Care este alimentația potrivită speciei umane?

Inventivitatea și înțelepciunea Naturii

Lumea plantelor și animalelor oferă oamenilor multiple surse alimentare. Dificultatea principală
constă în alegerea, din toate aceste posibilități, a celor cu adevărat necesare și utile. Există
multiple criterii de selecție: unele popoare preferă carnea de porc, dintre toate sursele de
proteine, în timp ce altele o refuză cu desăvârșire. Există numeroase astfel de diferențe cu privire
la evaluarea valorii nutritive a alimentelor.

Un singur criteriu ar fi în stare să compenseze toate aceste diferențe de gusturi sau de interdicții
religioase și moral-etice: criteriul ”alimentației potrivite speciei”. Să vedem următoarele
exemple.

Ce credeți că s-ar întâmpla cu un șarpe boa, dacă în loc de un iepure proaspăt vânat și viu, acesta
ar înghiți un iepure preparat sub formă de friptură? Procesul lui de digestie ar fi mult îngreunat.
Așa cum a reieșit dintr-unul din experimentele membrului Academiei Ruse de Științe A. M.
Ugolev, Natura vie deține mecanismul autolizei (auto-distrucției, auto-digestiei). Acest lucru
înseamnă că propriile enzime ale corpului încep să descompună albuminele. În mod
corespunzător, doar 50% dintre enzimele folosite pentru digestie se găsesc în sucul digestiv al
consumatorului. Restul se găsesc în țesuturile ”victimei”, fie ea o plantă sau un animal. Sucul
gastric declanșează mecanismul auto-digestiei. Așa încep în țesuturile ”victimei” procese de
descompunere. Ca rezultat, procesele de digestie și asimilare a substanțelor nutritive sunt
accelerate și optimizate.

Experimentele făcute de A. M. Ugolev au revelat și alte legități, care clarifică de ce folosirea

prelucrării termice a alimentelor în bucătărie reduce la minim valoarea lor nutritivă. În cadrul
testărilor a fost comparată digestia țesuturilor, care și-au păstrat însușirile naturale, cu țesuturile
prelucrate termic. A fost scos în evidență faptul că în cazul primelor țesuturile au fost complet
descompuse, în timp ce în al doilea caz, țesuturile și-au mai păstrat parțial structura, ceea ce a
îngreunat posibilitatea asimilării lor. Iar acest lucru a dus la o poluare interioară a organismului.
Aceste descoperiri au aruncat o lumină nouă asupra disputei existente între cele două școli
dietetice. Una dintre școli spune că cerealele și pâinea sunt de nelipsit în dietă, în timp ce a doua
școală susține contrariul. Dar nu cerealele sunt problema, ci intensitatea prelucrării acestora: se
pare că tractul nostru digestiv are de muncit cu curățenia resturilor incomplet digerate, cu cât
prelucrarea cerealelor este mai intensă, prin fierbere, coacere sau prăjire. Același lucru este
valabil și pentru pâine, care se coace la temperaturi foarte înalte.

Dar fenimenul autolizei sau auto-digestiei nu ne poate totuși spune dacă un aliment este potrivit
speciei animale sau umane. Enzimele ”consumatorului” trebuie să fie compatibile cu structura
țesuturilor ”victimei”. Cele două trebuie să se potrivească precum cheia într-un lacăt, doar atunci
hrana va fi digerată cu consum minim de energie. Altfel, se poate evidenția cum energia
consumată pentru digestie este mai mare decât cea obținută din produsul consumat.

Aceste mecanisme ale auto-digestiei există în orice organism viu. Într-un tubercul de cartof, cu
un conținut bogat de amidon, există un strat subțire sub coaja tuberculului ce conține substanțe

1
degradatoare de amidon. Același lucru este valabil și pentru grâu, secară sau alte boabe de
cereale, a căror coajă conține exact substanțele necesare ce pot degrada amidonul și elibera
energia înmagazinată în acesta.

Acest principiu nu este proiectat pentru a face procesul de ”a mânca și a fi mâncat” mai ușor. Ci
îndeplinește o altă funcție mai importantă, în care embrionul este dotat cu substanțe și energie,
necesare pentru dezvoltarea sa normală. Să exemplificăm cu boabele de grâu anterior
menționate. La o anumită temperatură și umiditate a solului, enzimele care le conțin încep să
descompună amidonul din structura lor în substanțe ce vor fi folosite pentru construcția părților
diferite din plantă: sistemul radicular, tulpina și frunzele. Cu energia eliberată se sprijină
embrionul să-și realizeze programul de dezvoltare, pe care îl poartă în aparatul său genetic.

Sensul alimentației potrivite speciei constă în faptul că toate organismele vii au nevoie de puterea
de digestie a altor organisme vii ce trec prin ele, pentru a putea să obțină energie.

Acest tip de nutriție este regăsit în întreaga lume vie. Fiecare specie biologică are propria sa
nutriție, așa cum am menționat la exemplul cu șarpele boa, întrucât caracterele alimentelor
corespunzătoare speciei se regăsesc în anatomia și fiziologia organismului consumator. Pentru o
și mai bună înțelegere, vă voi mai oferi două exemple.

Este cunoscut faptul că organismul animalelor de pradă este adaptat pentru digestia cărnii altor
animale. Dar nimeni nu servește masa unui predator, el trebuie să se descurce singur cu
procurarea sa. De aceea, are nevoie de picioare rapide, de ghiare ascuțite și dinți sub formă de
colți, care reprezintă ”cartea de identitate” a animalelor de pradă. Este vizibilă această unitate
între formă și conținut, care permite supraviețuirea lor, fiind astfel menținută în caracteristicile
anatomice.

Al doilea exemplu vine din lumea animalelor care consumă plante. Hrana principală a cămilelor
este un ciulin (numit ”ciulinul cămilelor”), o plantă nepretențioasă, ce nu este prea bogată în
proteine, lipide sau carbohidrați. Cu toate acestea ea împlinește complet nevoia cămilelor de
energie și substanțe și permite animalelor să-și păstreze masa corporală, să reziste pe distanțe
mari sub soarele pârjolitor și pe nisipul fierinte și să-și realizeze și rezerve de substanțe nutritive
sub forma grăsimilor din cocoașă. Întregul organism al animalelor este adaptat la consumul
acestei plante insignifiante. De câte ori am mers în deșert, m-am uitat cu atenție la modul în care
se hrănesc cămilele. Și m-am tot mirat cum de ciulinii nu rănesc mucoasa bucală sensibilă a
botului cămilei. Când am studiat mai îndeaproape interiorul botului cămilei mi-a devenit evident
că existau o mulțime de crescături ca niște negi care puteau înfășura țepii ciulinului, astfel încât
aceștia să nu înțepe.

Dacă o cămilă este hrănită cu alte alimente, uneori cu șașlâc (n.tr. = frigărui de miel) bogat în
grăsimi, ea începe să slăbească, să se ”ofilească”. Și încercați, invers, să hrăniți un leu cu ciulini
pentru cămile. Mai degrabă va muri de foame decât să se atingă de ciulin.

Este omul un omnivor?

2
Deși toată lumea cunoaște importanța alimentației corespunzătoare speciei pentru toate ființele
vii, atât suporterii nutriției ”ortodoxe”, cât și teoreticienii nutriționiști mai moderni neagă rolul
său important în viața omului. Ei toți îi atribuie omului abilitatea de a putea, fără să-și
prejudicieze în nici un fel sănătatea, să consume atât alimente animale, cât și vegetale.

Și pe ce argumente se bazează presupunerile lor?

Chipurile omul s-ar situa, pe baza structurii tractului său digestiv, undeva între ierbivore și
animalele de pradă. Într-adevăr, în organismul nostru, lungimea tractului digestiv
stomac/intestine este mai mică decât la ierbivore, dar mai mare decât la animalele de pradă. În
tractul gastro-intestinal omenesc nu există porțiuni, precum la animalele consumatoare de
ierburi, în care hrana să sufere o prelucrare primară prin bacterii și alte micro-organisme. Și în
același timp, stomacul omului nu are forma rotundă, pe care o are cel al animalelor de pradă.
Sunt multe alte exemple de multiple diferențieri.

Sunt aduse și alte argumente, pentru faptul că omul poate consuma, pe lângă alimente vegetale,
și animale. S-a presupus că omul a învățat această abilitate în decursul evoluției sale. Se pare că
cei care consideră omul ”omnivor” caută explicații logice de partea lor.

Desigur, anatomic și fiziologic omul se deosebește atât de animalele ierbivore, cât și de cele
carnivore. Dar asta nu înseamnă că el se găsește între cele două categorii. După oamenii de
știință, mai există o a treia categorie de animale: mâncătoarele de fructe. Și acestei grupe îi
aparțin oamenii. Alimentele potrivite speciei sale sunt fructele, bobițele, grânele, nucile,
semințele, tuberculii, cu alte cuvinte părți din plante, în care concentrația de nutrienți este mult
mai mare decât în părțile verzi. Astfel este lămurită diferența de construcție și de funcționare
fiziologică a tractului gastro-intestinal la oameni și la ierbivore, acestea din urmând consumând
cu preponderență părțile verzi ale plantelor.

Particularitățile alimentației corespunzătoare speciei umane nu-l apropie deloc pe acesta de

carnivore. Singurul lucru pe care îl au în comun îl reprezintă valoarea nutritivă foarte mare a
alimentelor consumate. Atât fructele, cât și carnea sunt caracterizate printr-o valoare nutritivă
înaltă. Aici este amestecată o asemănare (dar doar aparentă, întrucât calitatea alimentelor este
foarte diferită), între alimentația și structura tractului digestiv corespunzător fiecărei specii.

Să privim abilitatea omului de a folosi carnea în alimentația sa. Mai întâi de toate, trebuie să ne
întrebăm ce numește omul cu adevărat ”carne” și ce nu. Animalele de pradă care se hrănesc cu
carnea altor animale, le vânează de vii și le consumă imediat, iar țesuturile acestora își păstrează
abilitatea de auto-digestie. Omul nu consumă, de fapt, carne, în adevăratul sens al cuvântului, ci
o combinație moartă de proteine și grăsimi, obținută prin prelucrare termică și preparare culinară.
Și mai trebuie să observăm că el are capacitatea de a consuma carnea datorită stăpânirii focului.

Deși omul consumă carne de mii de ani, nu s-a dezvoltat nici o trăsătură anatomică sau
fiziologică ca la carnivore. Nu ne-au crescut ghiare ascuțite sau colți. Reacția chimică din gură
este bazică la om, și nu a devenit acidă, așa cum este caracteristic unul animal de pradă. Așa
încât toate încercările de a trage o linie dreaptă între ierbivore și carnivore și a așeza omul la
mijlocul acestei linii – sunt condamnate la eșec.

3
Alimentația corespunzătoare speciei și curățenia organismului

Aici vom vedea că nu este vorba despre faptul că suntem obișnuiți cu o anumită modalitate de
alimentație. Foarte adevărată este declarația lui Vladimir Vernadeski, care în ceea ce privește
alimentația corespunzătoare speciei organismului – spune că este aceea care îi furnizează
acestuia substanțele pentru construcția propriilor celule. Din punct de vedere al aportului de
energie și auto-reglării organismelor vii, cuvintele acestui om de științe sunt decisive.

Să începem să descriem sistemele de furnizare de energie pe care Natura le-a furnizat fiecărei
specii biologice. Dacă și cum funcționează ele depinde de cât de bine, de rațional și economic
folosesc celulele substanțele și energia primite din exterior.

La fel de important este faptul că de structura chimică constantă a celulelor depinde mecanismul
de auto-reglare. Dacă se schimbă structura chimică, toate sistemele existente încep să aibă
devieri, abateri și depuneri.

Astfel, portretul anatomic și fiziologic al fiecărei specii biologice exprimă obiectiv

particularitățile sale funcționale, ce garantează supraviețuirea sa. Organismul nu poate să scape
prea ușor de aceste particularități și să le înlocuiască cu altele noi. Niciodată cerbul nu se va duce
la vânătoare de iepuri sau lupul să pască iarbă. Numai omul crede că prin stăpânirea focului este
capabil ”să folosească” carnea fraților săi mai mici. Cuvântul ”să folosească” a fost pus în
ghilimele, pentru că folosirea cărnii nu a adus decât daune corpului omenesc, în special
suprasolicitarea și epuizrea propriilor resurse.

”Să lăsăm resursele să fie resurse” spun susținătorii alimentației ”cu de toate”. ”Rezultatul este
cel important!”. Și se continuă justificarea consumului de carne: ”Organismul își primește
substanțele nutritive necesare și supraviețuirea sa este asigurată – acesta este scopul principal!”

Aș fi de accord cu acest argument doar în situații extreme. În cazul în care supraviețuirea

oamenilor depinde de asta, de exemplu în perioada glaciară.

Dar astăzi situația este complet diferită. Prin dezvoltarea agriculturii omul s-a eliberat de
constrângerea căutării hranei în zone îndepărtate. Acum el își poate procura alimentele fără prea
mare efort din apropierea casei în care locuiește. Astfel, carnea ar fi trebuit să-și piardă
importanța de aliment. Dar nu aceasta este realitatea. Omul a păstrat obișnuința consumului de
carne, transformând-o într-o dependență, care este transmisă de la generație la generație odată cu
laptele mamei. Dar deși alimentele animale acoperă necesarul momentan de energie și substanțe,
ele acționează în același timp precum bombe cu ceas, care sunt amorsate chimic. Undeva în
profunzimea organismului nostru se derulează invizibile și inaudibile reacții de distrucție, până
când se produce o explozie extensivă. Aceasta poate fi o moarte subită sau o boală incurabilă –
este greu de spus, totul ține de ”noroc”. Corpul uman nu se schimbă – explozia este inevitabilă.

Și totuși omul are posibilitatea să se elibereze de propriile suferințe și să urmeze vocea puternică
a înțelegerii sănătoase.

4
Nu mă refer aici la asceză, la renunțarea la toate bucuriile pământești, fără de care viața nu ar fi
nici pe jumătate la fel de frumoasă. De exemplu, nu-mi imaginez sărbătoarea Paștelui fără
prăjituri și pască, ori ouă încondeiate sau noaptea de Crăciun, fără o gâscă sau găină pe masă.
Dar sunt complet împotrivă ca la fiecare prilej sau chiar fără prilej să se consumă continuu aceste
produse. Un om inteligent nu cade în această capcană, a confortului, care îl scoate din cadrul
alimentației potrivite speciei sale. O măsură sănătoasă este o condiție a existenței umane, atât din
punct de vedere social, cât și fiziologic.

În realitate, menținerea ”măsurii” este o modalitate poate neobișnuită pentru mulți dintre noi, dar
foarte naturală. Și cât de devreme începem să ne obișnuim așa, cu atât mai sănătoși vom deveni.
Întrucât organismul nostru nu poate să primească doar substanțe nutritive ”din pastile”, ci are
nevoie să își preia din alimente ceea ce are nevoie.

Alimentele potrivite speciei

Exemplul cel mai clar și evident al alimentației corespunzătoare speciei îl reprezintă hrănirea
copilului mic cu laptele mamei sale. Omul vine pe lume ca o ființă neajutorată și necoaptă. Trec
mulți ani până când organismul său se formează definitiv. De exemplu, aparatul respirator este
complet funcțional abia în jur de 18-20 de ani. Iar tractul gastro-intestinal rămâne toată viața
lezat, dacă cel mic nu a primit hrănitorul lapte al mamei sale.

Aici nu dorim să discutăm despre valoarea nutritivă a laptelui de mamă, care cel mai adesea este
exagerată. În ceea ce privește conținutul de proteine, grăsimi și carbohidrați, laptele de mamă
rămâne în urma multor alimente, inclusiv conținutul său caloric este foarte redus. Cu toate
acestea, laptele de mamă se caracterizează printr-un conțin deosebit de amino-acizi, enzime și
alte substanțe, de care are nevoie nou-născutul pentru dezvoltarea sa normală, precum și printr-
un conținut de energie și informație ce reglează dezvoltarea micuțului. Această informație este
diferită pentru fiecare specie biologică. În timp de puiul de om își dublează masa corporală abia
prin a 180-a zi de viață, un iepure o face în șase zile. Și este foarte logic, dacă ne gândim că
iepuroaica, datorită particularităților sale anatomice, nu-și poate proteja puii de animalele de
pradă. Șansele lor de supraviețuire sunt cu atât mai mari, cu cât se maturizează mai devreme.

În acest fel, Natura s-a îngrijit ca fiecare specie biologică să aibă o șansă de supraviețuire.

La timpul respectiv, cunoștințele despre hrănirea organismului nou-născutului cu laptele de

mamă m-a făcut să mă gândesc la necesarul energetic al oamenilor. Exemplul copiilor, care în
ciuda unui conținut minim de proteine din alimentație se dezvoltă dinamic și cresc rapid, a fost
un model minunat pentru dezvoltarea teoriei mele despre rațiile alimentare sărace în calorii și
proteine.

Așa a apărut ideea mea pe baza principiului utilității (oportunității): Organismul uman este
capabil să preia toate formele de energie care se găsesc în mediul său înconjurător și să le
folosească pentru acoperirea multiplelor sale nevoi. Astfel, el își poate scădea necesarul de
hrană, întărindu-și sănătatea și prelungindu-și viața. Experimentele făcute pe mine însămi, ce

5
durează de circa 50 de ani, precum și experiențelor multora dintre cei sfătuiți de mine mi-au
confirmat corectitudinea și actualitatea acestei idei.

Câte surse de energie are omul?

Așa cum am mai amintit deja, supremația în lumea științifică este cea a Teoriei cu ”toate felurile
de alimente”. Susținătorii acesteia presupun că singura sursă de energie a omului este
alimentația, și că hrănirea nu este nimic altceva decât însușirea de substanțe, de care are nevoie
organismul, pentru a înlocui energia consumată și a reînoi și reconstrui țesuturile.

În tinerețea mea am împărtășit și eu, alături de majoritatea colegilor mei, această credință. Teoria
am studiat-o atât în Facultatea de Medicină, cât și în timpul celor trei ani de specializare în
chirurgie. Dar în timpul războiului cu Finlanda și în timpul celui de-al doilea război mondial, în
timp ce căutam răspunsurile la mai multe întrebări, mi-a încolțit prima oară îndoiala cu privire la
veridicitatea teoriei științifice.

În munca mea de teren, ca și chirurg, m-am confruntat cu multe situații extraordinare și stresante.
Am avut de-a face cu răniți grav, și trebuia să mă decid rapid cum puteam să-i ajut și ce puteri
naturale puteam să folosesc pentru ajutor. Atunci mi-a venit pentru prima oară în minte să
folosesc alimentele pe post de medicamente. Am început să înțeleg avantajele alimentației
vegetariene și în mine s-a construit treptat reprezentarea unei alimentații vindecătoare, care să fie
folosită conștient și să-și păstreze însușirile sale naturale.

În cazurile dificile de arsuri pe membre, dar și la alte răniri, care s-ar fi putut complica cu
tetanus, am obținut rezultate pozitive: am întregit nevoia de alimentație vie a acelor oameni cu
sucuri de fructe și legume și am folosit întotdeauna remedii naturale.

Mai târziu am preluat aceste experiențe la Institutul de neurochirurgie, unde m-am confruntat cu
problema pericolului de edem cerebral în stadiile post-operatorii. În practica mea personală de
chirurg – datorită pregătirilor anterioare și tratamentului post-operator al pacientului – n-am avut
niciodată de-a face cu o astfel de complicație.

Este de la sine înțeles că am pus puterea vindecătoare a alimentației printre primele locuri în
Sistemul însănătoșirii naturale, pe care l-am proiectat. Dar în același timp, evaluarea, respectiv
echilibrarea psihologică și spiritual-sufletească a omului rămâne pentru mine pe primul loc.

Îndoiala cu privire la infailibilitatea teoriei despre alimentația ”cu toate alimentele” nu mi-a dat
pace. Și considerațiile marelui om de știință Vernadeschi, precum și cele ale părintelui
cosmobiologiei Alexander L. Tșișevschi m-au influențat foarte mult. Ambii erau de părere că
toate organismele vii – inclusiv cel omenesc – dispun de însușiri care să le permită să preia din
energia Cosmosului, pe care să o acumuleze, și prin activitățile vieții să o transforme și apoi să o
proiecteze în exterior, în spațiul înconjurător.

6
Pe baza experimentelor mele personale timp de mulți ani pot să afirm cu întreaga convigere că
există astfel de canale de intrare a energiei în organismul nostru. Datorită profunzimii acestora,
cercetarea lor științifică practic nici măcar nu a început bine.

De ce este atât de decisiv importantă pentru mine aprovizionarea cu energie a organismului?

Răspunsul corect depinde nemijlocit de cantitatea de nutrienți de care avem nevoie și ce calități
trebuie să aibă aceștia.

Biologia modernă nu are la dispoziție nici o cercetare onestă la nivelul unor sisteme singulare de
aprovizionare cu energie a organismului uman. De aceea, se folosește de foarte multe idei și
ipoteze ale înaintașilor noștri, care au perceput lumea ca un tot și au considerat omul ca o parte a
acestei lumi.

Cu adevărat, omul este o parte inseparabilă a substanței vii, a Întregului Organismelor existente.
În primul rând, el este legat de materia vie prin chiar originea sa. La proceerea sa el primește un
program pentru dezvoltarea ulterioară, care este inclus în codul său genetic. Existența ulterioară a
organismului viu depinde de însușirea acestuia de a procura energia corespunzătoare din mediul
său înconjurător, care să-i servească drept material de construcție. El are la dispoziție, în acest
scop, multiple posibilități, așa cum consideră susținătorii teoriei moderne a nutriției. Care sunt
aceste posibilități?

Să luăm în considerare două situații din viața zilnică.

Primul exemplu: ajungeți acasă înghețat bine, nu reușiți deloc să vă încălziți. Așa încât vă turnați
o ceașcă de ceai fierbinte și o luați în mână, și imediat începe ca familara sa căldură să vă intre în
degete. Acest lucru înseamnă că o anumită cantitate de energie este preluată direct prin pielea
organismului. Urmează să beți conținutul ceștii de ceai. Desigur că în acest ceai nu prea există
substanțe nutritive, dar dumneavoastră deja vă este mai cald.

Al doilea exemplu: este primăvară, stați în umbra copacilor, suflă un vânt mai rece. Înghețați un
pic și vă duceți mai în soare. Imediat simțiți că vă încălziți.

Ambele reacții le recunoașteți, pentru că le puteți percepe în corpul dv. Sunt însă și lucruri
obișnuite, zilnic, care nu cad în sarcina cercetării științifice. Dar ne oferă nu puține informații
”științifice”, care sunt ignorate de multe ori în discuțiile de specialitate pe tema furnizării de
energie a organismului și construcția propriilor sale substanțe. Tocmai ce am aflat de la oamenii
de știință despre posibilitatea directă de folosire a azotului din aer pentru construcția proteinelor
animale. Pe această problemă lucrează marele fiziolog I. M. Sechenov, care și-a concentrat
atenția asupra conținutului de azot din sângele arterial și din cel venos. Rezultatele sale arată că
în sângele arterial, îmbogățit cu gazele din atmosferă, există clar mai mult azot decât în sângele
venos, care provine dinspre țesuturile corpului. Și astfel s-a putut concluziona că o parte din
azotul din atmosferă a fost absorbit de către corp.

7
Cercetările lui Sechenov au fost urmate de cele ale lui Wolski. Acesta și-a îndreptat atenția către
două posibilități prin care azotul din aerul inspirat se transformă în corpul omenesc în proteine:
prima, cu ajutorul bacteriilor, care se găsesc în căile respiratorii superioare ale oamenilor,
precum și în intestinul gros; și a doua prin preluarea azotului de către celulele organismului viu.
După calculele lui Wolski rezultă că organismul omenesc poate prelua doar prin respirația din
cursul unei zile 18 grame de azot. Și această cantitate este suficientă pentru producția a 112
grame de albumine în corp.

Cercetătorii americani au descoperit și ei că organismele pot să intercepteze direct azotul

atmosferic, ceea ce este foarte util pentru toate ființele vii. Ca și sursă principală pentru azotul
atmosferic sunt responsabile cele circa 100 de fulgere care lovesc în fiecare secundă pământul. În
cercetările care au durat circa 2 ani, oamenii de știință au dovedit că fulgerele produc la fel de
mulți compuși azotați, precum alte surse naturale.

Să nu uităm și asemănarea uimitoare dintre hemoglobina sângelui și clorofila plantelor. Acestea

pot cu ajutorul energiei razelor solare să lege atât azotul atmosferic, cât și alte elemente chimice.

Și nu trebuie să ignorăm și posibilitatea obținerii de energie independent de alimentație. Ne

putem referi la energia de rezonanță, care provine de la rezonanța dintre frecvența structurilor
corpului omenesc și cea a cosmosului. Acest lucru înseamnă că sistemul nostru primește energie
de la radiațiile cosmice. Aici ar fi încă foarte multe de făcut pentru oamenii de știință, care s-au
consacrat studierii problemei schimbului de energie din materia vie.

Atâta timp cât nu există cercetări serioase în această direcție, este necesar să vorbim despre
partea cantitativă, despre partea din energie pe care o preluăm pe lângă alimentație. Să ne
gândim și la următoarea întrebare: de ce are nevoie sistemul energetic al organismului viu de
legătura cu cosmosul? Întrebarea pare a fi dificilă, de aceea răspundem la ea în fiecare zi, în
fiecare minut – prin întregul nostru comportament.

Formula vieții îndelungate

Ați pășit vreodată pe vreo cărare care să scurteze distanța până la brutărie sau la librăria la care
mergeați? Cu siguranță cunoașteți astfel de ”scurtături”. Și motivul nu este doar comoditatea.
Aici acționează o lege, care până în prezent este logică pentru înțelegerea omului sănătos: cu cât
este mai scurt drumul, cu atât mai puțin timp și energie cheltuim pentru el. Poate această lege are
și alte descrieri mai precise, dar eu o voi folosi pentru a discuta despre Principiul optimizării
energetice. Pe baza acestui principiu este construită întreaga Natură vie.

Pentru a explica mai bine esența sa, vă propun următorul mic experiment de gândire: vreți să
încălziți o oală cu apă. Pentru aceasta aveți două posibilități. Fie puteți să mergeți în curte, să
tăiați lemne de foc, să faceți focul într-o sobă și să puneți oala cu apă pe sobă. Sau puteți să vă
duceți la aragazul cu gaz și în câteva minute aveți apa fierbinte. Se poate presupune că decizia pe
care ați lua-o în cazul condițiilor acestui experiment este de la sine înțeleasă.

8
Natura a proiectat în interiorul organismului nostru atât o sobă de gătit rusească – organele de
digestie – cât și mai multe ”aragaze” moderne, care sunt folosite când și când atunci când apare
un necesar de mai puțină energie. De exemplu, în țesuturile plămânilor sunt depozitate mereu
grăsimi. Acestea fac parte inseparabilă din sistemul energetic al omului și sunt necesare pentru
încălzirea aerului respirat.

Știm deja că aerul din alveolele pulmonare trebuie să aibă o anumită temperatură: 36,7 grade
Celsius. Când este preluat din atmosferă, aerul poate avea circa -40 grade Celsius iarna, și trebuie
să fie încălzit în timp de câteva secunde la un gradient de peste 70 de grade. Chiar dacă tehnic
problema pare dificil de rezolvat, organismul reușește să o facă, totuși, fără probleme: El
folosește pentru aceasta oxidarea grăsimilor din țesuturile pulmonare și eliberarea rapidă de
căldură.

De altfel, există mecanisme asemănătoare și în partea superioară a toracelui, unde țesutul adipos
protejează marile vase de sânge. În situații extreme, conținutul de energie din grăsimi este folosit
pentru încălzirea sângelui care ajunge la nivelul creierului.

Sistemul energetic al corpului nostru este destul de descentralizat și include mai multe nivele de
câștig energetic. Ne putem întreba de ce este necesar un astfel de ”pluralism”, în care fiecare
sistem, fiecare organ, are un cerc de acțiune clar delimitat. Sistemul nostru nervos central
coordonează întregul organism și o autonomie exagerată a unei regiuni ar putea să aducă o
dizarmonie în respectivul organism.

Putem să discutăm în contradictoriu pe această temă, dar chiar dacă discuția ar fi vehementă, ar fi
și infructuoasă.

Infructuoasă, pentru că Natura a rezolvat problema fără noi și pentru noi.

Numeroși oameni de știință sunt de părere că energia, care curge prin materia vie, se echilibrează
în decursul timpului, și intensitatea sa influențează durata de viață a organismului. Cu cât mai
multă energie trece prin noi într-o unitate de timp, cu atât mai scurtă este existența noastră
pământeană.

Această legitate face ca descentralizarea schimburilor energetice să apară într-o lumină cu totul
nouă. În aceste condiții, conținutul de energie al ființelor vii trebuie să fie drămuit și economisit.
Astfel se justifică existența surselor multiple de energie. Acolo în organism, unde omul are
nevoie să aprindă doar o mică lampă, este inutil să pună în mișcare un reactor atomic. Funcție de
ce am discutat, se schimbă și reprezentarea felului și cantității de alimente de care depinde direct
durata de viață a existenței umane.

Nu cunoaștem nici o formă de viață din Natură care să posede o imortalitate a organismului său
individual. Durata vieții sale depinde de mulți factori constanți și variabili.

Dintre factorii constanți amintim cantitatea medie de energie pe care o poate folosi în cursul unei
vieți biologice un reprezentant sănătos al speciei sale biologice. Pentru oameni, această ”limită”

9
energetică se estimează la circa 50.000.000 kilokalorii și asta după calculele făcute de
susținătorii alimentației ”cu toate alimentele”.

Devieri de la aceste valori pot avea diferite motive, care de regulă sunt limitate în timp. Aici
vorbim despre legături și schimbări dintre oameni și lumea exterioară de natură psihologică,
fizică, socială, ocupațională și climatică – ce pot influența puternic consumul de energie și durata
de viață a indivizilor. Dar pentru că ne vom ocupa de întreaga specie ca și tot, vom utiliza
valoarea medie.

Vom stabili ca bază de pornire o formulă simplă. Notăm cantitatea medie de energie, de care are
nevoie organismul nostru în viața sa, cu E1, consumul mediu de energie zilnic cu Et și durata
vieții cu D1.

Cu acestea, putem obține următorul raport:

E1 : Et = D1

Să privim ce urmări are această formulă pentru noi. Să calculăm mai întâi durata de viață, pe care
susținătorii teoriei alimentației ”cu toate alimentele” o estimează prin calculele lor. ”Limita”
energiei pe care omul o poate folosi în cursul vieții sale este de circa 50.000.000 kilokalorii,
durata medie a cantității de energie zilnică pe care o necesită corpul nostru este estimată la circa
2500 până la 3000 kilokalorii.

50.000.000 : 2500 = 20.000 zile sau circa 55 ani.

Și acum să venim cu teoria noastră. O rație zilnică medie considerată de Sistemul de însănătoșire
naturală include mai puțin de 1000 kilokalorii. Aceasta nu reprezintă o estimare întâmplătoare, ci
este o cifră reală, care a fost confirmată prin experiențele timp de numeroși ani, făcute de zeci de
mii de oameni. Uneori această cifră este mai mică, dar am rotunjit-o la 1000 kilokalorii.

Ca și rezultat obținem:

50.000.000 : 1000 = 50.000 zile sau 137 ani.

Nu v-am prezentat o matematică simplă, ci Viața. Sunt destule cazuri de oameni care au trăit și
mai mult decât atât

Dar este important să precizez ceva: aceste calcule sunt corecte atunci când omul primește de
sugar o alimentație naturală. Cei mai mulți dintre oameni se schimbă pe sistemul meu, atunci
când limitele energiei corpului lor sunt aproape epuizate, și organismul este deja împovărat de
numeroase boli cronice. Dar și în aceste situații Sistemul meu vă poate ajuta, să vă recăpătați
sănătatea.

10
Nu pretind ca toate calculele de mai sus să fie absolutizate. Marele Ivan Pavlov a spus că
organismul omenesc este un sistem auto-reglator, auto-suficient și desăvârșit. Există o premiză
prin care, dacă sunt oferite condițiile naturale, organismul oamenilor rezonabili poate să-și
extindă granițele temporale ale existenței sale până la valori care nouă ni se par astăzi fantastice.
Ce ne împiedică să ne schimbăm poziția actuală?

Atractivitatea alimentației ”cu toate alimentele” are multe motivații subiective și obiective, care
pot reține oamenii să facă pasul deciziv, adică schimbarea pe alimentația vegetariană. Cel mai
important motiv este obișnuința de a ne răsfăța corpul, fără să ne gândim la urmările lăcomiei
noastre.

Îndată ce este vorba să facem ceva concret, apare puterea obișnuinței în calea planului nostru. Și
aceasta convinge omul nu prin ceva folositor, ci îi copleșește voința de schimbare de dragul
menținerii alimentelor pe care le iubește atât de mult.

Cu toate acestea, omul este dotat cu rațiune și este în stare să-și schimbe punctele de vedere,
chiar dacă acestea durează de zeci de ani, atunci când ele nu mai corespund realității. Recunosc
că nu este simplu, în special faptul că organismul și fiecare dintre celulele sale sunt astfel
orientate încât să necesite o cantitate mai mare de energie, și acest lucru este înscris ca și Normă
în subconștient. Abaterea de la această normă este percepută ca un semnal de alarmă. Aș putea
asemui organismul defectat de folosirea alimentației ”amestecate” cu un instrument muzical
prost acordat. Cel mai talentat muzician nu poate să cânte nici măcar o melodie ușoară: pentru că
instrumentul trebuie din nou acordat. Acest lucru nu este ușor, chiar dacă ar fi vorba de reglarea
unor singure părți. Dar închipuiți-vă ce sarcină mult mai complicată este, atunci când avem de-a
face cu miliarde de celule vii, care trebuie fiecare să-și modifice ”tonalitatea”, de zeci și sute de
organe și sisteme, care formează întregi orchestre în corpul noastru. Toate aceste orchestre
trebuie să se dezvețe împreună și să învețe o nouă modalitate complet nouă, neobișnuită de
interpretare. Nu trebuie să judecăm prea tare oamenii, pentru că se decid pentru schimbare, doar
într-o situație fără ieșire în care se află viața lor.

Cu toate acestea, înțelegerea nu înseamnă asentiment și aplicare. Calea pe care a apucat-o astăzi
omenirea este calea către boală, către suferință, care face viețile lor nenatural de scurte, grele și
dificile. Și un rol foarte important în joacă aici teoria alimentației ”cu toate alimentele”. Nu îmi
voi repeta aici criticile la adresa acestei teorii. Mă limitez să vă prezinte o parte din faptele pe
care le-am aflat până în prezent, despre acțiunea distructivă a alimentației cu alimente animale
asupra corpului omenesc.

Să nu vă faceți idoli

Chiar din momentul apariției sale, teoria alimentației ”cu toate alimentele” a considerat
proteinele – dintre toate alimentele de origine animală – drept fiind hrana ideală pentru organism.
S-a presupus că acestea conțin cele mai multe substanțe și elemente necesare omului, care permit
compensarea energiei cheltuite de organism. Împotriva tuturor faptelor, împotriva tuturor
experiențelor alimentației vegetariene, a persistat această teză a aminoacizilor esențiali, care nu

11
pot fi produși în corpul omenesc și trebuie să fie aduși prin carnea animalelor, pește și produse
lactate – persistând de la dizertație la dizertație, de la o monografie la alta. S-a subliniat gradul
înalt de utilizare al proteinelor animale, care chipurile reprezintă cele mai eficiente alimente
pentru om. Viața și dezvoltarea științei a combătut aceste argumente.

În primul rând, în carne există numai 52% dintre substanțe ce pot fi utilizate în corpul omenesc,
în timp ce în plante ele sunt în procent de 94%. În afară de aceasta, conținutul de elemente
nutritive necesare omului ce intră în corp este complet diferit de cel din plante. Carnea
animalelor este supusă unei prelucrări minuțioase, în timpul căreia toate însușirile vii ale
țesuturilor musculare sunt distruse și mecanismul auto-digestiei este distrus. Ea este transformată
într-un amestec de proteine, grăsime și carbohidrați fără viață. Ca rezultat, omul consumă
exagerat de multă energie pentru digestia sa. Când omul se hrănește cu alimente de origine
vegetală proaspete, care și-au păstrat însușirile vitale, folosește el în totalitate mecanismele de
auto-digestie existente în plante.

În al doilea rând, s-a stabilit că în organismul uman pot fi fabricați toți aminoacizii necesari,
printre care și cei așa-numiți esențiali. Acest proces are loc, printre altele, în microflora din
intestinul nostru gros.

În al treilea rând, calitatea de a obține căldură și energie din proteinele cărnii nu s-a dovedit o
binecuvântare, ci o nefericire pentru om – și aceasta din motivul ineficienței sale. Cercetările au
arătat că pentru aceeași nevoie, trebuie să se ardă cu 32% mai multe proteine animale decât
carbohidrați.

Cu aceste constatări, nu au fost nici pe departe descrise complet efectele dăunătoare pentru care
le pricinuiește organismului consumul de carne. Consecința sa cea mai gravă constă dintr-un
fenomen, al cărui pericol cei mai mulți dintre noi nu-l cunosc sau sesizează. Mă refer în special
la stimularea dezvoltării copiilor (accelerarea). Oamenii de știință sunt de părere că acest lucru
afectează sănătatea corporală și spirituală, precum și durata de viață omenească. Imunitatea
naturală este scăzută și tinerii se maturează sexual prea devreme, astfel încât ajung să facă copiii
la o vârstă la care sentimentul de responsabilitate pentru aceștia nu este complet dezvoltat.

Motivul acestei accelerări este în mare parte irosirea energiei, care îi stă la dispoziție omului
pentru întreaga sa viață, doar în primii ani ai tinereții. Toate eczemele și bolile copilăriei, care
sunt descrise drept tulburări ale imunității sau metabolismului, nu reprezintă decât consecințele
unei iubiri părintești oarbe, care nu este delimitată de o înțelegere omenească sănătoasă. Prin
alimentarea exagerată a copiilor cu carne și dulciuri, părinții le scurtează inconștient viața.

Pentru cei care s-au decis cu adevărat să nu-și mai scurteze viața, devenind conștienți, mai
prezint alte câteva fapte. Acestea sunt legate de consumul de carne și mai ales, de cantitatea de
produși de descompunere care apar în organismul nostru, plus de toată energia consumată pentru
îndepărtarea lor. Produșii de degradare ai proteinelor, în special cele animale, sunt eliminați prin
rinichi și au nevoie de minim 42 grame de apă pentru fiecare gram de proteină. Dimpotrivă,
produșii de ardere ai carbohidraților și grăsimilor sunt eliminați prin plămâni, sub formă de
dioxid de carbon, respectiv sub formă de apă prin piele, plămâni și rinichi. De aceea nu este

12
necesară o cantitate suplimentară de apă, reducându-se corespunzător cantitatea de urină și
normalizându-se compoziția sa.

Este foarte important să realizăm că produsele reziduale ale proteinelor animalelor poluează
mediul intern al organismului, reducând abilitatea de auto-curățenie a țesuturilor sale și afectând
capacitatea sa de auto-reglare.

Faptele sunt pâinea oamenilor de știință – propriile mele experimente

Conceptul nutriției vindecătoare nu a apărut din nimic. Am realizat o multitudine de experimente

ce mi-au arătat ce lipsită de valoare este reprezentarea teoreticienilor alimentației cu ”toate
alimentele”. Rezultatele experimentelor au fost documentate de experții Institutului de Cercetări
pentru Cultura Fizică.

Primul meu experiment oficial înregistrat și acceptat de comisia de expertiză a fost cu atleți de
super-maraton și a necesitat o pregătire lungă și complicată. Care a fost modalitatea de realizare
și scopul acestui experiment?

Ne-am decis în 1983 ca la super-maratonul anual să participe și o grupă de sportivi, care au

trecut pe alimentația naturală vegetariană. Grupa de control a fost reprezentată de totalitatea
celorlalți participanți obișnuiți la super-maraton, dar pentru protocol au fost aleși patru sportivi,
care funcție de nivelul de antrenament și posibilitățile corporale erau asemănători cu grupa
experimentală.

Rațiile alimentare ale sportivilor din grupa de control au fost stabilite funcție de normele
Institutului de Cercetări pentru Nutriție și au conținut alimente bogate în calorii, cu 180 grame de
proteine animale, 200 grame grăsimi și 900 grame carbohidrați – împreună însumând circa 6000
kilokalorii. Sportivii ”mei” au primit, dimpotrivă, în toată perioada de pregătire înainte de
alergarea de 500 km nu mai mult de 800 kilokalorii zilnic, iar în zilele cele mai solicitante, au
primit circa 1200 kilokalorii.

În seara precedentă startului, toți membrii comisiei și-au exprimat îndoiala cu privire la
experimentul meu. Au încercat să mă convingă de faptul că membrii grupei mele experimentale
vor ceda după primii kilometric, dacă nu vor fi hrăniți cu carne, cârnați, brânză și iaurt, sau nici
măcar ceai negru cu zahăr nu primesc, ori puterile nu le sunt susținute de făinoase integrale. M-
au avertizat să datorită lipsei sării din organism, sunt inevitabile crampele musculare. Dar chiar
din a doua zi fețele membrilor comisiei au devenit gânditoare, iar a treia zi s-au înseninat, pentru
că au văzut că experimentul a descurs conform proiectului meu. Membrii grupului de control au
ajuns la destinațiile de etapă storși de putere, în timp ce protejații mei erau proaspeți și bine
dispuți. Rezultatele cercetărilor obiective au arătat nu numai că au fost mai rezistenți decât
concurenții lor, dar nici măcar nu au pierdut din masa corporală, iar unii chiar au pus pe ei.

Rezultatele experimentului au convins comitetul sportiv și mi s-a dat o altă posibilitate pentru o
altă încercare, cu alegerea celor mai buni sportivi din țară. Astfel am putut cunoaște elita noastră

13
sportivă și am studiat modul de viață al acestor oameni. De atunci am o stimă foarte mare pentru
aceste fete și acești băieți curajoși și determinați, care își dedică viața auto-depășirii continue. Ei
ne amintesc prin rezultatele lor noi cum pot fi depășite granițele posibilităților omenești. Dar în
același timp mi-a fost foarte clar faptul că accentul se pune exclusiv pe dezvoltarea abilităților
sportive, în timp ce nu sunt luate în seamnă dezvoltarea sănătății lor corporale și spirituale. Cu
alte cuvinte, se face totul să fie forțate cele mai înalte rezultate, fără nici o grijă pentru acțiunea
lor asupra sănătății, asupra duratei vieții lor de sportiv și de om. Atunci am înțeles de ce mulți
sportivi sunt adesea mai bolnavi și cu afecțiuni mai grave decât oamenii obișnuiți.

M-am ocupat de două sportive excepționale, care au fost interesate în sistemul meu de
însănătoșire naturală – maestra internațională la alergare maraton Raisa Smechnova și maestra
atletă (alergări) Anna Charitonova. Chiar la super-maratonul din 1984, Anna Charitonova,
devenită susținătoare ferventă a Sistemului de însănătoșire naturală, a reușit să parcurgă distanța
de 450 kilometri în mai puțin de 5 zile. Astfel a ajuns să fie singura femeie dintr-un grup de 40
de bărbați și s-a clasat pe al 6-lea loc. Și ceea ce este cel mai demn de menționat: nu a pierdut
nici măcar un gram din masa corporală.

Raissa Smechnova a renunțat, la fel de decisă precum Anna Charitonova, la rațiile alimentare
consistente, care sunt obișnuite la sportivele supra-solicitate și a trecut pe alimentația vegetală. A
trăit inițial trei luni în conformitate cu sistemul meu și ulterior a terminat prima alergarea de
maraton din concursul internațional de la Helsinki. Și asta la 32 de ani!

Un aspect important al succesului Sistemului de Însănătoșire naturală este voința fermă. Un

exemplu foarte bun în acest sens este povestea unei participante la alergările experimentale de
lungă durată din 1983, Elvira Marinițșeva. Înainte de începerea orei de exersare a grupei mele de
sănătate a venit la mine o doamnă minunată, grațioasă, cu o expresie inteligentă și determinată,
care m-a implorat să o accept în grupa mea fără aprobare medicală. Se pare că medicul ei curant
nu i-a dat permisiunea, datorită rezultatelor electrocardiogramei.

Mi-a plăcut perseverența Elvirei și dorința ei sinceră de a-și recăpăta sănătatea. După câteva
analize medicale am constatat că ea a rezistat la eforturi mult mai mari decât am cerut eu de la
grupa mea de sănătate, așa încât am început să o pregătesc pentru a participa la super-maraton.
Am repartizat-o pe Elvira într-o grupă de femei care se antrenau după instrucțiunile mele. Se
întâlneau în fiecare zi, dimineața devreme și parcurgeau între 10-15 km în training autogen
dinamic, au făcut baie întreaga toamnă și iarnă într-un lac exterior și au făcut yoga și exerciții
respiratorii, după Sistemul natural de însănătoșire.

Tenacitatea și determinarea Elvirei au ajutat-o să-și echilibreze suferințele. Același medic, care
nu a vrut să-i dea permisiunea pentru sport, a participat la un antrenament obișnuit și a decis
imediat să-i ofere o adeverință medicală pentru a-i permite participarea la super-maraton.

Acest exemplu arată ce rol imens joacă în vindecare calitățile spirituale ale oamenilor: voința,
înțelegerea și fără îndoială cunoașterea sa despre Sistemul însănătoșirii naturale.

Cercetările care au fost realizate de-a lungul experimentelor de psihologi au mai indicat un lucru
pozitiv: fiecare participant la alergările de lungă durată, care trăia după sistemul meu a dovedit o

14
mai mare stabilitate emoțională și psihică, în legăturile sale cu mediul înconjurător, o stare de
bine mai mare, mai multă liniște interioară și disponibilitate de ajutor pentru ceilalți.

După ce am terminat cu alergătoarele de super-maraton, m-am decis să continui experimentele

cu cățărători pe munte. Nu voi descrie detaliat aici totul, ci voi evidenția doar unele aspecte, care
să vă amintească de rolul conștienței și voinței în trecerea către alimentația corespunzătoare
naturii voastre umane. Printre cei trei alpiniști care au participat la experimentul meu, era unul
deosebit de bine făcut, pe care ceilalți bărbați îl porecleau Apollo. El se evidenția prin
devotamentul său față de alimentație. Chiar înainte de experimentul nostru era un vegetarian
convins: prietenul său cel mai bun murise mai de mult de cancer. La câteva ore după ce a plecat
de lângă prietenul mort, tânărul despre care vorbesc a jurat ca în amintirea prietenului său viața
lui să nu mai depindă de omorârea unei alte viețuitoare.

El se deosebea de colegii săi, cu care a participat la experiment, datorită acestui sentiment de

responsabilitate, dezvoltat foarte devreme în viață. Și acest sentiment realiza un câmp energetic
perceptibil, care acționa asupra oamenilor din jurul său și aceștia observându-l, făceau totul mai
conștient și serios. Mi-aș dori ca elevii și discipolii mei să fie cristale la fel de strălucitoare,
precum Apollo. Cristale care scufundate în mediul omenesc de așteptări și speranțe să permită
acestora năzuințe clare și evidente pentru a-și obține sănătatea, fără ”când” și ”dar”-uri.

Experiența a arătat că pasul către apogeul alimentației naturale poate fi evident mai ușor pentru
vegetarieni. Pentru că aceși oameni sunt deja eliberați de produsele cauzatoare de boală –
consumul cărnii și produselor din carne. Nu întâmplător, acest alpinist de care v-am vorbit a găsit
mult mai repede și mai ușor decât colegii săi calea către nutriția vindecătoare și modul de viață
natural, putând rezista mai ușor la suprasolicitările din timpul experimentului.

Alte experimente au urmat cu o serie de alți alpiniști, al căror scop era să atingă un platou înalt
din Ala-Arșta. Doi bărbați și două femei au participat la experiment, între ele și autoarea acestei
cărți. Ne trezeam la răsăritul soarelui și începeam urcușul muntelui, fără să mâncăm micul dejun.
Mergeam circa 15 kilometri și ne întorceam pe la 5 seara înapoi în tabără. Aici eram examinați și
cântăriți de un medic și apoi luam masa.

Rația noastră alimentară consta într-o supă caldă de legume, un terci proaspăt preparat din grâu
încolțit și infuzii din plante vii. După masă făceam o plimbare relaxată de încă vreo 10 kilometri,
de data asta nu în urcuș ci la vale, după care iar ne întorceam în tabără. Așa încât am umblat
zilnic circa 25 kilometri. Am dormit sub cerul liber, am mâncat o singură dată pe zi și am băut
doar de două ori pe zi. Nimeni dintre noi nu a pierdut în greutate și nici unul nu s-a îmbolnăvit.
Dimpotrivă, la despărțire eram mai sănătoși, decât atunci când ne-am întâlnit, și căpătasem noi
forțe.

În final, doresc să vă povestesc despre marșul nostru pedestru între Naltșic și Pizunda, care a
durat 23 de zile. În această perioadă, rațiile noastre zilnice au constat din 50 de grame de hrișcă și
100 grame de fructe uscate – și asta în perioade de suprasolicitare fizică considerabilă.

Este suficient să vă spun că în decursul acestei călătorii am escaladat patru trecători montane.
Am intrat foarte bine dispuși și întregi în Pizunda, în timp ce tovarășii noștri de drum

15
întâmplători, alpiniști care se hrăneau convențional, nu-și mai puteau mișca picioarele de
oboseală.

Și mai semnificative au fost rezultatele marșului organizat de către mine pentru noi patru, prin
pusta din mijlocul Asiei. Însoțitorii mei și cu mine am avut drept rații zilnice până în 600
kilokalorii, în timp ce am acoperit zilnic între 30-35 kilometri prin clima continentală excesivă.

Și deosebit de didactică a fost traversarea deja amintită, realizată în iulie și august 1987. Datorită
unei solicitări a Societății Geografice a URSS, am dovedit că este posibil ca normele necesarului
de apă în condițiile traversării pustei în lunile de vară pot fi micșorate. Până atunci exista părerea
că în lunile de vară, în expedițiile pedestre din pusta fierbinte de nisip, oamenii trebuiau să
consume cel puțin zece litri de apă, pentru a-și asigura reglarea echilibrului termic.

Se credea că transpirația acoperă pielea și prin evaporare o răcorește. Dar eu știu, că apa pe care
o bea omul nu va fi neapărat eliminată prin porii pielii, ci suferă o serie de schimbări importante,
care solicită nu puțină energie din partea organismului. De aceea omul este slăbit de folosirea
excesivă de fluide și el se supraîncălzește. Se cunoaște acest fenomen de multă vreme. Nu
întâmplător, Iulius Cezar, înainte de a-și alege luptători dintre legionarii săi, îi trecea prin
următoarea încercare: candidații făceau un marș lung, în care nu primeau nici un strop de apă.
Apoi, primeau cât de multă apă vroiau. Aceia care beau mult și cu lăcomie, erau eliminați.

La experimentul meu au participat 11 persoane – dintre care un cercetător, care dorea să studieze
zona uscată a mării Aral în condițiile lipsei complete de apă, precum și ghizi autorizați. Toți au
fost trecuți pe Sistemul însănătoșirii naturale și pe alimentația complet naturală. Grupul trebuia
să acopere distanța de 125 kilometri dintre orașele Aralsk și Karateren. Intenționam să acoperim
distanța în 7 zile, dar am reușit să o facem în 5 zile. În acea perioadă aveam deja peste 70 de ani,
dar nu am fost o povară pentru ceilalți. Dimpotrivă, am fost un exemplu de rezistență și răbdare.
De la Karateren mi-am întors cu ghidul turistic la Moscova și cercetătorii au continuat expediția.
Unii dintre ei au intrat în Guiness Buch – Cartea recordurilor – pentru ce au realizat.

În derularea experimentelor am încercat să minimizez necesarul de apă în condițiile de pustă de

la 10 la 1 litru de apă pe zi.

În primul rând, am reușit pentru faptul că participații consumau exclusiv alimente sărace în
proteine și calorii și deloc produse animale. Pentru că produsele animale, necesită pentru digestia
lor 42 grame de apă pentru fiecare 1 gram de proteine.

În al doilea rând am consumat apă structurată, care era îmbogățită cu ierburi (infuzii vegetale),
care nu a crescut temperatura corpului, dimpotrivă, a scăzut-o.

Au fost luate în seamă reacțiile specifice ale mucoaselor în condiții de pustă. La consumul de apă
rece obișnuită, reacția instantă este de sete intensă. Am descoperit că era suficient să ținem în
gură o piatră curată sau o stafidă, pentru a provoca secreția de salivă, care este un fluid natural
structurat și setea dispărea imediat. Același lucru l-am obinut și cu infuzia fierbinte din plante.

16
Toate ne-au învățat că putem să scădem consumul de apă, fără să prejudiciem sănătatea, la un
litru pe zi.

Când mi-am început experimentele, nu m-am așteptat la un răspuns atât de lărgit din partea
publicului. Am primit numeroase scrisori, inclusiv din străinătate, în care era exprimată atât
uimirea, cât și îndoiala. Într-o scrisoare din fosta Cehoslovacie mi s-a argumentat cum este
imposibilă scăderea cantității de apă sub 10 litri, din motive pur fiziologice.

Pentru a da la o parte toate îndoielile, am decis să mai organizez o expediție și am invitat și

participanți din Cehoslovacia. Această expediție comună a avut loc în următorul an, adică 1988
și a fost constituită din 6 persoane de fiecare parte: ruși și un cehoslovac. Cinci dintre elevii mei,
care trăiau după Sistemul însănătoșirii naturale, eu însămi, cinci sportivi bine antrenați din
Cehoslovacia și o traducătoare. Și chiar dacă elevii mei erau fizic mai puțin antrenați, nici unul
dintre ei nu a rămas în urmă. Trei dintre cei din grupul oaspeților cehi au abandonat pe drum:
unul dintre ei în timpul marșului de antrenament prin zona secetoasă a munților Kopet-Daga, al
doilea a fost epuizat la finalul primei zile de marș, iar al treilea în cea de-a treia zi. Cei rămași,
inclusiv traducătoarea au mers alături de noi circa 134 km, după care li s-au terminat și lor
puterile. Acest lucru era de așteptat, pentru că au primit alimentație bogată în calorii, cu proteine
animale și au băut cel puțin 10 litri de apă pe zi. Toți s-au epuizat la maxim. Componenții grupei
noastre arătau înfloritori și se simțeau atât de bine, că i-au însoțit pe oaspeți în zone locuite,
întorcându-se din drum mulți kilometric și apoi au continuat marșul până la final – adică alți 272
kilometri.

Raportul meu pentru Institutul Științific de Cultură Fizică, cu privire la toate experimentele
derulate între 1983 și 1989 a avut o influență destul de mare, suficient cât să mi se aprobe
mijloace pentru alte experimente, și mai clarificatoare.

Am putut să conving 7 dintre foștii mei pacienți să participe la alt experiment. Îi tratasem pe toți
în conformitate cu principiiile Sistemului de însănătoșire naturală, fiecare avusese boli cronice
dificile, de la diabet insulino-dependent, hipertensiune arterială cronică, ulcer duodenal,
pielonefrită cronică datorită unei alergii medicamentoase, ciroză hepatică, insuficiență cardiacă
datorită obezității și cancer al papilei Vater. Înainte de experiment, toți aceși foști gravi bolnavi
au fost investigați amănunțit în Institutul Științific de Cultură Fizică și au primit aprobarea să
participe la marșul de 500 km prin partea centrală a deșertului Karacorum, între orașul
Bacharden și parcul național Kurtamyr.

După o pregătire temeinică de 10 zile ne-am pornit la drum. Am umblat prin ținuturi fără
drumuri, prin nisipul încălzit la 50 de grade. Cu toate acestea, am umblat neobosiți, ne-am
bucurat de frumusețea maiestuoasă a naturii și de răsărituri și apusuri de soare extraordinare. Am
dormit pe salteluțe mici. Într-unul dintre popasurile de noapte, deșertul mi-a dăruit un mic
suvenir: într-un buzunar al rucsacului meu, folosit pe post de pernă de dormit am găsit o piele
uscată de șarpe; acesta se freacă de pietre și în felul acesta se eliberează de vechea piele.

Am mâncat o singură dată pe zi și am băut ceai verde cu miere și stafide, care ne răcorea pielea.
Consumul nostru de apă a fost de maxim 1 litru pe zi.

17
Inițial am plănuit să facem marșul în 20 de zile, dar ne-au ajuns doar 16 zile, atât de ușor au scos-
o la capăt participanții cu uriașa distanță. La final, toți se simțeau minunat, nu numai că și-au
păstrat greutatea corporală, dar unii au și luat în greutate. Și asta în ciuda unui minim consum de
mâncare și apă.

Ce cheie de descifrare avem pentru aceste experimente unice, care au fost plănuite și realizate de
mine timp de 7 ani (1983-1990)? Și încă nu v-am povestit de toate, ci le-a descris doar pe cele
mai importante. La multe dintre ele am luat parte personal – ca o altă confirmare a efectului
Sistemului însănătoșirii naturale, după care am trăit în ultimii 40 de ani ai vieții. Dacă stați să vă
gândiți: 500 de kilometri prin nisipul arzător al deșertului, nu reușesc să parcurgă nici măcar
tinerii, și eu la vremea ultimului experiment avea deja 75 de ani.

Dacă vom încerca să punem în cifre rezultatele experimentelor, va deveni clar faptul că Sistemul
însănătoșirii naturale este un sistem care cu adevărat aduce sănătate oamenilor. Sistemul medical
clasic este caracteristic pentru oamenii artificiali, care suferă de bolile moderne ale civilizației,
iar sistemul însănătoșirii naturale este cel pentru oamenii raționali, care au recepționat vocea
naturii și s-au supus legităților acesteia.

Rezultatele cercetărilor mele pe reprezentații din ambele grupe au arătat clar diferențele dintre
cele două grupe. A fost scos clar în evidență că la oamenii artificiali, metabolismul bazal, cu alte
cuvinte, consumul de energie al organismului în stare de liniște absolută, este de mai mult de
patru ori crescut față de oamenii raționali. Ei foloseau circa 1200 până la 1700 kilokalorii, față de
240 până la 400 kilokalorii. La reprezentanții din prima grupă ritmul respirator a fost de 18-20
cicluri (inspir – expir) pe minut, în timp ce la a doua grupă, de 4 până la 5 cicluri. Omul artificial
folosea corespunzător de cinci ori mai multă hrană decât omul rațional. Pentru că stomacul
nostru are un conținut limitat, părerea generală spune că alimentele trebuie ”optimizate” adică
substanțele nutritive concentrate. Ca rezultat, însușirile naturale ale alimentelor sunt complet
annihilate.

Faptele au fost atât de evidente încât orice cercetător ar putea să facă o legătură cu ele. Dar cum
au reacționat reprezentanții alimentației ”cu toate alimentele” la aceste fapte? În nici un fel. Nu
le-au recunoscut, pentru că dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat ca propriile lor rezultate să fie false.
Și evidențele? Nici măcar nu s-au uiat la ele, chiar dacă faptele au fost trăite real în escaladări
montane și sub arșița pustei și a deșertului. Cum încercăm să-i convingem pe aceși învățați atât
de conservatori și închiși? Cei mai mulți se poartă de parcă ce s-a întâmplat a fost atât de
neobișnuit, încât nici măcar nu merită oboseala să se coboare din turnul de fildeș al științei,
pentru a evalua datele. După o privire superficială, faptele au fost considerate neimportante.

Reacția lor nu a fost doar de neînțeles, dar m-a și întristat foarte tare. Pentru că în Sistemul de
însănătoșire naturală nu este vorba doar despre cât de mult și cum ar trebui să mănânce omul,
pentru a rămâne sănătos corporal. Sănătatea spirituală și emoțională joacă și ea un rol foarte
important.

Dacă s-ar crede în vorbele zicătorii că într-un corp sănătos, locuiește un spirit sănătos, societatea
noastră ar avea foarte puține probleme. Dar aceste probleme există, așa cum știe toată lumea. Din
televizoare și radio-uri tot se intonează apeluri la retrezirea valorilor spirituale și se fac apeluri la

18
rațiunea și inima publicului. Se dau și rețete: dezvoltarea culturii, aplicarea filantropiei, aducerea
mai aproape de oameni a cuvântului Domnului. Nu puțini cred faptul că societatea trebuie să
învețe să trăiască în prietenie, iubire și armonie între oameni și cu natura și toate problemele vor
fi rezolvate.

Nu este nevoie să fii prea inteligent pentru a observa punctul comun al tuturor acestor ”rețete”:
sănătatea spirituală a oamenilor trebuie să vină din afară – de la stat, de la societate, de la
antreprenori, de la oamenii bisericii. Cu alte cuvinte: și bolnavii merg la doctor și așteaptă ca
acesta să-i vindece.

Nu vreau să spun că nu este nevoie de reforme – fără acestea, cartea mea nu ar fi putut fi tipărită.
Dar acestea sunt pentru binele spiritual al unui popor, doar atunci când năzuința către binele
material și excesele nu ocupă locul sufletului și al inimii. Reformele ar trebuie să accentueze nu
doar ideea de umanitate și bine, ci și căutarea unui stil de viață natural, fără excese, care să
asigure atât sănătatea corporală, cât și cea spirituală.

Se cunoaște faptul că materia vie respinge țesuturile moarte. Să ne închipuim astfel cum Natura
vie din jurul nostru respinge lumea noastră fără spirit, muribundă, lume în care rămâne din ce în
ce mai puțin loc pentru oamenii care năzuiesc către sănătatatea corporală și spirituală. Eu însămi
sunt cel mai bun exemplu: nu este nevoie decât să mă depărtez un singur pas de reprezentările
acceptate general ale ”alimentației cu toate alimentele”, pentru a declanșa neînțelegerea
celorlalți. De peste tot am primit reacții de genul: ”Ce frumos ar fi dacă…”.

Este incredibil de greu de depășit această poziție a oamenilor. De aceea pun accentul nu doar pe
anumite metode, cu obiective limitate, care ar putea trata o boală sau alta. Doresc în mod
deosebit să fie cunoscute legile și principiile modului de funcționare al organismelor vii în
totalitate. Numai astfel de cunoștințe, care să ducă la noi convingeri, sunt în stare să vă întărească
puterea de decizie, pentru a rezista opiniei generale. Numai așa vă puteți convinge anturajul și să
vă regăsiți drumul înapoi către natură, cea care ne-a dăruit sentimentul celei mai înalte armonii,
pe care o numim SPIRITUALITATE.

19