CONF.DR.ING.

DANIELA JITARIU
 Bovinele in agricultura ecologica

 Cresterea taurinelor este de mare insemnatate in agricultura ecologica, din

mai multe motive. In primul rand, capacitatea rumegatoarelor de a
valorifica fibra vegetala bruta duce la o exploatare corecta a pasunilor
verzi si leguminoaselor, care sunt importante pentru mentinerea calitatii
solului in rotatia agricola.
 Balegarul, un ingraşamant natural valoros, ajuta mult la mentinerea
nutrientilor in natura.
 De sute de ani, bovina este ancorata puternic in cultura europeana, laptele
si carnea ei fiind un factor principal in asigurarea hranei pentru populatie.
In ultimele decenii, publicul devine conştient ca acest sector este un factor
important al pastrarii peisajului agricol, important din punct de vedere
social.
 Hranirea in regim ecologic a vitelor este mai dificila decat cea
conventională, deoarece multe tipuri de hrana intrate in uzul comun nu pot fi
folosite.
 Crescatoriile ecologice au dezvoltat sisteme de hranire alternative, care
aprovizioneaza animalele cu toti nutrientii necesari, le asigura sanatatea şi
un randament bun, fara a perturba echilibrul sustenabilitatii ecologice.
 Punctul de pornire este folosirea optima a resurselor alimentare disponibile la fata
locului, cu un aport minim din exterior. In acest regim, o cireada de vaci poate fi
crescuta in mod ecologic.
 Se vor alege animalele cu un grad bun de valorificare al nutreturilor de volum,
pentru ca acestea vor fi sursa principală de nutrienti.
 Un alt ţel al crescatoriei ecologice este de a combate trendul actual care propune
un randament maxim, in defavoarea lungimii perioadei de productivitate a
animalului.
 Programele conventionale de reproducere a animalelor trebuie usor modificate
pentru a corespunde principiilor ecologice.
 Este un fapt incontestabil că limitele inferioare ale randamentului in crescatoriile
ecologice sunt putin sub limitele inferioare ale randamentului in fermele
conventionale. Resursele limitate din cadrul fermei inseamnă că accentul trebuie
să cadă in primul rand pe sanatatea si bunăstarea animalelor si pe echilibrul
ecologic.
 Pe langă condiţiile locale ale fermei, factori importanţi sunt predispoziţia genetică a
animalelor, forma de crestere si factorul uman. De exemplu, frecvenţa hrănirii (de cate
ori pe zi se pune la dispoziţie hrană proaspată) influenţează cantităţile de lapte
obţinute mai mult decat le influenţează schimbarea compoziţiei hranei.
 Ingrijirea animalelor domestice inseamnă mai mult decat obţinerea unor alimente.
 Imediat dupa câini, rumegatoarele sunt primele animale
domestice care au insoţit omul.
 Acum aproximativ 10.000 de ani a inceput imblanzirea si
cresterea rumegătoarelor in Mesopotamia, pe actualul teritoriu al
Iranului si Irakului.
 Aceste animale au fost alese deoarece, fiind capabile să valorifice
substanţe precum celuloza, nu intrau in concurenţă directă cu
omul pentru hrană. Ele puteau prelucra ierburi si alte plante
inutile omului, oferind carne si lapte, alimente deosebit de
valoroase.
 Importanţa deosebită a rumegatoarelor pentru dezvoltarea
omenirii se reflecta clar in religie, artă si mitologie - de la
imaginile antice ale taurului cu discul solar intre coarne sau
legenda minotaurului, pana la măstile noastre populare,
impodobite cu coarne.
 Valoarea vacii in cultura agrara a Europei centrale rezultă nu
numai din productia de carne si lapte, ci si din utilizarea boilor
pentru tracţiune, folosirea pieilor de vacă in diverse mestesuguri
si a balegarului la hranirea solului pentru agricultura.
Trăsătura caracteristică a bovinelor- digestia
tipica rumegatoarelor
 Observand o cireada de vaci la păşunat, vom remarca faptul ca ele se
opresc des si rumegă. Una din aceste vaci conduce cireada, iar cand
aceasta se opreste pentru a paşte, celelalte vor face la fel. Intre
perioadele de păscut sunt fazele de repaus cu sau fără rumegat. In
funcţie de hrana disponibilă, păscutul ocupa 6-12 ore pe zi, iar
rumegatul incă 5-8 ore.
 Sistemul digestiv al rumegătoarelor este deosebit de complex si
eficient.
 Prin alcătuirea neobisnuita a stomacului, vaca poate valorifica fibra
vegetală: inainte ca hrana să ajungă in cheag si in intestinul subţire,
unde incepe digestia propriu-zisa, aceasta este prelucrata intensiv.
 Pentru aceasta prelucrare, vaca insăşi se foloseste de propriile "animale
de casă" - microorganismele simbiotice din rumen.
 Acestea descompun pentru animalul-gazda hrana pe care, altfel,
enzimele produse de organism ar prelucra-o insuficient.
 2.1 Functiile segmentelor individuate de stomac şi intestin
 2.1.1 Reţeaua
 Tot ce este inghiţit ajunge in primul segment al stomacului, reţeaua. Acesta este
numit astfel datorita structurii sale, asemanatoare unei plase sau unei site. Acesta
sorteaza si transportă hran prin contracturi musculare, mai departe: bucatile
voluminoase alaturi de o parte a lichidului ajung in rumen, iar materia fina se
transportă direct in foios.
 Obiectele straine grele inghiţite odata cu hrana, cum ar fi pietrele sau cuiele,
rămân blocate in reţea. Din cauza contracţiilor regulate, exista riscul penetrării
peretelui stomacal de către acestea, ducand la infecţii şi inflamarea peritoneului.
2.1.2 Rumenul Dezvoltarea enormă a rumenului are loc doar după
primirea de hrană bogată in fibre vegetale.
• Rumenul este cea mai voluminoasă Cat timp viţelul consumă doar lapte, rumenul nu se poate
porţiune a stomacului, ocupând dezvolta.
Este deci important să-i administrăm devreme fân de bună
partea stangă in totalitate, ca un sac calitate, pentru ca el să dezvolte trăsăturile anatomice
musculos. specifice unui animal rumegător.
• Mucoasa rumenului este acoperită
de vili (cu forma unor degetele),
special adaptaţi pentru absorbţia
substanţelor nutritive din rumen.
• Capacitatea rumenului poate ajunge
la 150 litri si chiar mai mult.
• Deosebit de interesant este că la
viţelul nou-născut cele trei porţiuni
anterioare ale stomacului reprezinta
doar 40% din capacitatea totală, in
timp ce la animalul matur raportul
intre acestea si segmentul final al
stomacului este de aproximativ 12:1.
• Transformarea sistemului digestiv al
viţelului este reprezentat schematic
in figura 1.
 Rumenul se contractă de-a lungul unei jumătăţi de minut, din faţă in spate si de jos in
sus. Astfel, hrana este sortată şi propulsată mai departe. Partea anterioară a
rumenului serveşte regurgitării ierbii pentru rumegare.
 Mişcarea constanta, ritmica poate fi ascultată pe partea stangă si simţită la palpare.
Conţinutul rumenului este stratificat in trei zone: sus gazul, in mijloc hrana verde si in
partea inferioara lichidul. Lichidul din rumen conţine un număr enorm de microorganisme
(bacterii, ciuperci şi protozoare).
 Acestea pot descompune celuloza şi amidonul, producând metan - un pas important in
pregătirea hranei pentru digestie in cheag şi in intestin. Pe langă aceasta, o mare parte
a acestor organisme ajung şi ele in cheag, servindu-i vacii ca sursă importantă de
proteine.
 2.1.3 Foiosul

 Acest segment al stomacului realizează legatura

esofagului cu cheagul, alături de reţea.
 El este numit asa datorită celor 90-130 de "foi"
prezente in interiorul său.
 Nu poate fi examinat din exterior, aflandu-se intre
rumen si ficat.
 Se contractă ritmic - foile lui servesc la absorbţia apei
din hrană, reducând gradul de hidratare al acestia cu
pana la 60% şi conferindu-i o consistenţă mai groasă.
 2.1.4 Cheagul
 La viţelul incă neinţărcat, laptele ajunge
din tractul esofagian direct in cheag. Aici
se formează fermentul de cheag, care
duce la solidificarea caseinei din lapte şi
pregăteşte digestia laptelui in intestinul
subţire.
 După circa trei săptămâni de viaţă,
activitatea fermentului de cheag scade şi
producţia de acid clorhidric creşte.
 Viţelul poate digera din ce in ce mai
multe sortimente de hrană şi nu mai
este dependent de laptele mamei.
 La vita matură cheagul este un sac in
formă de pară, cu o capacitate de
aproximativ 12 litri si un pH de 2-3.
 Cheagul işi poate schimba poziţia spre
stanga sau dreapta, in funcţie de
cantitatea de nutreţuri de volum
primită.
 2.1.5 Intestinul subţire si intestinul gros

 Eficienta digestiei reiese clar din studierea tuturor segmentelor sistemului

digestiv.
 Desi prin stomacul complex hrana este pregătită intens pentru digestie, vaca
deţine şi un intestin mult mai lung decat un animal comparabil ca
dimensiune, de pilda calul.
 Lungimea totală a tractului intestinal este de pana la 63 metri, din care 25-
50 sunt reprezentaţi de intestinul subtire. In cazul calului, intestinele
totalizează 40 metri, din care 30 metri cel subţire. Astfel, in intestinul
subţire al vacii hrana poate fi digerata optim cu ajutorul sucurilor secretate
de pancreas, vezica biliara şi glandele intestinului.
 Prin peretele intestinului subţire vaca absoarbe produsele finale ale digestiei
proteinelor şi alte substanţe nutritive importante.
 Intestinul gros si cecumul sunt ocupate de microorganisme care descompun
substanţele rămase intacte după parcurgerea celorlaltor segmente ale
tractului intestinal. Aici sunt continuate parţial descompunerea celulozei si a
proteinelor. In timpul trecerii prin intestinul gros, hidratarea hranei scade şi
mai mult, ajungand in final să fie eliberată sub formă de excremente.
 2.2 Caracteristici ale digestiei rumegătoarelor
2.2.1 Rumegatul
 Animalele rumegătoare mestecă prima oară
hrana superficial, inghiţind-o nemărunţită.
 Ea este imbibată cu saliva, ceea ce ajută la
menţinerea unui pH corespunzător in rumen.
 Vitele produc zilnic peste 180 l de saliva. La
o jumatate de oră - o oră de la consumul
iniţial al hranei, incepe rumegatul.
 Bolul alimentar este adus inapoi in partea
inferioara a esofagului, după care, prin
contracturi musculare, ajunge inapoi in gura
animalului.
 Lichidul excesiv este din nou inghiţit, după
care fiecare inghiţitură de hrană este
mestecată temeinic, cu 40-80 mişcari. După
repetarea acestui procedeu vaca ia o pauză,
urmand să reia rumegatul mai tarziu.
 Când hrănirea este corespunzătoare, un
animal poate rumega 5-7 ore pe zi.
 Rumegatul este esenţial pentru
mărunţirea hranei. Astfel,
microorganismele din sistemul digestiv al
vitei pot descompune substanţele
nutritive in mod eficient.
 După ce intregul conţinut al rumenului a
fost rumegat si - pe cat posibil -
lichefiat, el migrează in stomacul foios,
unde devine mai consistent si de unde
ajunge, in final, in cheag.
 Procesele de fermentaţie din
segmentele anterioare ale stomacului
duc la formarea gazelor, care trebuie
expulzate prin eructaţii, de 5-8 ori la
fiecare 10 minute.
 Cea mai mare parte a gazelor se
eliberează prin cavitatea nazala. Dacă
eructaţia nu este posibilă, in scurt timp
se poate ajunge la o balonare,
periculoasă pentru viaţa animalului.
 2.2.2 Procesarea proteinelor

 Proteinele din raţia de hrană sunt descompuse in

proporţie de 70-80% de către microorganismele
prezente in rumen.
 Din amoniacul rezultat ele sintetizează albumina
microbială, iar excesul de amoniac este transformat
de către ficat in uree si eliberat in urina.
 Acest mecanism foarte eficient s-a format de-a lungul
a milioane de ani, pentru ca vitele să poată tolera
diferenţele de aport proteic dintre diferitele perioade
ale anului.
 Pe parcursul fermentaţiei, bacteriile din rumen produc si
carbohidraţi (celuloză, amidon), pe langă proteine si acizi
graşi volatili (acidul acetic si acidul propionic).
 Din acidul acetic se formează aproximativ 50-70% din
grăsimea laptelui, iar acidul propionic este sursa cea mai
importantă pentru formarea glucozei din sange, utilizată
pentru obţinerea energiei, depunerea grăsimii si
formarea lactozei din lapte.
 Continutul ridicat de fibră din hrană stimulează
producerea de acid acetic (rezultă un lapte mai gras), in
timp ce hrana concentrată duce la o producţie ridicată de
acid propionic (cantitate mai mare de lapte cu un procent
mai mic de grăsime, depunere mai accentuata de
grăsime in organism).
 Valoarea nutritivă, necesarul de nutrienţi, consumul de hrană
3.1 Estimarea valorii nutritive
• Cunoştintele in materie de nutriţie sunt o
premisă esenţiala pentru hrănirea
eficientă.
• O estimare generală a eficienţei hrănirii,
mai ales in ceea ce priveste nutreţurile de
bază, poate fi realizată printr-o analiză
empirică, ţinandu-se cont de culoare,
miros, impurităţi şi alte informaţii
senzoriale (prin observaţii la faţa locului).
• Schema pe bază de puncte, indicata in •
tabelele următoare oferă o estimare
rapidă şi simplă a calităţii fanului şi
nutreţului. O analiză obiectiva a calităţii
hranei este posibilă doar in urma unor •
analize chimice a probelor de hrană.
• Estimarea obiectivă a valorii nutritive
a nutreţurilor de bază este posibila doar
printr-o analiza de laborator.
• De regula, urmatoarele grupe de
nutrienţi sunt analizate in cadrul unui
studiu nutriţional: masa uscata (T)- SU,
proteina pura (XP)- PB, lipidele (XL)- GB,
fibra vegetala pura (XF)- Cel.B, materii
solubile fara azot (XX)- SEN si substante
anorganice (XA)- Cen.B.
• In ultimii ani, in spatiul german a
devenit obişnuinta sa se analizeze, pe
langa continurul de fibra bruta, si aşa-
numitii carbohidrati de structura, dupa
o metoda dezvoltata in SUA.
Astfel se stabilesc proportiile de
hemiceluloza, celuloza si lignina. Aceste
substante nutritive formeaza aşa-zisele
fibre neutru detergente (NDF).
O sub-categorie a acestora o reprezinta
fibrele acid detergente (ADF), care
include doar celuloza si lignina (ADL).
Aceasta analiza este una suplimentara,
pentru majoritatea furajelor folosite
fiind suficiente analizele obisnuite
pentru o evaluare a valorii nutritive.
 [Cunoaşterea conţinutului în celuloză brută al raţiilor în
condiţiile reducerii proporţiei de nutreţuri voluminoase şi
creşterii celor concentrate, este foarte importantă în prezent.
 Lipsa celulozei influenţează procentul de grăsime al laptelui şi
poate genera boli metabolice, precum sunt acidoza ruminală,
afecţiunile podale, displazia abomasală (deplasarea
cheagului), abcesele hepatice şi, în general, afectează starea
de sănătate a animalelor.

În plus, celuloza din hrană întreţine şi influenţează unele

funcţii primare ale rumenului, şi anume regurgitarea şi
rumegarea, însalivarea furajelor sau aciditatea rumenului.

Iată de ce un indicator al hranei pentru rumegătoare, care se

cuantifică din ce în ce mai mult, este conţinutul acesteia în
„fibră brută”, respectiv în „celuloză brută” (CB), denumire care
se foloseşte preponderent la noi în ţară.
 Proporţia CB în plantele furajere

Conţinutul în CB al furajelor variază foarte mult, valorile orientative în cazul
diferitelor categorii fiind de: 1% la rădăcinoase; 5-8% la furajele verzi; la grăunţe:
de la 2% pentru porumb până la 10-12% la ovăz; 5-10% la silozuri, 25-35% la
fânuri şi cel mai mult la nutreţurile grosiere 35-42%.

Deoarece structura componentelor care însoţesc celuloza propriu-zisă, cea care
formează CB, diferă mult de la un nutreţ la altul, având şi efecte nutritive diferite,
nutriţioniştii au simţit nevoia să opereze si cu alte categorii celulozice.
 La noi în ţară, şi nu numai, recent, în tabelele de valoare nutritivă a furajelor au
fost introduse coloane care stabilesc conţinutul celulozic exprimat în NDF, în ADF
şi în ADL.
 Pentru a compara valorile de conţinut în ADF şi NDF al furajelor cu cele de
CB, cu care s-a lucrat până acum, în tabelul 1 prezentăm câteva exemple.
Nivelurile optime de NDF (%) din totalul substanţei uscate al raţiilor,
propuse de cercetătorii americani în funcţie de nivelul producţiei de lapte
al vacilor, sunt redate în tabelul 2.
Tabelul 2: CANTITATEA OPTIMĂ DE NDF ÎN RAŢIE
NOTĂ Proporţia în NDF a raţiei este invers proporională cu producţia de
lapte. La vacile performante, cu producţii de peste 30 litri lapte pe
zi, în a căror raţie se introduc concentrate în cantităţi mari (10-12
kg), trebuie să se asigure minim 28% NDF din totalul substanţei
uscate ingerate, pentru buna funcţionare a rumenului şi prevenirea
tulburărilor de metabolism.

*Procent din totalul substanei uscate al raţiilor pentru producţii de

lapte (cu 3,5% grăsime) şi vaci înţărcate]
 DICTIONAR
 1. „Celuloză brută” constituie partea reziduală rezultată în urma
solubilizării acide şi alcaline a componentelor pereilor celulari ai
nutreurilor vegetale şi se constituie din celuloză, hemiceluloză, substane
pectice şi din substane încrustante (lignină).

2. NDF-ul este forma prescurtată pentru Neutral Detergent Fibre, prin
care Se determină totalul fibrelor insolubile din furaje şi din alimente,
după tratarea acestora cu un „detergent neutru”. NDF-ul are în
compoziie celuloză, hemiceluloză şi lignina din nutret.

3. ADF-ul este forma prescurtată pentru Acid Detergent Fibre, prin care
se stabileşte totalul fibrelor insolubile din furaje şi din alimente, după
tratarea acestora cu un „detergent acid”. ADF-ul este format din celuloză
şi din lignina dintr-un nutre. Operând cu aceste noi categorii, ADF-ul se
referă mai mult la digestibilitatea raiilor, iar NDF-ul la ingesta de
substană uscată, respectiv la gradul de încărcareal rumenului.
 DICTIONAR

 4. ADL-ul este forma prescurtată pentru Acid Detergent

Lignin, prin care se stabileşte coninutul în lignină al furajelor
şi al alimentelor.

5. Lignina reprezintă cel mai important constituent

nezaharidic al membranelor celulare din ţesuturi, a cărei
pondere creşte pe măsura înaintării în vegetaţie a plantelor,
ajungând chiar până la 9-11%. Lignina este un complex de
substanţe nedigestibile, ceea ce explică reducerea
digestibilităţii furajelor, îndeosebi la cele grosiere, la care
încrustareacelulozei cu lignină este maximă.
Figura 2 ofera o perspective schematică asupra compoziiei furajelor vegetale
şi a proporiilor de carbohidrai, importante pentru stabilirea valorii energetice.
Tabel 1: Analiza subiectivă a calităii fanului
1. Culoare Puncte
- putin decolorat, culoarea normala a fanului 7
- decolorat, uşor albicios 5
- puternic decolorat 2
- maroniu, negricios sau uşor mucegait 0
2. Structura (textura)
- foios, moale 7
- mai putin foios, intarit 5
- aspru, intarit, fara multe foi, uşor lipicios 2
- uscat, lemnos, foarte lipicios 0
3. Miros
- miros placut de fan, aromat 3
- miros fad, usor miros de ars, aroma slaba 1
- putred, uşor miros de mucegai 0
4. Impuritati
- deloc 3
- cateva 1
- foarte multe 0
Din suma punctelor (1, 2, 3, 4) rezultă următoarea clasificare:

Nutreţ

Apă (U) Substanţă uscată (SU)

Cenuşă (Cen. B)
Substanţă organică (SO) - macroelemente
- microelemente

Proteină (PB) Celuloză (CB) Grăsime (GB) sau (EE)

- N proteic (albumina) - celuloză - acizi graşi
- N neproteic (amide, - hemiceluloză - pigmenţi
NO2, NO3) - lignină - vitamine liposolubile

Substanţe extractive
neazotate (SEN)
- amidon
- zaharuri solubile

Schema 9.1. Compoziia chimică brută (Schema Weende)

Puncte Nota, clasă valorică Scăderea valorii nutritive
20-16 1, foarte bun - bun redusa
15-10 2, satisfacator medie
9-5 3, utilizabil puternica
4-0 4, inutilizabil foarte puternica
Tabelul 2: Analiza subiectiva a calitatii nutretului
1. Miros (la temperatura medie a grajdului)
a) fara miros de acid butiric, acrişor dar placut, aromat, uşor de fructe sau de
paine 14
b) urme foarte slabe de miros de acid butiric, uşor intepator, mai putin
aromat, dar placut in cazul nutretului din plante uscate 10
c) miros mai evident de acid butiric, miros intepator 4
d) miros puternic de acid butiric şi amoniac sau miros fad, putin acid 2
e) miros de balegar, de materie aflata in putrefactie sau de mucegai,
asemanator compostului 0
2. Structura
a) structura frunzelor şi tulpinilor este intacta 4
b) frunzele sunt doar uşor afectate 2
c) structura frunzelor si a tulpinilor este puternic afectata, impuritati lipicioase
sau vascoase 1
d) frunzele şi tulpinile sunt putrezite sau au foarte multe impuritati 0
3. Culoare
a) culoare corespunzatoare plantelor din care este alcatuit furajul, in cazul
ierbii sau a lucernei uşoara tenta maronie 2
b) culoare modificata in oarecare masura, galbui sau maroniu 1
c) culoare puternic modificata, galben deschis, decolorat sau cu formarea de
mucegai 0
Din suma punctelor (1, 2, 3) rezulta urmatoare; clasificare:

Puncte Nota, clasa valorica Scaderea valorii

nutritive
20-16 1, foarte bun - bun redusa
15-10 2, satisfacator medie
9-5 3, utilizabil puternica
4-0 4, inutilizabil foarte puternica
 Energia continută in hrană le sta la dispoziţie
animalelor doar atunci cand ea poate fi procesată prin
digestie.
 Pe langă energia pierdută prin excremente, prin urină
se eliberează aproximativ 5% din totalul valorii
energetice a hranei, iar 10% se pierde sub forma de
gaz, care se formeaza in rumen.
 După scăderea acestor procente, rămanem cu asa-
numita energie procesabilă (energie care poate fi
metabolizata, ME- EM) care poate fi valorificată de
către organismul animalului.
 Necesarul de energie al animalului trebuie acoperit in
intregime de valoarea energetică metabolizabilă a
hranei, notata cu ME.
 Pentru vacile de lapte clasificarea valorii energetice se
face pe baza energiei nete din hrana.
 Conţinutul de energie netă pentru lactaţie (NEL-
UNL/Unitate nutritiva lapte) al hranei este acea
cantitate de energie eliberată sub formă de lapte,
după ce a fost acoperit necesarul pentru supravieţuire
(funcţiile vitale si activitatea musculară).
 In practică, valoarea energetică a hranei (ME- EM şi
NEL- UNL) este calculată cu ajutorul valorilor
aproximative, pe baza rezultatelor analizelor de
laborator (= conţinutul de nutrienţi al hranei).
 Unitatea de măsură pentru valoarea energetică este
joule-ul (J). Din motive practice, energia din furaje se
notează de obicei in megajouli (1 MJ = 1.000.000 J).
 3.1.2 Carbohidrati, fibre

 In cadrul analizei alimentare, hidraţii de carbon sunt clasificaţi in:

usor solubili (XX, de exemplu zaharoza si amidonul) si greu solubili
(XF, de exemplu lignina şi celuloza). Ambele sunt descompuse in
mare parte in rumen.
 Microorganismele prezente acolo isi acoperă astfel propriul necesar
de energie, eliberand in acelasi timp cantităti mari care pot fi
valorificate de organismul animalului-gazdă sub formă de acizi grasi
volatili (acid acetic, acid propionic, acid butiric). Valoarea
energetică (ME, NEL) a carbohidraţilor uşor solubili (XX) este mult
mai mare decat a celor greu solubili (XF).
 Astfel se explica faptul că iarba matură (conţinut ridicat de XF,
continut scazut de XX) are o valoare energetică mai redusă decât
plantele tinere (conţinut scazut de XF, conţinut ridicat de XX).
 Insă fibra brută are si ea o funcţie
deosebit de importantă pentru
procesele digestive ale vitei: ea
reprezintă baza nutritivă pentru
microflora din rumen, fără care se
poate ajunge la grave tulburari
digestive.
 De asemenea, ea stimulează
rumegatul si secreţia de salivă,
ambele foarte importante pentru o
digestie lipsită de probleme.
 De asemenea, este important ca
fibra sa aibă o lungime minima de
2-2,5 cm (“fibra structurată”).
 Astfel se ajunge la "măsura de aur",
raportul dintre o valoare energetică
ridicată (continut ridicat de XX) si
un continut de fibre corespunzător
unui animal rumegator (proporie Hrana potrivită pentru un animal
suficientă de XF). rumegător trebuie să conţină atât fibră
brută, suficient de bine structurată, cat
si energie in cantităţi indestulătoare.
 Pe langă aportul de energie, hrana trebuie sa conţină un alt factor
important pentru nutriţie şi anume proteinele. Acestea sunt
alcătuite din aminoacizi şi constau in proporie de 16% din azot.
 In funcţie de tipul de hrană, 70-80% (maxim 95%) din proteinele
conţinute sunt descompuse in rumen, iar amoniacul, aminoacizii si
peptidele care rezultă sunt utilizate de către microflora din rumen
pentru producerea de proteină microbiană, deosebit de valoroasă.
 Aceste microorganisme sunt transportate apoi in intestinul subire,
unde organismul animalului extrage aceste proteine importante.
 Pe langă proteina microbiană, proteinele neprelucrate pot si ele fi
valorificate de catre organism.
 Cu toate acestea, proteina microbiană rămâne sursa principală
pentru nutriţia rumegatoarelor.
 Condiţiile de viaţă ale microorganismelor din rumen (pH, cantitate si calitate a
hidraţilor de carbon etc.) au o mare influenţă asupra numărului acestora, a
vitezei lor de crestere si implicit a cantităţii de proteine pe care o pot produce.
 De aceea, hrănirea trebuie să se facă in asa fel incat condiţiile de viaţă ale
microflorei din rumen să fie optime, pentru a se obţine o cantitate mare de
proteină microbiană.
 Compoziţia hranei si tehnicile de hrănire influenţează condiţiile de viaţă ale
microorganismelor din rumen, implicit şi cantitatea de proteine pe care acestea o pot oferi
organismului.
 De obicei, notarea necesarului de proteine al vitelor se făcea sub formă de
proteină brută (XP- PB in g).
 Cercetările stiinţifice de ultimă ora arată insă că notarea proteinelor
valorificabile in intestinul subţire (nXP in g) indică mai bine necesarul crescut de
proteine al vacilor de lapte.
 Motivul pentru aceasta inegalitate este diferenţa dintre proteinele valorificabile
si energia disponibilă pentru acest proces.
 Bilanţul rumenal al azotului (RNB in g; rumen = rumen, in latina) este o
măsură a acestui raport.
 Atunci cand hrana are un RNB pozitiv, inseamnă că pe parcursul proceselor de
descompunere din rumen substanţele cu conţinut de azot nu sunt in totalitate
disponibile microflorei pentru transformarea in proteină microbiană, din pricina
lipsei relative de energie (in special cea provenită din hidraţii de carbon). De
regula, acesta este cazul doar cand este vorba de o hrana foarte bogată in
proteine.
 Pe de alta parte, unele surse de hrana (de exemplu cerealele, porumbul si anumite
soiuri de fan) pot da dovada de un RNB negativ, oferind mai multă energie decat
este necesară pentru prelucrarea completă a proteinelor.
 O ratie bine echilibrată trebuie să aibă un RNB cat mai apropiat de zero, rezultat
din combinarea hranei cu RNB negativ cu cea cu RNB pozitiv. Atunci, animalul
poate valorifica in mod corespunzător valoarea proteică a hranei.
 Ratiile de hrană cu un RNB excesiv de mare (>70 g) administrate pe perioade
lungi, pot dăuna schimbului de substanţe din ficat si sănătăţii vacii. De asemenea,
o cantitate considerabilă de azot ar fi eliberată in mod inutil prin urină si lapte.
Acesta poate fi cazul atunci cand hrana animalului constă in iarba foarte tânără.
 Raţiile de hrană administrate pe perioade indelungate pot dăuna sănătăţii
animalului dacă RNB-ul lor este puternic pozitiv sau negativ.
 Cele dintai constau in elementele minerale cum ar fi calciul, magneziul,
fosforul, potasiul şi sodiul, pe: care animalele le preiau in cantităţi destul de
mari (de ordinul sutelor de grame).
 Aceste elemente sunt importante pentru functionarea organelor si formarea
oaselor (in special calciul, fosforul şi magneziul), sau se găsesc in fluidele
vitale (sodiu, potasiu).
 Oligoelementele (fierul, manganul, cuprul, zincul, seleniul, iodul, cobaltul
etc.) se găsesc şi ele in hrană, fiind necesare animalelor rumegatoare in
cantităti mai mici.
 Ele nu au un rol esenţial in alcătuirea organelor, dar sunt componente
importante ale fluidelor vitale (de exemplu fierul ca element de bază al
hemoglobinei, iodul ca element component al hormonilor glandei tiroide,
cobaltul in vitamina B12).
 In functie de compozitia solului pe care au crescut plantele care alcătuiesc
hrana vitelor, aceste oligoelemente vitale sunt disponibile in cantităti
variabile.
 Fundamentală este aprovizionarea animalelor cu sare pentru extragerea de
sodiu.
 Necesarul de calciu este, de obicei, acoperit integral de hrana verde a
vacilor pentru carne si a celor pentru lapte, ceea ce nu se poate spune insa
despre fosfor.
 Asemanatoare este si situatia oligoelementelor zinc, cupru şi seleniu. Ratiile
cu o proportie ridicată de leguminoase (lucerna, trifoi etc.) pot creste
cantitatea de calciu din hrană pană la un asemenea nivel, incat este inhibată
asimilarea fosforului, ceea ce poate duce la perturbări grave ale schimbului
de substanţe minerale şi la probleme de sănătate.
 O completare a ratiei de minerale de aproximativ 100 g zilnic pentru fiecare
animal, este recomandată mai ales pentru vacile de lapte in timpul iernii, in
functie de continutul in minerale al hranei (constatat in urma analizei de
laborator), atunci cand randamentul de lactatie dorit este peste 5.500 kg.
 Alături de oligoelemente, vitaminele sunt substante active care joacă un rol
important in reglarea schimbului de substante şi pot fi asimilate doar in cantitati
relativ mici.

 In suplimentele nutritive disponibile in comert, pe langă minerale si

oligoelemente se găsesc de obicei şi vitamine produse sintetic, foarte eficiente.
 Necesarul de vitamine solubile in apă (B, C) al animalelor este de obicei acoperit
in intregime in cazul unei hraniri adecvate de către microorganismele din rumen.
 In cazul vitaminelor solubile in grăsime (A, D, E, K) şi a carotenului, se poate
ajunge la o carentă in perioada de iarnă, necesarul nefiind acoperit de ratia zilnică
de hrană. Se recomandă o completare prin suplimente nutritive de substante
active, pentru a se evita o degradare a stării de sănătate a animalului.
 Aprovizionarea corespunzătoare cu minerale şi vitamine nu este importantă doar
pentru un randament bun in producerea de lapte, ci şi pentru sănătatea generală
a animalului.
 Suplimentele nutritive trebuie folosite atunci cand ratiile de hrană nu pot acoperi
necesarul in oligoelemente, minerale şi vitamine al animalelor. Deoarece
crescătoriile ecologice nu permit orice supliment nutritiv, e important să
consultăm cataloagele de specialitate.