a animaleleor adulte, influenteaza negativ nivelul productiei si
procesul dezvoltarii corporale, atat la mame cat si la produsi.
 Varsta pana la care se folsesc ovinele la reproductie este in functie de gradul de uzura al
dentitiei, nivelul potentialului productiv, starea de intretinere si necesitatea asigurarii
efectivelor. De exemplu, numai oile din rasa Karakul si in general exemplarele de mare
valoare, se pot folosi pana la varsta de 8-9 ani.
 Ciclul sexul este in medie, de 17-18 zile, existand variatii intre rase si in cadrul raselor,
variatii legate de conditiile geoclimatice.

La oi, caldurile se manifesta prin slabe modificari de comportament, caracteristica
cea mai pregnanta constituind-o atractia olfactiva a berbecilor si acceptarea imperecherii.
Activitatea sexuala este, de regula, mai intensa toamna, cand se succed cateva cicluri
sexuale, iar in cazurile in care oile nu au fost fecundate in acest sezon, urmeaza o pauza
de 4-6 luni, dupa care caldurile pot aparea primavara (mai rar vara), exceptand unele
rase, la care caldurile se succed aproape tot timpul anului.
 Durata caldurilor este, in medie de 24-36 de ore,cu mici variatii intre rase, iar
ovulatia se produce intre 24-36 ore de la aparitia caldurilor, deci catre sfarsitul perioadei.
Considerand ca spermatozoizii aflati in oviducte au capacitate fecundanta optima de 7-8
ore, iar ovulul este apt de fecundare timp de aproximativ 6 ore de la dehiscenta
foliculara, monta sau insamantarea artificiala trebuie efectuate cat mai aproape de
momentul ovulatiei, adica la 12-18 ore de la inceputul caldurilor.
 In practica, fiind dificil de apreciat cu exactitate inceputul caldurilor, oile sunt montate
sau insamantate imediat dupa depistarea lor de catre ''berbecii incercatori'' sau de catre cei
vasectomizati, iar dupa 8-10 ore se repeta monta sau insamantarea.
 Efectuarea unei singure insamantari intr-un ciclu de calduri asigura o fecunditate de
aproape 60%, iar prin dubla insamantare (dimineata sau dupa amiaza) se obtin valori
ridicate, atat ale fecunditatii cat si ale prolificitatii.
 In ceea ce priveste involutia uterina, aceasta se termina la 26-30 de zile de la fatare,
cand uterul este pregatit din punt de vedere histologic pentru o noua nidatie.
 Caldurile manifestate in perioada puerperala sunt anovulatorii.
 Durata intervalului dintre fatare si apartitia caldurilor ovulatorii este dificil de apreciat.
In general, se considera ca oile dupa fatare intra in ''anestrus de lactatie'', iar lungimea
acestuia este legata de sezonul in care are loc fatarea, incat este imposibil sa se stabileasca
cu precizie intervalul dupa fatare cand apar caldurile ovulatorii.
 La oile Spanca, intervalul dintre fatare si monta fecunda este medie de 66,3 zile
(22-136 zile) cand monta a avut loc in extrasezon si de 37,7 zile (19-93 zile) in
sezonul normal, chiar in situatii cand acestea alaptau.
 La oile Merinos de Palas, durata acestui interval este in medie de 51-56 zile
extrasezon (februarie-aprilie) si de 42 zile in sezonul de toamna, deci valoarea
acestui indice al reproductiei este puternic influentata de sezonul de monta si,
in oarecare masura, de situatia fiziologica in care se afla oile.
 Rezultatele cele mai bune in privinta tuturor indicilor de reproductie se
inregistreaza la oile ai caror miei au fost intarcati precoce. Deci la oi,
lactatia si mai ales alaptarea, inhiba, intr-o oarecare masura, functia de
reproductie si in consecinta tehnologia producerii fatarior dese. Astfel,
intarcarea cat mai timpurie (la 2-30 zile) apare ca o necesitate.
Pregătirea pentru montă
 Pregătirea oilor începe cu înţărcarea şi scoaterea reformelor (oi
în vârstă de peste 7 ani, cu boli cronice, nărăvaşe, cu producţii
scăzute etc.), rămânând oile apte pentru reproducţie. Acesta se
supun unui regim nutriţional aparte, întrucât cerinţele lor
nutriţionale depind mai ales de greutatea lor corporală şi de
necesitatea reconstituirii rezervelor corporale de grăsime în
perioada de toamnă, când furajele se găsesc din abundenţă, la cele
mai scăzute costuri, şi sunt variate ca şi sortimente.
 Cele mai bune rezultate la reproducţie se obţin dacă oile sunt
supuse unui regim nutritiv de refacere a rezervelor corporale de
grăsime cu 4-6 săptămâni înainte de montă, pentru a influenţa
favorabil activitatea de reproducere.
Siteme de montă
 Practicarea montei libere prin întreţinerea berbecilor (1/30 oi) împreună cu
oile pe toată durata campaniei de montă, fără perioade de odihnă, asigură o
bună fecunditate (cca 90%) în primele trei săptămâni, după care fecunditatea
scade treptat, ajungând la sfârşitul campaniei de montă la 40-50%.
 Rezultatele mai slabe de la sfârşitul sezonului de montă pot avea drept cauză
majoră epuizarea fiziologică şi sexuală a berbecilor, în urma montelor efectuate
şi a luptelor de ierarhizare. Astfel, berbecii cu coarne, cei mai viguroşi, în
vârstă de 4-5 ani, devin dominanţi şi efectuează un număr mult mai mare de
monte comparativ cu masculii fără coarne şi/sau tineri care stau la marginea
turmei.
 Monta liberă cu grupe de rotaţie este practicată de către crescătorii
staţionari, care au posibilitatea refacerii berbecilor. În acest sens, grupul de
berbeci ales pentru o turmă (1/25 oi) se împarte în două: o grupă care
montează în turmă 3-7 zile şi o grupă în refacere, cu berbeci întreţinuţi în boxe
individuale şi hrăniţi stimulativ cu masă verde, fân şi concentrate la discreţie.
 Prin acest sistem de montă berbecii din turmă sunt tot timpul în condiţie de
reproducţie, asigurând o fecunditate potenţială de 92-95%.
 Monta în harem se utilizează de către crescătorii cu efective de oi mai mici
(100-150 oi), asigurând un berbec la un grup de 40-60 oi care vor păşuna
separat pe parcele îngrădite. Această metodă are avantajul că se cunoaşte
originea produşilor, dar nu se poate aplica într-un efectiv mare. Fecunditatea
este bună pe toată durata sezonului de montă, oscilând între 90 şi 95%.
 Monta dirijată cu efectuarea încrucişărilor de două ori pe zi (dimineaţa şi
seara) asigură cea mai ridicată fecunditate (93-98%). Oile în călduri se
depistează cu ajutorul berbecilor încercători şi apoi se repartizează berbecilor
pepinieri după o serie de criterii de potrivire a perechilor.
 Monta dirijată la mână se realizează prin intervenţia crescătorului, care
imobilizează oaia pentru montă sau o introduce într-o boxă unde se găseşte
berbecul nominalizat şi aşteaptă până montează oaia.Acest sistem necesită un
consum mare de muncă pentru depistarea, aducerea în boxe şi eliberarea oilor,
dar se obţin indici de reproducţie superiori şi totodată se cunoaşte şi originea
produşilor. Metoda se practică îndeosebi la rasa Karakul.
 Monta dirijată în harem se recomandă pentru oile de rasă Ţurcană, care sunt
vioaie şi sperioase şi se lasă mai greu montate în prezenţa crescătorului.
Berbecii stau în boxe mari (3x3 m), unde se introduc zilnic 1-4 oi pentru
fiecare berbec. În dimineaţa următoare, oile se lasă în turmă şi se depistează
alte oi în călduri, cu ajutorul berbecilor încercători.
Inseminarea artificială (IA)
 Inseminarea artificială asigură avantaje genetice deosebit de importante, însă cu
riscul unei fecundităţi mai scăzute. Studiile efectuate pe parcursul a şapte ani pe
patru mii de oi de rasă Merinos, au demonstrat că fecunditatea oilor inseminate
cu spermă brută a fost bună, oscilând între 80-90% şi semnificativ mai mică,
doar 45-75%, în cazul oilor inseminate cu spermă proaspătă diluată.
 Încercările de folosire a spermei conservate prin refrigerare (fecunditate 34%)
sau congelare (fecunditate 13% la mioare şi 16% la adulte) s-au soldat cu
rezultate nesatisfăcătoare, până la acceptabile (50%).
 Dintre cele şase sisteme de montă prezentate, primele două
(liberă şi liberă cu grupe de rotaţie) necesită un consum
redus de forţă de muncă şi permit realizarea unor
performanţe de reproducţie bune, dar prin necunoaşterea
datei montei oilor, a părinţilor şi a momentului fătării nu se
pot utiliza în cadrul Sistemului de control (COP) şi, în
consecinţă, nici pentru încadrarea efectivelor în Patrimoniul
Genetic al României.
 FURAJARE STIMULATIVĂ
 Dacă resursele furajere au fost insuficiente sau de calitate mai redusă, rezultatele
obţinute în sezonul de montă pot fi ameliorate numai prin utilizarea furajării stimulative.
În condiţii de producţie, aceasta se obţine prin păşunatul oilor 4-5 ore pe zi pe pajişti
otăvite, trifoliene, lucerniere, mirişti înverzite de mazăre, ovăz, orz, grâu, în alternanţă
cu păşunatul pe mirişti de porumb bogate în resurse energetice.
 Perioada de supraalimentaţie trebuie începută cu 2 săptămâni înainte de montă şi
continuată încă cel puţin 3 săptămâni după instalarea gestaţiei. Variaţiile cantitative şi
calitative mari în alimentaţia oilor în această perioadă trebuie evitate, pentru a reduce la
minim mortalitatea embrionară.
 Efectele aplicării acestei tehnici sunt maxime pentru oile cu stare medie de întreţinere şi
mult mai slabe pentru oile grase şi foarte slabe.
 Din totalul cheltuielilor înregistrate de un fermier pe parcursul unui an în activitatea de
creştere a ovinelor, cele mai multe se regăsesc în perioada de stabulaţie.
 De buna pregătire a oilor pentru iernat şi de gestionarea cumpătată a cheltuielilor
efectuate în această perioadă depind în mare măsură producţiile, veniturile şi
profitabilitatea din anul următor.
Gestatia la ovine
 Gestatia la oaie dureaza 150 de zile, cu variatii de la 140-160 de zile. In prima luna de gestatie se va
pastra acelasi regim de ingrijire si hranire din perioada de monta, pentru prevenirea avorturilor,
foarte frecvente in aceasta perioada. In luna a 2-a si a 3-a de gestatie, nivelul de furajare poate fi mai
mic cu cca. 30% fata de cel aplicat in perioada de pregatire pentru monta si de monta. Pentru o oaie
de 50 kg greutate corporala, cu o productie de 4 kg lina :
 * Vara - 10 kg masa verde, in cazul unor pasuni mai slabe se administreaza un supliment de 0 - 5 kg
concentrate;
 * Iarna - 1,4 kg fin, 1,5 kg grosiere, 2,5 kg suculente cu adaos de concentrate in perioada de
pregatire pentru monta si gestatie (300-500 g/cap/zi).
 In perioada a 2-a de gestatie (lunile 4-5) se vor asigura conditii deosebite de ingrijire si furajare, data
fiind cresterea si dezvoltarea fatului. Oile vor fi supravegheate permanent in perioada de gestatie;
este interzisa inghesuirea lor la intrarea si iesirea din adaposturi sau padocuri, furajele vor fi de cea
mai buna calitate, nemucegaite, apa nu va fi rece pentru a se evita avorturile. Cu doua saptamini
inainte de
Fatarea la ovine

 Cu 2-3 saptamini inainte de fatare oile se 'codinesc' prin tunderea linii din jurul ugerului, de pe
coada si din jurul cozii, pentru asigurarea igienei suptului si mulsului. Se pregatesc adaposturile
pentru fatare realizind un compartiment pentru oi gestante, o maternitate si un compartiment
pentru mieii 'zburati' (de la 0 - 30 zile). In maternitate se vor amenaja boxe individuale de fatare, cu
dimensiunile de 1,20 m/0,6-0,8 m. Compartimentul de intretinere a oilor fatate cu miei 'zburati'
se amenajeaza in boxe comune, asigurind pentru fiecare oaie cu mielul respectiv, o suprafata de 1,6
mp.
 Ingrijirea mieilor sugari
 In momentul fatarii se intervine pentru curatirea mucozitatilor de pe nari si bot, se taie ombilicul la
4-5 cm de abdomen si se tamponeaza cu tinctura de iod. Se ajuta apoi mieii sa suga obligatoriu in
primele 3-4 ore de la fatare. Mielul se lasa sa fie lins de mama timp de o jumatate de ora. Dupa
virsta de 8-10 zile mieilor li se administreaza in locuri special amenajate furaje concentrate
(combinate) si fin de lucerna de cea mai buna calitate. In cazul mieilor orfani sau gemeni in cazul in
care oaia a murit sau nu are lapte, crescatorii vor apleca mieii la doici, fatate aproximativ in acelasi
timp sau la date cit mai apropiate ori vor recurge la alaptartea artificiala cu lapte de vaca. Perioada
de miel crud dureaza de la 0-7 zile, cea de miel mijlociu de la 7-30 zile, iar cea de miel zburat de la
30-65 zile.
Îngrijirea mieilor
 Pierderile cele mai mari de miei, datorita mortalitatii, se produc in primele zile
dupa nastere. Pentru prevenirea lor se iau masuri optime de ingrijire. O atentie
deosebita se va acorda primului supt si consumarii unor cantitati cat mai mari
de colostru in primele 6 ore de la nastere, acordand o mare atentie
supravegherii mieilor in acest sens.
 Daca nu este posibil consumul de colostru de la mamele lor, mieii sunt dati la
alte oi "aplecatori" (oi-doici), care au fatat in aceleasi timp. Unii specialisti
recomanda mulgerea colostrului care prisoseste, pastrarea la frigider si
administrarea lui dupa necesitati (mai ales "orfanilor").
 In primele zile dupa fatare, mieii sug din doua in doua ore in timpul zilei, iar
dupa o luna sug de 3-4 ori pe zi. Mieii orfani sunt alaptati cu biberonul sau cu
alaptator, folosind lapte de oaie, de capra sau de vaca, proaspat sau fiert si racit
la 37-38°C, sau substituent de lapte.
 In primele zile consumul este de 0,4-0,6 Kg lapte, ajungand la 1 kg la 7-8
saptamani. In aceasta perioada trebuie sa se realizeze sporuri medii zilnice de
200-300g, revenind circa 4,5 Kg lapte pentru 1 Kg spor.

 Pentru o buna supraveghere, in primele saptamani de viata, mieii cu oile mame
se tin in boxe comune, pe grupe de viata.
 Mieii gemeni cu mamele lor si "orfanii" se intretin in boxe separate.
 Pe masura ce se produc fatari si mieii avanseaza in varsta, se unifica doua grupe
de aceeasi categorie, ajungandu-se dupa o luna la turme de catre 200-300 de
miei cu mamele lor, cand pot fi scosi pe cele mai bune pasuni din apropriere,
daca sezonul de fatari permite acest lucru. Indiferent de sistemul de crestere
aplicat si de destinatie, incepand cu varsta de 7-8 zile, se aplica hranirea
suplimentara a mieilor cu un amestec concentrat si fan.
 Hranirea cu o singura categorie de furaj favorizeaza dezvoltarea numai a unui
anumit compartiment gastric. Cantitatile de furaje concentrate se maresc
progresiv, incepand cu 50 gr pana la 200 gr, la varsta de 2 luni. Furajele
concentrate si fanul se administreaza in spatii amenajate special, unde pot
patrunde numai mieii.
 In conditiile cresterii mieilor la mame pana la varsta de 2-3 luni, o importanță deosebita
are practicarea metodei cunoscuta sub denumirea de "cresterea separata a mieilor
sugari".
 Aceasta se aplica de la varsta de circa 18 zile si consta in faptul ca mieii se intretin separat
de mame pe timpul zilei, cu care se intalnesc numai de 3-4 ori pe zi, la intervale egale,
pentru supt (uneori se tin separati si noaptea).
 Aplicarea acestui procedeu este avantajoasa intrucat obliga mieii la un consum mai mare
de hrana suplimentara, iar oile mame, fiind mai putin deranjate, produc mai mult lapte.
 In aceasta situatie, mieii inregistreaza sporuri mai mari in greutate, iar "criza de
intarcare" este mai usor suportata.
 In acest caz, in fermele de productie, mieii se pot intarca timpuriu (la 30-35 zile),
aparand posibilitatea organizarii unui nou ciclu de reproductie la oi.
 In functie de sezon, cresterea separata se poate practica cu foarte bune rezultate si la
pasune, daca acestea este de calitate si in apropierea saivanelor.
Înțărcarea mieilor
 Procesul se intarcare a mieilor se poate face atunci cand
dezvoltarea puilor nu va mai fi influentata in niciun fel de
consumul exclusiv de furaje.
 Stabilirea momentului optim pentru intarcare se va face dupa ce se
analizeaza mai multe elemente: scopul cresterii, rasa,
individualitatea, sistemul de exploatre al oilor.
 In functie de acesti factori la noi se practica patru metode de
intarcare a puilor de oi:
A. Foarte precoce
B. Precoce
C. Timpurie
D. Tardiva.
 Intarcarea foarte precoce a mieilor, are ca avantaj cresterea foarte rapida a
animalelor. Animalele vor fi obisnuite foarte timpuriu cu consumul de furaje, in
lipsa mamelor.
 Pentru mieii intarcati foarte precoce, se recomanda aportul de vitamina A si
Vitamina D3, dar si de antibiotice cu spectru larg de actiune pentru a se spori
astfel rezistenta organismelor la hrana solida.
 Acest tip de intarcare se poate realiza inca din primele zile ale mielului. In
aceste conditii animalele vor asimila hrana solida mai repede si la 30 de zile vor
avea o masa de 11-13kg.
 Intarcarea preoce se poate realiza cand mielul are 10-12 zile. Are la baza
aceiasi crestere artificiala, ca si la intarcarea foarte precoce. In general mieii
astfel crescuti sunt destinati sacrificarii.
 Intarcarea timpurie a mieilor se face cand animalele au atins varsta de 30-35 de zile,
si greutatea de 11-13 kg. Acest tip de înțărcare se asociază cu sistemul de crestere semi-
inteniv a animalelor.
 In aceeste conditii oile au o capacitate ridicata de a produce lapte, iar mieii sunt obisnuiti
singuri sa consume furaje. Proteinele din lapte combinate cu fanul de buna calitate fac ca
mieii sa isi dezvolte singuri un sistem imunitar bun, deci nu sunt necesare aporturile de
vitamine si antibiotice.
 Intarcarea tardiva sau traditionala este cea mai utilizata metoda de intarcare de la
noi din tara. Mieii astfel intarcati sunt despartiti de mame in serii la un inteval de
aproximativ 15 zile.
 Aceasta metoda se aplica progresiv in trei - patru zile si consta in reducerea meselor de
lapte, prin separarea mieilor de mame pe durata noptii, apoi si pe durata zilei.
 Oile incep sa fie mulse intai seara, apoi si dimineata, pentru a se elimina astfel stresul
intarcarii. Mieii astfel intarcati sunt de obicei destinati reporducerii, vanzarii sau
ingrasarii.
Pregătirea saivanelor
Oile sunt rezistente la frig, dar preferă aerul curat şi spaţiile largi, prin urmare oierii
trebuie să le asigure întreţinerea în condiţii bune.
• Dezinfecţia. Înainte de intrarea oilor în stabulaţie, saivanele se curăţă de gunoi, apoi se
dezinfectează: pereţii cu lapte de var şi pardoseala cu soluţie caldă (38-40oC) de sodă caustică 3%,
mai ales dacă în anii anteriori au existat avorturi. Obligatorie este dezinfecţia cu var nestins sub
formă de praf (200-300 g/mp), cu câteva zile înainte de intrarea în stabulaţie.
• Pardoseala. Ulterior dezinfecţiei, suprafaţa pardoselii se acoperă cu un strat gros de paie. Este
recomandabil ca pardoseala să fie din argilă bătută acoperită cu un strat de nisip (10-15 cm), care
se înlocuieşte anual, odată cu scoaterea gunoiului.
• Acoperişul saivanului trebuie să fie bine izolat, în caz contrar se formează condens, îndeosebi în
saivanele aglomerate, în care oile stau înăuntru tot timpul. Picăturile de condens de pe acoperiş
ajung în cojocul oilor şi îl menţin umed, fapt ce favorizează pneumopatiile şi împâslirea lânii.
• Padocul trebuie să aibă o suprafaţă dublă faţă de cea a saivanului şi să fie împrejmuit cu un gard
de circa 1,2 m înălţime, confecţionat din plasă de sârmă, lăteţi, bare, nuiele etc.). Incinta padocului
poate fi betonată, sau acoperită cu un strat gros de beţe de floarea soarelui, de coceni de porumb
etc.În aceste condiţii, oile vor avea acces liber din saivan în padoc sau sub copertină şi vor fi mai
vioaie, mai rezistente, vor consuma mai bine furajele de volum şi vor avea lâna mai curată,
comparativ cu cele care sunt ţinute numai în saivan.
În perioadele cu ploi reci, cu ninsori abundente sau cu viscole, este bine ca oile, mai ales cele cu
lâna fină, să fie închise în saivan, pentru a nu se uda până la piele, apărând riscul instalării
pneumopatiilor.
Tehnologii de îngrăşare a ovinelor
Ovine la îngrăşat
 Tehnologia de îngrăşare a mieilor
 se pretează mieii proveniţi din rasele de carne sau mixte.
 Carnea prezintă calităţi organoleptice deosebite (frăgezime, suculenţă, savoare).
 Mieii se sacrifică la 100-120 zile, la o greutate de 30 kg, cu un randament la sacrificare
de 52-53%
 Are 2 variante:
 1.alăptarea naturală şi administrarea suplimentară de hrană proteică;
 - se pretează rasele mixte lână-carne, cu capacitate ridicată de alăptare, perioadă în care
oile nu se mulg.
 2.înţărcarea timpurie a mieilor şi hrănirea lor cu substituent de lapte;
 - în jurul vârstei de 1 lună, mieilor li se administrează înlocuitor de lapte, până la 60 de
zile.
 - se realizează smz până la 300g.
 - se realizează pe scară redusă, datorită costurilor mari pentru înlocuitorul de lapte.
 Tehnologia de îngrăşare intensivă a
tineretului ovin
 Se organizează în unităţi specializate cu 10 000 - 15 000 de capete, chiar 30 000
capete într-un ciclu; se realizează sporuri în greutate de 180-200 g/zi cu
consumuri de 6-7 UN/kg spor, astfel încât mieii sunt livraţi la 5-6 luni, când ajung
la masa corporală de 35-37 kg.
 Se utilizează adăposturi tip "şopron", cu lăţimea de 6 m şi lungimea variabilă,
compartimentate din 4 în 4 m, astfel că un compartiment de 24 m2 va fi populat
cu 70-74 miei. Frontul de furajare este de 6-8 cm pe cap. Apa se asigură la
discreţie, prin adăpători automate în fiecare compartiment.
 În ţara noastră mieii sunt achiziţionaţi la vârsta de 50-60 de zile, când au greutatea
medie de 14-18 kg.
 La introducerea în unitate se execută tratamentele antiparazitare, cântărirea şi
lotizarea după provenienţa şi masa corporală.
 Durata îngrăşării este de 100 de zile, iar sporul mediu zilnic de 220-230 g.
 Dacă mieii nu sunt obişnuiţi cu consumul concentratelor, în unitatea de creştere se
va face obişnuirea lor cu acest regim (timp de 10-15 zile), prin administrarea
treptată a fânului şi concentratelor.
 Pe lângă nutreţul combinat care se administrează în mod obişnuit, trebuie să se
asigure mieilor, fân tocat, în cantitate minimă de 100 g pe zi şi cap, pe toată perioada
îngrăşării, pentru evitarea tulburărilor digestive.
 Finisarea mieilor se face după ce aceştia ajung la 30 kg, când furajul combinat se
schimbă cu unul ce conţine 10-11% proteină digestibilă, dar cu valoare energetică
mai mare; cu acest furaj sunt hrăniţi circa 35 de zile, când ajung la 35-37 kg şi se
livrează. Raportul calciu-fosfor se păstrează de 2 la 1, apa se asigură la discreţie, iar
clorura de sodiu din furaj să fie de cel puţin 1% primăvara şi 2% vara, asigurându-se
bulgări de sare în perma-nenţă. Respectarea acestor deziderate este obligatorie
pentru prevenirea unor tulburări grave de metabolism, cum ar fi urolitiaza mieilor.
În cazul apariţiei bolii se măreşte cantitatea de sare din raţie la 4% care obligă mieii
să consume mai multă apă şi, deci, eliminarea prin urină a cristalelor sau calculilor
ce se formează.
 Se va urmări ca apa administrată mieilor să fie proaspătă şi cu un grad de
mineralizare scăzută.
 Îngrăşarea mieilor în sistemul intensiv pe bază de concentrate
presupune schimbări esenţiale în metabolismul speciei; de aceea,
raţia alimentară şi toate indicaţiile de mai sus trebuie respectate cu
stricteţe.
 Durata creşterii şi îngrăşării, deci, "forţajul" animalelor din
această perioadă, se încadrează într-o anumită limită legată de
vârsta şi masa corporală; de aceea, de la primele zile de populare
mieii trebuie foarte bine hrăniţi, pentru a scurta perioada de
forţaj.
Tehnologia de îngrăşare a oilor adulte
 Ovinele reformate, de obicei în stare slabă de întreţinere, sunt supuse o
perioadă de 40-50 de zile îngrăşării, cu scopul îmbunătăţirii cantităţii şi
calităţii cărnii. De obicei, această îngrăşare se realizează toamna.
 Prima perioadă (10-20 de zile) este de pregătire şi acomodare, în care
animalele se obişnuiesc cu raţia şi se refac. Raţia este formată din 10-20%
fibroase, 60-70% suculente şi 20-30% concentrate. Perioada a 2-a "de finisare",
durează 20-35 zile, animalele depun seu pe carcasă şi în interiorul acesteia.
Raţia va fi formată din 10-20% fibroase, 50-60% suculente şi 30-40%
concentrate.
 Pentru îngrăşarea ovinelor adulte se poate folosi masă verde (păşuni bune), cu
adaos de concentrate; se mai pot folosi reziduuri de la fabricile de bere, zahăr
etc.
PRODUCTII ANIMALIERE I

Curs 10
PRODUCTIA DE LANA
 Importanţa producţiei de lână şi situaţia acesteia la nivel
mondial şi naţional

• Lâna constituie îmbrăcămintea piloasă a oilor, formată din fibre cu proprietăţi textile. Nu se
încadrează în sfera noţiunii de lână, fibrele de păr de pe cap şi extremităţi, care formează
jarul, precum şi fibrele de păr fără proprietăţi textile, care se află uneori în masa lânii.
• În sens mai larg, în sfera noţiunii de lână se încadrează şi alte fibre de origine animală care au
proprietăţi textile, cum este părul de capră Angora, de cămilă, de lamă, dar acestea
reprezintă numai circa 5% din întreaga producţie piloasă cu proprietăţi textile care se obţine
de la animale.
• Proprietăţile textile deosebit de valoroase ale lânii sunt determinate de o serie de însuşiri
fizice, chimice, tehnice şi de ordin igienic: rezistenţă la tracţiune şi torsiune, rezistenţă la
agenţi fizici şi chimici, izolare termică, capacitate de absorbţie a apei, capacitate scăzută de
umezire şi altele. Ţesăturile din lână sunt călduroase şi uşoare, deoarece lâna este slab
conducătoare de căldură şi are greutatea specifică redusă. Nu reţin razele ultraviolete, sunt
rezistente şi îşi păstrează bine culoarea. Sunt poroase şi permit o bună aerisire a corpului.
Datorită acestui complex de însuşiri neîntâlnit la altă fibră textilă, cu toată concurenţa fibrelor
artificiale, lâna îşi păstrează o poziţie principală ca materie primă pentru industria textilă.
 Din producţia mondială de lână de aproximativ 13 milioane tone, în scădere faţă de ultimii ani (18
milioane tone în 2000), aproximativ 40 % este lână de tip Merinos, 35 % lână de tip crossbred, iar 25% lână
groasă.
Principalele ţări producătoare de lână sunt: Australia, cu 25% din producţia mondială de lână, în
special lână tip Merinos, China, cu 18% şi Noua Zeelandă cu 11%, dar cu producţie de lână crossbred.
Statele Unite ale Americii sunt mari crescătoare de turme de ovine din rasa Rambouillet. Australia şi Noua
Zeelandă sunt singurele producătoare de lână organică.
 În România, producţia totală de lână a fost la sfârşitul anului 2017 de 20224.7, faţă de 18544 tone în anul
2006. Din această producţie, doar 18% s-a realizat în sectorul de stat, restul de 20182 tone s-a realizat în sectorul
privat.
• Producţia de lână se valorifică direct prin agenţii economici specializaţi în
industrializarea produsului sau prin alţi agenţi economici intermediari care preiau
acest produs.
• Livrarea şi recepţia lânii se efectuează atât de furnizori ( în cantitate mai mică de
2500 kg ), conform unor analize organoleptice şi loco-beneficiar, ( pentru cantităţi
peste 2500 kg ), situaţie în care se efectuează analize în laborator, de exemplu,
randamentul la spălare.
• Pentru filiera produsului lână pot fi structurate operaţii specifice cum sunt:
– - sortare, în funcţie de rasă (prin care se ia în considerare fineţea, culoarea, uniformitatea etc.), pe
calitate;
– - ambalarea în saci sau baloturi şi marcarea acestora;
– - recepţionarea prin care se verifică calitatea prin examinarea organoleptică şi de laborator (ca indici
de calitate se iau în considerare: greutatea lânii adusă la STAS, randamentul la spălare, masa
comercială etc.);
– - transportul;
– - prelucrarea.
 Stratul cuticular constituie învelişul fibrei de lână. La fibrele
groase, celulele stratului cuticular sunt dispuse una lângă alta, ca ţiglele
pe casă, iar la fibrele subţiri, celulele stratului cuticular apar la microscop
ca tuburile telescopice de la maşinile de semănat.
Stratul cortical este format tot din celule cheratinizate, alungite
şi fusiforme, dispuse longitudinal pe axul fibrei. Stratul cortical imprimă în
cea mai mare măsură rezistenţa, extensibilitatea şi elasticitatea fibrei, în
celulele stratului cortical se află goluri de aer care se pot observa la
microscop. Aceste goluri sunt în legătură cu capacitatea fibrei de a
în-magazina apa, deci cu higroscopicitatea lânii. De asemenea, în stratul
cortical se află granule de pigment care imprimă culoarea fibrei la rasele
cu lână pigmentată.
Stratul medular apare sub forma unui canal în partea centrală,
de-a lungul fibrei. Măduva este formată din celule mari şi apare la
microscop ca o bandă neagră, continuă sau discontinuă, iar uneori ca
nişte insule. Fibrele de lână subţiri sunt lipsite de măduvă, iar la fibrele de
păr canalul medular este întotdeauna prezent, fiind continuu si cu
diametru mare.
În secţiune transversală canalul medular apare sub forma ovală,
de disc, de rinichi etc.
Fibra de lână este formată din cheratină, o substanţă cornoasă
de natură proteică, având aceeaşi compoziţie ca şi substanţa cornoasă din
care sunt formate coarnele şi copitele.
Pe lângă proteină, în lână există şi sulf care îmbunătăţeşte
proprie­tăţile mecano-fizice şi tehnologice ale lânii, îndeosebi rezistenţa şi
elasticitatea.
Lâna este rezistentă la soluţii acide, iar particulele de origine
vegetală se dizolvă uşor în aceste soluţii: ca urmare, în industrie degajarea
lânii de impurităţile vegetale, cum sunt scaieţii şi paiele etc, se face prin
îmbăierea lânii într-o soluţie slabă de acid sulfuric. Această operaţie este
denumită carbonizarea lânii.
 Categorii de fibre în producţia piloasă a oilor
• În funcţie de însuşirile de bază ale fibrelor care formează producţia piloasă a oilor, se deosebesc
următoarele categorii de fibre:
• Jarul este părul care acoperă faţa, urechile şi extremităţile, iar la rasele cu coadă golaşă, cum este
Friza, jarul se află şi pe regiunea cozii. El nu are proprietăţi textile, iar din punct de vedere
morfologic şi histologic se aseamănă cu părul de acoperire de la taurine şi cabaline.
• Fibrele subţiri şi scurte sunt situate la baza şuviţei, între fibrele lungi şi groase, formând puful la
rasele de oi cu lână mixtă, iar la oile cu lână fină formează singure îmbrăcămintea piloasă.
Grosimea medie a acestor fibre este sub 28 microni, iar lungimea variază între 4-12 cm, în funcţie
de diferiţi factori, cum ar fi: rasa, alimentaţia.
• Fibrele groase şi lungi formează exteriorul îmbrăcămintei piloase la rasele de oi cu lână mixtă, cum
sunt rasele Ţurcană şi Karakul. Se întâlnesc însă şi la alte rase cu lână lungă şi uniformă, cum este
rasa Lincoln. Acestea au fineţea între 42 şi 80 microni şi lungimea între 14 şi 35 cm, formând partea
ascuţită şi alungită a şuviţei, înlesnind scurgerea apei de pe şuviţă.
• Fibrele intermediare prezintă însuşiri intermediare între fibrele scurte şi subţiri şi cele groase şi
lungi. Aceste fibre sunt întâlnite în lâna metişilor proveniţi din încrucişări între Ţigaie şi Ţurcană,
sau între Merinos şi Ţurcană. La unele rase de ovine, cum este Ţigaia, la o parte din rasele
englezeşti de carne, precum şi la alte rase, îmbrăcămintea piloasă este formată numai din fibre
intermediare.
• Fibrele uscate nu se deosebesc din punct de vedere histologic de fibrele groase, dar au rezistenţă şi
extensibilitate redusă, iar usucul lipseşte pe aproape toată lungimea fibrei, ca urmare a proastei
funcţionări a glandelor sebacee.
• Fibrele moarte se întâlnesc îndeosebi la rasele cu lână groasă şi la metişii acestora. În general sunt
fibre scurte, 1.5 cm-1,8 cm, foarte groase, 50-200 microni, au forma turtită şi aspect de panglică
răsucită, iar ondulaţiile sunt reduse şi neregulate. Sunt lipsite de rezistenţă, friabile şi nu fixează
 Categorii de lână

• După sistemul englezesc, lâna se clasifică în trei categorii, bazat în primul rând pe fineţe şi
lungime şi pe destinaţia lânii în industrie, astfel:
– Lânuri de tip merinos care provin de la toate rasele din grupa Merinos. Acestea sunt cele mai fine şi mai valoroase şi
constituie circa 1/3 din lâna tunsă pe glob. Aproape jumătate din aceasta este produsă în Australia. În Rusia şi în alte
ţări se produc de asemenea mari cantităţi de lână de acest tip.
– Lânurile crossbred provin de la ovinele obţinute din încrucişarea între Merinos cu diferite rase de carne şi de la rase
din grupa crossbred, cum este rasa Corriedale. Aceste lânuri constituie mai mult de o treime din lâna tunsă pe glob.
Cele mai importante ţări producătoare sunt Noua Zeelandă, Argentina, S.U.A., Marea Britanie şi Rusia.
– Lâna de covoare constituie lâna grosieră, care este folosită pentru covoare, carpete, cuverturi etc. Aceasta constituie
peste o pătrime din lâna tunsă pe glob, obţinându-se îndeosebi în unele ţări din sud-estul Europei, Asia şi nordul
Africii. Rasa Ţurcană de la noi produce tot o lână de covoare, inclusiv de tip oriental, covoare foarte valoroase şi mult
apreciate.
• Calitatea lânii constituie o însuşire complexă care însumează toate însuşirile fibrei, ale şuviţei
şi ale lânii în totalitatea ei. Prin STAS - 844/1961 fiecare categorie de lână se împarte, în
funcţie de regiunea corporală, integritatea cojocului, gradul de murdărie şi alterare etc, în trei
calităţi: I, II, III.
• Calitatea lânii pe regiunile corporale variază după felul cum sunt prezentate diferitele însuşiri
ale lânii. Calitatea cea mai bună a lânii se află în regiunea spetei, coastelor şi a flancurilor. Pe
linia spinării, calitatea lânii scade de la grebăn spre baza cozii, iar pe extremităţile membrelor,
pe cap şi pe abdomen, lâna este ceva mai groasă şi mai scurtă decât pe trunchi şi este de
calitate mai slabă.
 Această rasă reprezintă efectivul cel mai
numeros din Australia. A rezultat din tipurile de
Merinos australian Merinos importate din Spania, Franţa şi S.U.A., ai căror
descendenţi s–au aclimatizat bine la condiţiile de
mediu din Australia.
Merinosul australian se caracterizează prin
dezvoltare corporală mijlocie, conformaţie mezomorfă,
talia relativ joasă, trunchiul potrivit de larg şi cormpact.
Greutatea corporală este la oi de 40 – 48 kg, iar la
berbeci de 70 – 90 kg.
Lâna este de calitate superioară: lungă,
uniformă, rezistentă, elastică, lucioasă şi mă­tăsoasă,
având usucul alb-gălbui. La tuns se obţin 5 – 6 kg de
lână la oi şi 8 – 12 kg la berbeci, cu lungimea de 8 – 10
cm, fineţea 20 – 24 microni şi randamentul peste 45%.
Merinosul australian a participat la formarea
mai multor rase cu lână fină din U.R.S.S. şi din alte ţări.
În anul 1971 a fost importat la noi un nucleu
care se foloseşte la încrucişări de infuzie cu Merinosul
de Palas şi cu Merinosul transilvănean. Se urmăreşte
ameliorarea acestor rase în direcţia unor însuşiri ale
lânii, cum sunt lungimea, luciul, mătăsozitatea,
calitatea usucului şi randamentul la spălare. Şi în viitor
va fi folosită ca rasă amelioratoare.
 Rasa Merinos sovietic

• Rambouillet x Merinos de Ascania.

• Conformatia corporala este
caracteristica raselor cu lana fina,
prezentand salba si cravate. Trunchiul
este scurt, slab dezvoltat in largime, iar
greutatea vie este de 40-50 kg la oi si
60-70 kg la berbeci. Productia de lana
este 5-7kg la oi si de 10-12kg la
berbeci.
• Finetea lanii este de 22-23 microni,
lungimea 7-8 cm, avand un randament
de 33-35%. Este o rasa tardiva si
prezinta insusiri necorespunzatoare
pentru productia de carne. S-a folosit
pentru ameliorarea Merinosului
transilvanean.
 Rasa Merinos de Groznensk

• Rasa Merinos de Groznensk s-a format in fosta

U.R.S.S. prin incrucisarea de absorbtie a Merinosului
Mazaev cu Merinos australian. Prezinta conformatia
caracteristica tipului cu lana fina, apropiata mult de
Merinosul australian, greutatea corporala fiind de 45-
50kg la oi si 65-80kg la berbeci. Productia de lana este
de 6-8kg la oi si de 10-15 kg la berbeci. Precocitatea
este moderata si poseda aptitudini slabe pentru
carne. S-a folosit la incrucisari de infuzie, atat la
Merinosul de Palas, cat si la cel transilvanean.
• Rasa Merinos de Stavropol s-a format in Rusia, din
incrucisarea Merinosului Novocaucazian cu Merinos
australian. Prezinta insusiri caracteristice oilor de
lana-carne: cap scurt, profil usor convex, coarne
puternice la berbeci, oile fara coarne, gatul scurt, cu
salba sau una-doua cravate. Trunchiul este lung, larg
si adanc, membrele sunt scurte, iar jigourile
dezvoltate. Greutatea este de 47-60kg la oi si de 80-
100 kg la berbeci. Productia de lana este de 6-7kg la
oi si 10-12 kg la berbeci, lungimea lanii este de 8-
9cm, iar finetea acesteia este 22-24 microni. Rasa
are o prolificitate de 120-130% si aptitudini bune
pentru ingrasare. S-a folosit la ameliorarea
Merinosului de Palas, iar in prezent se foloseste la
incrucisari de infuzie
• Rasa Merinos caucazian s-a format in
regiunea Stavropol din Merinosul
Novocaucazian si cel de Ascania.
Nuclee importante de Merinos
caucazian si de Stavropol sunt crescute
in rasa pura, iar berbecutii obtinuti
sunt difuzati in fermele de productie.
 Factorii care influenţează producţia de lână
• Fineţea lânii este un caracter de rasă şi este puţin supusă factorilor de mediu. Îmbunătăţirea ei se
realizează prin procedee de ameliorare a raselor. Cantitatea de lână poate fi îmbunătăţită tot prin metode
de ameliorare, dar realizarea unei producţii ridicate de lână este supusă şi influenţei unor factori interni şi
externi.
• Factorii interni determinaţi de baza ereditară sunt : tipul morfo-productiv, rasa şi individualitatea.
• Tipul morfo-productiv de lână se caracterizează printr-o dezvoltare foarte mare a pielii, care formează
multe cute atât pe gât cât şi pe corp, prin extinderea mare a lânii pe cap şi pe membre, numărul de fibre
pe cm2 de piele este de peste 6000.
• Tipurile morfo-productive de lână-carne şi carne-lână cu un număr redus de cute, însă cu o dezvoltare
corporală decât tipul specializat pentru lână, dau producţii mari de lână fină. În cadrul aceluiaşi tip morfo-
productiv sunt rase cu însuşiri deosebite ale lânii. Astfel, Merinosul australian, care aparţine tipului
specializat de lână are desimea, lungimea şi uniformitaea lânii mai mari decât celelalte rase Merinos care
aparţin aceluiaşi tip morfo-productiv. Lâna Merinosului australian având un usuc mai bun şi în cantitate
mai mică are şi un randament la spălare mai mare. În cadrul fiecărei rase există indivizi a căror producţie
diferă mult faţă de media rasei, datorită unei eredităţi diferite.
• Factorii externi care influenţează producţia de lână sunt: alimentaţia, igiena corporală şi a adăposturilor
şi starea de sănătate.
• Cantitatea şi calitatea hranei, uniformitatea hrănirii şi în special nivelul proteic al raţiei influenţează în
mod deosebit producţia de lână. Paraziţii externi, îndeosebi sarcopţii, determină căderea lânii şi produc
mari pagube. Paraziţii interni, ca fasciola, produc căderea lânii prin spolierea de hrană şi deci slăbirea
organismelor.
 Recoltarea, presortarea şi predarea lânii
• Tunderea ovinelor are loc o dată pe an, anume în perioada 15 mai-15 iunie, în funcţie de condiţiile
climatice şi de maturitatea procesului de creştere a fibrelor de lână. În ţările cu climat mai cald sau
oceanic, sezonul de tundere se prelungeşte pe o perioadă mai lungă de timp, ceea ce constituie la
menţinerea preţurilor pieţii la un nivel mai ridicat.
• Planificarea şi organizarea tunsului se face ţinând cont de următoarele elemente: numărul total de ovine,
rasa şi categoriile de vârstă, echipamentul şi personalul necesar în raport cu metoda utilizată.
• Se pregăteşte locul de tundere într-un saivan, care se compartimentează în trei padocuri: unul pentru oile
care urmează a fi imediat tunse, al doilea pentru tunderea propriu-zisă, iar al treilea pentru clasarea sau
presortarea şi împachetarea lânii.
• Prin tuns manual, în mod normal se pot tunde 20-25 oi cu lână fină, 50-60 oi cu lână semifină şi 70-80 oi
cu lână groasă.
• Tunzând mecanic, productivitatea muncii creşte de 3-4 ori, un muncitor cu maşină tunzând în medie 60-
100 oi cu lână fină pe zi, cu un efort fizic incomparabil mai redus faţă de cel depus la tunsul manual.
Totodată se realizează o producţie sporită de lână, cu 150-200 g pe fiecare oaie, datorită faptului că
maşina taie fibrele mult mai aproape de suprafaţa pielii şi mai uniform. Se reduc şi cazurile de rănire a
oilor.
• Referitor la tunsul chimic, s-au înregistrat rezultate foarte bune în legătură cu creşterea productivităţii
muncii şi reducerea preţului de cost al acestei operaţii. Prin inocularea ciclofosfamidei, colchicinei,
colcemidei, lâna se desprinde prin smulgere cu uşurinţă de pe suprafaţa corporală a ovinelor, ca urmare a
reducerii şi sistării temporare a activităţii mitotice a celulelor epiteliale de la nivelul bulbului pilos. Totuşi,
datorită efectelor negative asupra organismului (diminuarea hematopoezei, declanşarea unor hemoragii
interne la nivelul inimii, pulmonului, intestinului, diaree, reducerea apetitului) această metodă nu se
practică.
• Locul de tundere trebuie să fie curat iar lâna oilor, curăţită în prealabil de impurităţi vegetale,
precum şi de eventuale vopsele nelavabile, prin îndepărtarea vârfurilor şuviţelor.
• Pentru preîntâmpinarea instalării ,,bolii tunsului,, care se manifestă prin respiraţie accelerată,
temperatură ridicată, balonare, enterită hemoragică, consecinţe ale oboselii animalelor, a
manipulării defectuoase şi plenitudinii tubului digestiv, se impune supunerea în prealabi a
ovinelor la un regim odihnitor şi de post cu cca 24-36 ore înainte, după care ele se pot tunde.
• Tunderea se poate face numai dacă lâna este uscată pentru a evita alterarea ei în timpul
rcoltării, transportării şi depozitării. Se tund întâi batalii şi oile sterpe, după care urmează
mioarele, miorii, oile mame şi la urmă berbecii pepinieri. Dacă există oi bolnave, acestea se
tund separat, lâna lor ambalându-se separat. Miţuitul mieilor proveniţi din fătări timpurii se
execută la vârsta de cca 5 luni. În urma acestei operaţii, poate rezulta o cantitate de circa
0,800-1,200 kg de lână, pe lângă stimularea ritmului de creştere în lungime a fibrelor şi a
energiei lor de creştere.
• Dacă înainte de fătare nu s-a efectuat îndepărtarea lânii din jurul ugerului şi cozii(codinirea),
aceasta se face în perioada de tundere, lâna obţinută, de categorie inferioară, împachetându-
se separat.
• La centrele industriale lâna se predă numai după ce în prealabil a fost presortată şi
repartizată pe clase de calitate. În vederea definitivării ei calitative este supusă unei serii de
analize organoleptice şi de laborator, în funcţie de rezultatele cărora se stabilesc clasele
definitive de calitate şi se efectuează şi plata cantităţii totale predate. În urma sortării lânii
recepţionate se alcătuiesc loturi cât mai omogene din punct de vedere al însuşirilor fibrelor,
în vederea obţinerii unor cantităţi mari de produse finite de calitate superioară.
PRODUCTII ANIMALIERE I

Curs 11
PRODUCTIA DE Pielicele
• Creşterea şi exploatarea ovinelor Karakul pentru producţia de pielicele cu buclaj
caracteristic, considerat unicat în cadrul speciei respective, datează de foarte
multe secole.
• Datorită multiplelor nuanţe de culoare, formei modelării, rezistenţei buclajului,
densităţii şi supleţii pielii, piaţa internaţională manifestă un interes sporit faţă de
pielicelele karakul.
• Din această categorie de ovine fac parte rasele: karakul, Ţurcană brumărie şi
metişii acestora, precum şi Malici, Sokolsk şi Reşetilov din Rusia.
• În comerţ, pielicelele Karakul se mai cunosc şi sub denumirea de astrahan, persan
sau buhara, după numele centrelor de creştere sau de desfacere comercială.
• Denumirea cea mai larg întâlnită este aceea de Karakul, care se presupune că a
derivat din cuvăntul uzbek kara, care înseamnă negru şi kul sau ghiul, care
înseamnă lac sau trandafir.
Producția de pielicele si piei
• În prezent, pielicelele de tip Karakul sunt solicitate atât ca
materie primă pentru industria uşoară, cât şi pentru cea
artizanală. O tendinţă mai nouă în comerţul internaţional de
pielicele este dată de preferinţele cumpărătorilor pentru cele
de diferite culori şi de calităţi superioare, care sunt mai
scumpe de 3-5 ori decât cele negre sau brumării, cum ar fi:
roz, maro, sur şi albe (care se pretează vopsirii în orice
culoare).
• În comerţul internaţional se valorifică peste 12 milioane de
pielicele din care: 70% negre, 17% brumării, 8% sur şi restul
de 5% roz, maro şi albe.
• În cadrul producţiei mondiale de pielicele, ponderea cea mai
mare (90%) o deţin ţările crescătoare de ovine karakul şi
metişi cu diferite rase locale: Belarus (37 milioane), Africa de
Sud (3,5 milioane), Republica Sud Africană (3 milioane),
Afganistanul (6 milioane) şi Iranul (1,5 milioane).
• A doua tendinţă înregistrată în ultimele decenii, se referă la
sporirea numerică a pielicelelor cu buclaj aplatizat. Această
orientare a fost lansată îndeosebi de oamenii de ştiinţă şi
crescătorii din Sud-Vestul Africii. Aceste noi orientări privind
diversificarea culorii şi a buclajului Karakul, s-au impus în
comerţul mondial, trecându-se la concretizarea acestei linii de
creştere şi ameliorare a Karakulului, îndeosebi a celor cu bucle
aplatizate, luciu intens şi aspect moarat.
Swakara
 Rasa Karakul
• Rasa Karakul s-a format în zona deşertului Buhara din
Uzbekistan, în ţara noastră fiind introdusă în anul 1910.
Se caracterizează printr-o conformaţie corporală cu
aspect tipic piriform şi format corporal dolicomorf, fiind
un tip de ovine mixt, respectiv de pielicele-lână groasă-
lapte-carne. Greutatea în stadiul de adult este de 42-45
kg la femele şi de 65 kg la masculi. Prolificitatea
potenţială este de 150-160%, însă cea reală este de 120%.
• Producţia principală a rasei este cea de pielicele,
obţinută prin sacrificarea mieilor în primele 1-3 zile de la
naştere. La aceasta se mai adaugă o producţie de 70-80
litri de lapte din care 40 litri reprezintă laptele marfă (la
oile la care nu se face sacrificarea mieilor), obţinută în
cca. 150 zile de lactaţie. În decursul timpului în cadrul
rasei au apărut mai multe varietăţi de culoare în afara
celor clasice neagră şi brumărie, respectiv cafenie, sur, roz
şi albă. În perspectivă rasa Karakul continuă să se crească
în stare pură, concomitent cu folosirea acesteia la
încrucişările industriale cu varietăţile neagră şi brumărie
ale rasei Ţurcană.
 Gotland

• A breed of Northern European

short-tailed sheep, they are
thought to be the product of
crossbreeding between the native
landrace of the island — called the
Gute — with Karakuls and
Romanovs during the 1920s and
1930s
 Producţia de piei şi blănuri de ovine

• Cu ani în urmă, blănurile valoroase, provenite de la animalele sălbatice: jder de

copac, jder de piatră, vidră, nurcă, hermină, bursuc, dihor, lup, vulpe, bizam,
iepure, nutrie, figurau pe primul loc în ceea ce priveşte solicitarea internă şi în
special externă, cele de ovine fiind folosite cu precădere în prelucrarea
cojocărească şi într-o măsură mai redusă pantru obținerea mouton d'ore-ului. Însă,
în ultimele decenii, dezvoltarea şi perfecţionarea procesului tehnologic de
prelucrare artizanală şi industrială a pieilor de ovine au luat un puternic avânt,
astfel, industria de pielărie şi marochinărie cunoaşte o mare dezvoltare şi în cadrul
ei ponderea sectorului ovin este apreciabilă întrucât din piele de ovine se pot face
imitaţii de blănuri exotice, valoroase.
• Pieile de ovine s-au impus actualmente, chiar în condiţiile dezvoltării
impetuoase a înlocuitorilor sintetici, deoarece confecţiile rezultate sunt
călduroase, uşoare, rezistente, igienice şi plăcute la purtat.
• Pieile brute de ovine au două destinaţii şi anume: pentru prelucrarea pe
dermă şi pentru prelucrarea pe învelişul pilos.
• Prelucrarea învelişului pilos este o operaţie de înnobilare a pieilor, care constă în operaţii de
îndreptare şi fixare ireversibilă în formă dreaptă a fibrelor de lână, sub acţiunea unor acizi
organici şi a vaporilor de apă. Se obţin astfel foarte multe sortimente de blănuri valoroase
gen imitaţii, ce poartă o serie de denumiri comerciale, de regulă, a animalelor imitate:
leopard, tigru, zebră, focă, vidră, fantezi-Paris, nutriet, jder, mardaret, cămilă, urs alb, negru,
brun, dihor (Ildiset), opossum (opozet) etc.
• Învelişul pilos al pieilor din care se obţin astfel de imitaţii trebuie să deţină, la nivel
superior, următoarele însuşiri: fineţe, desime, uniformitate, elasticitate, mătăsozitate,
lungime şi aderenţă a fibrelor la dermă, suprafaţă, supleţe, compresibilitate şi elasticitate.
Dintre acestea mai importante sunt:
- nutrietul – reprezintă blana provenită de la ovinele cu lână fină sau semifină, prelucrată,
argăsită, pieptănată, tunsă, vopsită şi călcată astfel încât să imite blana de nutrie. Se preferă
pieile de tineret ovin de cca 6,7 luni, cu o suprafaţă de aproximativ 60 dm², cu lână deasă,
culoare albă, uniformă şi cu lungimea fibrelor de cel puţin 20 mm (după prelucrare), iar
fineţea de 26-30 μ;
- tigru – pieile de Merinos, Ţigaie şi Spancă, cu lungimea fibrelor de 6 mm;
- zebră – Ţigaie şi Merinos, cu suprafaţa de 16 dm², lână deasă, nepigmentată, cu lungimea de
12-14 mm;
- focă – pieile cromate de Ţigaie şi Ţurcană;
- fantezi – pieile de Ţurcană necorespunzătoare pentru înnobilarea pe dermă;
- urs alb – Ţurcană albă netunsă;
- râs – Ţigaie cu lână deasă şi spic.
• Prelucrarea pe dermă se aplică îndeosebi la pieile din Ţurcană şi Ţigaie, cu
structura plină a dermei, fără venozităţi şi urme de coaste, bine conservate şi cu
suprafaţa mare. Confecţiile provenite au învelişul pilos în interiorul lor, partea
exterioară sau faţa încadrându-se în una din cele 3 grupe: cromate, velurate şi
pentru cojocărie.
• Pieile cromate se caracterizează prin dermă moale, plină la pipăit şi cu
lungimea fibrelor de lână de 13 mm la Merinos, Spancă şi Ţigaie şi de 18 mm la
Ţurcană. Ele se supun operaţiei de piclare (argăsire specială) constând în
hidrolizarea substanţelor proteice cu o soluţie de sare şi acid lactic şi apoi acid
sulfuric. Învelişul pilos rămâne alb sau colorat iar derma se vopseşte diferit.
• Pieile velurate se obţin din cele argăsite şi cromate, cu lungimea fibrelor de
15 mm. Se realizează apoi şlefuirea lor pentru obţinerea unei suprafeţe netede.
Produsele de pielărie se obţin din piei de Ţurcană şi Ţigaie, depilate şi din care se
obţin după o prelucrare specială, o serie de articole de marochinărie, feţe de
încălţăminte şi mănuşi.
 Factorii care influenţează calitatea pieilor de ovine

• Calitatea pieilor, respectiv a semifabricatelor obţinute depinde de provenienţa lor, sub raportul rasei,
categoriei de vârstă, al suprafeţei, sezonului de sacrificare şi în final al respectării procesului tehnologic
începând cu recoltarea şi conservarea pieilor.
• Rasa – condiţionează chiar de la început destinaţia principală a pieilor brute. Astfel, cele obţinute de la
ovinele Ţigaie şi Ţurcană deoarece prezintă o densitate mai pronunţată a fibrelor de colagen, sunt
destinate prelucrării pe dermă, pentru obţinerea de piei cromate şi velurate de diferite culori (V. Taftă,
1997). Acestea se pretează pentru înnobilarea pe învelişul pilos, în special pentru producerea Nutrietului.
Cele de Merinos sunt folosite în general pentru imitaţii de blănuri exotice, de calitate superioară, datorită
însuşirilor valoroase ale învelişului pilos. La prelucrarea pe dermă, pieile de Merinos nu sunt preferate
datorită desimii mari a foliculilor piloşi, care contribuie la diminuarea rezistenţei şi durabilităţii la purtare.
• Pieile obţinute de la rasele de carne sunt mai subţiri şi mai buretoase, cu ţesut subcutanat mai dezvoltat.
Cele obţinute de la rasele de lapte sunt mai subţiri şi mai compacte.
• Vârsta de sacrificare a ovinelor condiţionează calitatea produsului, în special a celor cu prelucrare a
învelişului pilos. Astfel, din pielea tineretului ovin, în vârstă de 5 până la 8 luni se obţin cele mai valoroase
blănuri, datorită solidei aderemţe, supleţei şi densităţii mai uniforme şi mai accentuate decât a ovinelor în
vârstă.
Sezonul de sacrificare influenţează calitatea produselor, în sensul că, pieile provenite de la animalele
valorificate în sezonul de iarnă şi primăvară sunt mai subţiri, mai puţin elastice şi rezistente, iar aderenţa
fibrelor mai redusă, faţă de cele sacrificate vara şi mai ales toamna, datorită stării mai bune de întreţinere
a animalelor.
Factorii de climă influenţează şi ei calitatea pieilor ovinelor. Astfel, pieile provenite din zonele calde şi
uscate sunt mai subţiri, uscate, cu ţesutul conjunctiv subcutanat redus şi cu învelişul pilos mai scurt şi mai
fin, faţă de cele din zonele temperate şi reci.
• Conform STAS-ului în vigoare, pieile de ovine se clasează în 4
categorii în raport cu vârsta şi suprafaţa pentru preindustrializare şi
achiziţii şi în 7 categorii pentru prelucrarea industrială.

La achiziţii şi preindustrializare La prelucrarea industrială

Categoria Suprafaţa Categoria Categoria Suprafaţa Categoria de
pielii (dm²) de animale pielii (dm²) animale
A - Avortoni 1 - Avortoni
B sub 30 Miei 2 sub 20 Miei
C 31-50 Miei şi 3 21-30 Miei
D peste 50 cârlani 4 31-40 Miei
Cârlani şi 5 41-50 Tineret 3-6
oi adulte 6 51-60 luni
7 peste 60 Tineret 6-12
luni
Oi şi berbeci
Productii
animaliere 1
Productii caprine
Rase de capre străine specializate pentru
productia de lapte

 Din cadrul acestei grupe fac parte

următoarele rase: Saanen (Gerssenay),
Toggenburg, Alpină de Chamoisée,
Appenzell, Alpină franceză, Murcia,
Granada, Nubiană, Mambrină şi Gorki.
 Rasa Saanen
 Este originară din Elveţia şi s-a format
prin selecţie continuă şi alimentaţie
îmbunătăţită. Are o talie de 80-90 cm la
masculi şi de 74-80 cm la femele (care
nu prezintă coarne), iar învelişul pilos
este de culoare albă şi cu lungime
redusă. Greutatea corporală este de
50-55 kg la femele şi de 70-80 kg la
masculi, iar prolificitatea variază între
150-170%. Producţia medie de
lapte este de 740 kg în cca. 270 zile de
lactaţie, cu plus variante care pot
ajunge la 1800-2000 kg. Din punct de
vedere calitativ, laptele are un conţinut
de 3,2% grăsime şi de 2,7% proteină.
 Datorită acestor însuşiri
valoroase, rasa Saanen a fost
importată în multe ţări (inclusiv în ţara
noastră, fiind nerecomandat însă a fi
crescută în rasă pură datorită
sensibilităţii la condiţiile climatice şi
de hrănire), unde a participat la
ameliorarea raselor de caprine locale
pentru producţia de lapte.
Rasa Toggenburg
 Este ca şi rasa Saanen originară
din Elveţia, fiind formată prin
selecţie. Talia ţapilor ajunge la
70-80 cm şi a femelelor la 70-80
cm, iar greutatea corporală este
de 45 kg la femele şi de 65 kg la
masculi. Culoarea este maro
deschis spre gri, cu zone albe pe
cap, membre şi coadă. În
general, la ambele sexe coarnele
lipsesc. Producţia medie de lapte
este de 700 kg obţinută în cca
250 zile de lactaţie, iar calitativ
laptele se caracterizează printr-
un procent de 3,9% grăsime şi
de 2,8% proteină. A fost
importată în multe ţări pentru
ameliorarea caprinelor locale.
Rasa Appenzell
 Este originară din Elveţia şi
sub raportul aspectului
exterior se aseamănă cu
rasa Saanen, dar care are
totuşi o talie mai mică (75-85
cm la masculi şi 70-80 cm la
femele), cu înveliş pilos de
mărime medie şi mare şi o
greutate de 45 kg la femele
şi de 65 kg la masculi.
Producţia medie de lapte
este de 707 kg, obţinută în
270 zile de lactaţie, iar
calitativ laptele conţine 2,9%
grăsime şi 2,7% proteină.
Rasa Alpină de Chamoisée
 Ca şi rasele precedente este originară
din Elveţia. Culoarea învelişului pilos
este maro cu o pigmentaţie brun-
închis pe linia spinării, faţă şi
extremităţile membrelor. Talia este de
75-85 cm la masculi şi de 70-80 cm la
femele, iar greutatea corporală de 65
kg şi respectiv 45 kg. Producţia
medie de lapte este de 640 kg,
obţinută în 260 zile de lactaţie, cu
3,6% grăsime şi 2,9% proteină.
Rasa Alpină franceză
 Este originară din Franţa (Munţii Alpi),
fiind formată din încrucişarea raselor
locale cu rasa Saanen. Talia este de 70-80
cm, cu părul scurt şi de culoare variată, de
la roşcat închis până la negru, fiind
policromă. Greutatea corporală variază
între 50-70 kg la femele şi între 80-100 kg
la masculi, iar prolificitatea de 130%.
Producţia medie de lapte este de 700 kg în
250 zile de lactaţie, cu 3,2% grăsime şi
2,7% proteină, recordul rasei fiind de 2200
kg în 305 zile la multipare şi de 1800 kg în
295 zile la primipare.
 Datorită rusticităţii sale, rasa Alpină
franceză se poate adapta mai bine decât
rasa Saanen la condiţiile de mediu
specifice ţării noastre, fiind indicat a fi
folosită astfel pentru ameliorarea
caprinelor autohtone.
Rasa Nubiană
 Este originară din Egipt, fiind o rasă
care se exploatează atât pentru lapte
cât şi pentru carne. Culoarea poate fi
neagră sau roşcată cu numeroase
pete deschise pe trunchi, de mărimi şi
forme diferite. Profilul capului nu este
drept aşa cum este la majoritatea
raselor de capre, ci convex, iar în plus
urechile sunt lungi şi purtate
atârnând. Glanda mamară este foarte
bine dezvoltată, cu mameloane de
mărime mijlocie.
 Producţia medie de lapte este
de 800-1000 kg, iar cea zilnică poate
ajunge chiar la 10-12 kg. De menţionat
că, laptele nu prezintă miros
caracteristic.
 Rasa Mambrină sau Siriană
 Este răspândită în Siria,
Iordania şi Israel şi are două
varietăţi, respectiv Sammara
şi Damaschină.
 Varietatea Sammara
este de culoare neagră cu
luciu pronunţat şi are o
producţie de cca. 3-4 kg de
lapte pe zi, iar cea
Damaschină poate fi de
culoare albă, gri, roşcată sau
bălţată şi produce 5-6 kg
lapte pe zi. De menţionat că,
aceste producţii sunt
obţinute în condiţii de
întreţinere pastorală de tip
nomad, deci în sistem
extensiv, pe păşuni cu
vegetaţie xerofilă.
Rasa Gorki
 Se creşte în Rusia, fiind formată în
urma încrucişării dintre rasa Saanen şi
caprele locale din regiunea Gorki.
Greutatea corporală a femelelor este de
40-45 kg, iar a masculilor de 50-60 kg,
iar prolificitatea de cca. 200%.
Producţia medie de lapte pe lactaţie
este de cca. 500 kg, cu maxima de 1000
kg şi cu un conţinut de 4,5% grăsime.
Rasele spaniole (Murcia şi
Granada)
 Sunt rase de talie mijlocie,
cu învelişul pilos scurt şi
de culoare neagră. Ugerul
este de formă globuloasă,
cu mameloane de mărime
mijlocie. Greutatea
corporală este de 45-55 kg
la femele şi de 55-65 kg la
masculi.
 Producţie de lapte
este cuprinsă între 600 şi
700 kg, obţinută în cca.
270 zile de lactaţie.
 Rasa Nobilă germană
 S-a format în Germania din încrucişarea rasei Saanen cu caprele locale,
astfel că conformaţia corporală, culoarea învelişului pilos, prolificitatea şi
producţia de lapte sunt apropiate valoric de cele ale rasei Saanen. Producţia
de lapte se situează între limitele de 500-1000 kg, obţinută în cca 300 zile de
lactaţie. În ţara noastră a participat alături de rasa Saanen la formarea rasei
Albă de Banat.
Rasele de capre
locale
Rasa Carpatină
 Este o rasă tardivă, creată prin
selecţie naturală şi deţine o proporţie de cca
80% din efectivul total de caprine din ţara
noastră. Majoritatea indivizilor au coarne,
care sunt mai dezvoltate la masculi. Învelişul
pilos este format din puf şi păr. Culoarea
dominantă este gri de diferite nuanţe, după
care urmează cea roşcată, albă, neagră şi
bălţată. Greutatea corporală este foarte
variabilă, fiind cuprinsă între 42-50 kg la
femele şi de 50-65 kg la masculi.
 Glanda mamară prezintă o bună
dezvoltare, cu un ţesut glandular bogat, iar
mameloanele sunt diferit dezvoltate dar  Referitor la calitatea laptelui, efectivul
pretabile la mulsul mecanic. Producţia de neselecţionat al rasei Carpatină se
lapte variază foarte mult de la un ecotip la caracterizează printr-un conţinut
altul, în funcţie de condiţiile de vegetaţie
specifice zonei, fiind cuprinsă în medie între mediu de 13,27 % substanţă uscată,
134 kg în numai 150 de zile de lactaţie la din care 3,53 % reprezintă grăsimea,
ecotipul de Haţeg şi 289 kg în 260 zile de 3,44 % proteina şi 0,83 % sărurile
lactatie, la ecotipul de Câmpina. În general, minerale, cu variaţii însă destul de
capra Carpatina produce în medie 240-275 mari în funcţie de ecotip.
litri de lapte în 211-229 zile de lactaţie.

 În ceea ce priveşte principalii
indici de reproducţie, fecunditatea este
apropiată de 100% întrucât monta are
loc în libertate, iar prolificitatea variază
între 135 şi 160%.
 Rasa Albă de Banat
 Reprezintă cea de-a doua rasă de la noi din ţară,
care are o pondere mai redusă decât rasa
Carpatină (max. 20 %), dar cu producţii mai mari
de lapte şi de iezi, fiind o rasă ameliorată. S-a
format în zona Banatului din încrucişarea
nedirijată a ţapilor de rasă Nobilă germană şi
Saanen cu caprele Carpatine locale, de unde s-a
răspândit mai apoi în număr redus şi în alte zone
ale ţării.
 Prezintă coarne doar 47% din indivizi, iar
învelişul pilos este de culoare albă uniform.
Greutatea corporală variază între 30-50 kg la
femele, în medie fiind de 45 kg şi de 50-65 kg la
masculi, iar prolificitatea este de 200%.
Ugerul este bine dezvoltat la o proporţie
de peste 30% din capre şi de formă globuloasă,
iar la 50% este de mărime mijlocie şi în formă de
pară. Mameloanele au o dezvoltare mijlocie, fiind
pretabile la mulsul mecanic. Producţia de
lapte este în medie de cca 500 kg, cu o
variabilitate cuprinsă între 297 şi 902 litri, într-o
perioadă medie de lactaţie de 247 zile, în condiţii
bune de hrănire şi întreţinere. Durata lactaţiei la
o proporţie de 65% din capre este de 8-9 luni şi
numai la 4,5% este de 6-7 luni. Din punct de
vedere al compoziţiei chimice a laptelui apa
reprezintă 86,55%, S.U. 13,95%, grăsimea 4,45%,
proteina 3,41% şi sărurile minerale 0,73%.
 Rasa Albă de Banat poate fi folosită
pentru ameliorarea producţiei de lapte a
efectivelor de caprine din rasa Carpatină din
diferite zone ale ţării.
RASE DE CAPRE
PRODUCĂTOARE DE CARNE

 Rasa Boer
 -specializată pentru producţia de carne.
 -originară din Africa de Sud.
 - ameliorată cu rase europene, Angora şi
indiene pe parcursul multor ani.
 - numele derivă de la cuvântul olandez ,,
boer”, însemnând fermier şi folosită
pentru a distinge caprele native de cele
Angora importate în Africa de Sud.
 - rasă cu coarne, urechi blege, o
diversitate de culori;
 - se cresc alături de taurine, pentru
abilitatea de a folosi păşunea;
 -prolificitate 160%,
 - greutate 100-135 kg la masculi şi 90-
100 kg la femele.
Spanish
Rangeland
Kalahari
Kiko
SISTEME DE ÎNTREŢINERE Şl EXPLOATARE A
CAPRINELOR ÎN DIFERITE TIPURI DE ADĂPOSTURI

 În funcţie de efective şi de zona geografică există la noi în ţară patru sisteme de

exploatare a caprinelor:
 a. Sistemul de întreţinere şi exploatare a caprinelor în turme comune cu oile mânzări
câte 50-60 capete la 300 capete oi mulgătoare în perioada de 10 iunie la 15
septembrie în zonele montane pentru folosirea judicioasă a pajiştilor montane; în
această situaţie caprele nu se rup de turma de ovine convieţuind în condiţii bune
alături de acestea, la coborârea de la munte urmează o separare a caprelor de turmă
pentru a urma pregătirea în vederea împerecherilor.
 b. Sistemul de exploatare a caprinelor pe păşune în turme proprii de 50-200 capete,
seara animalele rămân la proprietar pentru a fi mulse şi pentru odihnă. Dimineaţa
caprele se introduc în turma satului pentru a fi păşunate. Turmele se formează în
primele 1-2 săptămâni de la înţărcarea iezilor (1-5 iunie), când masculii se sacrifică
pentru consum. Acest sistem de exploatare nu se recomandă în cazul raselor
ameliorate de caprine ci doar în sistemul gospodăresc.
 c. Sistemul de întreţinere în gospodăriile individuale a unui număr redus de caprine,
pentru a valorifica resursele vegetale disponibile, prin legare şi mutarea animalelor
din loc în loc sau întreţinerea în libertate.
 d. Sistemul de exploatare intensiv pe pajişti cultivate şi întreţinere în adăposturi
special amenajate, prevăzute cu sală de muls, sistem mecanizat de administrare a
hranei şi evacuarea dejecţiilor, adăpare la adăpători automate.
Sisteme de creştere şi îngrăşare a iezilor

 a. creşterea naturală (extensivă), prin consumul de lapte matern

până la vârsta de două luni. După două săptămâni de la naştere
iezii pot merge la păscut iar iarna se scot în padoc unde încep să
consume treptat furaje fibroase pentru formarea echipamentului
enzimatic a tubului digestiv, lucru ce contribuie la realizarea unor
sporuri mari şi greutăţi ridicate la înţărcare. Pentru ridicarea
eficienţei economice a exploatării se folosesc sisteme moderne de
creştere semiintensivă şi intensivă unde se impune exploatarea
separată a iezilor de mame de la 14-16 zile. În acest scop se va
amenaja în cadrul adăpostului un compartiment cu microclimat
corespunzător, cu aşternut curat despărţit de restul încăperii printr-
un grătar care permite trecerea iezilor la supt.
 b. Sistemul de creştere artificială a iezilor, constă în separarea lor
de mame după 4 zile de la naştere şi obişnuirea cu consumul unor
înlocuitori de lapte şi furaje concentrate. Sistemul este generalizat în
ţări ca Franţa, Elveţia fiind favorizat de faptul că iezii sunt feriţi de
stresul de înţărcare, se asigură o supraveghere mai bună, se
recuperează foarte bine iezii orfani.
 Alăptarea iezilor cu substituenţi de lapte se face la găleată dacă numărul acestora
este mai redus sau la tetine fixate pe pereţii unor recipiente sau cu ajutorul unor
instalaţii automate în boxe speciale de 10-12 capete unde li se distribuie şi apa
împreună cu nutreţurile fibroase şi concentrate.
 Distribuirea substituentului se face la temperatura de +4° C, dar este recomandabil
ca în prima săptămână să se administreze la 35-37° C. Obişnuirea iezilor la tetine se
face în 4-5 zile prin înfometare timp de 4-6 ore, după care li se dă voie liber la
consum.
 După formarea reflexului de supt substituentul se administrează la ore fixe.
 În primele zile consumul este de 20-50 g pe zi, în ziua a V-a 100-136 g, ajungând la
450 g/zi la două săptămâni, când consumul este la discreţie renunţându-se la
furajarea restricţională.
 Pe lângă substituentul de lapte de la 7 zile li se administrează în hrană şi amestecuri
de porumb, orz, şrot de soia, sare, zoofort, carbonat de calciu, făină de lucerna în
cantităţi de 40-50 g/zi până la vârsta de o lună şi 120 g după această vârstă.

 Faţă de sistemul de înţărcare tardivă în sistemul extensiv de exploatare (2-3 luni şi

greutatea de 13-15 kg), se distinge înţărcarea timpurie la vârsta de o lună şi
greutatea de 9-10 kg specifică raselor perfecţionate exploatate în sistem intensiv.
Categorii comerciale de carne de
capră şi modul lor de obţinere
 În funcţie de categoria de vârstă care se supune îngrăşării din punct de vedere
comercial se distinge: carnea de ied crud, ied îngrăşat, tineret îngrăşat intensiv şi
capră adultă recondiţionată.
 1. carnea de ied crud se obţine prin sacrificarea timpurie a iezilor la 2 luni şi
greutatea de 10 kg, hrana de bază fiind laptele matern şi o cantitate redusă de
nutreţuri fibroase şi concentrate.
 2. carnea de ied îngrăşat se obţine de la tineretul în vârstă de 4 luni, sacrificat la 14
kg, hrănit pe bază de masă verde cultivată aproape de adăposturi cu adaus de furaje
combinate.
 3. carnea de tineret caprin îngrăşat intensiv se obţine din exploatarea intensivă a
iezilor în complexe specializate pe tronsoane până la 6 luni şi greutatea de 30-35 kg.
După 152 zile de îngrăşare cu parcurgerea celor trei faze tehnologiile (acomodarea,
îngrăşarea şi finisarea), masculii au realizat greutatea de 33,40 ± 0,15 kg iar femelele
30,70 ± 0,11 kg.
 4. carnea de caprină adultă recondiţionată provine de la animalele reformate, care
de obicei se sacrifică în perioada de toamnă, ele fiind supuse unui regim de
recondiţionare de 2-3 luni pe bază de masă verde şi o lună de finisare pe bază de
furaje combinate, fân de calitate şi grosiere. În funcţie de vârstă şi starea de
îngrăşare cantitatea de seu variază între 15-20%.
Capra miotonica- Picior de
lemn, cunoscută datorita
comportamentului neobisnuit,
reacție la stress: freezing for a
couple second and “fainting”.
Anomalie genetică. 75-80 kg.
.
This goat is slowly not being
used for meat production
anymore because it has actually
been labeled “threatened” by
The Livestock Conservancy.
However, they used to primarily
be used for goat meat. They do
not produce angora, but they do
grow coats that make great
cashmere items.
The Myotonic goat can grow to
about 25 inches tall and weigh
174 pounds. This is one of the
smaller breeds of meat goats.
They also have distinct eyes
that pop out of their head.
These goats are not generally
used to breed with other goats
because of the fainting problem.
Producția de cașmir și mohair
 Cashmere – cașmir; pieptănare, tundere,
Decembrie-Martie; 150-170 g
 Angora – mohair – tundere, primăvara și
toamna; 5-7 kg
 Iepuri - angora
Kashmere

70% China, Mongolia și Tibet,

30% Turcia, Afghanistan, Iraq, Iran,
Kashmere, Australia și New Zealand.
18-20 microni, 150-170 g
Angora – mukhayyar-
Himalaya-Ankara
Africa de Sud, Turcia, SUA,
Argentina, Australia
prod. 4 mil kg,
5-7kg, tuns 2, 22-38 microni
Angora, 11 microni, 3
cm/luna, 3-4
 APICULTURA

CREŞTEREA ALBINELOR

IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR

Apicultura este ştiinţa care studiazã biologia, tehnologia creşterii

şi exploatãrii albinelor în scopul obţinerii de producţii apicole mari,
concomitent cu sporirea producţiei de seminţe la plantele agricole
entomogame, ca urmare a polenizãrii acestora de cãtre albine.
Deoarece între albine şi organele germinative ale plantelor a existat
şi existã o strânsã interdependenţã, s-a ajuns la concluzia cã insectele
entomofile au apãrut odatã cu angiospermele.
Omul s-a ocupat de creşterea albinelor încã din antichitate, dar
pânã la începutul secolului al XIX-lea, aceasta s-a menţinut la nivel scãzut,
iar stupii erau primitivi.
Primul stup sistematic cu rame mobile a fost construit de P.
Procopovici (1814) şi, odatã cu aceasta, se intensificã creşterea albinelor,
deoarece omul a avut posibilitatea sã dirijeze şi sã intervinã direct în viaţa
acestora, în folosul lui.
Urmeazã construirea a noi modele de stupi de cãtre: Dzerzon
(1834), Langstroth (1851), Layens (1880), Dadant (1890) ş.a., care le şi
poartã numele.
 PRODUSELE APICOLE

Mierea
Este cea mai importantã producţie apicolã - aliment natural foarte
hrãnitor, cu mare valoare biologicã şi caloricã.
Se asimileazã uşor, având o valoare energeticã mare; de aceea, este
indicatã în hrana copiilor, a sportivilor, bolnavilor şi vârstnicilor.
Ceara
Folositã, în primul rând, la confecţionarea fagurilor artificiali, este larg
utilizatã în industria chimicã, farmaceuticã, electrotehnicã, electricã şi opticã.
Propolisul
Cules de albine de pe mugurii pomilor şi folosit pentru închiderea
crãpãturilor, fixarea ramelor şi a scândurelelor podişorului, propolisul este
foarte bogat în substanţe antibacteriene, cicatrizante, antibiotice şi altele.
El are deosebite acţiuni antiseptice, imunologice, motiv pentru care
este larg folosit în numeroase preparate medicamentoase.
Polenul
Bogat în proteine, hidraţi de carbon, grãsimi, acizi aminaţi, vitamine şi
microelemente, este folosit de albine pentru hrãnirea puietului şi a albinelor
adulte.
Polenul este folosit şi în alimentaţia persoanelor în convalescenţã,
bolnave, obosite, existând o serie de preparate dietetice şi farmaceutice.
Lãptişorul de matcã
Este foarte bogat în proteine, aminoacizi, grãsimi, zaharuri, vitamine şi
microelemente, este un produs deosebit de tonic indicat convalescenţilor care
fac eforturi fizice deosebite, în industria cosmeticã etc.
Veninul de albine
Este folosit cu succes în diferite preparate farmaceutice, în
tratamenntul reumatismului, al poliartritelor şi ale altor afecţiuni.
Apilarnilul
Este un concentrat obţinut din larve de trântori liofilizate şi are o serie
de proprietãţi terapeutice şi vitalizante.
Ca şi celelalte produse apicole, se foloseşte şi în cosmeticã.
Boştina
Rezultã dupã extracţia cerii şi se foloseşte ca îngrãşãmânt în
agriculturã.
Roiul artificial
Este tot un produs apicol, fiind cumpãrat pentru înfiinţarea sau
completarea stupinelor cu material biologic selecţionat.
Mãtcile selecţionate
Existã unitãţi de selecţie specializate în producerea mãtcilor
selecţionate pentru înlocuirea celor bãtrâne, a celor infertile sau pentru
înlocuirea celor moarte din diferite motive.
Producţia apicolã indirectã

Este datã de suplimentul de producţie agricolã obţinut prin

creşterea producţiei de fructe, seminţe şi legume, prin polenizarea de cãtre
albine a acelor culturi.
Cercetãrile au stabilit sporuri de producţie vegetalã cu valori de
10-15 ori mai mari faţã de producţia apicolã directã (miere, cearã, etc.).
Nu în ultimul rând trebuie sã subliniem rolul albinelor în pãstrarea
echilibrului ecologic, ele constituind barometrul stabilitãţii ecologice a zonei
respective.
MARCATUL REGINEI
ALBINA, TRANTOR, REGINA
METAMORFOZA ALBINEI
 SISTEMATICA ZOOLOGICÃ

Albinele fac parte din clasa Insecta, ordinul Hymenoptera, familia

Apidae, genul Apis.
Din acest gen fac parte urmãtoarele specii:

Apis dorsata (Fabr)

Este denumitã şi albina uriaşã indianã, fiind cea mai agresivã.
Trãieşte în India, Borneo, Filipine, unde îşi construiesc un singur
fagure de dimensiuni mari pe copaci, unde pot înmagazina pânã la 35 kg miere.
Migreazã foarte mult, sunt harnice şi extrem de agresive.
Produc anual 600 de mãtci.
Nu se pot creşte în stupi.
Lungimea albinelor este de 15-16 mm, matca are 36-37 mm.
Culoarea albinelor este galbenã.

Apis cerana-indica (Fabr)

Trãiesc în zona montanã a Indiei.
Este mai micã decât A. melifera.
Spre deosebire de A. dorsata este blândã, roitoare (7 roi).
Are un slab instinct de apãrare şi de aceea este puţin rãspânditã.
Trãieşte în scorburi sau în stupi primitivi.
Produce 4 kg miere/an/colonie şi are o importanţã economicã localã.
Albinele au culoarea galbenã-deschisã, iar trântorii au corpul colorat în negru.
Apis floraea (Fabr) sau “albina piticã indianã”
Albinele lucrãtoare au dimensiuni cuprinse între 5-7 mm, 13 mm matca
şi 12 mm trântorii.
Este rãspânditã în Câmpiile Indiei.
Albinele au culoarea galbenã şi un inel alb pe abdomen.
Îşi construiesc un fagure mic în tufişurile copacilor, sunt extrem de
blânde, produc puţinã miere (0,5 kg/an) de aceea nu prezintã importanţã
economicã.
Apis mellifica L.
Este specia cea mai rãspânditã şi importantã.
Construieşte mulţi faguri în care înmagazineazã cantitãţi de miere, fiind
foarte rãspânditã în zone cu condiţii pedoclimatice foarte diferite.
Prin adaptare, în sânul acestei specii s-au format numeroase subspecii,
varietãţi şi rase geografice.
Acestea se grupeazã în: grupul african şi cel indomediteranean.
Grupul african cuprinde albinele: galbenã africanã, egipteanã, sud-
africanã, telicã şi de Madagascar.
Grupul indo-mediteranean cuprinde albinele: cipriotã, sirianã, israelianã,
carpaticã, carniolianã, caucazianã, italicã şi mediterano-occidentalã.
Apis mellifica-carpatica
Formatã în ţara noastrã, prezintã trei varietãţi: de munte, de deal şi
de câmpie.
Sunt blânde, cu instinctul de roire atenuat, harnice (culeg uneori peste
100 kg miere).
 HRANA ALBINELOR

Albinele se hrãnesc cu nectar, miere, polen şi apã, iar pentru hranã

larvele şi mãtcile folosesc lãptişorul.

Nectarul
Este secretat de glandele nectarifere ale florilor şi este “aspirat” de
albinele lucrãtoare şi depozitat în guşã (70 mg).

Mierea
Este produsul obţinut din nectar prin transformarea lui biochimicã şi
fizicã.
Invertaza din glandele faringiene ale albinelor în vârstã de peste 21
de zile transformã zaharoza din nectar în glucozã şi fructozã.
Albinele, prin ventilaţie, eliminã surplusul de apã pânã la 17-18%.
Conţine 80-90% glucozã şi fructozã, mici cantitãţi de proteine,
enzime, vitamine, sãruri minerale.

Mana
Provine din seva eliminatã pe frunzele unor specii de plante, precum şi
excreţiile bogate în zaharuri ale unor paraziţi ai plantelor.
Este mai bogatã în sãruri minerale şi, de aceea, nu este indicatã ca
rezervã de hranã pe timpul iernii.
Polenul
Este recoltat din anterele florilor, depozitat în coşuleţele de polen
(corbicula).
În stup glomerulele de polen sunt tasate cu capul în celulele din fagure,
de obicei în apropierea puietului.
Polenul este acoperit cu un strat subţire de propolis peste care se
completeazã cu miere şi este închis cu cearã.
Pãstrat astfel el suferã o fermentaţie lacticã, transformându-se în
pãsturã.
Polenul şi pãstura furnizeazã albinelor substanţe proteice, lipidele,
sãrurile minerale, vitaminele şi enzimele.

Apa
Este indispensabilã albinelor adulte, cât şi puietului.
Ea trebuie asiguratã în stupinã.

Lãptişorul
Secretat de albinele tinere, este folosit ca hranã pentru matcã şi, în
primele trei zile, pentru larvele de albine lucrãtoare şi trântori.
Este bogat în proteine, aminoacizi, grãsimi, zaharuri uşor asimilabile de
organism precum şi vitamine şi sãruri minerale.
 Stadiul larvar este de 5 zile la matcã, 6 zile la albine şi 7 zile la
trântor.
În timpul acestui stadiu ele nãpârlesc de 4 ori, iar învelişurile
detaşate aderã de fundul celulei.
În acest timp larvele sunt hrãnite permanent de cãtre albine doici.
Dupã stadiul larvar albinele nu mai hrãnesc larva şi cãpãcesc celula cu
un cãpãcel de cearã şi pãsturã.
Dupã cãpãcire, larva îşi ţese gogoaşa, nãpârleşte şi trece în stadiul
de nimfã, care pierde 50% din masa corporalã.
Stadiul de nimfã dureazã 12 zile la albina lucrãtoare, 8 zile pentru
matcã şi 14 zile la trântor.
Metamorfoza completã dureazã, deci, 21 de zile la albina lucrãtoare,
16 zile pentru matcã şi 24 zile la trântori.
Între stadiile de ou-nimfã acestea nãpârlesc de 5 ori.
Puietul se dezvoltã normal dacã temperatura în cuib este de 34-
360C.
Durata stadiilor de dezvoltare (în zile) la cele trei tipuri de indivizi

Stadiul de dezvoltare Matcã Albine lucrãtoare Trântori

Ou 3 3 3

Larvã 5 6 7

Prenimfã-nimfã 8 12 14

Total 16 21 24
 DIVIZIUNEA MUNCII LA ALBINE

Activitatea albinelor se desfãşoarã atât în interiorul stupului, cât şi în

exterior.
Dupã o schemã standard, activitatea albinelor ar fi urmãtoarea: dupã
ieşirea din celulã, în primele zile, albina lucrãtoare este “gospodinã”; la început
ea “inspecteazã” celulele goale şi le curãţã, pentru ca matca sã poatã depune
oule în ele; dupã 3-6 zile ea devine “doicã”.
La început ea hrãneşte larvele de peste 3 zile cu un amestec de miere
cu pãsturã.
Între zilele 6-13, glandele lor hipofaringiene produc lãptişor şi încep sã
hrãneascã larvele tinere.
Între zilele 13-18 albinele participã la clãdirea fagurilor; dupã aceastã
vârstã albinele încep lucrãrile de curãţire a cuibului, participã la ventilaţie şi la
paza urdinişului; dupã 21 de zile albinele devin “culegãtoare” de polen, nectar şi
apã, pânã la 35-40 de zile, când ele, de obicei mor.
Faţã de aceastã schemã sunt numeroase excepţii.
De exemplu, vara, când culesul este abundent, albinele pot începe
culesul chiar dupã 3-4 zile.
 Perioada de cules

Activitatea familiei de albine se extinde sau se restrânge în funcţie

de cantitatea de nectar existent în naturã.
Existenţa zilnicã a nectarului (culesul de întreţinere: 100-300g)
influenţeazã favorabil familia de albine, stimulând creşterea intensã a
puietului, care înseamnã o populaţie numeroasã capabilã sã valorifice la
maximum culesul abundent care poate înregistra zilnic cantitãţi de 0,5-12
kg/familie.
În aceastã perioadã de activitate intensã albinele au o longevitate
medie de 35-40 de zile.
La sfârşitul perioadei de cules matca este mai puţin alimentatã şi îşi
reduce treptat activitatea, iar populaţia descreşte.
 SERICICULTURA
IMPORTANŢA ECONOMICÃ

Sericicultura se ocupã cu creşterea, înmulţirea,

ameliorarea “viermilor de mãtase” şi cu prelucrarea primarã a
gogoşilor de mãtase.
Ţara noastră are o tradiţie de peste 500 de ani în
domeniu. Din punct de vedere practic, prezintã interes:
-fibra de mãtase, ce are calitãţi textile excepţionale
(fineţe, rezistenţã, elasticitate) şi se foloseşte în diverse domenii
de activitate: ţesãturi pentru confecţii, fabricarea paraşutelor şi a
baloanelor captive, a sitelor din industria morãritului, ca izolator al
cablurilor electrice şi telefonice, pentru confecţionarea panglicilor
la maşinile de scris etc.
-setolina produs special care se obţine din glandele
sericigene mature ale “viermilor de mãtase” şi se utilizeazã în
suturile chirurgicale;
-nimfele care rezultã dupã prelucrarea gogoşilor, se pot
folosi ca materie primã la fabricarea sãpunului, în hrana pãsãrilor
sau ca îngrãşãmânt în agriculturã.
 VIERMELE DE MÃTASE AL DUDULUI
(BOMBYX MORI L)

Face parte din clasa Insecta, ordinul Lepidoptera, subordinul

Heterocera, familia Bombycidae.
Originea fluturelui este în Munţii Himalaia, unde trãiesc şi acum
patru specii sãlbatice.
Ciclul evolutiv
Fluturele are o metamorfozã completã, adicã parcurge cele patru
stadii: ou (“sãmânţã”), larvã (“viermele”), crisalidã (nimfa sau pupa) şi
fluturele (adultul).
Oul este primul stadiu de dezvoltare; ouãle sunt grupate mai multe
la un loc şi sunt denumite, impropriu, “sãmânţã”.
Are forma ovalã, ca bobul de linte, cu unul din poli puţin ascuţit, iar
celãlalt obtuz.
Greutatea lui variazã dupã rasã sau hibrid.
Un fluture depune 600-700 ouã.
Oul proaspãt depus are culoarea galbenã ca paiul; dupã 24 de ore
are culoarea roz, apoi violet şi, la 2-3 zile, cenuşie cu nuanţe mai închise
sau mai deschise.
La rasele bi- şi polivoltine se menţine culoarea galbenã şi numai la
ultima generaţie, care trebuie sã hiberneze, capãtã culoarea cenuşie.
 Ouãle nefecundate îşi pãstreazã culoarea iniţialã galbenã şi, cu
timpul, se uscã.
Oul are un orificiu triunghiular - micropil - pe unde are loc
fecundarea şi apoi ieşirea larvei.
În perioada diapauzei ouãle se pãstreazã în camere frigorifice
la temperatura de 2-40C şi la umiditatea de 75%.
Pregãtirea pentru incubaţie dureazã circa 15 zile (1-15 aprilie),
timp în care temperatura se ridicã treptat de la 2-40C la 100C, când se
face expedierea seminţei la camerele de incubaţie.
Larvele eclozioneazã în timp de 2-3 zile.
Larva (sau “viermele de mãtase”).
Este al doilea stadiu al metamorfozei şi dureazã circa o lunã.
Sunt cinci stadii larvare despãrţite de patru repausuri numite
“somnuri” (sau nãpârliri).
Larva are corpul cilindric, alcãtuit din cap, torace şi abdomen.
La ieşirea din ou larva are corpul negru acoperit de mulţi
perişori.
Pe mãsurã ce creşte, culoarea corpului se deschide şi perişorii
dispar complet (la maturitate).
Culoarea obişnuitã a larvelor este albã-sidefie, cu desene sau
puncte de altã culoare, caracteristice, dupã rasã.
Mãrimea şi greutatea larvei variazã dupã rasã, hranã, îngrijire, sex.
Glandele sericigene se dezvoltã mai ales la vârsta a cincea,
când ajung la peste 25% din greutatea larvei; la dezvoltarea maximã
glandele sericigene sunt pline de mãtase în stare semifluidã.
“Viermele de mãtase” se hrãneşte numai în stadiul de larvã.
În stadiile de crisalidã şi fluture trãieşte pe baza rezervelor
acumulate.
Din frunzele de dud consumate, circa 40% sunt folosite de
organism, iar circa 60% sunt eliminate prin excremente.
Larvele mascule adulte (vârsta a V-a), au greutatea mai micã
cu 15-16% faţã de larvele femele.
Larva adultã înceteazã sã mai mãnânce, îşi cautã un loc
pentru “urzirea” gogoşii pe care o ţese într-un singur fir, închizându-se
în interiorul ei.
Crisalida
Dupã 2-3 zile de la urzirea gogoşii, larva trece prin al 5-lea
somn şi se transformã în crisalidã.
Acest stadiu dureazã 12-15 zile, în funcţie de rasã şi
temperaturã.
În acest stadiu au loc prefaceri mari în corpul insectei, în urma
cãrora, printr-o nouã nãpârlire, apare fluturele (adultul).
Fluturele

Este ultimul (al 4-lea) stadiu al ciclului evolutiv.

El eliminã prin orificiul bucal un lichid alcalin, care înmoaie
gogoaşa la un capãt, iar cu ajutorul picioarelor dã la o parte straturile de
mãtase, fãrã sã rupã fibra, şi prin orificiul format, iese din gogoaşã.
Fluturele are culoarea albã, este greoi şi nu zboarã. Masculii
sunt mai vioi; ei contacteazã femelele pentru împerechere.
Împerecherea dureazã 1-2 ore, dupã care femela începe
depunerea ouãlor.
Fluturele mascul trãieşte circa 10 zile la temperatura de 25oC;
femela trãieşte cu 2-3 zile mai mult.
Fluturele femel este mai voluminos şi are abdomenul format din
9 segmente.
RASELE DE “VIERMI DE MÃTASE”

Sub influenţa selecţiei, a metodelor de creştere şi a condiţiilor de

mediu s-au format rase care, în decursul unui an, parcurg unul sau mai
multe cicluri vitale, fenomen care se numeşte “voltinism”.
Astfel rasele cu un singur ciclu pe an sunt monovoltine, iar cele
cu douã sau mai multe sunt bi- sau polivoltine.
Rasele se grupeazã dupã mai multe criterii ca: numãrul de
generaţii pe an (voltinism), culoarea şi forma larvelor, a gogoşilor, a locului
de creştere etc.

Rasele monovoltine
Sunt cele mai rãspândite, cele mai productive dar şi cele mai
sensibile la condiţiile de creştere şi boli.
Larvele cresc în 30-37 de zile. Aici intrã: Auriu, Alb chinezesc (din
Extermul orient), Ascoli, Var, Bione (din Italia şi Franţa), Saniis U.S. (din
fosta U.R.S.S.), Adrianopole (din Orientul Apropiat).
În ţara noastrã s-au creat o serie de rase monovoltine productive, robuste şi
bine adaptate la condiţiile de mediu.
Dintre acestea amintim: Rasa Alb de Bãneasa, Alb de Orşova, Alb
de Cislãu, Galben de Bãneasa, Galben de Orşova, Galben de Cislãu
Bãneasa 75 şi altele.
Peste 80% din producţia actuală de gogoşi se obţine de la hibrizii
Băneasa 2 şi Băneasa 3, care se caracterizează printr-un procent de
ecloziune ridicat, de peste 94% şi o producţie de gogoşi de 2,5-2,8 kg/g ouă,
cu un conţinut de mătase de 24-25% şi o lungime a firului de 1200-1300 m şi
un randament la filare de 42-44%.
S-au obţinut hibrizi de prima generaţie (F1), care manifestã
fenomenul de heterozis.
Dintre aceşti hibrizi menţionãm: Orşova 5/58; Orşova 12/60, Orşova
6/58.
Rasele bivoltine
Au douã generaţii pe an, cu o perioadã de creştere a larvelor de
20-22 de zile, dau producţii mai scãzute dar cu vitalitate ridicatã.
Rasele polivoltine
Se cresc în Extremul Orient (China, Indochina şi Japonia). Au
5-8 generaţii pe an, cu stadiul larvar de 20-22 de zile; sunt rezistente la boli
şi condiţiile de mediu.
CREŞTEREA ŞI ÎNTREŢINEREA“VIERMILOR DE MÃTASE”

INCUBAŢIA ŞI ECLOZIUNEA OUÃLOR

La rasele monovoltine ouãle fecundate capãtã culoarea violetã,

care devine dupã 2-3 zile cenuşie-închisã sau deschisã.
Imediat dupã depunere, în ou începe dezvoltarea embrionului
care se opreşte dupã 2-3 zile, deoarece intrã într-o perioadã de repaus
relativ (diapauzã) care dureazã aproximativ 10 luni.
La rasele bi şi polivoltine, modificarea culorii şi diapauzei apar
numai la ultima generaţie.
Prin metode fizice, chimice, mecanice se poate suprima
diapauza, realizându-se la rasele monovoltine douã generaţii pe an.
Incubaţia se realizeazã în încãperi speciale în boxe de
incubaţie, în care condiţiile de temperaturã, luminã, umiditate şi ventilaţie
sunt dirijate automat.
Un gram de ouã conţine 1.300 - 2.000 de ouã.
Incubaţia dureazã 12-18 zile şi începe în ultima decadã a lunii
aprilie.
Camera de incubaţie se dezinfecteazã mai întâi, apoi în ea se realizeazã
temperaturã de 14-15 grade C, când se introduce sãmânţa.
Temperatura se menţine timp de 3 zile la 15 grade C, apoi 4 zile
urcã la 23-24 grade C, şi în continuare urcã treptat la 25-26 grade C
pânã la ecloziune (5-11 zile).

Umiditatea se menţine la 75-85% pe toatã perioada.

Lumina trebuie sã fie difuzã (se pun perdele albe la ferestre) şi

dureazã 18 ore de la începutul incubaţiei pânã la “albirea seminţei”,
perioadã urmatã de 36 ore de întuneric, apoi se revine la luminã.

Aerisirea se face de câteva ori pe zi, fãrã ca temperatura sã

coboare cu mai mult de 0,50C (25-260C).
Ecloziunea se face în decursul a 2-3 zile.
Primele larve care apar se numesc “spioni” şi se îndepãrteazã;
la fel, şi ultimile larve care apar dupã 3-4 zile.
 HRÃNIREA ŞI ÎNTREŢINEREA LARVELOR

Pentru obţinerea unor gogoşi de calitate corespunzãtoare, trebuie

respectate condiţiile optime de creştere dintre care amintim.

Temperatura
Influenţeazã ritmul de creştere şi apetitul larvelor.

Umiditatea
Influenţeazã ritmul de dezvoltare a larvelor.
Nu se recomandã o umiditate ridicatã, deoarece favorizeazã
mucegãirea sau fementarea aşternutului, ceea ce ar reprezenta un real
pericol pentru îmbolnãvirea larvelor.
 Condiţiile de creştere a larvelor obţinute
din 10 g “sãmânţã” pe vârste

Vârsta Nr. de Cantit. de Temperatura Umiditatea Spaţiul Schimbarea

tainuri frunze (0C) (%) (m2) aşternutului
(kg) (nr.)

I 8 1,2 25-26 80-85 0,2-1 -

a II-a 8 3,5 25-26 80-85 1-2 2

a III-a 6 11,5 24-25 75-80 2-4,5 3

a IV-a 9 49 23-24 70-75 6-15 3

a V-a continu 285 22-23 65-70 15-35-40 zilnic

Lumina
Difuzã, cu o duratã de 16-17 ore, are efect pozitiv asupra
larvelor.
Se recomandã ca ferestrele încãperii sã fie acoperite cu pânzã sau
tifon de culoare albã.

Ventilaţia
Este esenţialã; se realizeazã prin deschiderea ferestrelor la
intervale de 2-3 ore, mai ales în perioada ultimelor douã vârste.

Spaţiul de creştere
Poate fi folositã orice încãpere cu condiţia sã fie curatã,
uscatã, luminoasã, aerisitã, cãlduroasã şi, în perealabil dezinfectatã.
În aceste încãperi se monteazã paturile de creştere
confecţionate din lemn sau metal, pe care se aşeazã 2-4 poliţe
suprapuse.
Paturile sunt lungi de 2 m şi late de 1 m.
În afara paturilor sunt necesare: hârtie perforatã cu orificii de
5 dimensiuni, corespunzãtoare celor 5 vârste larvare, termometre de
camerã, higrometre, coşuri, saci, etc.
Înaintea populãrii cu larve, spaţiul de creştere se vãruieşte şi
se dezinfecteazã; mobilierul se dezinfecteazã cu formol 4%.
HRÃNIREA LARVELOR

Alimentaţia larvelor se face cu frunze de dud.

Cantitatea, calitatea şi ritmul de administrare a frunzelor
influenţeazã mult producţia de gogoşi.
Cantitatea de frunze administratã, creşte proporţional cu vârsta.
Pentru creşterea larvelor provenite din 10 g sãmânţã, sunt
necesare cantitãţile de frunzã şi numãrul de tainuri ce se administreazã
specificate în tabelul nr. 2.
Tainurile vor fi administrate, la intervale egale.
Din acestea, 1-2 tainuri vor fi asigurate în timpul nopţii.
Frunzele de dud se recolteazã dimineaţa dupã ce s-a evaporat
roua şi seara când valoarea lor este mai mare.
Frunzele se administreazã imediat dupã ce au fost tocate cu
lãţimea de 2-3 mm, la larvele din vârsta I, cu lãţimea de 5 mm la cele din
vârsta a II-a.
La celelalte vârste se administreazã frunzele întregi.
ÎNGRIJIREA LARVELOR

Constã în schimbarea aşternutului şi rãrirea larvelor.

Schimbarea aşternutului se face în felul urmãtor: se acoperã
paturile de creştere cu hârtie perforatã, peste care se pune un strat subţire
de frunze proaspete, larvele trec prin perforaţii la frunze.
În acelaşi timp se face şi rãrirea larvelor.
Frecvenţa schimbãrii aşternutului, în funcţie de vârstã, este o
condiţie esenţialã.
O atenţie deosebitã trebuie acordatã larvelor în timpul
“somnurilor”, care se produce la sfârşitul fiecãrei vârste şi durazã 14-20
ore, cu excepţia ultimului somn, care este de 36-48 de ore şi care se mai
numeşte “somnul mare” sau “somnul mãtãsii”.
În timpul somnului larva nãpârlrşte şi nu trebuie deranjatã;
hrãnirea se întrerupe şi este necesarã creşterea temperaturii în încãpere cu
1 grad C.
Nerespectarea acestor condiţii poate provoca îmbolnãviri urmate
de pierderi mari.
Îngogoşarea
Dupã 7-8 zile de hrãnire, în vârsta a V-a, larvele înceteazã sã
mai mãnânce, ţin partea anterioarã a corpului în sus, tinzând mai ales
spre marginea patului de creştere, în cãutarea locului pentru urzirea
gogoşii.
Corpul larvei se micşoreazã şi, datoritã golirii intestinului, el
devine oarecum transparent, alb strãlucitor la rasele cu gogoşi albe şi
galben de culoarea cerii la rasele cu gogoşi galbene.
La gura larvei se observã firul de mãtase pe care-l emite prin
orificiul numit filierã.
Toate aceste semne indicã ajungerea la maturitate a larvelor şi
cã trebuie puse materialele pentru îngogoşare.
Se folosesc ca materiale: tulpini de mãturicã, ramuri de stajar
şi carpen, uscate mai înainte la umbrã, sau dispozitive speciale de
material plastic.
Ele se aşeazã pe marginile paturilor şi de-a curmezişul lor,
lãsând loc pe unde sã poatã continua hrãnirea.
Îngogoşarea dureazã 2-3 zile.
Recoltarea gogoşilor se face dupã 7-8 zile.
În acest timp larvele se transformã, în interiorul gogoşii, în
crisalide. Dacã se întârzie recoltarea, acestea se transformã în
fluturi care perforeazã gogoaşa, depreciind-o.
Dupã recoltare, gogoşile sunt curãţate de scamã şi sortate în trei
calitãţi, apoi se predau la centrele de colectare unde se procedeazã la
“etuvarea” lor (omorârea crisalidei) şi uscarea gogoşilor. Aceste
operaţii se fac în instalaţii speciale cu aer cald şi uscat, la 70-80 grade
C.
Gogoşile uscate se pot pãstra 1-2 ani.
La fabricile de prelucrare ele sunt supuse fierberii şi apoi sunt
filate, obţinându-se astfel, firele de mãtase.
 SPECII SEMISÃLBATICE

“VIERMELE DE MÃTASE” AL RICINULUI

(PHYLOSAMIA RICINII)

Este a doua specie ca rãspândire dupã “viermele de mãtase” de

dud, dar care se hrãneşte cu frunze de ricin.
Mãtasea produsã de aceştia se deosebeşte prin culoarea
naturalã frumoasã, prin luciu şi rezistenţã.
Ca defecte, menţionãm: neuniformitatea culorii şi greutatea la
înãlbire, plus greutatea filãrii, deoarece firul de pe gogoaşã nu este
uniform (mai ales la capete) şi, de aceea, se obţine o “vatã de mãtase”.
Viermele de mãtase de ricin a fost importat în ţara noastrã în
1966 din Coreea, iar în 1974 încã patru rase din China.
Specia este originarã din China şi India.
Este polivoltinã, efectuându-se trei creşteri pe an şi ierneazã
sub formã de crisalidã.
Metamorfoza completã este de 50-52 de zile (8-10 zile oul, 18-
20 zile larva, mãrindu-se la generaţia de toamnã care hiberneazã 26-30
de zile, stadiul de crisalidã dureazã 18-20 de zile, iar cel de fluture de 4-5
zile).
Împerecherea fluturilor are loc noaptea şi dureazã 12-14 ore.
Oul
Este mare, are greutatea medie de 1,03 mg, astfel cã un gram
conţine aproximativ 550 ouã (520-960).
Culoarea iniţialã a ouãlor este albã-gãlbuie, iar din a şasea zi
devine uşor verzuie, apoi cu 24 de ore înaintea ecloziunii devine cenuşie-
pãmântie.
Ouãle nefecundate au tot timpul culoarea albã-gãlbuie.

Larva
Larvele au cinci vârste larvare şi patru somnuri.
Durata stadiului larvar este de 18-20 de zile, în condiţii optime de
hranã şi de microclimat.
Larvele eclozionate au culoarea cenuşie şi lungimea de 0,3 cm.
Ele stau grupate pe frunze şi au tendinţa de a se ascunde.
Larvele au în ultima perioadã lungimea de 7-8 cm, dar se
micşoreazã la 6 cm înaintea îngroşãrii.
Dupã vârsta a IV-a iau culoarea caracteristicã rasei.
Culoarea larvelor este diferitã, de la albastrã sau albã (rase
coreene), la verde cu puncte (6101 chinezeascã), albastrã-verde (rasa
6102) sau galbenã cu puncte negre (rasa 6804)
Intrarea larvelor în somn se manifestã prin pierderea poftei de mâncare, se
grupeazã în poziţie caracteristicã sub aşternut, îşi golesc tubul digestiv şi
devin de culoare portocalie.
În timpul somnului are loc schimbarea vechiului tegument cu unul nou
secretat de glandele exuviale.
Dupã nãpârlire larva îşi recapãtã pofta de mâncare.
Înaintea îngogoşãrii larva pierde pofta de mâncare, pãrãseşte
aşternutul şi îşi cautã un loc pentru urzirea gogoşii, pe corp apare o pudrã albã
caracteristicã, apoi eliminã un lichid maro-verzui limpede, corpul devine
transparent pierde cca. 25% din greutate, aparatul digestiv se goleşte în
întregime şi se umple cu aer, ceea ce face ca larva sã aibã la atingere un
sunet caracteristic.
Crisalida
Se formeazã în interiorul gogoşii dupã 4-5 zile unde are loc ultima
nãpârlire.
Are aspectul fusiform de culoarea brun-roşcatã.
Cele femele sunt mai voluminoase şi mai grele.
Stadiul dureazã 18-22 zile, în funcţie de temperaturã şi umiditate.
Temperatura de 25-26 grade C şi umiditatea de 90-95% (realizate
primãvara) favorizeazã ieşirea din diapauzã, dupã 22 de zile apar primii fluturi.
Fluturele

Are mãrimea de 8-10 cm, culoarea gri-închis cu un desen frumos

conturat pe aripile mari de culoare maron-liliachie şi albã.
Femelele au abdomenul mai mare.
Durata împerecherii este de 12-14 ore, o femelã depune 350-500
ouã.

Gogoaşa

Are greutatea de 2-3 g; lungimea de 3-4 cm şi culoarea albã

prezentând un orificiu la un capãt ceea ce face sã nu poatã fi filatã.
Din prelucrarea gogoşilor se obţine “vata” care se toarce.
Procentul de mãtase este de 12-15%.
 RASELE DE “VIERMI DE MÃTASE” AI RICINULUI
DIN ŢARA NOASTRÃ

Existã 6 rase, douã imporatate din Coreea şi patru din China.

CONDIŢII DE CREŞTERE
În afara factorilor alimentari, temperatura, umiditatea, lumina,
ventilaţia, suprafaţa de creştere etc. influenţeazã creşterea, dezvoltarea şi
productivitatea “viermilor de mãtase”.
Temperatura
Deoarece creşterea lor se face în cele mai cãlduroase perioade
ale anului, larvele sunt rezistente la temperaturi ridicate.
Temperatura optimã este de 25 grade C pentru vârsta I, scãzând
treptat cu câte 1 grad C şi ajungând la 23 grade C la vârsta a III-a; la
vârstele celelalte ea este de 22-23 grade C.
Variabilitatea admisã este cuprinsã între 15-39 grade C.
Temperaturile mici determinã prelungirea stadiului larvar.
Umiditatea
La vârstele tinere umiditatea admisã necesarã este între 70-75%.
Umiditatea peste 80% împiedicã transpiraţia larvelor şi duce la
mucegãirea rapidã a aşternutului.
Aerisirea
Creşterea peste 1% a dioxidului de carbon determinã tulburãri
grave în respiraţia larvelor.
Ventilaţia nu trebuie sã determine curenţi mai puternici de 0,05-
0,1m/s.
Este necesarã deschiderea ferestrelor din 3 în 3 ore, timp de 16
minute la vârstele tinere, iar când temperatura exterioarã este de 22-23
grade C se recomandã ca ferestrele sã fie permanent deschise ziua şi
parţial noaptea.
Lumina
Specia Phylosamia ricini fiind semisãlbaticã, preferã o luminã
difuzã timp de 16 ore şi 8 ore întuneric.
La îngogoşare se recomandã spaţii mai întunecoase.
Hrana
Frunzele de ricin şi de oţetar (Ailanthus glandulosa) constituie
hrana larvelor.
Calitatea frunzelor este influenţatã de soi, natura solului, modul
de culturã, fertilitatea solului şi timpul recoltãrii.
Se preferã ricinul cu frunze mari (Ricinus macrocarpus).
Nu se recolteazã frunzele tinere din pãrţile superioare ale plantei,
de culoare roşie, care conţin substanţe toxice larvelor.
Totuşi larvelor tinere li se administreazã frunze mai tinere, iar
larvelor adulte frunze din pãrţile inferioare ale plantei.
Frunzele trebuie sã fie curate, netratate cu substanţe chimice; ele se
recolteazã dimineaţa dupã ce s-a ridicat roua sau dupã amiaza, se
depoziteazã corespunzãtor, igienic, la temperaturi mai scãzute.
Cantitatea de frunze necesară pentru dezvoltarea larvelor dintr-
un gram de ouã este de 15 kg.
Suprafaţa de creştere
Densitatea, influenţeazã sãnãtatea şi dezvoltarea larvelor şi, în
final, calitatea gogoşilor.
Pentru larvele obţinute dintr-un gram de ouã este necesarã o
suprafaţã de 1m2.
Incubaţia
Se desfãşoarã în spaţii special amenajate - incubatoare.
O “baterie incubator” are o capacitate de 2400 g ouã, care se
repartizeazã în cantitãţi de câte 60 g în cele 40 de casete.
Se aşeazã pe 3-4 nivele.
Incubatorul are termohigrograf, care înregistreazã condiţiile de
microclimat din interior.
Incubaţia dureazã 9-10 zile, perioadã în care trebuie acordatã o
atenţie deosebitã factorilor de microclimat.
În primele 6 zile temperatura trebuie sã fie de 25 grade C, iar în
urmãtoarele 4 zile de 26 grade C.
Umiditatea trebuie sã fie de 80-85% în primele 6 zile, apoi urcã
la 95-98% în urmãtoarele 4 zile.
Luminozitatea trebuie sã fie normalã şi aerisirea permanentã.
CREŞTEREA LARVELOR

Pânã la vârsta a 3-a dureazã 8-9 zile, pentru creşterea larvelor

obţinute din 100 g ouã sunt necesari 40 m2 stelaje din lemn “baterizate”
sau cadre metalice cu sertare de creştere.
Larvele se hrãnesc cu frunze tinere (nu cele roşii care conţin
ricinã - o substanţã toxicã).
Spaţiul de creştere influenţeazã durata perioadei larvare şi
influenţeazã negativ calitatea gogoşilor.
Pentru larvele obţinute din 100 g de ouã spaţiul necesar este de
100 m2. Larvele se hrãnesc zilnic.
Larvele din ultimele vârste au culoarea caracteristicã raselor
respective.
Vârsta a patra dureazã trei zile (72 de ore) iar somnul dureazã 33
de ore.
Vârsta a cincea are o duratã de 130 de ore (5 zile şi 10 ore).
În perioadele de somn larvele se adunã în grupuri mari, se
acoperã cu o pudrã albã, corpul devine cilindric şi rãmân imobile.
În aceastã perioadã nu trebuie deranjate.
În ultima perioadã larvele se dezvoltã foarte mult, consumã multe
frunze, produc multe dejecţii şi de aceea aşternutul trebuie schimbat zilnic.
Dacã toate condiţii sunt asigurate, în 18 zile este depãşit stadiul
larvar şi se face îngogoşarea
ÎNGOGOŞAREA

Se face în spaţii speciale (cam 10% din spaţiul de creştere)

în care se aşeazã materiale speciale de îngogoşare (mãturicã, ramuri
cu frunze de stejar, hârtie).
Pentru îngogoşarea larvelor se folosesc coli de hârtie de
ambalaj de 0,7m2 care se ruleazã şi se prinde la capete cu 2 ace cu
gãmãlie.
Sulurile cu larve se aşeazã unul lângã altul (nu se
suprapun).
Îngogoşarea (ţeserea gogoşii) dureazã 3-4 zile, iar
transformarea larvei în crisalidã se face dupã 5-6 zile.
În timpul îngogoşãrii temperatura trebuie sã fie de 23-22
grade C şi umiditatea de 70-75%.
Larvele nu trebuie derenjate sau mişcate prin mutarea lor
dintr-un loc în altul.
Gogoşile se recolteazã dupã 7 zile şi se sorteazã în trei
clase; dacã nu, în 15-20 zile de la îngogoşare crisalida se tranformã în
fluture care iese din gogoaşã.
Apoi urmeazã uscarea şi etuvarea gogoşilor.
”VIERMELE DE MÃTASE” AL STEJARULUI
(ANTHAEREA PERNYI)

Biologie
Fluturele face parte din familia Saturnidae.
Este originar din Manciuria şi se creşte în China, Coreea şi India.
Ouãle au culoarea maronie şi sunt mai mari, astfel cã un gram de
“sãmânţã” cuprinde 150 de ouã.
Larva este neagrã, iar la maturitate are lungimea de 10 cm şi devine verde
deschis.
Gogoşile au culoarea cafenie-deschisã (bej) şi greutatea de 5-7 g.
Firul de mãtase este continuu şi la filare, ajunge la 600 m.
În timpul generaţiei a doua se instaleazã diapauza, adicã hiberneazã pânã
primãvara urmãtoare (la temperaturi de 2-4 grade C şi la umiditatea de 65-75%) în
stadiul de nimfã.
Fluturii au mãrimea de 12-14 cm şi culoarea bej, pe aripi au un desen
caracteristic de diferite nuanţe.
Specia are douã generaţii pe an.
Prima, generaţia de primãvarã (mai-iunie) şi a doua generaţia de varã
(iulie-august).
Ierneazã sub formã de crisalidã (gogoşi) pãstrate la temperatura şi
umiditatea amintitã.
Larva are cinci vârste care au urmãtoarea duratã:

- vârsta I: 4-8 zile;

- somnul I - 2 zile;
- vârsta a II-a: 4-7 zile;
- somnul II- 2 zile;
- vârsta a III-a: 5-9 zile;
- somnul III- 2 zile;
- vârsta a IV-a: 5-9 zile;
- somnul IV - 2 zile;
- vârsta a V-a: 10-15 zile;
- îngogoşarea: 10-15 zile.
ALTE SPECII SEMISÃLBATICE DE “VIERMI DE MÃTASE”

Existã şi alte specii de “viermi de mãtase” care consumã

frunze de prun - Bombyx acropia; Phylosamia arrindia care se
hrãneşte ca şi P. ricini cu frunze de ricin şi Attacus cynthia care
trãieşte în Nordul Chinei şi are gogoaşa fusiformã, cu o deschidere la o
extremitate şi nu se poate fila.
Nu au fost introduse în Europa deoarece durata stadiului
larvar este de douã ori mai lungã, creşterea mai anevoioasã, producţia
de 20 de ori mai micã, filarea grea sau imposibilã şi calitatea firului
mult inferioarã faţã de Bombyx mori.