CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BIOCHIMIEI

În accepţiunea generală, biochimia este ştiinţa modernă care

studiază materia vie şi fenomenele specifice acesteia sub raportul
compoziţiei, naturii, organizării moleculare, asamblării şi corelaţiilor
biomoleculelor componente, precum şi al proceselor de degradare şi
biosinteză a acestor biomolecule prin care se generează şi se consumă
energia necesară vieţii.

BIOCHIMIA

MATERIA VIE
(BIOMOLECULE COMPONENTE)

COMPOZIŢIE PROCESE DE
DEGRADARE ŞI
NATURĂ BIOSINTEZĂ

ORGANIZARE CORELAŢII
MOLECULARĂ ASAMBLARE

Biochimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul bazelor

moleculare ale vieţii, adică investighează materia vie în unitatea ei
structurală şi funcţională, unitate care rezidă atât din similitudinea
compoziţiei chimice a sistemului de organizare biochimică, cât şi din cea
a proceselor biochimice comune tuturor formelor de viaţă.
9
 Prin conţinutul şi evoluţia sa, biochimia este o ştiinţă complexă,
cu caracter interdisciplinar, caracter ce reiese din impactul şi
raporturilor sale cu alte ştiinţe, precum chimia organică, chimia fizică,
biologia celulară, fiziologia şi care-i conferă biochimiei noi coordonate.

1.2. CARACTERISTICILE BIOCHIMICE

ALE ORGANISMELOR VII

Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează

printr-un ansamblu de principii şi trăsături definitorii de organizare şi
funcţionare la nivelul moleculelor, cum ar fi:
- sunt sisteme deschise, adică se află în permanent schimb de
materie, energie şi informaţie cu mediul ambiant şi au drept
caracteristică definitorie metabolismul, concept care defineşte
esenţa materială şi dinamismul vieţii;
- posedă un grad înalt de organizare şi complexitate, adică
sunt alcătuite din diferite tipuri de molecule şi macromolecule
cu structuri variate şi funcţii specifice;
- reprezintă o stare calitativ superioară atât sub aspectul
naturii, structurii şi modului de asamblare a biomoleculelor
componente, dar mai ales sub aspectul interacţiunilor dintre
colecţiile de molecule specifice;
- au capacitatea unică de a „extrage“ şi de a transforma
energia din mediul ambiant, adaptând-o şi utilizând-o pentru
edificarea propriilor structuri şi pentru menţinerea organizării
structurale;
- au capacitatea de autoreplicare precisă din generaţie în
generaţie, în forme identice ca masă, conformaţie, structuri
interne şi proprietăţi;
- pentru toate organismele vii, celula este unitatea morfologică
şi funcţională ce conţine echipamentul de bază complet
pentru menţinerea şi continuitatea vieţii.

10
 1.3. COMPOZIŢIA CHIMICĂ
A ORGANISMULUI ANIMAL

Toate organismele vii au compoziţia chimică elementară de bază

comună şi reprezentată prin bioelemente şi biomolecule.

1.3.1. BIOELEMENTE

În compoziţia materiei vii intră în mod constant 27 de elemente

chimice (din cele 100 cunoscute), denumite bioelemente esenţiale, care
se împart în:
a) macroelemente sau bioelemente plastice (constitutive);
b) microelemente sau oligoelemente.
Macroelementele sunt nemetale (C, H, O, N, P, S, Cl) şi metale
(Na, K, Ca, Mg), au o pondere de circa 99% din masa organismului şi
intră în structura tuturor celulelor, ţesuturilor şi lichidelor biologice.
Dintre macroelemente, atomul de carbon reprezintă elementul
primordial în structura chimică a tuturor compuşilor caracteristici materiei
vii şi are următoarele proprietăţi esenţiale:
- configuraţie tetraedrică ce îi permite să formeze structuri sau
reţele tridimensionale;
- are capacitatea de a forma legături covalente stabile de tip
CC sau legături covalente între atomi de carbon şi atomi de
O, N, H, S, rezultând o varietate de molecule.
Microelementele sau oligoelementele, deşi reprezintă numai 1%
din totalul bioelementelor, sunt componente structurale ale unor biomo-
lecule importante (enzime, vitamine, hormoni, pigmenţi). Din această
categorie fac parte: I, F, B, Br, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Sn, Si, Mo, Se, As.
Carenţa acestora determină o serie de dereglări metabolice.

1.3.2. BIOMOLECULE

Biomoleculele sunt un ansamblu de molecule de diverse tipuri

integrate în structura morfologică a materiei vii şi care condiţionează
organizarea structurală şi funcţională a organismului animal. Fiecare clasă

11
de biomolecule îndeplineşte în celulă roluri bine determinate, specifice şi
ele sunt rezultatul selecţiei pe scara evoluţiei, fiind cele mai potrivite
pentru funcţia lor biologică.
În funcţie de natura, structura, dimensiunile şi rolurile pe care le
îndeplinesc, biomoleculele se clasifică în două categorii:
- biomolecule anorganice;
- biomolecule organice.

1.3.2.1. Biomolecule anorganice

Din aceste biomolecule fac parte: apa şi sărurile minerale.

I. Apa în organismul animal

Apa este constituentul primordial, indispensabil vieţii, deoarece

constituie mediul celular lichid în care se desfăşoară toate reacţiile
biochimice specifice materiei vii. Ea este distribuită diferit în ţesuturi şi
lichide biologice, cum ar fi: plasmă sanguină, limfă şi suc gastric 95%,
muşchi şi piele 80%, ficat şi plămâni 75%, creier 70%. Activitatea
metabolică normală la nivel celular necesită minim 65% apă.
În organism apa se găseşte sub două forme:
- apa liberă, care se găseşte în compartimentele extracelu-
lare, respectiv spaţii interstiţiale şi lichide circulante intravas-
cular (sânge şi limfă);
- apa legată (de constituţie), care se găseşte în compartimen-
tele intracelulare şi participă la alcătuirea structurii celulare şi
a mediului celular.
Apa are proprietăţi fizico-chimice unice care decurg din asimetria
electrică şi din caracterul bipolar al moleculelor, caracteristici ce au
drept urmare asocierea acestora prin legături de hidrogen:

H H H
  
:O  H ... :O  H ... :O  H ...

12
 Datorită acestor proprietăţi apa îndeplineşte în organism urmă-
toarele roluri:
 este unul dintre cei mai buni solvenţi biologici pentru o
multitudine de substanţe (mai puţin pentru compuşi nepolari);
 rol structural, deoarece participă la constituţia ansamblului
celular, la organizarea morfologică a celulei şi la formarea
coloizilor celulari;
 disociază şi generează ioni H3O+ şi HO, necesari în proce-
sele de tamponare, în menţinerea echilibrului acido-bazic şi în
biocataliză;
 participă direct în reacţii de hidratare, hidroliză şi redox;
 rol transportor, deoarece este mediul de vehiculare a diferi-
telor substanţe în organism;
 rol termoreglator, prin procesele respiraţie şi transpiraţie,
menţinând temperatura organismului în limite constante.
Provenienţa apei este în general exogenă, doar o mică parte
provenind din reacţiile biochimice (origine endogenă).

II. Sărurile minerale

Sărurile minerale se găsesc în cantităţi variabile, dizolvate sau

nedizolvate, în toate celulele, ţesuturile şi lichidele biologice din orga-
nismul animal, sub formă de cloruri, ioduri, carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi,
uraţi etc. Ele îndeplinesc în organism roluri foarte variate, cum ar fi:
structural (intră în structura ţesutului osos şi a dinţilor - Ca, P, Mg, F),
efectori enzimatici (activatori: Cl sau inhibitori: Hg2+, Pb2+), reglator
(componente structurale ale unor hormoni şi vitamine - Co, P, I),
stimulează funcţia de reproducere (Se) şi digestia (Cl), intervin în
energetica celulară ( PO 34 ) şi în menţinerea pH-ului în limite
constante (Na, K, Mg, Ca).
În celulă, cationii şi anionii se menţin într-un echilibru dinamic, în
funcţie de activitatea fiziologică.

13
 1.3.2.2. Biomolecule organice

Biomoleculele organice conţin în structura lor atomi de C, H, O şi

eventual N, P, S, prezintă o diversitate de structuri şi îndeplinesc o
multitudine de roluri în organism.
Principalele clase de biomolecule organice specifice tuturor
organismelor vii sunt:
• glucide
• lipide
• protide
• acizi nucleici
• enzime
• vitamine
• hormoni
• compuşi macroergici
• compuşi organici intermediari.
Aceste biomolecule îndeplinesc în cadrul celulei diferite roluri şi
anume:
 structural - intră în structura celulei, membranelor şi
formaţiunilor intracelulare, determinând prin ansamblarea lor edificiul
molecular al celulei (glucide, lipide, protide);
 biocatalitic - participă la desfăşurarea coordonată şi la
reglarea tuturor reacţiilor chimice necesare activităţii celulare (enzime);
 informaţional - stochează, transmit şi exprimă informaţia
ereditară (acizii nucleici);
 energetic - servesc drept combustibil celular şi, în urma
proceselor proprii de degradare, eliberează energia necesară funcţiilor
vitale ale celulei, energie înglobată şi stocată în compuşi macroergici
(ATP,GTP);
 reglator - modulează activităţile biochimice ale celulei, ca
reglatori ai diferitelor procese (vitamine, hormoni).
Ca dimensiuni, biomoleculele acoperă un domeniu extrem de larg,
iar forma şi caracteristicile lor sunt extrem de importante pentru
participarea lor la edificarea componentelor structurale ale celulei,
precum şi pentru specificitatea interacţiunilor lor biochimice. În tabelul
1.1 este redată distribuţia cantitativă a principalelor clase de biomolecule
organice în diferite ţesuturi.

14
 Tabelul 1.1
Distribuţia cantitativă (valori procentuale medii) a principalelor clase de
biomolecule organice în diferite ţesuturi

Ţesut Protide (%) Lipide (%) Glucide (%)

Muşchi 22 5 0,6
Ficat 22 3 2
Creier 10 14 0,1
Piele 25 7 prezente
Oase 19 prezente prezente
Sânge 18 1 0,1

Deşi materia vie prezintă grade diferite de complexitate structurală

şi funcţională, există totuşi o schemă unică de organizare biochimică şi
biologică. Ca rezultat al procesului evolutiv, această schemă reflectă
creşterea gradului de complexitate organizatorică în următoarea ierarhie:
atomi  molecule simple  macromolecule  complexe
supramoleculare  celule  indivizi  populaţii 
specii  ecosisteme.
Formarea biomoleculelor organice este un proces unic care, în
prima etapă, porneşte de la precursori chimici anorganici (molecule
simple cu mase moleculare mici, ca: CO2, H2O, N2, NO 3 , NH3) ce sunt
convertiţi în metaboliţi intermediari (compuşi organici cu masă mole-
culară mică: 50 – 150 Da, care apar în cursul proceselor metabolice).
În a doua etapă, metaboliţii sunt transformaţi în molecule simple
fundamentale (unităţi structurale cu masă moleculară cuprinsă între 100
– 350 Da, ca: oze, acizi graşi, glicerol, aminoacizi, nucleotide).
În etapa a treia, prin condensarea unui număr mare de molecule
simple rezultă macromoleculele (cu mase moleculare mari de 103 – 109
Da, cum ar fi poliglucide, lipide, proteine, acizi nucleici etc.).
Următoarea treaptă de organizare structurală sunt sistemele
supramoleculare (ca rezultat al asocierii macromoleculelor prin legături
chimice slabe de tipul celor de hidrogen, legături ionice, prin forţe Van
der Waals sau interacţiuni hidrofobe). Se formează astfel ribozomii, com-
plexele multienzimatice, lipoproteidele.

15
 Ultimul nivel de organizare îl reprezintă asamblarea acestor
sisteme supramoleculare în formaţiuni intracelulare (organite celulare
ca: nucleu, mitocondrii, reticul endoplasmatic, lizozomi). Acest nivel
marchează formarea celulei, cea mai mică entitate care manifestă
atributele stării de viu.
Schematic, procesul unic al organizării moleculare care ilustrează
trecerea de la forma chimică la forma biologică de mişcare a materiei este
prezentată în figura 1.1.

PRECURSORI CHIMICI ANORGANICI:

CO2, H2O, NH3, , N2
M=18-64 Da

METABOLIŢI INTERMEDIARI:
ACID PIRUVIC; ACID CITRIC, GLICERALDEHIDĂ-3 FOSFAT etc.
M=50-150 Da

MOLECULE SIMPLE FUNDAMENTALE:

OZE, ACIZI GRAŞI, GLICEROL, AMINOACIZI, MONONUCLEOTIDE
M=100-350 Da

MACROMOLECULE:
POLIGLUCIDE, LIPIDE, PROTIDE, ACIZI NUCLEICI
M=103-109 Da

SISTEME SUPRAMOLECULARE:
RIBOZOMI, COMPLEXE MULTIENZIMATICE
M=106-109 Da

FORMAŢIUNI INTRACELULARE:
NUCLEU, MITOCONDRII, LIZOZOMI, RETICUL ENDOPLASMATIC

CELULA

Figura 1.1 - Schema organizării moleculare în celulă

16
 1.3.2.3. Celula

Celula constituie unitatea de bază structurală, funcţională şi

genetică a tuturor organismelor vii.
Sub aspect biochimic, celula reprezintă o constelaţie de macro-
molecule, molecule mici şi ioni care se asamblează după un program
genetic şi care se găsesc în raporturi biochimice de strictă condiţio-
nare şi interacţiune reciprocă.
Organizarea şi funcţionarea acestor componente biochimice ale
celulei este asociată cu particularităţile infrastructurii celulare şi această
corelaţie legică între topografia şi topochimia celulei determină proprie-
tăţile sale fundamentale şi anume:
 autoansamblarea;
 autoreglarea;
 autoreproducerea;
 autointegrarea.
Caracterul esenţial pe care se bazează diferenţierea celulelor îl
reprezintă natura mediului intracelular sau nivelul de organizare
intracelular. Din acest punct de vedere celulele se clasifică în două tipuri
principale: procariote şi eucariote.
Celulele procariote sunt considerate ca fiind primul tip de
organism viu şi care au organizarea internă cea mai simplă (tipul repre-
zentativ îl constituie bacteriile şi algele).
Celulele eucariote reprezintă un stadiu avansat în evoluţia celulei
vii şi se caracterizează printr-un înalt grad de organizare structurală
internă specifică (existenţa unor particule subcelulare distincte numite
organite celulare, a unui sistem de membrane interne care delimitează
organitele şi compartimentează spaţiul intracelular, a unui aparat genetic
localizat în nucleu, delimitat de restul celulei, procese respiratorii locali-
zate în mitocondrii etc.)
În grupul celulelor eucariote se încadrează şi celulele de origine
animală şi de aceea considerăm necesar pentru lucrarea de faţă să facem o
prezentare generală a topografiei celulei eucariote animale, precizând
totodată şi funcţiile majore ale fiecărui compartiment subcelular, după
cum urmează:
a) membrana plasmatică, care formează conturul celulei şi
delimitează mediul intern de cel extern al celulei. Este de natură
lipoproteică şi reglează transportul selectiv de substanţe intra- şi extra-
celular, asigură homeostazia metabolică a celulei şi menţinerea în limite
17
compatibile cu activitatea celulară a presiunii osmotice, a concentraţiei
diferitelor componente şi contribuie totodată la coordonarea intra- şi
intercelulară (receptori membranari) a proceselor biochimice;
b) citoplasma (citosol) este masa celulară solubilă ce înconjoară
nucleul, constituită din două componente: componenta nestructurată
(citoplasma fundamentală) şi componenta structurată (organitele celu-
lare). Este constituită dintr-o mare varietate de macromolecule, molecule,
ioni şi asigură traficul în cadrul celulei a produşilor de sinteză şi de
degradare biochimică, stabilind interacţiuni biochimice între diferitele
compartimente şi formaţiuni intracelulare;
c) nucleul este cea mai mare şi mai densă formaţiune subcelu-
lară delimitată de o membrană dublă cu numeroşi pori nucleari. În spaţiul
interior al nucleului (nucleoplasma) se află inclus nucleolul şi granulele
de cromatină ce reprezintă sediul informaţiei genetice păstrată în ADN,
transmisă celulei prin procesul secvenţei AND–ARN–proteină, replicată
pentru asigurarea perpetuării celulei prin procesul de biosinteză a ADN;
d) reticulul endoplasmatic reprezintă o reţea de canalicule şi
vezicule aplatizate, legate de membrana plasmatică, ce traversează celula.
Există două tipuri de reticul endoplasmatic: neted şi rugos (asociat cu
ribozomii). Ribozomii sunt complexe nucleoproteice (alcătuite din 65%
acizi ribonucleici şi 35% proteine) şi reprezintă sediul biosintezei
proteinelor. Reticulul endoplasmatic participă la procesul de biosinteză a
proteinelor (prin intermediul complexului macromolecular numit poli-
zom), ca şi la transportul proteinelor şi a altor substanţe prin celulă,
precum şi la procese de detoxifiere celulară;
e) aparatul Golgi (dictozomii) reprezintă o reţea de tubuli sau
vezicule aplatizate, limitate la regiuni restrânse din citoplasmă şi locali-
zate de obicei lângă nucleu. Funcţiile atribuite aparatului Golgi se referă
la: acceptarea proteinelor biosintetizate la nivelul ribozomilor, concen-
trarea acestora şi „împachetarea“ lor în granule dense, ce sunt ulterior
secretate în lichidul extracelular, colectarea şi asamblarea proteinelor
necesare pentru biosinteza membranei lizozomilor, reprezintă totodată
sediul biosintezei heteropoliglucidelor;
f) mitocondriile sunt particule infracelulare a căror mărime,
formă şi număr variază de la o celulă la alta, constituite dintr-o mem-
brană dublă (una externă şi alta internă), care delimitează un spaţiu
intermembranar, denumit spaţiu matriceal. Din punct de vedere bio-
chimic mitocondria este sediul metabolismului celular aerob (care
include cele trei procese biochimice fundamentale: ciclul Krebs, -
18
oxidarea acizilor graşi şi respiraţia celulară cuplată cu fosforilarea
oxidativă), fiind considerată adevărată centrală energetică a celulei,
reprezintă sediul biosintezei ureei şi hemului la animale şi are aparat
genetic propriu (AND mitocondrial şi ribozomi proprii), fiind capabilă să
transcrie pro-gramul genetic (ADN-ARN);
g) lizozomii sunt organite de formă neregulată delimitate de o
membrană netedă care le individualizează în spaţiul citoplasmatic şi
servesc la transportul proteinelor şi la degradarea intracelulară a
substanţelor captate în celulă prin fagocitoză (bacterii) sau pinocitoză
(proteine, glucide, lipide şi acizi nucleici);
h) incluziunile citoplasmatice din care fac parte peroxizomii
(particule citoplasmatice cu rol oxidativ, care conţin oxidaze produ-
cătoare de H2O2 şi catalaza care descompune H2O2) şi constituenţi
facultativi (sub formă de granule, picături, cristale sau vacuole care sunt
rezultatul activităţii metabolice a celulei: granule de proteină, de mela-
nină, leucocite granulare, picături de lipide etc.);
i) citoscheletul (microtubuli şi microfilamente) reprezintă un
sistem de fibre pe care îl au toate celulele, cu compoziţie chimică
specială, care menţine structura celulei şi permite în acelaşi timp
modificarea formei sau chiar mişcarea moleculelor celulei motoare
(miozina, kinezina etc.)
Organizarea ultrastructurală a celulei eucariote este redată în
figura 1.2.

19
Figura 1.2 - Ultrastructura celulei eucariote

20
 CAPITOLUL 2

GLUCIDE

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Glucidele (zaharurile) sunt categoria de biomolecule prezente în

absolut toate tipurile de celule şi organisme.
În general sunt compuşi ternari, fiind alcătuite din carbon,
hidrogen şi oxigen, şi au formula generală empirică (CH2O)m, ceea ce le-a
atras denumirea improprie de hidraţi de carbon, deoarece există şi
excepţii (de exemplu, deoxiriboza).
• Glucidele de origine vegetală sunt sintetizate de către plantele
verzi direct din dioxid de carbon şi apă sub acţiunea luminii, în procesul
de fotosinteză şi constituie componentele de bază ale hranei omului şi
animalelor, respectiv importante surse de energie.
• Glucidele existente în organismul animal se găsesc în cantităţi
mici (3% din masa corporală), sunt de natură exogenă şi au următoarele
funcţii:
 energetică, deoarece prin degradarea lor furnizează 50 -
70% din energia totală care se produce în organismul animal;
 structurală, deoarece intră în constituţia substanţei funda-
mentale a ţesutului conjunctiv sub formă de gliconjugate cu proteinele
(proteoglicanii), dar şi în structura unor biomolecule de importanţă
majoră: coenzime, glicolipide, acizi nucleici;
 surse de atomi de carbon, necesari biosintezei proteinelor,
lipidelor, acizilor nucleici.

21
 2.2. CLASIFICARE

Glucidele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:

a) după structura lor chimică pot fi: polihidroxialdehide, poli-
hidroxicetone sau produşi de condensare ai acestora;
b) după gradul de complexitate structurală se împart în:
• oze sau glucide simple;
• glucide complexe sau ozide.
Ozele sunt glucidele care prin hidroliză nu mai pot fi scindate în
molecule cu proprietăţi de glucide.
Glucidele complexe sunt moleculele rezultate prin condensarea
unui număr variabil de oze, respectiv 2 - 10 oze identice sau diferite şi se
numesc oligoglucide, sute sau chiar mii de oze şi se numesc poliglucide.
Din categoria glucidelor complexe fac parte deasemenea proteoglicanii,
care sunt heteroglucide în sensul că alături de componenta glucidică
conţin în structura lor şi o componentă neglucidică numită aglicon.
c) după rolul pe care-l îndeplinesc în organismul viu sunt
glucide de rezervă (de depozit) şi glucide de constituţie.

2.3. OZE

Ozele sunt glucidele cele mai simple care constituie unităţile

structurale ale glucidelor complexe.

2.3.1. STRUCTURA OZELOR

Ca structură ozele sunt polihidroxialdehide care conţin în mole-

 C  O
 
culă o grupare funcţională aldehidă 
I
H  şi se mai
 
numesc aldoze sau polihidroxicetone, care conţin în moleculă o grupare
cetonă (  C  O ) şi se mai numesc cetoze. Pe lângă gruparea carbonil,
toţi cei-lalţi atomi de carbon din structura unei oze au legată câte o
grupare hidro-xil ( HO  ). Deoarece conţin număr variabil de atomi de
carbon, ozele pot fi: trioze (C3), tetroze (C4), pentoze (C5), hexoze (C6),
heptoze (C7).

22
 Ozele pot prezenta o structură aciclică (lineară) şi una ciclică.
Structura lineară este acea structură a ozelor care presupune că
toţi atomii din moleculă se găsesc în acelaşi plan. Prin convenţie s-a
numerotat cu cifra 1 atomul de carbon din gruparea aldehidă şi cu cifra 2
cel din gruparea cetonă.
Structura ciclică este rezultatul unei reacţii de adiţie intramole-
culară a atomului de hidrogen de la gruparea OH a penultimului sau
ultimului atom de carbon la dubla legătură carbonilică, reacţie urmată de
ciclizare (pentoze şi hexoze). În urma acestei reacţii, în molecula ozei
respective se creează un ciclu de tip furan (4 atomi de C şi unul de O), iar
structura se numeşte furanozică sau un ciclu de tip piran (5 atomi de C şi
unul de O) şi structura este piranozică.

În acelaşi timp apare un hidroxil nou la atomul de carbon carbo-

nilic, numit hidroxil semiacetalic (la aldoze) sau semicetalic (la cetoze).
Acest hidroxil semiacetalic sau semicetalic poate avea orientare spaţială
diferită faţă de planul ciclului creat, orientare  sau . Aceşti doi noi
izomeri poartă numele de anomeri, iar transformarea unuia în celălalt,
mutarotaţie. Astfel, glucoza prezintă următoarele structuri posibile:

23
 Structurile liniare şi ciclice ale celor mai importante oze din celula
vie:

Trioze:

Pentoze:

24
Hexoze:

25
 2.3.2. PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI CHIMICE ALE OZELOR

2.3.2.1. Proprietăţi fizice

• În general, ozele sunt substanţe solide, cristalizate, de culoare

albă, cu gust dulce, uşor solubile în apă şi insolubile în solvenţi organici
nepolari (eter, cloroform) .
• Au în structura lor cel puţin un atom de carbon asimetric
(adică un atom de carbon cu cele patru valenţe satisfăcute de atomi sau
radicali diferiţi, notat C*), de aceea ozele sunt considerate molecule
chirale (asimetrice). Moleculele chirale stabilesc relaţia de nesuperpo-
zabilitate cu imaginea lor în oglindă şi se mai numesc enantiomere.
Datorită asimetriei moleculare, ozele sunt substanţe optic active,
adică au proprietatea de a roti planul luminii polarizate, atunci când sunt
străbătute de aceasta şi deci de a se prezenta sub forma a două tipuri de
izomeri optici: dextrogiri - sunt enantiomerii care rotesc planul luminii
polarizate spre dreapta şi se notează cu D sau (+) şi levogiri, care rotesc
planul luminii polarizate spre stânga şi se notează cu L sau ().
De exemplu, aldehida glicerică se poate prezenta sub forma urmă-
toarei perechi de enantiomeri:

Amestecul echimolecular de izomeri optici levogiri şi dextrogiri

se numeşte racemic şi este optic inactiv. Racemicul poate fi însă dedublat
în cei doi antipozi optici (+) şi ().
Ozele care diferă prin configuraţia unui singur atom de carbon asi-
metric se numesc oze epimere. Spre exemplu, glucoza, fructoza şi manoza
sunt epimere:

26
 În cazul în care într-o moleculă există mai mulţi atomi de carbon
asimetrici, numărul izomerilor optici se calculează după formula:
N=2n
unde n = numărul atomilor de C*.

2.3.2.2. Proprietăţi chimice

Fiind compuşi cu funcţiune mixtă, carbonil şi hidroxil, ozele

prezintă proprietăţi chimice specifice acestor grupări. Dintre acestea voi
menţiona numai reacţia de reducere, de oxidare, de eterificare şi
esterificare datorită importanţei biochimice atât a reacţiilor în sine, cât şi
a produşilor care se formează.
I. Reacţia de reducere: ozele pot fi reduse la gruparea carbonil,
transformându-se în polialcooli (alditioli). Astfel glucoza se reduce la
sorbitol, manoza la manitol, iar aldehida glicerică la glicerol.

27
 II. Reacţia de oxidare a ozelor are loc în condiţii diferite de
reacţie şi în funcţie de acestea, respectiv de gruparea funcţională care se
oxidează, rezultă acizi carboxilici onici, zaharici şi uronici.

Posibilitatea de oxidare a ozelor demonstrează totodată caracterul

lor reducător, datorat prezenţei în moleculă a grupării aldehidă (respectiv
hidroxilului glicozidic).
Ele pot reduce uşor ionii de Cu2+ în mediu alcalin (reactivul
Fehling) sau ionii de Ag+ în mediu alcalin (reactivul Tollens), cu formarea
oxidului cupros Cu2O, precipitat roşu-cărămiziu, respectiv a argintului
metalic.

28
 III. Reacţia de eterificare este reacţia de eliminare de apă între
hidroxilul glicozidic al unei oze şi gruparea hidroxil a unui alcool cu
formarea unei legături de tip eter, numită legătură glicozidică. Rezultă
glicozizi sau eteri.

IV. Reacţia de esterificare: în celula vie ozele sunt esterificate

cu acid fosforic la gruparea OH de alcool primar sau la hidroxilul
semiacetalic. Se obţin esterii fosforici, adică forma activă a ozelor,
bogată energetic, sub care ele participă în toate procesele metabolice. Cei
mai importanţi esteri fosforici ai ozelor implicaţi în procesele metabolice
de biosinteză şi degradare sunt:
• esteri ai triozelor:

• esteri ai pentozelor:

29
 • esteri ai hexozelor:

Alături de esterii fosforici care sunt consideraţi derivaţi ai ozelor

rezultaţi în urma reacţiei de esterificare, există şi derivaţi aminaţi ai
ozelor, respectiv aminoglucidele. Aceştia conţin o grupare amină la
atomul de carbon C2, grupare ce poate fi în unele cazuri acetilată sau
sulfonată. Cele mai importante aminoglucide sunt: glucozamina, galac-
tozamina şi acidul neuraminic.

2.3.3. EXEMPLE DE OZE

Ozele cu importanţă biochimică în organism sunt hexozele: glu-

coza, galactoza, fructoza, manoza.
Glucoza:
 este principala oză din organismul animal;
 are rol energetic important, deoarece prin degradarea sa (glico-
liză) generează energie care este stocată sub formă de ATP (compus
macroergic);
 este distribuită în toate celulele şi lichidele organismului animal
(cu excepţia urinei);
 concentraţia glucozei din sânge se află în limite constante (80 -
120 mg/100 ml), se numeşte glicemie şi este asigurată prin acţiunea
antagonistă a celor doi hormoni pancreatici: insulina (rol hipoglicemiant)
şi glucagonul (rol hiperglicemiant). Creşterea conţinutului de glucoză din
sânge determină diabetul zaharat.
Galactoza:
 deşi în cantitate mai mică, are rol foarte important pentru
organism, deoarece, alături de glucoză, intră în structura lactozei, princi-
pală sursă energetică pentru sugari;
 participă la structura lipidelor complexe (galactocerebrozide)
întâlnite în creier şi ţesutul nervos sau la structura glicoproteidelor.
30
 Fructoza:
 reprezintă 30 - 60% din aportul glucidic la mamifere;
 se găseşte liberă în miere, fructe şi melasă, iar alături de
glucoză intră în structura zaharozei.
Manoza:
 intră în structura unor glicoproteide şi glicolipide din organis-
mul animal, precum şi a unor poliglucide vegetale (manani).

2.4. OLIGOGLUCIDE

Oligoglucidele sunt biomolecule formate dintr-un număr restrâns

de oze (2 - 8), cele mai importante pentru organismul animal fiind
diglucidele.
Diglucidele sunt cei mai simpli compuşi glicozidici rezultaţi prin
condensarea a două molecule de oze identice sau diferite. În structura lor
apare o legătură glicozidică de tip eter, formată fie prin condensarea
hidroxilului semiacetalic al unei oze cu un hidroxil alcoolic al altei oze
(diglucide reducătoare), fie prin condensarea hidroxilului semiacetalic al
unei oze cu hidroxilul semiacetalic al celeilalte oze (diglucide nereducă-
toare).
În figura 2.1 sunt redate exemple de diglucide reducătoare şi rolul
lor biochimic, iar în figura 2.2 sunt redate exemple de diglucide nereducă-
toare şi rolul lor biochimic.

2.5. POLIGLUCIDE

 Poliglucidele sunt macromolecule formate prin condensarea

unui număr mare de oze identice (homoglicani). Din această categorie fac
parte: amidonul, glicogenul şi celuloza.
 Poliglucidele conţin în structura lor unităţi diglucide repeti-
tive de acelaşi fel:
- n(maltoză) în cazul amidonului şi glicogenului;
- n(celobioză) în cazul celulozei.
 Pot avea structură liniară (celuloza) sau ramificată (amidon,
glicogen).
31
 DIGLUCIDE REDUCĂTOARE
(au proprietăţi reducătoare
datorită OH glicozidic liber)

MALTOZA:
 este formată din două molecule de -glucoză
legate C1 - C4;
 se găseşte în seminţele germinate de cereale,
CELOBIOZA:
îndeosebi în orzul încolţit (malţ);
 rezultă prin condensarea a două
 este unitatea diglucidică ce intră în structura
amidonului; molecule de -glucoză, C1 - C4;
 este scindată hidrolitic de enzima maltază în  este unitatea diglucidică structurală a
ozele componente. celulozei;
 este scindată de enzima celobiază.

LACTOZA:
 este formată din -galactoză şi -
IZOMALTOZA: glucoză condensate C1 - C4;
 este formată din două molecule de -  este diglucidul principal din lapte
glucoză legate C1 - C6; sintetizat de glanda mamară;
 este constituentul structural al  este scindată de enzima lactază din
amilopectinei şi glicogenului. pancreas în ozele componente.

Figura 2.1
32
 DIGLUCIDE NEREDUCĂTOARE
(nu posedă nici o grupare hidroxil glicozidic
liberă şi nu au caracter reducător)

TREHALOZA:
ZAHAROZA:  este formată din două molecule de -
 este formată prin condensarea -glucozei cu - glucoză legate C1 - C1;
fructoza şi apariţia legăturii C1 - C2;  este diglucidul specific pentru alge şi
 se găseşte în cantităţi importante în fructe, ciuperci.
sfecla de zahăr, miere;
 sub acţiunea acizilor diluaţi sau a enzimei
zaharază este scindată hidrolitic şi rezultă un
amestec echimolecular de -glucoză şi -
fructoză, numit „zahăr invertit“.

Figura 2.2

 Constituie substanţe energetice de rezervă pentru organism.

 Sunt scindate hidrolitic până la unităţile structurale de bază
(oze) de către enzime numite glicozidaze (hidrolaze).
Glicogenul este produs de condensare al -glucozei, constituind
rezerva de glucoză a organismului animal. Localizarea lui este predomi-
nant hepatică (glicogen hepatic), dar în anumite cantităţi se găseşte şi în
muşchi (glicogen muscular).
Glicogenul este alcătuit din unităţi repetitive de maltoză (-glu-
coză legată C1 - C4), iar după 6 - 7 resturi de glucoză la periferia
moleculei şi 3 - 4 resturi de glucoză în partea centrală a moleculei se
stabilesc legături glicozidice C1 - C6, determinând o ramificare puter-
nică a macromoleculei de glicogen.
33
 Structura schematică a moleculei de glicogen este:

În funcţie de necesităţile organismului, celula hepatică stochează

glucoza sub formă de glicogen sau o eliberează pentru a reface glicemia
(concentraţia de glucoză din sânge).
Glicogenogeneza şi glicogenoliza contribuie la menţinerea glice-
miei şi sunt procese supuse unui complex mecanism de reglaj hormonal.
În stare pură se prezintă sub forma unei pulberi albe, solubilă în
apă, cu care formează soluţii coloidale opalescente. Cu iodul formează
coloraţie roşu-brună.
Amidonul este poliglucidul de rezervă specific unor plante, con-
stituind în acelaşi timp una dintre sursele de glucoză importante pentru
organismul animal. La plante este stocat în seminţe sau tuberculi, fiind
mobilizat hidrolitic, pe cale enzimatică, în cursul germinării sau înmu-
guririi. Ca şi glicogenul, este un produs de policondensare al glucozei.
Este alcătuit din două componente:
- amiloza, constituită numai din unităţi de maltoză, cu o
structură neramificată; reprezintă 30% din macromoleculă; este solubilă
în apă, iar cu iodul se colorează în albastru închis;
- amilopectina, care reprezintă 70%, are o structură ramificată,
conţinând şi unităţi de izomaltoză (ramificarea intervine după 25 - 30
resturi de glucoză); formează la cald soluţii apoase, vâscoase, care prin
răcire se transformă în gel; cu iodul se colorează în albastru-violet.
34
 Hidroliza enzimatică a amidonului în organism sau in vitro
decurge treptat, cu fragmentarea moleculei şi formarea unor compuşi
numiţi dextrine, apoi maltoză şi în final -glucoză:
Amidon  Dextrine  Maltoză  -glucoză.
Celuloza este un produs de policondensare al -glucozei, având ca
unitate repetitivă celobioza. Celuloza este compusul organic cel mai
abundent de pe pământ. Este foarte rezistentă la hidroliză şi intră în
structura elementelor de rezistenţă din peretele celular vegetal. Celuloza
poate fi degradată de un număr redus de microorganisme şi protozoare
capabile să producă un sistem enzimatic complex, celulozolitic, în care
mai multe enzime acţionează sinergic, hidrolizând macromolecula până la
glucoză. Prezenţa acestor microorganisme în rumenul şi colonul anima-
lelor ierbivore le face capabile să utilizeze celuloza ca sursă majoră de
hrană.

2.6. PROTEOGLICANII

Proteoglicanii (heteroglicanii) sunt produşi de policondensare a

mai multor tipuri de unităţi structurale şi conţin 95% lanţuri glucidice şi
doar 5% componentă proteică. Sunt compuşi polianionici, cu mai multe
fragmente poliglucidice grefate pe un miez proteic. Deşi până în prezent
sunt recunoscute şase clase de glucozaminoglicani, anumite proprietăţi
sunt comune tuturor substanţelor cu compoziţia menţionată. Catenele
heteropoliglucidice neramificate sunt constituite din unităţi diglucidice
repetitive, în care una din componente este o hexozamină, iar cealaltă un
acid uronic (o hexoză oxidată la C6, care devine COOH). O altă carac-
teristică o constituie grupările sulfat, ataşate fie prin legături de tip
amidă la gruparea NH2 a ozelor aminate, fie prin legături ester la grupări
OH. Grupările carboxil de la acizii uronici, ca şi grupările sulfat contri-
buie la formarea sarcinii polianionice ridicate a proteoglicanilor. Atât
sarcina electrică, cât şi structura macromoleculară sunt utile în exercitarea
rolului biologic de lubrifianţi şi elemente de rezistenţă în ţesutul con-
junctiv. Proteoglicanii formează soluţii foarte vâscoase şi elastice, absor-
bind mari cantităţi de apă. Aceasta face ca ei să acţioneze atât ca elemente

35
de susţinere a celulelor, cât şi să contribuie la menţinerea echilibrului apei
şi sărurilor în organism.
Acidul hialuronic se deosebeşte de ceilalţi proteoglicani prin
faptul că nu conţine grupări sulfat şi nu se găseşte legat de fragmente
proteice. Spre deosebire de ceilalţi proteoglicani, el nu este specific
celulei animale, fiind produs şi de unele bacterii. Unitatea repetitivă din
acidul hialuronic este alcătuită din acid -glucuronic C1-N-acetil-
glucozamina C3:

Acidul hialuronic se găseşte în lichidul sinovial, corpul vitros al

ochiului, cordonul ombilical, în substanţa fundamentală a ţesutului con-
junctiv şi în cartilaje.
Condroitin sulfatul, din tendoanele cartilaginoase, ligamente,
peretele aortei, creier, rinichi, plămâni, are în unitatea repetitivă acid
-glucuronic C1-N-acetilglucozamina-4sulfat C3:

Heparina, a cărei unitate repetitivă este prezentată mai jos, are rol
de anticoagulant şi hipolipemiant:

36
 Dermatan sulfatul şi keratan sulfatul se găsesc în piele, pereţii
vaselor de sânge, valvele cardiace. Prezintă asemănări structurale cu con-
droitin sulfatul. Dermatan sulfatul prezintă acid iduronic în locul acidului
glucuronic:

37
 CAPITOLUL 3

LIPIDE

3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Lipidele constituie acea clasă de compuşi organici naturali, extrem

de variată din punct de vedere structural, cu caracter hidrofob, apolar şi
respectiv proprietatea de a fi insolubile în mediu apos, dar solubile în
solvenţi organici (cloroform, eter, benzen etc.).
Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri sau amide (într-o
măsură mai mică), ai acizilor graşi cu diferiţi alcooli (se mai numesc
lipide saponificabile).
Sunt distribuite în toate celulele organismului animal, proporţia şi
compoziţia lor fiind caracteristică fiecărui tip de ţesut. Deasemenea
produsele de origine animală, ca untul, laptele, ouăle, se diferenţiază prin
predominanţa calitativă şi cantitativă a anumitor tipuri de lipide.
Din punct de vedere biochimic lipidele îndeplinesc în organismul
viu următorul rol:
 constituie o importantă sursă de energie (au valoare energetică
superioară glucidelor şi protidelor);
 au rol plastic, respectiv intră în structura diferitelor compo-
nente celulare şi infracelulare, iar în asociaţie cu proteinele
formează unitatea structurală de bază a membranelor celulare
şi particulelor subcelulare;
 constituie un înveliş protector al multor organe (sunt izolatori
termici şi mecanici);
 participă direct sau indirect la diferite procese metabolice
ca activatori ai unor enzime, componente ale sistemului de
transport al electronilor în mitocondrii etc.;

38
  funcţionează ca sistem de transport în lichidele biologice
pentru substanţe liposolubile (vitamine liposolubile, hormoni,
acizi graşi esenţiali).
3.2. CLASIFICARE

Există mai multe criterii de clasificare pentru lipide, conform

schemei următoare:
LIPIDE

ÎN FUNCŢIE DE LOCALIZARE: ÎN FUNCŢIE DE ORIGINE:

LIPIDE DE LIPIDE DE LIPIDE EXOGENE LIPIDE ENDOGENE

CONSTITUŢIE REZERVĂ (prin asimilaţie) (proprii)
(STRUCTURĂ)  sunt localizate în ţe-  provenite prin aport  provenite prin reacţii
 intră în citoplasma sutul adipos şi repre- alimentar de biosinteză
celulelor, membrane- zintă sursă de energie  utilizate pentru for-
lor şi formaţiunilor pentru organism; marea de lipide pro-
subcelulare;  variază cantitativ în prii
 nu variază funcţie de funcţie de factorii ali-
starea de nutriţie a mentari şi fiziologici;
organismului;

ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURA CHIMICĂ:

LIPIDE SIMPLE (C, H, O) LIPIDE COMPLEXE (C, H, O, N, P, S)

ÎN FUNCŢIE DE NATURA ÎN FUNCŢIE DE NATURA

ALCOOLULUI CONSTITUENT ALCOOLULUI CONSTITUENT

GLICERIDE CERIDE STERIDE GLICEROFOSFOLIPIDE SFINGOLIPIDE

3.3. COMPONENŢI CHIMICI STRUCTURALI

Principalii componenţi chimici structurali ai lipidelor sunt acizii

graşi monocarboxilici (RCOOH) şi anumiţi alcooli.

39
40
 3.3.1. ACIZI GRAŞI

În structura lipidelor animale intră în exclusivitate acizi graşi cu

următoarele caracteristici:
 au număr par de atomi de carbon (de la 4 la 26);
 radicalul alchil (R) este constituit dintr-un lanţ hidrocar-
bonat cu lungime variabilă (21-30 atomi C), cu structură
liniară, ciclică sau ramificată, având caracter saturat sau
nesaturat (cu una, două, trei sau patru duble legături);
 radicalul alchil (R) constituie partea hidrofobă a moleculei,
iar gruparea carboxil (COOH) partea hidrofilă;
 radicalul alchil (R) al unor acizi graşi poate avea grefată şi
gruparea hidroxil (OH), rezultând hidroxiacizi.

• Acizii graşi saturaţi se găsesc distribuiţi în proporţii variate în

diferite ţesuturi şi produse de origine animală, au catenă lineară saturată
(4-30 atomi C), sunt solizi, iar punctele de topire cresc o dată cu creşterea
numărului de atomi de carbon din moleculă.
Exemple de acizi graşi saturaţi foarte răspândiţi:
• acid butiric (C4) CH3(CH2)2COOH (în unt);
• acid miristic (C14) CH3(CH2)12COOH (majoritatea grăsimi-
lor naturale);
• acid palmitic (C16) CH3(CH2)14COOH (majoritatea grăsi-
milor naturale);
• acid stearic (C18) CH3(CH2)16COOH (majoritatea grăsimi-
lor animale).

• Acizii graşi nesaturaţi sunt mai răspândiţi în natură decât cei

saturaţi, sunt lichizi (cu excepţia acidului oleic care este semisolid), iar
din punct de vedere fiziologic cei mai importanţi sunt acizii graşi
nesaturaţi cu 18 atomi de carbon.
Acizii graşi nesaturaţi cu structură lineară sunt monocarboxilici,
conţin una sau mai multe duble legături, au puncte de topire mai mici
decât cei saturaţi cu acelaşi număr de atomi de carbon.

41
 Exemple de acizi graşi nesaturaţi cu catenă lineară:
Numărul şi
Denumirea Număr Formula poziţia
acidului atomi C dublelor
legături ()
Palmitoleic 16 CH3(CH2)5CH=CH(CH2)7COOH 9
Oleic 18 CH3(CH2)7CH=CH(CH2)7COOH 9
CH3(CH2)4CH=CHCH2CH=CH
Linoleic 18 9,12
(CH2)7COOH
CH3CH2CH=CHCH2CH=CHCH2
Linolenic 18 9,12,15
CH=CH(CH2)7COOH
CH3(CH2)4CH=CHCH2CH=CHCH2
Arahidonic 20 5,8,11,14
CH=CH CH2CH=CH(CH2)3COOH
Nervonic 24 CH3(CH2)7CH=CH(CH2)13COOH 15

Acizii: linoleic, linolenic şi arahidonic sunt indispensabili pentru

creşterea, dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului animal şi de
aceea au fost denumiţi acizi graşi esenţiali (A.G.E.) sau vitamine „F“.
Ei participă la formarea membranelor celulare, la metabolismul mitocon-
drial, intră în structura fosfolipidelor, sunt precursori ai prostaglandinelor.
• Prostaglandinele (PG) fac parte dintr-o clasă specială de acizi
graşi nesaturaţi denumiţi „eicosanoizi“, deoarece au catena formată din 20
atomi de carbon. PG predomină în organele genitale şi în plasma semi-
nală, dar se găsesc şi în ţesuturile altor organe: creier, inimă, rinichi, uter,
stomac, placentă. Au rol hormonal (stimulează sinteza hormonilor în
unele glande endocrine), stimulează contracţia musculaturii netede (uter
gravid, vezică urinară), exercită acţiune vasodilatatoare, scăzând presiu-
nea sanguină, diminuează aciditatea gastrică, intervin în reglarea tempe-
raturii corporale etc.
Principala proprietate generală a acizilor graşi este caracterul lor
hidrofob, deci nu sunt solubili în apă datorită catenei lungi de atomi de
carbon puternic nepolară şi care anulează caracterul polar al grupării
carboxil.
Acizii graşi pot reacţiona cu hidroxizii alcalini (NaOH, KOH), la
cald, reacţie cunoscută sub numele de saponificare, şi formează săpu-
nuri (săruri de sodiu sau potasiu) cu proprietăţi tensioactive şi deci agenţi
excelenţi de emulsionare. Deasemenea acizii graşi se pot esterifica, iar
cei nesaturaţi vor adiţiona la nivelul dublelor legături atomi de hidrogen,
halogeni, oxigen.
42
 3.3.2. ALCOOLI
Alcoolii care intră în constituţia lipidelor (denumiţi şi lipide nesaponificabile) pot fi clasificaţi
în trei categorii, în funcţie de structura chimică, după cum urmează:

Trebuie subliniat faptul că alcoolii policiclici (sterolii) fac parte

din clasa steroizi (steroide) şi au diferite grupări chimice grefate pe
43
nucleul steran care le conferă activităţi biologice variate. După origine,
sterolii pot fi:
a) zoosteroli (de origine animală: colesterolul, lanosterolul,
copro-sterolul);
b) fitosteroli (de origine vegetală: sitosterol, stigmasterol);
c) micosteroli (din levuri, ciuperci şi mucegaiuri: ergosterolul).
 Colesterolul este principalul sterol de origine animală distri-
buit, sub formă liberă sau esterificată în toate celulele organismului.
Predomină în ţesutul nervos (creier, măduva spinării), în gălbenuşul de
ou, în calculii biliari, în piele, în glandele suprarenale.
Este de origine exogenă, dar şi endogenă, fiind sintetizat din
acetilcoenzima A.

În organismul animal colesterolul are un rol biochimic deosebit de

important şi anume:
 prin esterificare cu acizi graşi superiori formează lipidele com-
plexe denumite colesteride;
 intră în structura biomembranelor celulare şi contribuie la
permeabilitatea acestora;
 acţionează asupra permeabilităţii eritrocitelor, influenţând pro-
cesele de difuzie;
 este antitoxic şi antihemolitic (neutralizează efectul unor to-
xine sau inhibă acţiunea hemolitică a unor substanţe pătrunse
în organism);
 are rol izolator în tecile de mielină, influenţând transmiterea
influxului nervos;
 este precursorul metabolic (provitamina) vitaminei D3;

44
  este precursorul metabolic primar al acizilor biliari şi al
hormonilor sexuali şi corticosuprarenali.
Concentraţia normală de colesterol din sânge se numeşte coles-
terolemie. În stări de hipercolesterolemie se intensifică depunerea lui în
ţesuturi (xantomatoza), favorizând apariţia aterosclerozei.
 Acizii biliari reprezintă un ansamblu de compuşi steroizi
secretaţi de bilă în intestin sub formă de săruri alcaline (săruri biliare).
Acizii biliari sunt produşii finali ai metabolizării colesterolului la nivelul
ficatului şi ulterior sunt deversaţi în bilă.
Structura chimică de bază din care derivă acizii biliari este acidul
colanic:

În funcţie de numărul şi de poziţia grupărilor OH grefate pe

molecula acidului colanic derivă mai multe tipuri de acizi biliari:
 acidul colic (3,7 şi 12 OH);
 acidul deoxicolic (3,12 OH);
 acidul litocolic (3 OH).
Acizii biliari se conjugă în ficat la nivelul grupării carboxil
(COOH) cu aminoacizii glicocol (HOOCCH2NH2) sau taurină
(H2NCH2CH2SO3H) şi rezultă acidul glicocolic şi taurocolic, sub
formă de săruri de Na şi K denumite săruri biliare. Sărurile biliare sunt
secretate în bilă şi deversate în intestin, unde acţionează ca agenţi de
emulsionare a lipidelor alimentare, uşurând astfel scindarea enzimatică
şi absorbţia acestora prin transformarea lor în picături foarte fine cu
interior hidrofob şi exterior hidrofil.

45
 Ca şi săpunurile, sărurile biliare sunt substanţe tensioactive
care micşorează tensiunea superficială de la suprafaţa lipidelor insolubile
în mediu apos, ducând la apariţia agregatelor micelare.

3.4. ACILGLICEROLII (GLICERIDE)

Gliceridele sunt lipidele simple cele mai răspândite, ele intrând în

componenţa tuturor celulelor animale şi vegetale şi constituind forma
de depozit a lipidelor la animale şi plante.

3.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE

În organismul animal sunt în general gliceride de rezervă, locali-

zate în ţesutul adipos şi mai puţin gliceride de constituţie, reprezentând
astfel sursa majoră de energie pentru organism.
Sunt buni izolatori termici şi mecanici cu rol de protecţie în
organism, iar în combinaţie cu proteinele (particule lipoproteice) servesc
ca transportori ai acizilor graşi (via sistem limfatic şi sânge) în orga-
nism.
Din punct de vedere al structurii chimice gliceridele sunt esteri
ai glicerolului cu diferiţi acizi graşi, esterificarea având loc la o grupare
hidroxil din molecula glicerolului (şi rezultă monogliceridă), la două
grupări hidroxil (digliceridă) sau la trei grupări hidroxil (trigliceridă).
Dintre toate gliceridele, trigliceridele sunt cele mai răspândite în orga-
nismul animal.
Structura generală a unei trigliceride este:

în care: R, R1 şi R2 sunt radicali ai acizilor graşi constituenţi, identici sau

diferiţi. Trigliceridele naturale de origine animală sunt mixte, ţinând
46
seama de acizii graşi constituenţi. O astfel de trigliceridă mixtă ce conţine
acid palmitic în poziţia , acid oleic în poziţia  şi acid stearic în poziţia
' are următoarea structură:

Denumirea ei clasică este palmitoleostearină sau  palmitoil-

oleoil-' stearoilglicerol.

3.4.2. PROPRIETĂŢI GENERALE

ALE TRIGLICERIDELOR

Proprietăţile trigliceridelor (fizice şi chimice) sunt determinate de

natura acizilor graşi pe care îi conţin.
Din punct de vedere al stării de agregare, cele cu acizi graşi nesa-
turaţi sunt lichide (uleiuri - gliceride vegetale), iar cele cu acizi graşi
saturaţi sau cu acizi graşi nesaturaţi, dar cu dublele legături în poziţia
„trans“ sunt solide sau semisolide (unturi şi seuri - gliceride animale).
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice, trigliceridele vor da
reacţii caracteristice legăturilor ester şi dublei legături (dacă acizii graşi
constituenţi sunt nesaturaţi).
 Hidroliza trigliceridelor are loc fie chimic (sub acţiunea unor
acizi minerali), fie enzimatic, sub acţiunea lipazelor, cu eliberarea glice-
rolului şi acizilor graşi constituenţi.

47
 Hidroliza are loc de fapt în trepte, cu eliberarea succesivă a
acizilor graşi , ' şi în final .
 Saponificarea este o reacţie de hidroliză în mediu alcalin, în
urma căreia se eliberează săpunuri (săruri ale acizilor graşi)

Indicele de saponificare reprezintă cantitatea de KOH în mili-

grame necesară pentru a saponifica un gram de trigliceridă. Acest indice
(Is) permite caracterizarea compoziţiei chimice, respectiv a naturii acizi-
lor graşi ce intră în structura trigliceridelor. Valoarea indicelui de sapo-
nificare este invers proporţională cu masa moleculară a trigliceridei,
respectiv cu masa moleculară a acizilor graşi constituenţi (cu lungimea
catenei de atomi de carbon).
Saponificarea este procesul care stă la baza obţinerii săpunurilor.
 Hidrogenarea este o proprietate caracteristică trigliceridelor de
natură vegetală, uleiurilor lichide, care conţin preponderent acizi graşi
nesaturaţi. Prin adiţia catalitică de hidrogen la dublele legături, aceştia se
transformă în acizi graşi saturaţi, solizi. Pe această proprietate se bazează
procesul industrial de obţinere a margarinelor din uleiuri vegetale. Ca
urmare a procesului de hidrogenare, vitaminele liposolubile, inclusiv
acizii graşi esenţiali (vitamine F) sunt distruse. De aceea margarinele
trebuie să fie îmbogăţite ulterior cu aceste vitamine liposolubile (A, D, E).
 Halogenarea trigliceridelor nesaturate decurge după acelaşi
mecanism ca şi hidrogenarea, ele adiţionând brom sau iod.
Indicele de iod este o mărime ce caracterizează gradul de nesatu-
rare al trigliceridelor. El reprezintă cantitatea de iod în grame care se
adiţionează la 100 g trigliceride.
 Râncezirea este un proces natural, complex, de degradare pe
care îl suferă uleiurile şi grăsimile în timp, în condiţii necorespunzătoare
de conservare. Sub acţiunea umezelii şi a unor microorganisme care se
instalează, trigliceridele sunt parţial hidrolizate. Acizii graşi nesaturaţi
48
eliberaţi pot fi oxidaţi cu oxigenul din aer la dublele legături şi rezultă
astfel acizi graşi şi aldehide-acizi cu mase moleculare mici.

De asemenea, prin oxidarea acizilor graşi pot rezulta şi acizi

-cetonici, care prin decarboxilare formează metil-cetone cu C8 - C12.

Toţi aceşti produşi rezultaţi (acizi graşi cu mase moleculare mici,

mai ales acidul butanoic, aldehide-acizi şi metil-cetone) conferă mirosul
caracteristic, neplăcut, de rânced.
Procesul de râncezire poate fi prevenit cu ajutorul unor substanţe
antioxidante naturale, cum sunt tocoferolii, vitamine E, carotenii care
inhibă procesul de râncezire.

3.5. CERIDE

Ceridele, numite şi ceruri, sunt esteri ai acizilor graşi cu alcooli

superiori. Structura lor generală poate fi reprezentată astfel:
R1  O  CO  R2
R1 = radical al alcoolului
R2 = radical al acidului gras
Atât acizii graşi, cât şi alcoolii conţin 16-34 atomi de carbon.

49
 Ceridele sunt secretate de diferite organe ale plantelor: frunze,
tulpini, fructe. Ele se depun pe suprafaţa acestora, având rol protector.
De asemenea, ceridele pot fi întâlnite şi la unele organisme ani-
male. Astfel, ceara de albine, lanolina de pe lâna oilor sunt amestecuri de
ceride caracteristice acestor specii.
Fiind solide şi mai puţin uleioase la atingere decât grăsimile, ceru-
rile sunt folosite în industria farmaceutică şi cosmetică, precum şi pentru
obţinerea unor alifii, unguente şi creme de lustruit.

3.6. STERIDE

Steridele sunt lipide simple constituite din acizi graşi superiori

(preponderent palmitic, oleic şi linoleic), esterificaţi cu alcooli policiclici
(steroli). Dacă alcoolul este colesterolul, esterificarea are loc la gruparea
OH de la C3 şi produsul de reacţie se va numi colesteridă.
Steridele sunt componente existente în cantităţi mici în toate celu-
lele organismului animal, inclusiv în produse de origine animală: lapte,
ouă.

3.7. GLICEROFOSFOLIPIDE

Glicerofosfolipidele sunt lipide complexe, în structura lor

participă sub formă esterificată acizi graşi, glicerol, acid fosforic, precum
şi un alt alcool cu masă moleculară mică, în special un aminoalcool. Ele
sunt lipide de constituţie, intră în structura membranelor plasmatice.
Acestea sunt alcătuite de fapt din 40-50% fosfolipide şi 50-60% proteine,
precum şi din glicolipide.
Alcoolii ce pot intra în structura fosfolipidelor sunt: colina, cola-
mina, serina şi inozitolul.
În funcţie de natura celui de-al doilea alcool, glicerofosfolipidele
se împart în :
 lecitine (colinglicerofosfolipide), care conţin colină
 cefaline (colaminglicerofosfolipide), care conţin colamină
 seringlicerofosfolipide, care conţin serină
 inozitolglicerofosfolipide, care conţin inozitol.
50
 Structura generală poate fi reprezentată astfel:

Cele mai răspândite sunt lecitinele şi cefalinele. Acizii graşi întâl-

niţi cel mai frecvent în structura lor sunt acidul stearic, acidul palmintic şi
acidul oleic.

De obicei în poziţia  este esterificat un acid gras nesaturat (acid

oleic). Această structură conferă glicerofosfolipidelor atât un caracter
amfoter (sunt amfioni), cât şi un caracter amfipatic. Caracterul amfipatic
este determinat de prezenţa unei componente hidrofobe, liposolubilă
(catenele celor doi acizi graşi) şi a unei componente hidrofile, solubile în
apă (fosforil-colina, fosforil-colamina, respectiv fosforil-serina). Datorită
acestor două componente, moleculele se pot orienta diferit în structurile
celulare, formează straturi duble de lecitine şi cefaline în care sunt apoi
incluse macromolecule de proteine. De asemenea, sunt incluse molecule
de steroli, precum şi de glicolipide. În felul acesta ele alcătuiesc structura
membranelor plasmatice, determinându-le permeabilitatea, fenomenele de

51
osmoză şi de transport activ al diferitelor biomolecule în interiorul orga-
nismului.
Prezenţa macromoleculelor proteice orientate pe suprafaţa externă
a membranei, pe suprafaţa internă a sa, incluse în interiorul membranei
sau pe întreaga grosime a acesteia, determină tocmai permeabilitatea
membranelor plasmatice. Proteinele din structura membranelor sunt în
acelaşi timp biochimic şi biologic active. Ele pot fi enzime sau complexe
enzimatice specifice, pot fi receptori pentru mesagerii chimici de lumină,
presiune sau excitaţii mecanice, sau pot fi proteine transportoare ale sub-
stanţelor hidrofile. În felul acesta membranele plasmatice îşi îndeplinesc
rolul lor complex de a asigura compartimentarea celulară, precum şi
transportul diferitelor substanţe atât din mediu spre celule şi invers, cât şi
între citosol şi organitele celulare.
În organism colinfosfolipidele şi colaminfosfolipidele sunt scin-
date hidrolitic sub acţiunea unor fosfolipaze şi rezultă lizolecitina şi
lizofosfatidilcolamina cu acţiune hemolizantă.
Dintre glicerofosfatide lecitinele şi cefalinele se găsesc în toate
celulele organismului animal, preponderent în creier şi în gălbenuşul de
ou.
Serinfosfolipidele predomină în ţesutul cerebral, unde se găsesc
alături de inozitolfosfolipide.

3.8. SFINGOLIPIDE

Sunt lipide complexe care conţin obligatoriu un alcool cu 18 atomi

de carbon, numit sfingozină (sau omologul său saturat dihidrosfingo-
zina). Sunt lipidele distribuite în special în ţesutul cerebral, unde participă
la constituţia membranelor celulare (de regulă în amestec cu alte sub-
stanţe).
Structura generală a unei sfingolipide este de forma:
H
‫‌׀‬
18
H3 C  (CH2)12  C = C
‌ ‫׀‌ ׀‬
H HC  OH
‌ ‫׀‬
HC  NH  CO  R1
‫‌׀‬

52
 H2 1 C  O  R 2
Sfingolipidă

unde: R1 = radical al unui acid gras saturat (lignoceric) sau nesaturat

(nervonic);
R2 = radical fosforilcolină, fosforilcolamină, galactoză, acid N-
acetilneuraminic, legat la C1 din sfingozină.
În funcţie de natura radicalului R2 există mai multe tipuri de
sfingolipide:
 sfingomieline, care conţin fosforilcolină sau fosforilcolamină;
 cerebrozide, care conţin -galactoză sau -glucoză;
 sulfatide, care conţin galactozo-2sulfat;
 gangliozide, care conţin acid N-acetilneuraminic.
Dintre acestea cele mai abundente şi importante sfingolipide sunt
sfingomielinele care intră în structura tecilor de mielină, îndeplinind
datorită caracterului lor hidrofob rol de izolatori ai tecilor de mielină din
axoni.
Cerebrozidele, sulfatidele şi gangliozidele pot fi încadrate în cate-
goria glicoconjugatelor şi au funcţii celulare importante: par să intervină
în specificitatea de ţesut şi de organ, în recunoaşterea celulă-celulă, în
imunitatea tisulară sau în restaurarea excitabilităţii ţesutului la impulsurile
nervoase, pierdută prin congelare sau prin inhibare cu proteine bazice.

53
 CAPITOLUL 4

PROTIDE

4.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Protidele sunt componente chimice primordiale ale materiei

vii, compuşi organici naturali, care prin structura şi proprietăţile lor
definesc esenţa vieţii constituind baza materială a existenţei şi a tutu-
ror fenomenelor specifice acesteia. Denumire lor derivă de la cuvântul
grecesc „proteios“ care înseamnă „de prim rang, de cea mai mare impor-
tanţă“.
Protidele se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:
 sunt constituenţii universali şi indispensabili ai tuturor for-
melor de viaţă (purtătorii materiali ai vieţii), asigurând
organizarea, menţinerea structurii morfologice şi manifestarea
funcţiilor vitale ale celulelor;
 sunt biomacromolecule alcătuite din unităţi structurale de
bază, numite aminoacizi, legate una de alta prin legături
peptidice ( CO  NH );
 deşi prezintă structuri chimice şi funcţii biologice diferite, sunt
alcătuite din 20-22 aminoacizi fundamentali, aceiaşi la toate
vieţuitoarele, de la cea mai simplă bacterie până la om;
 prezintă un grad înalt de organizare structurală într-o per-
manentă interacţiune cu sistemele chimice ambiante;
 se prezintă într-o mare diversitate de tipuri diferite structural
şi funcţional, ca rezultat al unui număr infinit de posibilităţi de
organizare moleculară;
 prezintă proprietăţi fizice şi biochimice specifice, consecinţă
a organizării structurale şi respectiv a conformaţiei spaţiale a
macromoleculelor;

54
  sunt biomacromolecule informaţionale implicate în transmi-
terea informaţiei de la o celulă la alta sau de la un organism la
altul;
 se află într-o strânsă interdependenţă cu acizii nucleici, în
sensul că biosinteza proteinelor se realizează pe baza informa-
ţiei genetice stocată în ADN, iar unele protide sunt enzime
implicate în procesul de biosinteză al acizilor nucleici.
Datorită gradului înalt de diversitate structurală, protidele îndepli-
nesc funcţii fundamentale, specifice organismelor vii, cum ar fi:

PROTIDE

COMPONENTE SISTEME TAMPON

PLASTICE: intervin în menţinerea echi-
participă la realizarea şi librului acido-bazic (menţi-
menţinerea structurii celu- nerea pH-ului în limite
lelor, membranelor şi for- fiziologice) în organism
maţiunilor intracelulare
PURTĂTORI MATERIALI
BIOCATALIZATORI AI TUTUROR
(ENZIME) ÎNSUŞIRILOR BIOLOGICE
prezintă activitate enzima- intervin în procesele de dife-
tică, catalizând reacţiile renţiere, creştere, dezvoltare
biochimice de sinteză şi şi reproducere celulară
degradare din organism.
TRANSPORTORI
HORMONI îndeplinesc funcţii de
participă la reglarea pro- transport şi depozitare a
ceselor metabolice ionilor metalici, vitamine,
oxigen, dioxid de carbon

PIGMENŢI RESPIRATORI
transportă pe cale sangu-ină
oxigenul molecular la
ţesuturi sau depozitează
oxigenul în muşchi.
SUBSTANŢE DE SUSŢINERE
ŞI REZISTENŢĂ MECANICĂ
îndeplinesc funcţii mecanice în
oase, piele, muşchi, vase
sanguine

SUBSTANŢE CU ROL ANTICORPI

CONTRACTIL conferă imunitate organis-
îndeplinesc activitatea con- mului contra unor agenţi
tractilă şi locomotoare patogeni externi

55
 Din punct de vedere al compoziţiei chimice elementare, majori-
tatea protidelor sunt substanţe cel puţin cuaternare (C, H, O, N); unele
conţin sulf şi fosfor, iar altele conţin metale (fier, cupru, magneziu etc.)
Distribuţia protidelor în organismul animal diferă în funcţie de
organ şi specie, deci sunt organo-specifice şi specie-specifice.

4.2. CLASIFICARE

Clasificarea protidelor se face după mai multe criterii, conform

schemei următoare:

PROTIDE

ÎN FUNCŢIE DE CONFORMAŢIE ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURĂ:

ŞI MORFOLOGIE:

PROTEINE PROTEINE PEPTIDE PROTEIDE

FIBRILARE: GLOBULARE:
 keratin  enzi oligopeptid polipeptide holoproteide heteroproteide:
e (din piele, me e (10-100 (proteine)  au pe lângă
păr, unghii,  antic (2-10 aminoacizi) gruparea
coarne, lână, orpi aminoacizi) proteică şi o
pene)  horm componentă
 colagen oni neproteică
(din tendoane,  albu (prostetică)
ţesut conjunctiv) mine
 miozina  fibri
(din muşchi) nogen
 fibroina  hemo
(din mătase) globină

4.3. COMPONENŢI CHIMICI STRUCTURALI

Unitatea structurală de bază a protidelor o reprezintă aminoacizii

legaţi prin legături covalente numite legături peptidice ( CO  NH).

56
57
 4.3.1. AMINOACIZI

Structura fiecărei protide se caracterizează printr-un număr finit

şi variabil de aminoacizi. Natura, numărul, proporţia şi secvenţa
aminoacizilor constituenţi determină diversitatea enormă a tipurilor de
protide.

4.3.1.1. Structură, clasificare şi rol biochimic

Aminoacizii sunt compuşi biochimici cu funcţie mixtă, deoarece

conţin o grupare funcţională carboxil (COOH) şi o grupare funcţională
amină (NH2), ambele grefate la acelaşi atom de carbon din poziţia 
(C2).
R
‫׀‬
H  C  NH2
‫׀‬
‌COOH

 În funcţie de particularităţile structurale ale radicalului R,

aminoacizi se clasifică astfel:
1. AMINOACIZI ACICLICI:
a) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU RADICAL (R)
ALIFATIC:

58
b) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU O GRUPARE
HIDROXIL (HIDROXIAMINOACIZI):

c) AMINOACIZI MONOAMINOMONOCARBOXILICI CU SULF

(TIOAMINOACIZI):

d) AMINOACIZI MONOAMINODICARBOXILICI:

e) AMINOACIZI DIAMINOMONOCARBOXILICI:

59
 2. AMINOACIZI CICLICI
a) AMINOACIZI HOMEOCICLICI (CU NUCLEU AROMATIC):

b) AMINOACIZI HETEROCICLICI:

 În funcţie de caracterul pe care-l manifestă catenele laterale

(R) aminoacizii componenţi ai protidelor naturale se clasifică în:
a) aminoacizi cu catene apolare: glicocol, alanină, leucină, izo-
leucină, metiononă, fenilalanină, triptofan;
b) aminoacizi cu catene polare: serina, treonina, cisteina, tiro-
zina, asparagina, glutamina;
c) aminoacizi cu catene ionizabile: acidul aspartic, acidul gluta-
mic, lizina, arginina, prolina.

60
  În organismul animal au fost identificaţi aminoacizi care nu
intră în structura protidelor, dar care au rol important în celulă: fie sunt
componenţi structurali ai altor biomolecule (-alanina, acidul -amino-
butiric), fie sunt produşi intermediari în diferite reacţii biochimice (citru-
lina, ornitina, homocisteina, dihidroxifenilalanina).
Importanţa fundamentală a aminoacizilor constă în participarea
lor în structura proteinelor. Biosinteza proteinelor proprii specifice orga-
nismului animal este direct corelată cu aportul de aminoacizi exogeni,
proveniţi din hrană. Organismul animal nu poate sintetiza decât aproxi-
mativ 50% din setul de aminoacizi necesari biosintezei proteinelor pro-
prii, restul de aminoacizi fiind procuraţi prin hrană (proteine alimentare
aminoacizi
degradare proteine biosinteză proprii).
hidrolitică
 Din acest punct de vedere aminoacizii pot fi clasificaţi în trei
categorii:
a) aminoacizi esenţiali (indispensabili pentru creşterea şi dez-
voltarea normală a organismului, care nu se pot sintetiza şi
deci trebuie procuraţi prin hrană);
b) aminoacizi semiesenţiali (sunt sintetizaţi în cantităţi nesatis-
făcătoare în organism şi trebuie suplimentaţi prin hrană);
c) aminoacizi neesenţiali (sunt sintetizaţi de organism şi pot
lipsi din hrană).
Dintre aminoacizii esenţiali amintim: valina, leucina, metionina,
lizina, fenilalanina, treonina, triptofanul, aminoacizi care se găsesc în
germenii seminţelor de leguminoase, în plantele rădăcinoase, dar şi în
produse animaliere ca: lapte, brânză, ouă, carne de peşte. Lipsa lor din
alimentaţie provoacă tulburări de creştere şi dezvoltare, tulburări de
fertilitate, atrofierea unor glande.
Alimentaţia animalelor trebuie să fie completă şi echilibrată în
aminoacizi (respectiv proteine) cu valoare alimentară completă. Pentru
aceasta este nevoie de cunoaşterea precisă a calităţii sursei de proteină,
nivelului proteic optim al raţiei, valoarea aminoacidului limitativ. Echili-
brarea raţiei proteice se face prin adăugarea la nutreţurile vegetale a
aminoacizilor de sinteză sau a proteinelor de origine animală (făină de
oase, de carne, de sânge, de peşte, de scoică).

61
 4.3.1.2. Proprietăţile generale ale aminoacizilor

a) Aminoacizii sunt substanţe optic active (cu excepţia glicoco-

lului), deoarece au în molecula lor cel puţin un atom de carbon asimetric
(C) la care sunt legate cele două grupări funcţionale, amino şi carboxil;
b) Aminoacizii în totalitate prezintă o anumită solubilitate în
apă, datorită celor două grupări (NH2 şi COOH) care determină în
soluţie apoasă polarizarea aminoacizilor (amfiioni):

Gradul de solubilitate în apă variază în funcţie de natura radica-

lului R şi de pH-ul soluţiei.
Totodată aminoacizii sunt puţin solubili în solvenţi organici.
Variaţia solubilităţii aminoacizilor în apă şi solvenţi organici în funcţie de
natura lor este utilizată în separarea, identificarea şi determinarea lor cantitativă prin
tehnica de analiză fizico-chimică numită cromatografie.
c) Aminoacizii sunt substanţe cu caracter amfoter (deoarece se
găsesc în soluţie sub formă de amfiioni), astfel în mediul acid se comportă
ca baze (acceptori de protoni), iar în mediu bazic se comportă ca acizi
(donatori de protoni).
Ionii astfel formaţi migrează sub acţiunea unui câmp electric spre
catod (K) sau anod (A+) în funcţie de valoarea pH-ului soluţiei.

câmp câmp
electric electric

A+ K
62
 Pentru fiecare aminoacid există o valoare de pH numită pH
izoelectric (pHi), la care sarcina netă a moleculei este zero (numărul
sarcinilor pozitive este teoretic egal cu cel al sarcinilor negative) şi drept
urmare aminoacizii nu migrează în câmp electric. Valoarea pHi depinde
de structura aminoacidului şi la această valoare solubilitatea aminoaci-
dului este minimă.
d) Aminoacizii, datorită caracterului amfoter, constituie sisteme
tampon (au acţiune de tamponare) foarte eficiente pentru menţinerea
constantă a pH-ului celular.
e) Aminoacizii sunt biomolecule cu reactivitate chimică mare
datorită prezenţei în structura lor atât a grupării carboxil, cât şi a grupării
amino.
 Datorită grupării carboxil (COOH) aminoacizii reacţionează
cu:
 bazele (NaOH) şi formează săruri;
 alcoolii şi formează esteri;
 amoniacul şi formează amide;
 aminele şi rezultă amide substituite;
 elimină CO2 (decarboxilare) şi rezultă amine.
În organismul animal reacţiile de decarboxilare a aminoacizilor
(catalizate de enzimele specifice - aminoacid decarboxilaze) conduc la
formarea de amine biogene care exercită diferite acţiuni farmaco-dina-
mice sau sunt precursori ai unor coenzime, hormoni şi vitamine. Unele
dintre ele sunt toxice pentru organism (putresceina, cadaverina), fiind pre-
zente în carnea alterată.
 Datorită grupării (NH2) aminoacizii pot reacţiona cu:
 alchilderivaţi halogenaţi şi rezultă derivaţi cuaternari
de amoniu;
 cloruri acide cu formare de amide substituite;
 dioxidul de carbon şi rezultă carbamino-derivaţi
(această reacţie stă la baza transportului CO2 de la ţesu-
turi la pulmon de către aminoacidul lisină din structura
hemoglobinei);
 ninhidrina şi formează compuşi coloraţi în marea lor
majoritate albastru intens;
 2,4 dinitrofluorbenzenul şi rezultă 2,4-dinitrofenil
derivaţi coloraţi în galben.

63
  Datorită prezenţei ambelor grupări, amino şi carboxil, amino-
acizii pot condensa între ei cu formare de legături peptidice (CONH)
între gruparea amino a unui aminoacid şi gruparea carboxil a altui
aminoacid, rezultând compuşi numiţi peptide.

R1 R2 R3
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ 2H2O
H2NCHCOOH + H2NCHCOOH + H2NCHCOOH

R1 R3
‫׀‬ ‫׀‬
H2NCHCONHCHCONHCHCOOH
‫׀‬
R2
TRIPEPTIDĂ

Moleculele ce conţin 2, 3, 4 sau chiar 10 aminoacizi condensaţi se

numesc dipeptide, tripeptide, tetrapeptide, respectiv decapeptide, iar la
modul general oligopeptide. Polipeptidele sunt molecule ce conţin în
structura lor mai mult de 10 aminoacizi condensaţi, iar proteinele sunt
macromolecule cu mase moleculare mari (1103 - 1105) şi cu un înalt grad
de organizare structurală.
În structura unui lanţ peptidic apare întotdeauna un aminoacid cu
gruparea amino liberă (se numeşte a.acid N-terminal), ales prin convenţie
în stânga lanţului şi un aminoacid cu gruparea carboxil liberă (se numeşte
a.acid C-terminal), ales prin convenţie cel din dreapta lanţului.

4.3.2. PEPTIDE

Denumirea peptidelor se stabileşte prin indicarea succesivă a

denumirii fiecărui aminoacid component al moleculei de peptidă cu adău-
garea sufixului „il“ la fiecare denumire; excepţie face numai aminoacidul
C-terminal cu grupare carboxil liberă, care-şi menţine denumirea
neschim-bată. De exemplu: o tripeptidă cu structura:
H2N  Ala  Asp  Cis  COOH
va fi denumită Alanil  Aspartil  Cisteină.

64
 Dintre proprietăţile generale ale peptidelor (oligo şi polipep-
tide) amintim:
 sunt solubile în mediu apos, oligopeptidele formând soluţii
propriu-zise, iar polipeptidele dispersii coloidale;
 au caracter amfoter şi formează săruri solubile cu acizii şi cu
bazele;
 având în constituţie cel puţin 3 aminoacizi, deci minim două
legături peptidice, peptidele (atât oligo, cât şi polipeptidele), reacţionează
cu ionii de cupru în mediu alcalin şi formează compuşi cu structură de
chelaţi de culoare albastră (reacţia biuretului);
 prin hidroliză acidă sau enzimatică sunt scindate în aminoacizii
constituenţi.
În organismul animal au fost identificate o serie de peptide deose-
bite prin gradul de complexitate structurală şi prin funcţiile biochimice pe
care le îndeplinesc.
Un tripeptid important pentru organismul viu este glutationul
rezultat prin condensarea acidului glutamic, cisteinei şi glicocolului.

Legarea cistinei de acidul glutamic se realizează prin gruparea

carboxil din poziţia  a acidului glutamic.
 Glutationul se prezintă în două forme structurale distincte: glu-
tation redus (GSH) şi glutation oxidat (GSSG). Glutationul oxidat
provine din două molecule de glutation redus care se oxidează la nivelul
grupării tiol (SH) cu formarea grupării disulfurice caracteristică cistinei:

65
 Datorită grupării tiol (SH) libere, glutationul prezintă proprietăţi
biologice. Astfel:
 Glutationul participă la procesele redox din celulă prin transfer
de hidrogen;
 Protejază grupările tiol (SH) din structura unor enzime con-
tra oxidării; se comportă ca activator al unor enzime SH-dependente;
 Glutationul poate fi donator de hidrogen pentru anumiţi com-
puşi pe care îi trece din stare oxidată în stare redusă. În unele procese
biochimice, glutationul redus acţionează ca o coenzimă, comportându-se
ca donator de hidrogen;
 GSH acţionează ca antioxidant, menţinând în stare redusă
activă diferiţi compuşi (acidul ascorbic, adrenalina, hemoglobina);
 Glutationul prezintă acţiune antitoxică;
 În organismul animal, GSH acţionează în strânsă corelaţie cu
insulina - hormon pancreatic care intervine în reglarea glicemiei.
 Ocitocina şi vasopresina sunt octapeptide ciclice care pre-
zintă o mare asemănare din punct de vedere structural.
Ocitocina şi vasopresina (primii hormoni polipeptidici sintetizaţi
în laborator) sunt peptide cu proprietăţi hormonale secretate de lobul
posterior al hipofizei (neurohipofiză). Ocitocina stimulează lactaţia şi
contracţia musculaturii netede (muşchiul uterin), înlesnind expulzarea
fătului. Vasopresina determină constricţia vaselor sanguine având acţiune
hipertensivă şi reglează eliminarea apei din organism pe cale renală,
prezintă proprietăţi antidiuretice. Dacă vasopresina este sintetizată de
organism în cantităţi insuficiente, se instalează diabetul insipid care se
manifestă prin eliminare exagerată de apă prin urină (poliurie).
Polipeptidele sunt constituite din 10-100 aminoacizi.
 Insulina este o polipeptidă cu rol hormonal secretată de pan-
creas. A fost descoperită de fiziologul român Nicolae Paulescu cu opt luni
înaintea canadienilor.
Molecula de insulină are o configuraţie spaţială elicoidală şi este
constituită din 51 aminoacizi ordonaţi bicatenar. O catenă A este formată
din 21 aminoacizi şi a doua catenă B este constituită din 30 aminoacizi.

66
Aceste catene sunt legate intercatenar prin două punţi disulfurice stabilite
între radicalii de cisteină din poziţiile 7 ale ambelor catene şi respectiv
între radicalii de cisteină din poziţia 20 a catenei A şi din poziţia 19 a
catenei B. Există şi o a treia punte disulfură intracatenară, stabilită între
radicalii cisteină din poziţiile 6 şi 11 ale catenei A. Existenţa punţilor
disulfurice intercatenare este determinantă pentru activitatea hormonală a
insulinei.

Figura 4.1 - Reprezentarea schematică a structurii insulinei

Insulina prezintă unele variaţii structurale în funcţie de specie,

care se manifestă în secvenţa aminoacizilor din poziţiile 8, 9 şi 10 ale
catenei A.
Insulina intervine în reglarea concentraţiei de glucoză din sânge
(glicemie), exercitând un efect hipoglicemiant. În insuficienta secreţie de
insulină se declanşează diabetul zaharat, care se manifestă prin creşterea
glicemiei peste nivelul normal (80-120 mg glucoză/100 ml sânge uman)
şi apariţia de glucoză în urină (glicozurie).
 Glucagonul este un polipeptid cu rol hormonal, secretat de
pancreas. Structura glucagonului este alcătuită din 29 aminoacizi dispuşi
monocatenar. Spre deosebire de insulină, glucagonul conţine metionină şi
triptofan şi nu conţine cisteină, izoleucină şi prolină.
Glucagonul are efect hiperglicemiant. Din acţiunea antagonică
insulină  glucagon se reglează glicemia care astfel se menţine în
limite normale.
 O polipeptidă recent descoperită în creier este scotofobina,
alcătuită din 14 aminoacizi şi care are rol în procesele de memorare, fiind
implicată în codificarea informaţiei primite în sistemul nervos central.
 De asemenea, corticotropina (ACTH sau hormonul adreno-
corticotrop) este polipeptidă secretată de lobul anterior al hipofizei; este
67
formată din 39 aminoacizi şi stimulează biosinteza şi secreţia hormonilor
steroizi de către corticosuprarenală.
 Hormonul melanocit este polipeptid secretat de lobul anterior
al hipofizei şi stimulează producerea de celule melanocite ale pielii, iar
gastrinele sunt polipeptide sintetizate de mucoasa gastrică, cu rol în
stimularea secreţiei gastrice.
 Printre polipeptidele naturale elaborate de microorganisme se
numără antibioticele, care prezintă interes în chimioterapia modernă,
deoarece manifestă acţiuni de antibiotice, iar amanitina şi faloidina sunt
peptide extrem de toxice (otrăvuri), conţinute în unele specii de ciuperci.

4.3.3. PROTEINE

Holoproteidele sau proteinele sunt biomacromolecule primor-

diale ale organismului viu, cu un înalt grad de organizare structurală şi
cu rol fundamental în structura şi implicit în funcţiile celulei. Sunt
biocomponente constituite dintr-un număr mare de aminoacizi (legaţi
prin legături peptidice) al căror tip şi succesiune în catena polipeptidică
este determinată genetic.
Enorma diversitate structurală şi funcţională a proteinelor animale
(care poate fi specie-specifică şi organo-specifică) este determinată atât
de numărul, tipurile şi secvenţa aminoacizilor componenţi, cât şi de
organizarea spaţială, configuraţională a moleculei de proteină.

4.3.3.1. Structura proteinelor

Proteinele sunt macromolecule cu structură complexă, în care

atomii şi grupele de atomi constituenţi sunt dispuşi conform unui
aranjament spaţial conformaţional, în cadrul aceleiaşi configuraţii a
moleculei de proteină (configuraţie = dispunerea tridimensională a
atomilor în raport cu un anumit centru de referinţă sau cu o anumită
componentă a structurii considerată rigidă; conformaţie = modalitatea în
care atomii sunt repartizaţi în spaţiu tridimensional, ca o consecinţă a
rotirii acestora în jurul unei legături simple existente în molecula
respectivă).

68
 Structura generală a proteinelor este determinată de următorii
factori:
a) caracterul legăturii peptidice (caracter parţial de dublă
legătură, datorită delocalizării electronilor  ai legăturii C = O);
b) geometria legăturii peptidice (legătura peptidică, având carac-
ter parţial de dublă legătură, nu permite o rotaţie liberă a atomilor de C şi
N în jurul ei, fapt ce se repercutează asupra organizării spaţiale a protei-
nelor);
c) natura catenelor laterale (R) ale aminoacizilor componenţi
care pot prezenta grupări polare (provenite din grupările funcţionale
COOH, NH2, OH, SH) sau nepolare;
d) conformaţia (organizarea stereospecifică).
Structura globală a macromoleculelor proteice este o rezultantă a
coexistenţei şi interacţiunii mai multor nivele de organizare, şi anume:
1. Primară
2. Secundară
3. Terţiară
4. Cuaternară.
1. Structura primară este structura de bază a fiecărei proteine şi
reprezintă numărul, tipul, proporţia şi ordinea aminoacizilor în catena
polipeptidică.
Ea se caracterizează prin:
 existenţa legăturilor peptidice (CONH) care se stabilesc
între diferiţi aminoacizi;
 existenţa unei succesiuni (secvenţă) bine definite a aminoaci-
zilor în catenele polipeptidice, secvenţă sub control genetic
(prin informaţia cuprinsă în AND);
 determină configuraţia de ansamblu specifică fiecărei pro-
teine.

Figura 4.2 - Structura primară a unui lanţ polipeptidic

69
 2. Structura secundară: reprezintă aranjamentul spaţial al
lanţului polipeptidic (evidenţiat prin studii de microscopie electronică sau
analiză cu raze X), aranjament datorat multiplelor legături de hidrogen
intra- şi intercatenare ce se stabilesc între grupările NH şi CO din
legături peptidice diferite. Formarea acestor legături de hidrogen este
posibilă datorită distribuţiei diferite a electronilor la nivelul legăturii
peptidice, legătură care devine parţial ionizată, deoarece atomul de O va
avea un exces de electroni (), iar atomul de N un deficit de electroni
(+). Deşi legăturile de hidrogen sunt relativ slabe, totuşi stabilitatea
structurii secundare este asigurată prin posibilitatea formării acestor
legături într-un număr mare şi prin repartizarea lor uniformă de-a lungul
catenelor polipeptidice.
Structura secundară este reprezentată prin trei modele (confor-
maţii): -helix, în „planuri pliate“ şi tip colagen.

 Modelul -helix rezultă prin spiralarea catenei polipeptidice

într-o elice orientată de la stânga la dreapta (orientare care predomină în
structura proteinelor native şi este mai stabilă din punct de vedere ener-
getic). Această structură are următoarele caracteristici:
 pe fiecare spiră (tură) sunt 3,6 aminoacizi;
 distanţa dintre ture este 5,4 Å;
 toate grupările NH şi CO formează legături de hidrogen;
 radicalii R ai tuturor aminoacizilor sunt orientaţi spre exteri-
orul elicei, deasupra sau dedesubtul planului legăturilor pepti-
dice.
O astfel de structură se întâlneşte în -keratina din firul de păr
uman, lâna şi blana animalelor.

 Modelul în „planuri pliate“ (-pliere, foaie -pliată): în

această structură lanţul polipeptidic suferă o îndoire cu un unghi de 90,
care se face în dreptul atomului de C , purtător al grupărilor COOH şi
NH2 implicate în legături peptidice. Această îndoire (pliere) a lanţului
polipeptidic determină apariţia de legături de hidrogen intercatenare
între două sau mai multe lanţuri polipeptidice (între atomii de H dintr-o
legătură peptidică a unui lanţ polipeptidic şi atomii de O dintr-o legătură

70
peptidică a altui lanţ polipeptidic), legături care conferă stabilitate acestei
structuri. Modelul în planuri pliate este de tip paralel (-keratina) şi
antiparalel (fibroina din mătasea naturală).

Figura 4.3 - Conformaţia -helix a lanţului polipeptidic

Figura 4.4 - Modelul în „planuri pliate“

71
 Figura 4.5 - Modelul tip colagen
Proteinele cu structură „-pliere“ sunt flexibile, dar nu elastice şi
sunt în general proteinele sub formă de filamente (proteine fibrilare).
Rezultă astfel că -keratina cu structură „-pliere“ este mai relaxată
decât -keratina care are o configuraţie -helix, între ele existând o
transformare reversibilă de forma:
-keratina -keratina
(-helix) (-pliere)

 Modelul tip colagen: este conformaţie specifică colagenului

(proteină fibrilară prezentă în oase, tendoane, cartilaje, ţesut conjunctiv,
constituind aproximativ 30% din totalul proteinelor din organism).
Din punct de vedere structural molecula de colagen se prezintă ca
un superhelix format din 3 lanţuri polipeptidice spiralate (triplu helix),
fiecare catenă spiralată fiind răsucită spre stânga şi înfăşurată atât în jurul
propriei axe, cât şi în jurul axei comune celor trei catene. Fibra de colagen
apare astfel ca o funie împletită a cărei stabilitate este realizată prin
legături de hidrogen intercatenare, legături electrostatice, forţe Van der
Waals şi punţi disulfurice, care îi conferă o rigiditate extremă.
Fiecare catenă polipeptidică are ca unitate repetitivă un triplet de
aminoacizi: glicocol - prolină - hidroxiprolină, care prin structura lor
chimică nu permit adoptarea conformaţiei -helix sau -pliere, ci facili-
tează adoptarea conformaţiei triplu helix.
Trei catene polipeptidice formează unitatea structurală repetitivă a
colagenului şi care poartă numele de tropocolagen. În fiecare moleculă
de tropocolagen există două catene polipeptidice de un tip şi una de un alt
tip, iar la una din extremităţile moleculei se găsesc grupări chimice
ionizate. Moleculele de tropocolagen sunt orientate în acelaşi sens şi
asociate în fibrile de forma:

72
Figura 4.6 - Structura triplu helix a colagenului

73
 Figura 4.7 - Conformaţia unui lanţ polipeptidic din structura
triplu helix a colagenului

3. Structura terţiară este o organizare spaţială complexă rezul-

tată prin înfăşurarea lanţului polipeptidic într-o suprastructură tridi-
mensională (globulară).
Proteinele cu structură terţiară, respectiv proteinele globulare, prin
înfăşurarea lor, formează un „miez“ hidrofob, format din radicali nepolari
şi o parte externă hidrofilă, cu grupări chimice disociabile ale amino-
acizilor constituenţi.
Structura terţiară, prin complexitatea sa, include atât structura
primară, cât şi structura secundară (-helix în principal sau -pliere în
secundar); între structura secundară şi cea terţiară există numeroase simi-
litudini, de aceea s-a acreditat şi terminologia de structură secundo-
terţiară.
Structura terţiară a proteinelor globulare poate fi clasificată, în
funcţie de secvenţa zonelor cu structuri secundare ordonate, astfel:
 conformaţia , care conţine doar catene -helix antiparalele
grupate două câte două;
 conformaţia , care conţine numai catene cu structură -pliată
antiparalele;
 conformaţia +, care conţine atât catene -helix, cât şi catene
cu structură -pliată plasate în diferite părţi ale moleculei.
Foaia -pliată este formată din lanţuri antiparalele, având la
capete grupate catenele -helix;
 conformaţia /, în care segmente cu structură secundară 
orientate paralel într-o foaie -pliată alternează cu segmente cu
structură secundară -helix aflate de o parte şi de alta a foii -
pliate.
Structura terţiară este un stadiu avansat de organizare spaţială a
structurii proteinelor, a cărei complexitate este determinată de existenţa
unor multiple interacţiuni chimice intramoleculare, cum ar fi:
 legături covalente formate prin „punţi disulfurice“ stabilite
între radicalii de cisteină;

 legături ionice stabilite între grupări polare ( NH 3 şi COO
din diferiţi amoniacizi);
74
  legături de hidrogen nepeptidice;
 legături de tip eter, de tip ester, prin forţe Van der Waals sau
interacţiuni hidrofobe;
 legături dipol-dipol (stabilite între grupările OH din serină,
treonină).
Toate aceste legături sunt însă legături slabe (cu excepţia celor
covalente), care conferă structurii terţiare o anumită labilitate şi care se
pot desface sub acţiunea unor factori fizici sau chimici, fenomen cunoscut
sub numele de denaturarea proteinelor, proces însoţit de cele mai multe
ori de pierderea proprietăţilor biologice.

Figura 4.8 - Structura terţiară a unei proteine (reprezentare schematică)

4. Structura cuaternară reprezintă cel mai înalt grad de orga-

nizare moleculară a proteinelor, caracteristic proteinelor native, care
există ca agregate moleculare formate din mai multe catene polipeptidice
unite în subunităţi. Structura cuaternară reprezintă asocierea unor catene
polipeptidice identice, numite protomeri (care au deja structură primară,
secundară, terţiară definită), într-un ansamblu (agregat) denumit oligo-
mer. În funcţie de numărul protomerilor (care pot fi identici sau diferiţi)
proteinele oligomere pot fi dimeri, trimeri, tetrameri.
Legăturile dintre protomeri se manifestă la suprafaţa fiecărui pro-
tomer, sunt legături de hidrogen şi de tip electrostatic şi au rolul de a
stabiliza agregatul molecular.
Asamblarea proteinei oligomere are loc prin alăturarea unor por-
ţiuni din suprafaţa monomerilor, precizia cu care se realizează asamblarea
75
şi stabilitatea configuraţiei proteinei oligomere fiind asigurate de princi-
piul complementarităţii subunităţilor.
Un exemplu de proteină oligomeră îl constituie componenta
proteică a hemoglobinei (Hb) - pigment sanguin - denumită globină.
Structura cuaternară a globinei este un tetramer constituit din
patru protomeri, respectiv din patru catene polipeptidice: 2 catene 
identice (fiecare având 141 aminoacizi) şi 2 catene  identice (fiecare
având 146 aminoacizi). Cei patru protomeri se constituie în câte două
subunităţi, fiecare subunitate având o catenă polipeptidică  şi una .
Asocierea celor patru protomeri pentru formarea structurii cuater-
nare a Hb este redată prin relaţia:

 

2  +2 

 
monomeri  monomeri 
tetramer 22

În situaţia în care anumiţi factori fizici sau chimici induc disoci-

erea subunităţilor, aceasta presupune totodată modificarea conformaţio-
nală a proteinei şi respectiv pierderea activităţii ei biologice.

4.3.3.2. Proprietăţi generale a proteinelor

A. Proprietăţi fizico-chimice
 Starea de agregare: în stare pură sunt substanţe solide, crista-
line sau amorfe, stabile la temperatură obişnuită, iar la t>50C se denatu-
rează.
 Masa moleculară variază de la câteva mii la milioane de
Daltoni (1 Da este unitatea atomică de masă = 1,6710-24 g). Pentru deter-

76
minarea masei moleculare se folosesc, ca metode curente, ultracentri-
fugarea şi cromatografia de excludere moleculară.
 Solubilitatea proteinelor: proteinele globulare sunt solubile în
apă şi în soluţii saline, iar cele fibrilare sunt insolubile. Solubilitatea
proteinelor depinde de pH-ul şi compoziţia mediului.
 Caracterul coloidal: datorită configuraţiei macromoleculare
proteinele se comportă în soluţii diluate ca nişte coloizi hidrofili (sisteme
heterogene constituite dintr-o fază dispersată - proteina care manifestă
afinitate pentru mediul de dispersie reprezentat de apă).
Datorită caracterului coloidal proteinele nu dializează prin mem-
brane semipermeabile şi se denaturează reversibil.
 Disocierea proteinelor: proteinele sunt polielectroliţi având
caracter amfoter (în mediu acid se comportă ca baze, iar în mediu bazic
ca acizi).
Prezenţa concomitentă a ionilor negativi carboxilat (COO) şi a
ionilor pozitivi amoniu (  NH 3 ) pe un lanţ polipeptidic induce protei-
nelor un caracter amfiionic (ioni bipolari).
În funcţie de structura primară a fiecărei proteine, ca şi de pH-ul
mediului, pentru orice proteină există o valoare de pH, numită pH
izoelectric (pHi), la care sarcina globală a proteinei este zero, starea
coloidală se destabilizează, iar proteinele prezintă solubilitate minimă.
La pH>pHi sarcina globală a proteinei este negativă (anion), iar la
pH<pHi sarcina globală a proteinei este pozitivă (cation)
 Comportarea electroforetică: datorită caracterului amfoter
proteinele pot migra într-un câmp electric, la catod (K ) sau anod (A+), în
funcţie de sarcina lor globală.

H+

H3 N COOH K
 cation
H3 N COO  
proteină HO
H2N COO  A+
anion

Deplasarea în câmp electric a proteinelor dă posibilitatea fracţio-

nării lor prin metoda analitică denumită electroforeză.
Trebuie menţionat că la pHi proteinele nu migrează în câmp
electric, deci mobilitatea electroforetică este nulă.

77
  Comportarea ca sistem tampon: caracterul amfoter al pro-
teinelor dă posibilitatea acestora de a se comporta ca sisteme tampon,
participând astfel la menţinerea pH-ului fiziologic.
 Absorbţia în ultraviolet: datorită prezenţei în moleculă a
aminoacizilor cu nucleu aromatic (tirozina, de exemplu) proteinele absorb
în domeniul ultraviolet la  = 280 nm, proprietate utilizată pentru deter-
minarea cantitativă a proteinelor prin metoda spectrofotometrică.

B. Proprietăţi chimice
Reacţiile chimice la care participă proteinele se pot clasifica în
patru categorii:
 Reacţii datorate prezenţei legăturilor peptidice, care pot fi la
rândul lor clasificate în:
a) reacţii de hidroliză: sunt reacţiile de scindare hidrolitică a legă-
turilor peptidice, în mediu acid, bazic sau sub acţiunea enzimelor proteo-
litice, cu punerea în libertate a aminoacizilor componenţi ai macromole-
culei proteice.
b) reacţia biuretului: proteinele, ca urmare a prezenţei legăturilor
peptidice, reacţionează cu ionii de Cu2+, în mediu alcalin, formând
combinaţii complexe de tip „chelat“ de culoare albastră-violet.
 Reacţii datorate grupării amino (NH2) libere:
Toţi aminoacizii componenţi ai proteinelor reacţionează cu ninhi-
drina prin intermediul grupării amino (care se eliberează sub formă de
amoniac) şi formează o coloraţie albastră-violet (cu câteva excepţii, cum
ar fi: prolina, cisteina, hidroxiprolina).
 Reacţii de precipitare:
În funcţie de natura reactivilor de precipitare, proteinele precipită
reversibil şi ireversibil.
Precipitarea reversibilă (salifierea) se realizează în prezenţa unor
concentraţii mari de electroliţi tari, (NH4)2SO4 sau Na2SO4, fără modifi-
carea structurii spaţiale, iar după îndepărtarea agenţilor chimici de preci-
pitare proteinele revin la starea lor nativă, fără modificarea proprietăţilor
biologice ale acestora.
Precipitarea ireversibilă este însoţită de modificări profunde ale
structurii proteinelor, care se denaturează şi nu se mai pot redizolva,
rămânând în stare precipitată. Precipitarea ireversibilă se poate face cu
acizi minerali concentraţi (HNO3, HCl), cu acizi organici (acid triclor-
78
acetic, picric, sulfosalicilic), cu săruri de metale grele (Pb2+, Hg2+) sau cu
solvenţi organici (acetonă, alcool).
 Reacţii datorate catenelor laterale: sunt reacţii chimice în
care sunt implicaţi radicalii proveniţi de la aminoacizii ce alcătuiesc
structura primară a unei proteine. Aceste reacţii sunt diverse, în funcţie de
natura catenei laterale (esterificare, alchilare etc.)

C. Proprietăţi imunologice. Reacţia antigen-anticorp

Procesele imunologice se definesc ca reacţii de apărare a orga-
nismului împotriva unor microorganisme, toxine sau chiar celule ale orga-
nismului care au dobândit caractere anormale.
Sistemul imun la om şi mamifere cuprinde un ansamblu de
macromolecule circulante specifice (anticorpi) şi nespecifice (comple-
ment, lizozim), precum şi celule imunocompetente: properdină, limfocite
(de tip T şi B), leucocite, macrofage.
Sistemul imun asigură realizarea reacţiei de apărare a organis-
mului definită ca răspuns imun. În răspunsul imun umoral sunt impli-
cate proteine oligomere numite anticorpi sau imunoglobuline biosinteti-
zate de limfocitele B (produse în măduva osoasă) ca răspuns la pătrun-
derea în organism a unor proteine străine numite antigeni.
Limfocitele T (produse în timus şi în măduva osoasă) intervin în
imunitatea mediată celular, interacţionează cu antigenul şi proliferează
masiv; o parte din ele rămân ca celule cu memorie imunologică, în timp
ce altă parte iniţiază distrugerea antigenului prin cooperare cu limfo-
citele B.
 Antigenul (Ag) sunt macromolecule străine pentru organismul
în care au pătruns şi care o dată introduse în organism, pe cale naturală
sau injectare, declanşează biosinteza unor proteine specifice de autoapă-
rare numite anticorpi.
Antigenul reacţionează cu anticorpii formaţi, determinând reacţia
antigen-anticorp, reacţie prin care este anihilată acţiunea nocivă a antige-
nului.
Cei mai mulţi antigeni sunt proteine, peptide, poliglucide sau acizi
nucleici.
Antigenii conţin la suprafaţă secvenţe structurale numite determi-
nanţi antigenici sau epitopi, care sunt recunoscute de către anticorpi
specifici. Putem spune că antigenul este polivalent, iar determinanţii anti-
79
genici sunt diferite grupări chimice (NH2, COOH, OH, SH) sau radi-
cali ai unor aminoacizi ciclici.

Figura 4.9 - Reprezentarea schematică

a unui antigen
(1, 2, 3, 4 sunt determinanţi antigenici)

 Anticorpul (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt substanţe de

natură proteică cu rol de apărare, a căror biosinteză este declanşată de
către antigen şi care posedă capacitatea de a reacţiona specific cu antige-
nul care a provocat formarea lor.
Sinteza anticorpilor constituie răspunsul imun în cadrul reacţiei
de apărare a organismului împotriva antigenilor, iar procesul biochimic de
formare a anticorpilor se numeşte imunizare.
Sinteza anticorpilor se realizează exclusiv de către limfocitele B,
iar un antigen declanşează producerea unei grupe de anticorpi care sunt
apţi să reacţioneze cu determinanţi diferiţi de pe molecula antigenului.
Spre deosebire de antigeni, anticorpii sunt „bivalenţi“, molecula
lor conţinând două situs-uri sau zone de combinare (paratrop) la nive-
lul cărora se leagă antigenii.

Figura 4.10 - Reprezentarea schematică a unor anticorpi divalenţi

Din punct de vedere structural molecula de imunoglobulină este o

proteină tetrameră constituită din două lanţuri polipeptidice „grele“
identice (H-heavy) şi două lanţuri „uşoare“ (L - light) identice legate

80
prin legături disulfurice intercatenare, fiecare din lanţuri având două regi-
uni distincte: una variabilă şi alta constantă.
Lanţurile grele sunt prevăzute cu o regiune flexibilă (regiune bala-
ma) care conţine două fragmente identice Fab (antigen binding
fragment), susceptibile pentru legare la antigen şi fragmentul Fc
(crystallizable frag-ment), uşor cristalizabil şi incompatibil pentru legare
la antigen.

Ag Ag
H2N NH2

H2N Fab 1 Fab 2

NH2

Lanţ uşor (L)

HOOC COOH Lanţ greu (H)

Glucide
Fc1 Fc2

HOOC COOH

Figura 4.11 - Schema structurală a unei molecule de anticorp

Reacţia antigen-anticorp este procesul imunologic de apărare a

organismului şi se manifestă prin neutralizarea antigenilor pătrunşi în
organism. Ea este stereospecifică, are la bază complementaritatea epitop-
paratop şi este însoţită de formare de complexe moleculare (precipitine)
cu structură ca de reţea, ce pot fi solubile sau insolubile.
Legăturile din complexul Ag-Ac sunt legături slabe (electrova-
lente, de hidrogen, legături Van der Waals), iar interacţia dintre antigen şi
anticorp este caracterizată prin procese de precipitare sau de aglutinare
în urma cărora se instalează o stare de rezistenţă specifică, denumită
„stare de imunitate“. Deci produsul reacţiei Ag-Ac este un complex
imun, inactiv, conform reacţiei:

81
 Ag + Ac Ag - Ac
Complex imun

Figura 4.12 - Diagrama schematică a complexului Ag-Ac

4.3.3.3. Proteine cu importanţă biologică

Ipoteza că în organismele vii există aproximativ zece miliarde de

tipuri de proteine ne îndreptăţeşte să subliniem imposibilitatea descrierii
şi caracterizării lor în totalitate. Totuşi s-a încercat o clasificare generală a
proteinelor în funcţie de morfologia moleculară şi de solubilitate, astfel:

HOLOPROTEIDE (PROTEINE)

1. PROTEINE GLOBULARE 2. PROTEINE FIBRILARE

(SOLUBILE):
 PROTAMINE

82
 HISTONE A. INSOLUBILE B. SOLUBILE:
 ALBUMINE (SCLEROPROTEINE):  FIBRINOGEN
 GLOBULINE  KERATINE  MIOZINA
 PROLAMINE  FIBROINE  ACTINA
 GLUTEINE  COLAGENE  TROPOMIOZINA
 TROPONINA

1. Proteinele globulare se găsesc în celulă sub formă solubilă în

citoplasmă, în faza lipidică a membranelor celulare, au formă elipsoidală
sau sferică şi sunt solubile în apă.
În proteinele globulare secvenţele cu structură secundară organi-
zată alternează cu secvenţe fără structură organizată, care permit înfăşu-
rarea macromoleculei proteice sub forma unui ghem.
Dintre proteinele globulare, cele mai simple sunt protaminele (cu
M  5 KDa, de natură exclusiv animală - intră alături de acizii nucleici în
cromatina din celulele spermatice ale peştilor) şi histonele (cu M  20
KDa, se găsesc în stare liberă în leucocite şi sperma peştilor sau asociate
cu acizii nucleici în celulele glandulare, în eritrocite şi pot fi implicate în
reglarea activităţii genelor).
 Albuminele sunt proteine globulare cu masă moleculară mare,
uşor solubile în apă, soluţii saline, acizi şi baze diluate. Au structură
terţiară, precipită numai în prezenţa soluţiilor saturate de (NH4)2SO4 sau
Na2SO4, iar prin încălzire la 60 - 70C coagulează.
Sunt răspândite în citoplasmă şi în diferite lichide şi produse bio-
logice, cum ar fi:
 în plasma sanguină (50 - 60%): serum albuminele;
 în lapte: lactoalbumina;
 în albuşul de ou: ovalbumina;
 în ţesutul muscular: mioalbumina;
 în seminţe de leguminoase: legumelina.
În organismul animal albuminele îndeplinesc următoarele funcţii:
- reglează presiunea osmotică a sângelui şi a pH-ului sanguin;
- asigură transportul unor substanţe ca: acizi graşi, biliari sau
unele medicamente;
- constituie rezervă de proteine.

83
  Globulinele au masă moleculară mai mare decât albuminele
(M  104 - 105 Da) şi cristalizează mai greu decât acestea; sunt insolubile
în apă, dar solubile în soluţii slab saline şi slab alcaline; precipită în so-
luţii semisaturate de (NH4)2SO4 (50%) şi se denaturează termic ceva mai
greu decât albuminele.
În organismul animal se găsesc răspândite în următoarele lichide,
ţesuturi şi produse biologice:
 în plasma sanguină (38 - 48%): serumglobuline;
 în lapte: lactoglobuline;
 în ou: ovoglobuline;
 în muşchi: miozina (proteină contractilă).
Globulinele din plasma sanguină sunt heterogene, separându-se
prin electroforeză în mai multe fracţiuni: 1, 2, 1, 2, şi -globulinele (în
acestea din urmă se includ anticorpii).
Deasemenea, componenta de natură proteică a diferitelor hetero-
proteide, cum ar fi: hemoglobina, mioglobina sau citocromii sunt globu-
line.
 Prolaminele şi gluteinele sunt proteine globulare de natură
exclusiv vegetală, având conţinut ridicat de acid glutamic şi aspartic. Se
găsesc în boabele de grâu, secară, ovăz, porumb.
2. Proteinele fibrilare se prezintă sub formă de molecule fili-
forme (alungite) care conferă organismului rol de susţinere, protecţie şi
rezistenţă mecanică.
În organism se găsesc în stare solidă şi intră în constituţia ţesutului
conjunctiv, de susţinere şi epidermic. Sunt rezistente la acţiunea soluţiilor
saline, acide sau alcaline şi nu sunt hidrolizate de enzimele proteolitice.
Din proteinele fibrilare insolubile (scleroproteine) fac parte:
 keratinele care intră în constituţia epidermei, părului, coar-
nelor, copitelor. Sunt proteine cu sulf, insolubile în apă şi în soluţii saline;
 fibroina din mătasea naturală;
 colagenele: sunt componente proteice principale ale ţesutului
conjunctiv, ligamente, tendoane, cartilagii, piele şi în general ale tuturor
ţesuturilor şi organelor. Sunt insolubile în apă, rezistente la acţiunea
enzimelor proteolitice, iar prin fierbere cu apa fibrilele de colagen suferă
modificări structurale profunde, cu desfacerea legăturilor intercatenare şi
a triplului helix şi transformarea lor în gelatine, solubile şi hidrolizabile
de către enzimele proteolitice;
84
  elastina intră în structura fibrelor elastice din artere şi ten-
doane, dar în comparaţie cu colagenul are elasticitate redusă (asemănă-
toare cu cea a cauciucului). Nu se transformă în gelatine şi este degradată
de enzima elastază din extractele pancreatice.
Proteinele fibrilare solubile se găsesc în sânge şi în ţesutul mus-
cular şi intervin în procesul de coagulare a sângelui sau în contracţia mus-
culară.
 Fibrinogenul este o proteină fibrilară solubilă, hexameră (for-
mată din două lanţuri , două  şi două ), cu rol esenţial în procesul de
coagulare a sângelui.
Conversia fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă se reali-
zează conform schemei:
Trombina Fibrinază
FIBRINOGEN FIBRINĂ TROMBUS (CHEAG)
(SOLUBIL) Ca2+ (INSOLUBILĂ,
SOLIDĂ)

Acest proces este un lanţ întreg de reacţii enzimatice care implică

cel puţin 10 factori şi care reprezintă procesul de coagulare a sângelui.
 Miozina este o holoproteidă cu structură mixtă (globulară şi
fibrilară) care constituie suportul biochimic al contracţiei musculare
datorită proprietăţilor sale contractile şi mai ales enzimatice (activitate
ATP-azică). Există două tipuri de miozine: I şi II, dar în filamentele
musculare groase a fost identificată doar miozina de tip II. Ea are masă
moleculară mare şi este formată din trei catene polipeptidice înfăşurate
helicoidal şi strânse laolaltă într-o configuraţie răsucită: fiecare din cele
trei helixuri paralele se înfăşoară într-un segment terminal cu aspect glo-
bular, la una din extremităţile moleculei.
Un filament de miozină este format dintr-un mănunchi de 80
molecule, decalate aproximativ 6 nm una faţă de alta, având la extremităţi
segmentele voluminoase (globulare) care formează „proiecţii de degete“
dispuse în spirală în jurul mănunchiului. Aceste „degete“ oscilante (de
fapt extremităţile cu aspect globular) pot lega filamentele de actină, for-
mând complexul actomiozina.

85
 Figura 4.13 - Miozina: secţiune transversală şi longitudinală
 Actina este proteină musculară contractilă, localizată la nivelul
filamentelor subţiri; sub aspect structural este un polimer constituit din
subunităţi globulare (G-actina), cu M = 50 - 60.000 Da, prin polimeri-
zarea cărora (la concentraţii saline fiziologice) au rezultat filamente de
F-actină. Fiecare filament este constituit din două lanţuri înfăşurate în
dublu helix, orientate în acelaşi sens şi conţin fiecare 300 - 400 mono-
meri.

Figura 4.14 - Filament de F-actină

În procesul contracţiei musculare, capetele globulare ale miozinei

(„proiecţiile de degete“) se agaţă de situsurile active ale filamentelor de
F-actină. La acest proces participă şi tropomiozina şi troponina, poli-
peptide ce mediază reglarea contracţiei prin intermediul ionilor de calciu.
Datorită faptului că 18 - 22% din greutatea ţesutului muscular o
reprezintă holoproteidele, s-a încercat o clasificare a proteinelor fibrei
musculare în funcţie de localizarea lor histologică:
a) Proteinele stromei sunt proteinele care intră în compoziţia
membranei propriu-zise a fibrei musculare (denumită sarcolemă), precum
şi în compoziţia ţesutului conjunctiv care uneşte fibrele musculare în fas-
86
cicule. Acestea sunt: colagenul, elastina şi reticulina, mucine şi muco-
ine (acestea din urmă asigurând alunecarea fasciculelor);
b) Proteinele miofibrilare sunt proteinele structurale ale ţesutului
muscular care au rol atât în activitatea muşchiului viu, cât şi în compor-
tarea muşchiului după sacrificarea animalului, respectiv în stadiul de rigi-
ditate şi maturare a cărnii. Aceste proteine miofibrilare sunt reprezentate
de miozină, actină, tropomiozină, troponină, paramiozină, metamio-
zină, contractină;
c) Proteinele sarcoplasmatice cuprind grupul de proteine din
fluidul intracelular (sarcoplasmă), fluid care înveleşte miofibrilele dis-
puse paralel din alcătuirea fibrei musculare. Aceste proteine contribuie la
determinarea unor caracteristici organoleptice ale cărnii: gustul, culoarea,
mirosul. Din proteinele sarcoplasmatice fac parte: miogenul, mioalbu-
mina, mioglobulina, globulina X, oximioglobina (aceasta din urmă se
află în profunzimea muşchiului şi dă culoare roşie).

4.3.4. HETEROPROTEIDE

Heteroproteidele sunt proteinele conjugate, adică acele proteide

alcătuite dintr-o componentă proteică (aminoacizi) şi o componentă
neproteică, numită şi componentă prostetică, reprezentată de radicali ai
acidului fosforic, ioni metalici, glucide, lipide, acizi nucleici, pigmenţi.
În funcţie de natura grupării prostetice, heteroproteidele se clasi-
fică astfel:

HETEROPROTEIDE

1. METALPROTEIDE: 4. LIPOPROTEIDE:
 FERITINA  DE DENSITATE ÎNALTĂ
 HEMOSIDERINA (HDL)
 SIDEROFILINA  DE DENSITATE JOASĂ
 TRANSFERINELE (LDL)
 CERULOPLASMINA  DE DENSITATE
 AZURINA INTERMEDIARĂ (IDL)
 ANHIDRAZA CARBONICĂ  DE DENSITATE FOARTE
JOASĂ (VLDL)
 CHILOMICRONII

2. FOSFOPROTEIDE: 5. CROMOPROTEIDE:
 CAZEINELE  HEMOGLOBINA (Hb)
87
  VITELINELE  MIOGLOBINA ŞI DERIVAŢII
SĂI
 CROMOPROTEIDE
NEPORFIRINICE

3. GLICOPROTEIDE: 6. NUCLEOPROTEIDE:
 HAPTOGLOBULINE  ACIZI NUCLEICI
 OVOMUCOIDUL
 OVOMUCINA
 AVIDINA
 LIZOZIMUL
1. METALPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror compo-
nentă prostetică este un ion metalic, cum ar fi: Fe2+, Fe3+, Cu2+, Co2+,
Mg2+, Zn2+ etc. Ionul metalic se leagă de componenta proteică prin legă-
turi covalente şi covalent-coordinative, formând o structură stabilă de
„chelat“. Metalul poate stabili legătura covalent-coordinativă cu diferite
grupări chimice din structura lanţului polipeptidic sau cu molecule mici
care se află în apropierea ionului metalic, numite liganzi.
Exemple de metalproteide:
 Feritina - conţine 23% Fe, predomină în ficat, splină, mucoasa
intestinală şi măduva osoasă şi reprezintă depozitul de fier din
organism;
 Hemosiderina - conţine 37% Fe, se găseşte în sistemul
reticulo-endotelial şi are rol în menţinerea sideremiei în limite
fiziolo-gice în anemia feriprivă;
 Siderofilina - conţine Fe, se află în splină şi are rol de trans-
portor de fier în organism;
 Transferina - conţine Fe, Cu şi Zn, se află în plasma sanguină
şi are rol de transportor de fier, cupru şi zinc în organism;
 Ceruloplasmina - conţine Cu, se află în plasma sanguină şi are
rol de transportor al cuprului în organism şi în procesele de
oxido-reducere din organism (de exemplu: oxidează vitamina
C);
 Azurina - conţine Cu, se găseşte în unele bacterii şi este simi-
lară cu ceruloplasmina;
 Anhidraza carbonică este heteroproteidă cu Zn2+ sau Co2+ şi se
găseşte în eritrocite.
2. FOSFOPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror componen-
tă prostetică este reprezentată de radicalul acidului ortofosforic (PO3H2).
88
Acest radical se leagă de componenta proteică prin intermediul amino-
acidului serină (şi rezultă fosforilserina) sau prin intermediul aminoacidu-
lui treonină (şi rezultă fosforiltreonina).
HOOC
COMPONENTA
NH2 PROTEICĂ

NH  CH  CO
COMPONENTA
‫׀‬ PROSTETICĂ
H2C  O  PO3H2
Figura 4.15 - Schema unei fosfoproteide
Prezenţa radicalului fosforil (PO3H2) în molecula acestor hetero-
proteide, le conferă acestora caracter acid şi deci proprietatea de a forma
săruri de calciu sau potasiu.
Exemple de fosfoproteide:
 Cazeinele sunt heteroproteidele din lapte şi constituie cca 80%
din proteinele laptelui. Sunt substanţe heterogene care cuprind
4 fracţiuni denumite: , ,  şi -cazeine, care diferă între ele
prin conţinutul în fosfor, prin raporturile cantitative între ami-
noacizi, prin mobilitatea electroforetică şi punct izoelectric.
Compoziţia cazeinei variază de la o specie la alta, astfel
cazeina umană are un conţinut mai ridicat de sulf, deoarece
conţine cisteină şi glucide într-o mai mare proporţie decât lap-
tele de vacă, în timp ce laptele de oaie are un conţinut mai mare
de acid sialic.
În lapte, cazeina se găseşte în proporţie de 90% sub
formă coloidală (micele de cazeină), iar restul de 10% este
cazeina solubilă (formată din mici agregate). Cele două for-
me se găsesc într-un echilibru influenţat de ionii de Ca2+ pre-
zenţi în lapte. Prin fierberea laptelui cazeinele nu coagulează,
ele având rol de protecţie asupra albuminelor şi globulinelor
prezente în lapte; coagularea cazeinelor se poate face sub acţi-
unea bacteriilor lactice (fermentaţia lactică) sau cu cheag
(endopeptidază cu activitate proteolitică secretată de stomacul
rumegătoarelor tinere). În procesul de coagulare este necesară
şi prezenţa ionilor de Ca2+ şi rezultă un produs numit para-
cazeinat de calciu, componentul principal al brânzei.

89
 Cazeinele sunt „proteine complete“, deoarece conţin
toţi aminoacizii esenţiali, ceea ce conferă laptelui atributul de
„aliment cu valoare nutritivă completă“.
 Vitelinele sunt fosfoproteidele din gălbenuşul de ou, asociate
cu lecitinele, care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de
fosfor şi de aminoacidul serină (peste 34%).
Vitelinele din gălbenuşul de ou se mai numesc şi ovo-
viteline şi au rolul de a furniza fosforul şi aminoacizii necesari
dezvoltării embrionului.
3. GLIPOPROTEIDELE sunt heteroproteide a căror compo-
nentă prostetică este de natură glucidică (oze, derivaţi ai ozelor, diglu-
cide, poliglucide).
În aceste heteroproteide predominantă este componenta proteică,
dar structura lor nu este pe deplin elucidată. Sunt macromolecule solubile
în apă, cu care formează soluţii vâscoase, pot fi acide (în ţesutul con-
junctiv) sau neutre (în plasmă, tractul gastrointestinal, urină), se găsesc în
amestec cu mucopoliglucidele sau asociate cu enzime şi hormoni.
Glicoproteidele au o largă răspândire în ţesutul animal, predomi-
nând în plasmă, secreţia mucoaselor, umoarea vitroasă, cordonul ombi-
lical, ou.
Îndeplinesc în organismul viu diverse roluri biologice, cum ar fi:
sunt constituenţi structurali ai celulelor, intervin în procesele de recu-
noaştere de la suprafaţa celulelor, în antigenitatea suprafeţelor celu-
lare, sunt componente ale matricelor extracelulare şi ale mucinelor
tractusului gastrointestinal şi urogenital.
Exemple de glicoproteide:
 Glicoproteidele de grup sanguin (din eritrocite, care deter-
mină specificitatea de grup sanguin);
 Haptoglobulinele (glicoproteide serice, dar şi din fluidul cere-
brospinal, lichid pleural);
 Ovomucoidul şi ovomucina (din ou);
 Avidina (secretată de mucoasa oviductului);
 Lizozimul (din ou şi din alte ţesuturi animale).
4. LIPOPROTEIDELE sunt heteroproteidele a căror compo-
nentă prostetică este de natură lipidică (fosfolipide, trigliceride, coles-

90
terol liber sau esterificat). Componentele proteice ale lipoproteinelor se
numesc apolipoproteine, locul lor de sinteză fiind în ficat şi intestin.
Între componenta proteică şi cea prostetică se stabilesc legături
ionice sau prin forţe Van der Waals.
 Lipoproteidele circulante care se găsesc în plasma sanguină
şi limfă se diferenţiază în mai multe fracţiuni pe baza densităţii lor, astfel:
- lipoproteide de densitate înaltă (mare) - HDL;
- lipoproteide de densitate joasă (mică) - LDL;
- lipoproteide de densitate intermediară - IDL;
- lipoproteide de densitate foarte joasă (foarte mică) - VLDL.
În lapte au fost identificate lactolipoproteide, iar în ou lipovitelina.
În organismul animal lipoproteidele îndeplinesc diverse roluri ca:
intră în constituţia membranelor celulare, furnizează energie, participă
la transportul substanţelor liposolubile (vitamine, hormoni, medicamente,
toxine etc.), participă la transportul de lipide necesare dezvoltării embri-
onului din ou, reglează procesele metabolice celulare.
5. CROMOPROTEIDE
Cromoproteidele sunt heteroproteidele a căror grupare prostetică
este o substanţă colorată (pigment) care conferă culoare întregii mole-
cule.
După natura chimică a componentei prostetice, cromoproteidele se
clasifică în:
a) cromoproteide porfirinice
b) cromoproteide neporfirinice.
a) Cromoproteidele porfirinice au drept componentă proste-
tică de bază un nucleu tetrapirolic, numit porfirină (porfină), substituit
cu diferiţi radicali (metil, vinil, propionil), rezultând astfel protoporfi-
rina. Cele 4 nuclee pirolice se leagă între ele prin intermediul a patru
radicali metin (CH).
Protoporfirina reprezintă componenta prostetică specifică diferi-
telor cromoproteide de origine animală. Ea chelatează un ion de Fe 2+ şi
formează substanţa numită hem, care stă la baza structurii următorilor
compuşi heminici: hemoglobina, mioglobina, hemenzimele etc.
 Hemoglobina (Hb) este pigment respirator care fixează
reversibil oxigenul şi-l transportă la ţesuturi, asigurând
rezerva de oxigen necesară oxidării celulare; este pigment

91
 de culoare roşie, componentă a hematiilor (reprezintă 90%
din proteinele totale ale hematiilor); se află concentrată în
citoplasmă; ca structură este constituită din:

Componenta Componenta
Hemoglobina (Hb) = (Globina) + (Hem)
proteică prostetică

Structura hemului. Hemul este o feroprotoporfirină în care

atomul de Fe este divalent. Hemul este format din protoporfirina IX
(adică un inel tetrapirolic la care sunt ataşate patru grupări metil, două
vinil şi două lanţuri propionat), care a chelatat un ion de Fe 2+ legat prin
legături covalent coordinative de atomii de azot din ciclurile A şi C şi
prin legături covalente cu atomii de azot din ciclurile B şi D.
Totodată atomul de Fe din hem poate forma în plus şi două legă-
turi adiţionale: cu un rest de histidină din globină, cu apa (în hemo-
globina redusă), cu O2 (în hemoglobina oxigenată) sau CO, CN.

Figura 4.16 - Structura hemului

Structura globinei.

92
 Globina este componenta proteică a hemoglobinei şi ca structură
este o proteină globulară tetrameră, în care cei patru protomeri se pre-
zintă ca perechi de catene polipeptidice de tip  şi de tip .

2 catene  + 2 catene   22

tetramer

Între catenele  şi  se formează legături electrostatice

(COO, NH3+), iar între catenele  şi  legături de hidrogen.
Molecula tetramer de globină conţine 4 molecule de hem deoa-
rece fiecare din cele 4 catene polipeptidice leagă câte o moleculă de hem.
Inelele de hem sunt plasate câte unul pe fiecare lanţ globinic într-o
cavitate (buzunar al hemului) formată în regiunea hidrofilă a globinei.

(A) (B)
Figura 4.17 - Molecula tetramer de globină (A)
Organizarea cuaternară a structurii globinei (B)

Asamblarea structurală a globinei cu hemul se realizează prin

următoarele legături:
 covalent-coordinative între Fe din hem şi doi radicali de histi-
dină aflaţi în poziţii diferite ale catenei polipeptidice (un radi-
cal coordinează direct fierul, iar celălalt se leagă indirect prin
intermediul unei molecule de apă);
 interacţiuni electrostatice între ionii carboxil (COO) de la
resturile propionice 6 şi 7 şi ionii NH3+ ai lizinei din struc-
tura globinei;
93
  forţe Van der Waals stabilite între radicalii metil şi vinil ai
hemului cu radicali proveniţi de la aminoacizi nepolari din
globină (fig. 4.18).
Trebuie subliniat faptul că hemul este invariabil pentru toate
speciile animale, în timp ce globina prezintă specificitate de specie.
Rolul hemoglobinei.
I. Funcţia biologică esenţială a hemoglobinei constă în transpor-
tul oxigenului molecular (O2) de la plămâni la ţesuturi (capilarele
tisulare) şi dioxidul de carbon (CO2) de la ţesuturi la plămâni. Acest
transport se realizează pe baza capacităţii Hb de a forma cu O 2 un compus
disociabil denumit oxihemoglobina - Hb(O2)4.
Hb + 4O2 Hb(O2)4 + 4H2O

94
 Figura 4.18 - Structura hemoglobinei (asamblarea globinei cu hemul)

Sensul acestei reacţii reversibile depinde de presiunea parţială a O2

şi anume: la nivelul alveolelor pulmonare, unde presiunea parţială a O 2
este mai mare, se formează oxihemoglobina, iar la nivelul capilarelor
tisulare (ţesuturi), unde presiunea parţială a O2 este scăzută, oxihemoglo-
bina disociază eliberând O2 necesar oxigenării ţesuturilor.

95
 Se numeşte putere oxiforică a Hb volumul de O2 pe care Hb îl
poate lega din 100 ml sânge.
Legarea reversibilă a oxigenului la hemoglobină se realizează
prin coordinarea acestuia de către ionul de Fe2+: mai întâi se rupe legă-
tura covalent-coordinativă dintre Fe2+ şi apă şi apoi se interpune oxigenul
între radicalul de histidină din globină şi Fe2+ din hem.

‫׀‬ HIS ‫׀‬ ‫׀‬ HIS ‫׀‬

=N N =N N
+ O2
Fe2+ Fe2+ + H2O
 O2
N N N N
‫ ׀‬H O H ‫׀׀‬ ‫׀‬ O2 ‫׀׀‬

HIS

Figura 4.19 - Mecanismul formării oxihemoglobinei

În fapt, formarea oxihemoglobinei constă în ruperea legăturilor

ionice şi de hidrogen dintre cele două subunităţi  ale globinei, obţi-
nerea unei forme mai relaxate în care lanţurile polipeptidice au o afinitate
mai mare pentru oxigen (rezultă oxihemoglobina). Fixarea şi eliberarea
oxigenului de către hemoglobină este un proces dependent de pH, cunos-
cut sub numele de EFECT BOHR.
II. Un alt rol esenţial al hemoglobinei este transportul dioxidului
de carbon (CO2). Dioxidul de carbon rezultat în urma proceselor metabo-
lice este transformat în ioni bicarbonat sau se fixează la hemoglobină (la
nivelul grupărilor amino libere din globină), formând carbhemoglobina.
Hb  NH2 + CO2 Hb  NH  COO + H+
grupare carbamino

III. Hemoglobina acţionează ca sistem tampon: oxihemoglobi-

nat alcalin (KHbO2)/oxihemoglobină acidă (HHbO2).
Sub această formă Hb participă la reglarea pH-ului sanguin.

96
 S-au identificat mai multe tipuri de hemoglobine care caracteri-
zează diferite stadii de dezvoltare: embrionară, fetală şi postnatală. Aceste
hemoglobine diferă prin structura primară a catenelor  şi sunt următoa-
rele: hemoglobină fetală (HbF), hemoglobină embrionară (HbE), hemo-
globină adultă (HbA).
S-a identificat o familie de boli denumite generic hemoglobino-
patii (care sunt cauzate de biosinteza de hemoglobine, cu structuri
anormale sau de biosinteza insuficientă de hemoglobină normală), cum ar
fi: anemia hemolitică, anemia falciformă, talasemiile.
Derivaţi ai hemoglobinei.
 Carboxihemoglobina (HbCO) este un compus toxic, puţin
disociabil, care rezultă prin legarea monoxidului de carbon (în locul apei)
de către hemoglobină. Afinitatea Hb pentru CO este mai mare decât
pentru O2.
Formarea HbCO blochează funcţia respiratorie şi produce intoxi-
caţii (respectiv asfixii) când atinge 50% concentraţie în sânge.
 Heminele, care sunt derivaţi toxici ai hemoglobinei, conţin
ionul Fe3+ şi de aceea sunt incapabile de a lega oxigenul molecular.
Din categoria heminelor fac parte:
- Methemoglobina (HbM) rezultă prin oxidarea Fe2+ din
hemoglobină la Fe3+ şi stabilirea unei legături covalente Fe3+  grupare
hidroxil (OH). Methemoglobina este un produs toxic. Ea se sintetizează
în eritrocite în cantităţi mici, dar procesul este controlat de enzime speci-
fice pentru ca HbM să nu depăşească valoarea critică de 0,4% din conţi-
nutul total de hemoglobină. Acest prag critic poate fi depăşit în intoxicaţii
cu azotiţi sau azotaţi din pesticide, îngrăşăminte, medicamente.
- Clorhemina rezultă prin legarea covalentă a unui atom de
clor de ionul Fe3+. Clorhemina nu conţine globină şi se poate prepara în
laborator prin acţiunea acidului acetic şi a clorurii de sodiu asupra hemo-
globinei. Reacţia este însoţită de formarea unor cristale caracteristice
(cristale Teichman), utilizate în criminalistică la depistarea urmelor de
sânge.
 Mioglobina (Mb) este cromoproteida de culoare roşie prezentă
în muşchi. Ea prezintă similitudini structurale şi funcţionale cu hemo-
globina şi are rol în transportul O 2 la nivelul ţesutului muscular, fiind
totodată o formă de rezervă a oxigenului necesar oxidării celulare.

97
  Citocromii (b, c1, c2, a, a3) sunt cromoproteide a căror compo-
nentă prostetică este similară cu hemul din Hb. Sunt enzime din clasa
oxidoreductazelor, participând la reacţiile de oxidoreducere prin transfer
de electroni la nivel mitocondrial.
 Hemenzimele sunt enzime din clasa oxidoreductazelor care au
în structura lor o componentă prostetică asemănătoare hemului din struc-
tura Hb.
b) Cromoproteide neporfirinice.
Sunt acele heteroproteide la care gruparea prostetică este formată
din pigmenţi coloraţi în galben-portocaliu sau roşu, numiţi carotenoide.
De aceea, cromoproteidele neporfirinice se mai numesc şi caroteno-
proteide.
6. NUCLEOPROTEIDE
Nucleoproteidele sunt heteroproteide la care gruparea prostetică
este reprezentată de acizi nucleici.
În funcţie de natura componentei proteice, nucleoproteidele se
clasifică în: nucleoprotamine şi nucleohistone, iar în funcţie de natura
chimică a grupării prostetice se clasifică în: ribonucleoproteide, a căror
componentă prostetică este acidul ribonucleic (ARN) şi deoxiribo-
nucleoproteide, a căror componentă prostetică este acidul deoxiribo-
nucleic (ADN).
- Ribonucleoproteidele sunt localizate în citoplasma celulară,
cu precădere la nivelul ribozomilor şi într-o anumită proporţie în nucleul
celular;
- Deoxiribonucleoproteidele sunt localizate în nucleul tuturor
celulelor şi reprezintă componentele structurale ale cromozomilor şi
genelor.
Nucleoproteidele constituie baza moleculară a unor procese
biochimice fundamentale, ca: stocarea, transmiterea şi exprimarea
informaţiei ereditare, biosinteza proteinelor, diviziunea celulară.
 Acizii nucleici sunt biomacromolecule informaţionale de im-
portanţă biologică fundamentală, cu următoarele caracteristici:
 păstrează, transmit şi exprimă caracterele ereditare;
 sunt purtătorii informaţiei genetice ce se transmite din
generaţie în generaţie;
 constituie baza moleculară a biosintezei proteinelor şi
enzimelor;
98
  reprezintă baza moleculară pentru diferenţierea şi regla-
rea celulară;
 reprezintă baza moleculară pentru constanţa replicării
celulare.
După natura componentei glucidice conţinută în moleculă, acizii
nucleici sunt de două tipuri:
a) cei care conţin deoxiriboză şi se numesc acizi deoxiribo-
nucleici (ADN);
b) cei care conţin riboză şi se numesc acizi ribonucleici (ARN).
Structura acizilor nucleici.
Unitatea chimică structurală de bază a acizilor nucleici este
nucleotidul, format dintr-o bază azotată (purinică sau pirimidinică),
pentoză (deoxiriboză sau riboză) şi radical al acidului ortofosforic
(PO3H2).
Toate aceste componente structurale ale nucleotidului sunt legate
covalent în ordinea: bază azotată  pentoză  fosfat.
Nucleozidul este compusul constituit din două unităţi chimice:
baza azotată şi pentoza.
În acizii nucleici nucleotidele componente se asamblează succesiv
(se condensează) prin intermediul unor legături 3'5'fosfodiesterice,
stabilite între pentozele nucleotidelor adiacente (bazele azotate nu sunt
implicate în alte legături covalente decât cele pe care le stabilesc cu pen-
toza). Rezultă astfel lanţuri de nucleotide care alcătuiesc polinucleotidele,
respectiv acizii nucleici ADN şi ARN.
Structura schematică a acizilor nucleici este redată în figura 4.20.

99
 ACIZI NUCLEICI (ADN şi ARN)
(polinucleotide)

MONONUCLEOTIDE

NUCLEOZID RADICAL  PO3H2

BAZĂ AZOTATĂ PENTOZĂ

PURINICE: PIRIMIDINICE: DEOXIRIBOZĂ RIBOZĂ

adenină (A) citozină (C)
guanină (G) timină (T)
uracil (U)

Figura 4.20 - Structura schematică a acizilor nucleici

 Exemple de baze azotate purinice:

 Exemple de baze azotate pirimidinice:

100
  Exemple de pentoze:

Nucleotidele pot fi definite ca esteri fosforici ai nucleozidelor care

rezultă prin esterificarea acidului ortofosforic cu o grupare hidroxil aparţi-
nând pentozei.
În funcţie de natura pentozei constituente, nucleotidele pot fi:
deoxiribonucleotide (conţin 2deoxiDriboza) şi ribonucleotide (con-
ţin Driboza). În deoxiribonucleotide acidul fosforic este esterificat cu
grupările hidroxil din poziţiile 3' şi 5' ale deoxiribozei, iar în ribonu-
cleotide acidul fosforic este esterificat cu grupările hidroxil din poziţiile
2', 3', 5' ale ribozei.
 Exemplu de nucleotid monofosfat care conţine adenină:

Nucleotidele sunt esteri atât monofosforici, cât şi di- sau trifos-

forici.
Grupările fosfat sunt ataşate la gruparea hidroxil din poziţia 5' a
pentozei. Aceşti compuşi se mai numesc nucleozid  5'  fosfaţi sau
5'  nucleotide.
101
 Nucleozidele  5'  fosfaţi (mono, di şi trifosforilate) poartă
diverse denumiri în funcţie de natura bazei azotate, dar şi în funcţie de
natura pentozei şi pot fi:
 AMP şi dAMP; ADP şi dADP; ATP şi dATP;
 GMP şi dGMP; GDP şi dGDP;GTP şi dGTP;
 CMP şi dCMP; CDP şi dCDP; CTP şi dCTP;
 TMP şi dTMP; TDP şi dTDP; TTP şi dTTP;
 UMP ; UDP şi UTP.
Semnificaţia biochimică a ATP, ADP şi AMP este extrem de
importantă, deoarece aceste nucleotide:
 participă în procesele de conservare şi utilizare a energiei
eliberate în cadrul metabolismului celular (se mai numesc
compuşi macroergici);
 acţionează ca substanţe donatoare sau acceptoare de gru-
pări fosfat în diferite reacţii metabolice.
Dintre ele ATP este compusul macroergic (bogat în energie) uni-
versal al materiei vii, care deţine un rol biochimic decisiv în reacţiile şi
procesele metabolice. În structura lui chimică are două legături macro-
ergice (Aşi B), fiind acumulator şi generator de energie.

Figura 4.21 - Structura ATP, ADP şi AMP

102
 Prin hidroliza ATP se eliberează 8000 - 10000 cal/mol, energie
necesară desfăşurării reacţiilor metabolice.
Reacţia:
2
ATP-aza
ATP ADP + Pi(H3PO4) + E
1
implică două aspecte: 1 - formarea ATP din ADP şi Pi care reprezintă
conservarea energiei chimice (E) rezultată din
metabolismul celular;
2 - hidroliza ATP (sub acţiunea hidrolitică a
ATP-azei) în ADP şi Pi care reprezintă elibera-
rea şi utilizarea energiei chimice stocate în
molecula de ATP.
Prin policondensarea mononucleotidelor se formează polinucleo-
tidele, reacţia având loc fie între nucleotide identice (şi rezultă homopoli-
nucleotidele) sau între nucleotide diferite (şi rezultă heteropolinucleo-
tidele).
Acizii nucleici sunt deci polinucleotide şi anume: polideoxiribo-
nucleotide (respectiv ADN) şi poliribonucleotide (respectiv ARN).

Structura, rolul şi proprietăţile ADN.

1. Structura primară a ADN este reprezentată de tipul, numărul
şi secvenţa de baze azotate constituente ale mononucleotidelor. Cele 4
tipuri de nucleotide (d-AMP, d-GMP, d-CMP şi d-TMP) se unesc printr-o
legătură fosfodiester stabilită între radicalul fosforic care esterifică grupa-
rea OH din poziţia 5' a deoxiribozei din molecula unui nucleotid şi
gruparea OH din poziţia 3' a deoxiribozei aparţinând nucleotidului adia-
cent. Se realizează astfel o structură simetrică 3'  5' în care nucleotidul
terminal are grupare hidroxil de la carbonul 3' liberă şi gruparea hidroxil
de la carbonul 5' fosforilată. S-a demonstrat că într-o moleculă de ADN,
indiferent de specie, suma bazelor purinice (A + G) este egală cu cea a
bazelor pirimidinice (T + C), iar rapoartele A/T şi G/T aproximativ egale
cu unitatea. De aceea s-a emis ipoteza că există o complementaritate
între adenină şi timină (se împerechează prin două legături de hidro-
gen A==T) şi între guanină şi citozină (se împerechează prin trei
legături de hidrogen CG).
103
 2. Structura secundară reprezintă organizarea în spaţiu, res-
pectiv configuraţia tridimensională a ADN.
Pe baza datelor experimentale obţinute prin metoda difracţiei cu
raze X, Watson şi Crik au elaborat modelul dublu-helicoidal (dublu
helix orientat spre dreapta) al ADN. Acest model se caracterizează prin:
 este constituit din două catene polinucleotidice care se îm-
pletesc în jurul unui ax comun, căpătând forma unei spirale duble
orientată spre dreapta;
 catenele polinucleotidice sunt orientate antiparalel (respectiv
o catenă este orientată pe direcţia 5' - 3', iar cealaltă pe direcţia 3' - 5') şi
sunt stabilizate prin multiple legături de hidrogen realizate între baze
azotate complementare (A==T şi CG), dar şi prin interacţiuni Van der
Waals între baze azotate vecine dintr-un lanţ polinucleotidic;
 bazele purinice şi pirimidinice sunt dispuse în interiorul
helixului, creând un mediu hidrofob, iar radicalii fosforici şi deoxiri-
boza (polare) sunt orientate spre exterior;
 o tură completă a dublului helix are diametrul de 34 Å şi
conţine zece perechi de baze azotate;

Figura 4.22 - Structura unui fragment dintr-o catenă

a macromoleculei de ADN
104
  datorită perechilor de baze azotate, fiecare din cele două cate-
ne polinucleotidice diferite ale ADN devine replică complementară a
celeilalte;
 succesiunea nucleotidelor (bazelor azotate) înmagazinează
informaţia genetică care se transmite nealterată din generaţie în
generaţie;
 raportul molar A + T / G + C este un indice caracteristic
fiecărei specii (în general este supraunitar la animale şi plante sau între
0,36 - 2,70 la bacterii).

(B)

(A)

Figura 4.23 - Modelul schematic dublu helix a ADN:

(A) - reprezentarea schematică a celor două
catene polinucleotidice răsucite;
(B) - vedere din interiorul dublu helixului

105
 Sunt descrise trei forme similare ale ADN-ului dublu helicoidal:
A, B şi C. Forma B a ADN este biologic activă şi se găseşte în filamente
la o umiditate de 92%; forma B este convertită în A când umiditatea
filamentului se reduce sub 75%, iar forma C este asemănătoare cu A,
numai că dimensiunea unei ture este de 33 Å.
În cromozomii celulelor procariote şi eucariote, acizii deoxiribo-
nucleici sunt „împachetaţi“ foarte compact, macromoleculele prezentând
un aspect pliat. Această structură superîncolăcită este mult mai bogată în
energie liberă şi presupune disocierea legăturilor de hidrogen şi deschi-
derea dublului helix într-o mică regiune a macromoleculei.
3. Localizarea intracelulară a ADN.
Aceasta diferă sensibil în funcţie de gradul de evoluţie al siste-
mului biologic.
 La procariote există un singur ADN dublu catenar circular
superînfăşurat care constituie un cromozom circular asociat parţial cu
membrana plasmatică (rezultă un cromoid = aparat genetic simplu,
necompartimentat).
 La eucariote aproximativ 98% din totalul ADN este distribuit
în nucleu (ADN - nuclear), unde se află cuplat cu proteine bazice (his-
tone sau protamine), formând cromatina. Deasemenea au fost puse în
evidenţă cantităţi mici de ADN mitocondrial (un ADN satelit localizat în
matricea mitocondrială).
4. Proprietăţile generale ale ADN.
 Datorită existenţei bazelor azotate, ADN absoarbe puternic în
domeniul ultraviolet (maxim de absorbţie la 260 nm), dar această absor-
banţă este inferioară celei prezentate de bazele azotate individuale (efect
hipocrom = efect de mascare a bazelor azotate).
 La temperatura de 80-90ºC macromolecula de ADN suferă
un proces de denaturare care presupune separarea celor două catene ale
dublului helix, scăderea vâscozităţii, masei moleculare şi activităţii optice,
dar creşterea absorbţiei în domeniul ultraviolet (efect hipercrom). Prin
anularea legăturilor de hidrogen, bazele azotate nu mai sunt plasate în
poziţii paralele suprapuse şi astfel creşte absorbţia în U.V.
 Dacă se răceşte lent o soluţie de ADN denaturat, cele două
catene polinucleotidice se pot recombina, reconstituind aproape perfect
structura bicatenară anterioară, cu conservarea proprietăţilor biologice ale
acestora (procesul se numeşte renaturare sau normalizare). Renaturarea
106
stă la baza procesului de hibridare prin care una din catenele despira-
lizate ale ADN denaturate termic se poate recombina cu o catenă de ARN,
rezultând o moleculă hibridă ADN  ARN cu structură dublu elicoidală
(un astfel de hibrid cu viaţă scurtă se formează şi în cazul replicării
ADN).
 Sub acţiunea unor endonucleaze (care acţionează în interiorul
catenelor polinucleotidice) moleculele de ADN sunt scindate hidrolitic
rezultând oligodeoxiribonucleotidele.

5. Funcţiile biologice ale ADN.

 ADN constituie baza moleculară a conservării şi transmi-
terii din generaţie în generaţie a informaţiei genetice;
 Asigură şi controlează biosinteza proteinelor (enzimelor);
 ADN asigură diferenţierea şi reglarea celulară, precum şi
constanţa replicării celulare;
 ADN reprezintă baza moleculară a mutaţiilor genetice natu-
rale sau induse.

Structura, rolul şi proprietăţile ARN.

1. Structura primară a ARN este reprezentată printr-o singură
catenă poliribonucleotidică, constituită dintr-un număr variabil de uni-
tăţi structurale fundamentale, numite ribonucleotide.
Fiecare ribonucleotid are, în locul deoxiribozei din ADN, riboza
şi în locul timinei, uracilul.
Cele 4 ribonucleotide (AMP, GMP, CMP şi UMP) sunt dispuse
într-o secvenţă specifică prin stabilirea de legături fosfodiester 3' - 5' între
ele.
2. Localizare, tipuri de ARN şi funcţiile lor.
ARN se găsesc atât în citoplasmă, cât şi în nucleu, predominând
în prima.
Orice celulă include 3 tipuri majore de ARN, care sunt următoa-
rele:
 ARN ribozomal (ARNr), localizat în cantitatea cea mai mare
în ribozomi şi este implicat în biosinteza proteinelor. Se găseşte combinat
cu proteinele, cu care formează complexe ribonucleoproteice, numite
ribozomi, care sunt de altfel locul de biosinteză a proteinelor;
107
  ARN de transport (ARNt) sau ARN solubil (ARNs), repre-
zintă 15% din totalul ARN din celule şi este localizat în partea solubilă a
celulei (citosol). El leagă specific fiecare din cei aproximativ 20 amino-
acizi implicaţi în biosinteza proteinelor (reprezentând forma lor de
transport) şi îi transferă la nivelul ribozomilor. Deci el funcţionează ca
izoreceptor pentru aminoacizi, dar şi ca adaptor care ordonează fiecare
aminoacid;
 ARN mesager (ARNm) sau ARN de informaţie (ARNi),
reprezintă 2-4%, din totalul ARN celular şi este mesagerul informaţiei din
ADN cromozomial (fiecare moleculă de ARNm determină biosinteza unei
singure molecule de proteină). Atât ARNt, cât şi ARNm participă în pro-
cesul de biosinteză al proteinelor şi sunt consideraţi ca factori de legătură
informaţională între ADN şi proteine.
Diferitele tipuri de ARN sunt localizate în nucleul şi citoplasma
celulelor organismelor animale, dar la celulele bacteriene întreg conţi-
nutul de ARN este localizat numai în citoplasmă.

108
 CAPITOLUL 5

ENERGETICA ORGANISMULUI VIU

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE

În organismul viu se petrec numeroase transformări interne, chi-

mice şi fizice, de o mare complexitate şi care sunt însoţite de conversii de
energie. Dinamismul materiei vii este rezultanta unităţii şi interacţiunilor
proceselor biochimice de degradare şi sinteză, procese care se petrec
simultan şi care sunt însoţite de transformări energetice, respectiv:
energia generată prin reacţiile biochimice de degradare a unor bio-
molecule este utilizată pentru biosinteza altor biomolecule sau este
transformată în diferite forme utile de energie necesară proceselor
vitale.
Energetica organismului viu (bioenergetica) studiază legile
după care decurg procesele de transformare a energiei în organismele vii
(procese generatoare şi consumatoare de energie), respectiv procesele
bioenergetice.
Transformările bioenergetice care sunt strict corelate cu proce-
sele metabolice din organismul viu se realizează prin intermediul unor
substanţe chimice bogate în energie, denumite „compuşi macroergici“.
Aceşti compuşi au proprietatea specifică de a stoca energia chimică rezul-
tată în procesele de degradare (catabolism) şi de a furniza energie pentru
procesele de biosinteză (anabolism) sau alte procese consumatoare de
energie.
După specific, transformările de energie în organismele vii se pot
clasifica astfel:

109
 TRANSFORMĂRI BIOENERGETICE

TRANSFORMAREA TRANSFORMAREA TRANSFORMAREA

ENERGIEI SOLARE ÎN ENERGIEI CHIMICE DIN ENERGIEI CHIMICE
ENERGIE CHIMICĂ MOLECULELE ORGA- STOCATE ÎN MOLECU-
(STOCATĂ ÎN MOLE- NICE ÎN ENERGIE UTILI- LELE DE ATP (SAU ALŢI
CULE ORGANICE: ZATĂ DE CĂTRE ORGA- COMPUŞI MACROERGICI)
GLUCIDE, LIPIDE, NISM (ÎN SPECIAL SUB ÎN ALTE FORME DE
PROTEINE): FORMĂ DE ATP): ENERGIE (CALORICĂ,
- se realizează prin fotosinteză - se realizează la organismele MECANICĂ, OSMOTICĂ)
de către plantele verzi heterotrofe

Sistemele biologice sunt sisteme deschise caracterizate prin

schimb permanent de materie şi energie cu mediul ambiant.

5.2. COMPUŞI MACROERGICI

Denumirea de compuşi macroergici sau de substanţe bogate în

energie este atribuită acelor molecule specializate în stocarea şi elibe-
rarea energiei. Toţi aceşti compuşi conţin legături fosforice macro-
ergice.
 Compusul macroergic cu rol central în energetica organismului
viu este adenozintrifosfatul (ATP), principal acumulator şi furnizor de
energie în procesele metabolice. Schematic, rolul central al ATP în ener-
getica celulară se prezintă astfel:
CATABOLISM

ANABOLISM

ALIMENTE BIOMOLECULE: GLUCIDE, LIPIDE, PROTIDE, ACIZI NUCLEICI

CO2 INTERMEDIARI
ANABOLISM

ENERGIE METABOLICI

ADP Pi (fosfat
anorganic)

ATP ENERGIE

110 ADP
 Rezultă că: procesele de catabolism sunt procese generatoare
de energie, conservată şi stocată în ATP conform reacţiei:
ADP + Pi + E  ATP
În acelaşi timp, procesele de anabolism sunt procese consuma-
toare de energie furnizată prin reacţia de hidroliză a ATP:
ATP  ADP + Pi + E
sau
ATP  AMP + PPi + E
pirofosfat
unde: ADP = adenozindifosfat
AMP = adenozinmonofosfat
Pi = H3PO4
PPi = H4P2O7
Caracterul ATP de compus macroergic este conferit de particu-
larităţile sale structurale, respectiv de componenta pirofosfat, care înglo-
bează două legături de tip anhidridă fosforică ce înmagazinează o canti-
tate mare de energie.

legături macroergice

O O O
  
HO  P  O  P  O  P  O  ADENOZINĂ (BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ)
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
O O O

Figura 5.1 - Structura schematică a ATP

În reacţia de hidroliză a ATP are loc scindarea legăturilor de tip

anhidridă, cu eliberare de una sau două molecule de H3PO4 şi a unei
cantităţi mari de energie chimică necesară celulei (8000 – 10000 cal/mol
ATP).
Pe lângă ATP, pentru anumite procese biochimice sunt necesari
compuşi macroergici specifici (respectiv alte nucleotide trifosforilate),
derivaţi de la restul bazelor azotate, ca: GTP, CTP, UTP, TTP.

111
 Fiecare celulă conţine într-un anumit moment doar o cantitate
redusă de ATP, care durează foarte puţin timp, şi nu poate fi obţinut din
afara celulei. Nici ATP, nici ADP şi nici AMP nu pot difuza spontan prin
membrana celulară. Fiecare celulă trebuie să-şi biosintetizeze singură
compuşii macroergici necesari, realizând o permanentă recirculare a
fosforului şi a compuşilor fosforilaţi.
Una dintre cele mai otrăvitoare substanţe, cianura, blochează
aproape toate procesele de sinteză a ATP şi moartea survine într-un timp
scurt deoarece necesarul energetic al proceselor care susţin viaţa nu mai
poate fi asigurat.
În afară de ATP, în cantităţi mici şi numai ca intermediari în pro-
cesul general de obţinere a ATP mai apar şi alţi compuşi macroergici:
 Fosfoenolpiruvatul sau enoilfosfatul (prezent în toate celulele
vii):
CH2 CH2
‫׀׀‬ ‫׀׀‬
C  O  PO3H2 + HOH  C  OH + H3PO4 + energie
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
(forma enol instabilă)

CH3  CO  COOH
acid piruvic (forma ceto)

 Creatinfosfatul sau fosfocreatina specific celor trei tipuri de

muşchi (cardiac, striat, neted):

NH2 HN  PO 32 
‫׀‬ ‫׀‬
CPK
C = NH + ATP C = NH + ADP
‫׀‬ ‫׀‬
N  CH3 N  CH3
‫׀‬ ‫׀‬
CH2  COOH CH2  COOH
creatină creatinfosfat (CP)

Reacţia este catalizată de enzima creatinfosfokinază (CPK).

112
  Tioesterii derivaţi de la Coenzima A (R  CO  SCoA):
Aceştia se formează în reacţia dintre acizii carboxilici şi coenzima
A (CoA  SH), reacţie dependentă de ATP şi catalizată de enzima
tiokinază.
ATP
CH3  COOH + HS  CoA CH3  CO  SCoA + AMP + PPi
H2O acetil Coenzima A
(compus macroergic)

Prin reacţia de hidroliză a acetil-coenzimei A rezultă cca 7500

calorii/mol.

113
 CAPITOLUL 6

ENZIME

6.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Totalitatea reacţiilor biochimice de degradare şi sinteză care deter-

mină metabolismul organismului viu sunt catalizate de molecule speciali-
zate, numite enzime. Enzimele sunt biocatalizatori, reprezentând o
clasă specială de molecule proteice dotate cu activitate catalitică.
Ca biocatalizatori, enzimele prezintă următoarele caracteristici
generale definitorii:
 sunt cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi (deşi acţionează
la concentraţii foarte mici - de ordinul micromolilor - manifestă o activi-
tate extrem de intensă);
 sunt substanţe care micşorează energia de activare a mole-
culelor asupra cărora acţionează (numite substrat  S ), pe care le
transformă în produşi de reacţie (P);
 nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile pe care le
catalizează;
 catalizează numai reacţiile termodinamic posibile;
 nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor, ci măresc
numai viteza cu care se realizează acest echilibru;
 se caracterizează printr-o specificitate remarcabilă a func-
ţiei catalitice, determinând atât mecanismele de producere a unui
anumit tip de reacţie, cât şi capacitatea de recunoaştere numai a unui
anumit substrat;
 unele enzime au proprietăţi reglatoare (respectiv pot discerne
şi decide iniţierea, desfăşurarea sau stoparea unei reacţii sau succesiuni de
reacţii biochimice).

114
 6.2. STRUCTURA ŞI CONFORMAŢIA ENZIMELOR

Deoarece enzimele sunt biocatalizatori de natură proteică, ele sunt

alcătuite dintr-un număr foarte mare de aminoacizi dispuşi într-o confi-
guraţie spaţială determinată specific pentru activitatea catalitică a
enzimei.
De aceea structura chimică de ansamblu a enzimelor este dictată
de nivelurile de organizare structurală a proteinelor.
Unele enzime sunt monocomponente (holoproteide), fiind alcă-
tuite numai din macromolecula proteică care include şi centrul catalitic
(situsul catalitic) unde substratul accede la enzimă.
Majoritatea enzimelor sunt însă biocomponente (heteroproteide),
adică sunt proteine conjugate cu o grupare prostetică numită cofactor:

APOENZIMA (PROTEINĂ)

ENZIME
BICOMPONENTE

COFACTOR ENZIMATIC
(COENZIME, GRUPĂRI
PROSTETICE, IONI METALICI)

 APOENZIMA este macromolecula proteică a enzimei, termo-

labilă, nedializabilă, dotată cu activitate catalitică. În structura apoenzi-
mei este localizat situsul catalitic (zonă distinctă la care se leagă specific
substratul de reacţie) şi situsul allosteric (în cazul enzimelor allosterice)
la care se leagă efectorul allosteric.
Totodată apoenzima determină specificitatea de substrat în re-
acţia pe care o catalizează şi suferă modificări conformaţionale în anumite
limite permisive.
 COFACTORII ENZIMATICI sunt componente neproteice, mi-
cromolecule cu structuri chimice diferite, indispensabile pentru ma-
nifestarea activităţii catalitice.
Cofactorul enzimatic este componenta termostabilă, dializa-
bilă, nu reacţionează decât în prezenţa apoenzimei, facilitând acţiunea
acesteia asupra substratului şi determină mecanismul prin care apoen-
zima îşi exercită proprietăţile catalitice.

115
 După natura chimică şi modul de legare la apoenzimă, cofactorii
se clasifică în:
- coenzime (reprezentate prin micromolecule organice care se
ataşează temporar la apoenzimă, iar la finele reacţiei se deta-
şează de aceasta; în general sunt derivate de la vitamine, de tip
heminic sau de tip nucleotide trifosforilate;
- grupări prostetice (legate puternic de molecula apoenzimei prin
legături covalente);
- ioni metalici (indispensabili pentru exercitarea funcţiei catali-
tice a unor enzime, care se leagă sub formă de chelat cu anu-
miţi aminoacizi din molecula apoenzimei).
 SITUSUL CATALITIC este acea zonă (regiune) existentă
în apoenzimă, la care se ataşează în mod specific substratul de reacţie
(S) pe care enzima îl transformă în produs de reacţie (P).
Deci rolul situsului catalitic este:
a) recunoaşte şi leagă substratul (S) pe baza complementari-
tăţii stereochimice dintre enzimă şi substrat, formând un
complex supramolecular activat enzimă-substrat (ES);
b) transformă substratul în produşi de reacţie (P);
E+S [ES]  E + P
Apoenzimă
Cofactor
Situs catalitic

E S [ES] E P
c) asigură marea specificitate de substrat a enzimelor care au
capacitatea de a fi selective pentru un anumit substrat (deci de
a cataliza un singur tip de reacţie biochimică). Unele enzime
manifestă specificitate absolută de substrat, recunoscând nu-
mai o anumită moleculă, în timp ce altele recunosc o anumită
grupare funcţională sau o anumită legătură chimică şi trans-
formă mai multe molecule care conţin gruparea sau legătura
chimică recunoscută, deci au specificitate relativă de substrat.
Situsul catalitic se caracterizează printr-o anume configuraţie
spaţială şi printr-o structură specifică care creează o compatibilitate
între situs şi un anumit substrat ce se va ataşa la acest situs catalitic.
116
 Situsul catalitic este localizat în porţiunea internă, hidrofobă a
moleculei de apoenzimă, este constituit dintr-un grup de aminoacizi
care diferă prin funcţia lor de alţi aminoacizi componenţi ai apoen-
zimei şi împreună cu regiunea din moleculă la care se ataşează cofac-
torul formează centrul catalitic al enzimei bicomponente. La enzimele
monocomponente, centrul catalitic este sinonim cu situsul catalitic.
Enzimele care exercită în afară de activitate catalitică şi rol regla-
tor se numesc enzime allosterice. Acestea conţin în afară de situsul
catalitic şi un al doilea situs numit allosteric, la care se pot lega anumite
molecule numite efectori allosterici sau modulatori allosterici (activa-
tori sau inhibitori). Legarea acestor efectori allosterici la situsurile alloste-
rice este selectivă şi reversibilă şi modulează tranziţiile moleculei de
enzimă între două conformaţii posibile pe care aceasta le poate
adopta. Prin aceste tranziţii (numite tranziţii allosterice) se permite sau
nu accesarea situsului catalitic de către molecula de substrat. De exemplu,
fixarea activatorului la situsul allosteric induce modificări conforma-
ţionale discrete ale enzimei, care permit accesul substratului la situsul
catalitic prin modelarea conformaţională adecvată a acestuia; în schimb,
fixarea inhibitorului allosteric produce distorsiuni ale conformaţiei
tridimensionale ale enzimei, capabile să transforme arhitectura situsului
catalitic astfel încât să devină inacesibil substratului (fig. 6.1).
Efectorii allosterici sunt clasificaţi în efectori homotropici şi
heterotropici.

Situs allosteric
pentru activator

Activator Substrat
Situs
catalitic

Situs allosteric Protomeri

pentru inhibitor

Inhibitor
Situs catalitic inaccesibil
pentru substrat

Figura 6.1 - Conformaţia activă şi inactivă a unei enzime allosterice

117
 Efectorii homotropici sunt reprezentaţi de însăşi substratul allo-
steric care funcţionează ca efector allosteric activator.
Efectorii heterotropici sunt molecule diferite de substrat, acti-
vatori sau inhibitori, iar efectul se numeşte heterotropic. Dacă efectorul
este un produs final de reacţie (D) dintr-o secvenţă de reacţii înlănţuite în
care enzima allosterică (EA) catalizează prima reacţie, efectorul hetero-
tropic exercită o inhibiţie de tip feedback. Acest tip de inhibiţie intervine
în reglarea feedback:

EA E2 E3
A  B  C  D.
Când concentraţia lui D a atins valoarea necesară pentru celulă, el
devine inhibitor allosteric pentru EA.
Deoarece enzimele sunt biocatalizatori de natură proteică, organi-
zarea lor structurală determină încadrarea acestora în patru grupe prin-
cipale:
- enzimele monomere, alcătuite dintr-o singură catenă polipepti-
dică cu o structură globulară şi care au mase moleculare mici; ele catali-
zează reacţii de hidroliză;
- enzimele oligomere, alcătuite din două sau mai multe catene
polipeptidice identice sau diferite, asociate într-o structură de ansamblu
compactă. Aceste lanţuri polipeptidice sunt uşor de separat şi de aceea se
mai numesc şi subunităţi structurale identice sau diferite, numite
protomeri. Majoritatea enzimelor implicate în reacţii metabolice sunt
enzime oligomere, în acestea fiind incluse şi enzimele allosterice;
- izoenzimele reprezintă forme moleculare multiple ale aceleiaşi
enzime, care catalizează aceeaşi reacţie biochimică şi au aceeaşi ori-
gine (celulă, ţesut, lichid biologic dintr-un organism). Au însă proprietăţi
fizico-chimice şi imunologice diferite.
Un exemplu de polimorfism enzimatic îl reprezintă enzima lactat
dehidrogenază (LDH), enzimă care catalizează transformarea acidului
lactic în acid piruvic şi care se prezintă ca un ansamblu de cinci izoen-
zime separabile electroforetic şi denumite LDH1, LDH2, LDH3, LDH4,
LDH5;
- sistemele multienzimatice, formate dintr-un număr de enzime
asociate prin legături necovalente care catalizează un ansamblu de reacţii
înlănţuite.

118
 6.3. MECANISMUL REACŢIILOR ENZIMATICE

Aşa cum am arătat anterior, o reacţie enzimatică decurge în două

etape:
1) S + E  ES 
COMPLEX ACTIVAT ENZIMĂ-SUBSTRAT
2) ES  E + P
E
Transformarea chimică S  P se realizează prin intermediul
unei stări de tranziţie a substratului (S*), care reflectă o activare (excitare)
a moleculelor reactante; această stare de tranziţie este de fapt o stare în
care moleculele de substrat sunt aduse la un nivel energetic superior, în
raport cu nivelul energetic iniţial. Trecerea de la o stare iniţială (S) la o
stare activată (tranzitorie), (S*), în procesul de transformare a substra-
tului de reacţie (S) în produs (P) necesită o anumită cantitate de energie
(E) numită energie de activare. Energia de activare (E) exprimă dife-
renţa finită între nivelul de energie al stării de tranziţie a moleculelor
activate şi nivelul de energie a moleculelor aflate în stare iniţială. Ea
desemnează cantitatea de energie necesară pentru ca toate moleculele
dintr-un mol de substanţă să atingă o stare activată. Ca orice catalizator,
enzimele scad energia de activare a moleculelor de substrat.

Figura 6.2 - Diagrama profilelor energetice a unei reacţii necatalizate

şi catalizate de enzima E
119
 Din analiza diagramei rezultă că în reacţia catalizată energia de
activare (E) este mai mică decât în cazul reacţiei necatalizate, fapt ce
denotă că un procent mai mare de molecule se vor găsi în stare activată în
prezenţa enzimei, devenind astfel apte de a reacţiona cu o viteză de
reacţie mai mare, permiţând conversia rapidă în produşi.
În reacţiile necatalizate energia de activare poate fi generată de
coliziunile care apar între molecule.
Dacă moleculele care se ciocnesc sunt orientate corespunzător,
apare starea de tranziţie activată care face ca reacţia să aibă loc. Rata de
formare a stării de tranziţie determină viteza de reacţie. Creşterea tempe-
raturii care creşte viteza de deplasare a moleculelor favorizează coliziunea
acestora şi implicit viteza de reacţie. La temperatura fiziologică (cel mai
adesa 37C) cele mai multe reacţii biochimice s-ar desfăşura cu viteze
imperceptibile. La temperaturile fiziologice, la un pH aproape neutru şi la
concentraţiile scăzute ale reactanţilor (molecule stabile) reacţiile biochi-
mice rapide necesare vieţii nu s-ar fi putut desfăşura în absenţa enzimelor.
Viteza de desfăşurare a reacţiilor enzimatice reflectă activitatea enzi-
matică.

6.4. CINETICA ENZIMATICĂ

6.4.1. VITEZA DE REACŢIE; ORDIN DE REACŢIE

Cinetica chimică studiază legile după care se petrec în timp reac-

ţiile chimice sub raportul vitezelor de reacţie, respectiv al evoluţiei în
timp a transformărilor caracteristice unei reacţii chimice.
Studiul cinetic al activităţii enzimatice se bazează pe măsura-
rea cantitativă a vitezei de desfăşurare a reacţiei catalizate. Viteza de
reacţie (v) reprezintă cantitatea de substrat (S) care se transformă în unita-
tea de timp (t) sau cantitatea de produs (P) care se formează în unitatea de
timp (t):
dS dP
v   K[S]n
dt dt
Viteza de reacţie constituie un parametru de exprimare canti-
tativă a activităţii enzimatice.

120
 Sub raport cinetic, reacţiile chimice enzimatice se diferenţiază prin
ordinul cinetic de reacţie (notat cu n), care exprimă dependenţa vitezei
de reacţie de concentraţia reactanţilor. Reacţiile frecvent întâlnite sunt
de ordinul 0 şi de ordinul întâi:
- pentru n=0 (reacţii de ordin 0) viteza de reacţie este con-
stantă (v = KS0 = K) şi enzima este saturată în substrat;
- pentru n=1 (reacţie de ordinul întâi) viteza creşte direct pro-
porţional cu concentraţia substratului (v = KSx).

6.4.2. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ

ACTIVITATEA ENZIMATICĂ

1. Concentraţia substratului
Creşterea concentraţiei substratului determină creşterea vitezei de
reacţie până la o valoare denumită Vmax (viteza maximă), după care
rămâne constantă:

Figura 6.3 - Reprezentarea grafică a vitezei de reacţie enzimatică

în funcţie de concentraţia substratului

121
 Km = constanta Michaelis este acea concentraţie de substrat la
care viteza de desfăşurare a unei reacţii enzimatice este jumătate din
viteza maximă.
Km este un parametru specific fiecărei enzime, care reflectă afini-
tatea enzimei pentru substrat.
2. Concentraţia enzimei
Viteza reacţiei enzimatice este direct proporţională cu concentraţia
enzimei.
3. Temperatura
Temperatura influenţează activitatea enzimatică şi viteza de reac-
ţie. Cu creşterea temperaturii viteza de reacţie creşte, dublându-se la fie-
care 10C, dar scade brusc atunci când se depăşeşte o anumită valoare, de
obicei 40C. Totuşi s-au descris enzime stabile la temperaturi ridicate, în
special la microorganisme. Pentru enzime care catalizează aceeaşi reacţie,
dar izolate din surse diferite, pot fi descrise temperaturi optime diferite
(de exemplu -amilaza bacteriană şi cea pancreatică).

Figura 6.4 - Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie enzimatică

122
 4. Influenţa pH-ului
Stabilitatea conformaţiei unei proteine este influenţată de starea
grupărilor ionizabile din catenele laterale ale aminoacizilor, iar în cazul
enzimelor funcţionarea situsului catalitic depinde de conformaţia globală
a moleculei proteice. De asemenea ionizarea substratului poate fi o con-
diţie sau o barieră în calea acţiunii enzimei. De aceea pH-ul afectează rata
de desfăşurare a reacţiilor enzimatice. De obicei pH-ul optim de acţiune a
unei enzime este identic cu pH-ul ţesutului, organului sau celulei în care
enzima acţionează.

Figura 6.5 - Influenţa pH-ului asupra vitezei de reacţie enzimatică

5. Acţiunea efectorilor enzimatici

Efectorii enzimatici sunt substanţe de natură chimică foarte dife-
rită, care modifică în sens pozitiv sau negativ activitatea enzimelor (viteza
de reacţie).
După acţiunea pe care o exercită asupra activităţii enzimatice, se
clasifică în:
- efectori activatori;
- efectori inhibitori;
- efectori allosterici.
123
 Efectori activatori:

- anioni - Cl activează -amilaza;
+ 2+ 2+ 2+
- cationi - K , Ca , Mg , Mn ;
- molecule - acizii graşi activează lipazele.
Efectorii inhibitori abolesc total sau parţial activitatea enzimatică.
După modul de acţiune se împart în două grupe: inhibitori competitivi şi
inhibitori necompetitivi.
a. Inhibiţia competitivă are loc în cazul în care inhibitorul prezintă
analogie structurală cu substratul, competiţionând cu acesta pentru ocupa-
rea situsului catalitic.
Exemplu: enzima succinatdehidrogenaza în care acidul malonic
este inhibitorul competitiv:
acid succinic HOOC  CH2  CH2  COOH substrat
acid malonic HOOC  CH2  COOH inhibitor competitiv
b. Inhibiţia necompetitivă este realizată de agenţi care afectează
conformaţia generală a enzimei şi implicit situsul catalitic. În această
manieră acţionează agenţii denaturanţi ai proteinelor (cationii metalelor
grele, radiaţiile, acizii organici).
Exprimarea cantitativă a activităţii enzimatice se face prin unităţi
de activitate (UI).
UI = cantitatea de enzimă care catalizează transformarea a 1 M
substrat (sau producerea a 1 M produs de reacţie) /min/l/ în condiţii
optime de temperatură şi pH.

6.5. CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA

ENZIMELOR

Actuala clasificare şi nomenclatură a enzimelor se bazează pe

principiile şi regulile stabilite de Comisia de enzime a Uniunii Internaţio-
nale de Biochimie (IUB). Clasificarea şi nomenclatura enzimelor implică
un sistem numeric codificat, criteriul esenţial de clasificare constituindu-l
tipul de reacţie chimică catalizată de o anumită enzimă. Identitatea fiecă-
rei enzime este stabilită printr-un număr de cod şi un nume sistematic.
Astfel, fiecare enzimă este caracterizată printr-un număr de cod de forma:
EC W. X. Y. Z, unde:
EC - Comisia de enzime a Uniunii internaţionale de biochimie;
124
 W - clasa enzimatică din care face parte;
X - subclasa enzimatică - numărul general al substratului sau al
grupului de substrate asupra cărora acţionează enzima (de exemplu, oxi-
doreductazele care au X=2 acţionează asupra grupării alcool secundar a
substratului);
Y - numărul substratului specific sau al coenzimei;
Z- numărul de serie (ordine) al enzimei.
În funcţie de natura reacţiilor pe care le catalizează, enzimele au
fost clasificate în şase clase enzimatice; fiecare clasă cuprinde subclase
enzimatice delimitate de natura substratului şi coenzimelor implicate în
reacţie (tabelul 6.1).

CLASELE DE ENZIME

OXIREDUCTAZE LIAZE
- catalizează reacţiile care decurg cu - catalizează scindarea legăturilor
transfer de hidrogen, oxigen sau chimice fără aportul apei
electroni

TRANSFERAZE
- catalizează transferul unor grupări
specifice de la un substrat donor la
un substrat acceptor
IZOMERAZE
- catalizează reacţiile de rearanjare
intramoleculară a atomilor sau
grupărilor funcţionale din molecula
substratului

HIDROLAZE LIGAZE
- catalizează reacţiile de liză a mole- - catalizează reacţiile de formare ale
culelor de substrat sub acţiunea apei unor noi legături chimice cu consum
de ATP (GTP)

Numele sistematic indică natura substratului (donatorului), natura

acceptorului şi tipul de reacţie catalizată de enzimă. De exemplu, enzima
cu numărul de cod EC 1.1.1.27 are numele sistemic lactatdehidrogenaza.
Numărul de cod al acestei enzime indică:
• 1 - Clasa enzimatică 1 (oxireductaze);
• 1 - Substratul general sau grupul de substrate - 1 (gruparea
asupra căreia acţionează substratul este  CH  OH);
• 1 - Coenzima NAD+;
• 27 - numărul de serie (ordine) al enzimei.

125
 Numele sistematic indică:
• lactat - natura substratului (acidul lactic);
• dehidrogenaza - reacţia catalizată de enzimă (dehidrogenare).

Tabelul 6.1
Clase enzimatice şi exemple de subclase

Clasa enzimatică Caracteristici

Oxidoreductaze
Oxidaze Utilizează oxigenul ca acceptor de electroni, dar nu îl
încorporează în substrat
Dehidrogenaze Utilizează ca acceptori de electroni alte molecule
decât oxigenul (ex. NAD+)
Oxigenaze Încorporează oxigenul direct în substrat
Peroxidaze Utilizează apa oxigenată (peroxidul de hidrogen) ca
acceptor de electroni
Transferaze
Metiltransferaze Transferă radicalul metil
Aminotransferaze Transferă gruparea amino de pe un  aminoacid pe un
 cetoacid
Kinaze Transferă gruparea  PO 32 de la ATP la substrat
Fosforilaze Transferă gruparea  PO 32 din fosfatul anorganic
pe substrat
Hidrolaze
Fosfataze Eliberează radicalul  PO 32 din substrat sub
acţiunea apei
Fosfodiesteraze Clivează legăturile fosfodiester de tipul celor din acizi
nucleici
Proteaze Clivează legăturile amidice de tipul celor din proteine
Liaze
Decarboxilaze Produc dioxid de carbon în urma unor reacţii de
eliminare
Aldolaze Formează aldehide ca urmare a unor reacţii de
scindare
Izomeraze
Racemaze Determină interconversia stereoizomerilor D şi L
Mutaze Transferă grupe de atomi în cadrul aceleiaşi molecule
Ligaze
Carboxilaze Utilizează ca substrat dioxidul de carbon
Sintetaze Unesc două molecule în reacţii ATP dependente

126
 6.6. CARACTERISTICILE ŞI MECANISMUL DE
ACŢIUNE AL FIECĂREI CLASE DE ENZIME
6.6.1. OXIDOREDUCTAZE

Enzimele din această clasă catalizează reacţii redox caracterizate

prin:
a. transfer de hidrogen transhidrogenaze; dehidrogenaze;
b. transfer de electroni transelectronaze;
c. reacţii de combinare a unui substrat cu oxigenul oxigenaze.
Exemple:
a. Dehidrogenazele funcţionează în prezenţa unor coenzime care
joacă rol de acceptori intermediari între substrat şi produsul final.
Coenzimele oxidoreductazelor sunt derivaţi ai vitaminelor, conţi-
nând în plus o pentoză şi o bază azotată A adenina:
Nicotinamid  vitamina PP niacina
Adenin  bază azotată purinică
Dinucleotid
NAD+

127
 Flavin  vitamina B2 riboflavina
Adenin
Dinucleotid
FAD

Reacţiile generale catalizate de dehidrogenaze sunt:

SH2 + NAD+ S + NADH + H+
substrat coenzima dehidrogenaza substrat coenzima
redus oxidată NAD+ dependentă oxidat redusă

SH2 + FAD S + FADH + H+

substrat coenzima dehidrogenaza substrat coenzima
redus oxidată FAD dependentă oxidat redusă

b. Transelectronaze - coenzima derivată de la hem

e
cit Fe2+ 
cit Fe3+
forma +e forma
redusă oxidată

c. Oxidaze - realizează transferul de electroni direct pe O 2 şi se

numesc oxidaze citocromoxidaza sau catalizează încorporarea oxige-
nului în molecula unui substrat şi se numesc oxigenaze.
128
 2e
citocrom C oxidaza
2 cit Fe2+ + ½ O2 2 cit Fe3+ + ½ O 22
+2e

O metalenzimă care catalizează dismutaţia anionului superoxid

.
O 2 radical liber al oxigenului extrem de reactiv şi iniţiator al fenome-
nelor de lipoperoxidare membranară în apă oxigenată compus stabil şi
mai puţin toxic este SUPEROXID DISMUTAZA SOD.
. SOD
2 O 2 + 2H+ H2O2 + O2
Ea este localizată în citosol şi este prima treaptă de apărare a orga-
nismului viu împotriva speciilor reactive ale oxigenului. Există mai multe
forme ale acestei enzime:
- una hibridă, conţinând Mn/Fe, izolată din mitocondria de E.
Coli;
- alta conţinând Cu/Zn, existentă în citosol şi izolată din eritro-
cite bovine.

129
 Figura 6.6 - Superpoziţia liganzilor la situsul activ al Fe-SOD şi Mn-SOD
d. Peroxidaze - utilizează H2O2 peroxidul de hidrogen sau apa
oxigenată ca donor de oxigen:
peroxidaze
H2O2 H2O + O
SH2 + O S + H2O
substrat substrat
redus oxidat
________________________________
SH2 + H2O2 peroxidaze S + 2H2O

Unele peroxidaze sunt heteroproteide seleniu dependente şi ca

exemplu menţionăm glutation peroxidaza. În reacţiile catalizate de pero-
xidazele care au glutationul drept cofactor, glutationul redus GSH func-
ţionează ca donor de hidrogen şi electroni, iar peroxizii ca acceptori.
2GSH GS – SG
R–O–O–R 2R  OH

e. Catalaze - catalizează o reacţie în care H2O funcţionează atât ca

donor, cât şi ca acceptor de oxigen. Rolul catalazelor este de a detoxifia
celula de H2O2:
H2O2 + H2O2 O2 + 2H2O
catalaze

6.6.2. TRANSFERAZE

Aceste enzime transferă diferite grupări funcţionale între un donor

şi un acceptor. Grupările amino, acil, fosfat, metil şi glicozil sunt cel mai
adesea transferate.
Aminotransferazele transaminaze transferă o grupare amino de
pe un aminoacid donor pe un -cetoacid acceptor cu formarea unui
nou aminoacid şi a unui nou -cetoacid.

130
 COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH  NH2 O C=O NH2
‫׀‬ ‫׀׀‬ AAT ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 + CH3  C  COOH CH2 + CH3  CH  COOH
‫׀‬ ‫׀‬ alanina
acidul piruvic
CH2 CH2 aminoacid 2
-cetoacid 1
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
acidul glutamic acidul -cetoglutaric
aminoacid 1 -cetoacid 2

În acest caz AAT = GPT (glutamat piruvat transaminaza). Coen-

zima transaminazelor este un derivat al vitaminei B6 numit piridoxal-
fosfat. Ca donori de grupări amino funcţionează aminoacizii următori:
acidul aspartic, glutamic, alanina, iar ca acceptori: acidul piruvic, oxalil-
acetic, -cetoglutaric.
Kinazele sunt enzime care catalizează transferul unui radical fos-
foric de la ATP sau alt nucleozid trifosforilat la o grupare OH sau NH2
acceptoare. Ele se mai numesc şi fosfotransferaze. De exemplu, gluco-
kinaza catalizează fosforilarea glucozei:

glucoza glucozo-6-fosfat

Glicoziltransferazele sunt implicate în biosinteza poliglucidelor,

transferând un radical glicozil pe o moleculă poliglucidică preexistentă
(primer):

131
 Aciltransferazele sau transacilazele asigură transferul grupării acil
(RCO) de pe un donor pe un acceptor. Coenzima transacilazelor se
numeşte Coenzimă A (CoASH), moleculă complexă care conţine un
radical provenit de la acidul pantotenic (vitamină din complexul B) fos-
forilat, un ADP şi un radical de cisteamină:

acid pantotenic (vitamina din grupul B)

CoA  SH cisteamina H2N  H2C  CH2  SH

ADP

Gruparea tiol (SH) este gruparea activă la care se leagă radicalul

acil. Unul dintre cei mai importanţi radicali acil este radicalul CH3CO
(acetil) care este transferat sub formă de acetilcoenzimă A (CH3COS
CoA). Acesta este un metabolit important, intervenind atât în reacţii
anabolice, cât şi catabolice (caracter amfibolic):

132
 Coenzima A

6.6.3. HIDROLAZE

În această clasă sunt cuprinse foarte multe enzime care catalizează

reacţiile de descompunere (scindare) a substanţelor complexe în molecule
mai simple, numai cu participarea apei.
XOY + HOH XOH + YOH
Exemple: esteraze: lipaze, fosfataze, ATP-aze;
glucidaze: amilaza, maltaza, lactaza;
peptidhidrolaze (proteaze): pepsina, tripsina, carboxipepti-
daze etc.

6.6.4. LIAZE

Sunt enzime care catalizează scindarea diferitelor substrate fără

participarea apei. Ele acţionează prin ruperea legăturilor dintre diferiţi
atomi: CC, CN, CO, CS:
133
 6.6.5. IZOMERAZE

Catalizează reacţiile de transformare a unui substrat într-un izomer

al său:

glucoza galactoza

6.6.6. LIGAZE sau SINTETAZE

Sunt enzime specific anabolice al căror scop îl constituie unirea

mai multor substrate, având ca rezultat formarea unei substanţe mai
complexe. Reacţiile catalizate de ligaze au loc numai în prezenţa unor
furnizori de energie (ATP, GTP, UTP) şi se soldează cu formarea unor
noi legături chimice:

134
 COOH COOH
piruvat
‫׀‬ carboxilaza
‫׀‬
ATP + HCO3 + CO CO + ADP + H3PO4
‫׀‬ ‫׀‬
CH3 CH2
‫׀‬
COOH

acid piruvic acid oxalilacetic

135
 CAPITOLUL 7

BIOCHIMIA PROCESELOR METABOLICE

7.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Organismele animale au ca proprietate specifică posibilitatea de a

lua din mediul înconjurător substanţele nutritive pe care le folosesc în
scopul biosintezei componenţilor structurali şi funcţionali proprii, asigu-
rându-şi astfel creşterea, dezvoltarea, reproducerea. Acest lucru se
realizează printr-un număr mare de reacţii chimice enzimatice care se
condiţionează reciproc şi care poartă numele de metabolism.
Metabolismul reprezintă ansamblul proceselor biochimice de
degradare (catabolism) şi sinteză (anabolism) din care rezultă sub-
stanţe chimice necesare vieţii. Se poate spune că metabolismul repre-
zintă esenţa materială a vieţii, el realizându-se în strânsă interdepen-
denţă cu mediul ambiant.
Procesele metabolice presupun transformări energetice, fiind înso-
ţite de generare (procese exergonice) sau de consum (procese ender-
gonice). Se ştie că sursa de energie pentru viaţă este soarele şi că energia
solară este transformată de plantele verzi în energie chimică în procesul
de fotosinteză. Această energie chimică este stocată în molecule organice
(glucoză, alte glucide, trigliceride, proteine), preluate ulterior de organis-
mele heterotrofe direct sau indirect din plante şi degradate până la CO 2 şi
H2O cu eliberarea energiei chimice înmagazinate. O mare parte a acestei
energii este stocată sub formă de compuşi macroergici (ATP), iar restul
este transformată direct în căldură. La rândul lor, aceşti compuşi
macroergici sunt utilizaţi pentru biosinteza macromoleculelor proprii
organismului din precursori mai simpli, pentru efectuarea de lucru
mecanic (contracţia musculară) şi pentru transportul activ (lucru osmo-
tic) prin membrane.

136
 Putem spune că metabolismul constă din două procese unitare şi
inseparabile, catabolism şi anabolism, cu următoarele caracteristici:
METABOLISM

 CATABOLISM (DEGRADARE):  ANABOLISM (SINTEZĂ):

în care compuşii macromoleculari în care se formează macromolecule
sunt transformaţi în molecule simple proprii din precursori mai simpli
SE ELIBEREAZĂ SE CONSUMĂ

ENERGIE ENERGIE

Acest circuit energetic (flux) este comun tuturor formelor de

viaţă.
 În ceea ce priveşte procesul de catabolism, acesta parcurge
următoarele etape:
BIOMOLECULE
PROTIDE GLUCIDE LIPIDE COMPLEXE
(COMBUSTIBILI)

AMINOACIZI OZE GLICEROL + „CĂRĂMIZILE

EDIFICIULUI
ACIZI GRAŞI MACROMOLECULAR“
ACID PIRUVIC
METABOLIŢI
SIMPLI
ACETILCOENZIMA A

NH3
CICLUL CO2
KREBS
ATP

NADH (H+) COENZIME REDUSE

FADH2

H2O O2

RESPIRAŢIA CELULARĂ

ENERGIE

FOSFORILARE OXIDATIVĂ
137
ATP
 Rezultă că în catabolism au loc reacţii de oxidare la care participă
coenzimele reduse: NADH(H+), FADH2 şi NADPH(H+) şi rezultă energie
sub formă de ATP.
 Anabolismul este procesul metabolic consumator de energie,
prin care se biosintetizează din precursori simpli (metaboliţi) proveniţi
din procesele de catabolism, biomolecule complexe. Anabolismul este
deci procesul invers catabolismului, în care au loc reacţii de reducere la
care participă coenzimele oxidate: NAD+, NADP+ şi FAD şi care utili-
zează energie (ATP) pentru sinteza biomoleculelor complexe.

7.2. ASPECTE DE METABOLISM GLUCIDIC

Glucidele sunt biomolecule cu rol energetic şi structural, sinteti-

zate de plantele verzi, din compuşi simpli (CO2, H2O şi energie solară), iar
în organismul animal ajung pe cale exogenă (hrană). Compuşii gluci-dici
din hrană asigură o mare parte din necesarul caloric pentru ani-male,
se depun (se acumulează) sau sunt convertite în alte biomolecule
necesare celulelor.
Metabolismul glucidic cuprinde:
- degradarea (catabolismul) glucidelor;
- biosinteza (anabolismul) glucidelor.

7.2.1. DEGRADAREA GLUCIDELOR

7.2.1.1. Digestia

Pentru a putea fi absorbite prin peretele intestinal, oligo- şi

poliglucidele sunt supuse unei digestii prealabile sub acţiunea unor
enzime din clasa hidrolaze şi anume glucidaze.
Oligo- şi poliglucidele care nu sunt hidrolizate enzimatic nu pot fi
absorbite, ajung în tractul intestinal inferior unde sunt preluate de bacterii.
Acestea, având mai multe tipuri de glucidaze decât organismele animale,
hidrolizează compuşii glucidici până la nivel de oze, pe care le folosesc în

138
metabolismele proprii şi apoi elimină în intestin produşi de metabolism ce
pot determina creşterea motilităţii intestinale şi crampe.
 Schema digestiei glucidelor cuprinde următoarele etape:

OLIGO- ŞI POLIGLUCIDE

HIDROLIZĂ ENZIMATICĂ ÎN HIDROLIZĂ ENZIMATICĂ SUB

LA POLIGASTRICE
CAVITATEA BUCALĂ SUB ACŢIUNEA CELULA-ZEI, ÎN
ACŢIUNEA -AMILA-ZEI RUMEN ŞI CONTI-NUĂ ÎN
SALIVARE (pH = 6,8) INTESTIN

DEXTRINE OZE
LA MONOGASTRICE

HIDROLIZĂ CHIMICĂ ÎN
STOMAC (pH = 1,5 – 2,5) ŞI
APOI ÎN DUODEN SUB
ACŢIUNEA -AMILAZEI
PANCREATICE

OZE

ABSORBŢIA OZELOR PRIN PERETELE

INTESTINAL:
prin difuzie simplă (trioze, pentoze);
sub formă de oze fosforilate (esteri fosforici ai
hexozelor)

PRELUAREA OZELOR (DUPĂ CE UNELE AU FOST

DEFOSFORILATE) DE FLUXUL SANGUIN ŞI
AJUNG PRIN VENA PORTĂ LA FICAT, UNDE
TOATE OZELE SUNT TRANSFORMATE ÎN
GLUCOZĂ

STOCATĂ SUB STOCATĂ ÎN MUŞCHI

FORMĂ DE SUB FORMĂ DE GLI-
GLICOGEN HEPATIC; COGEN MUSCULAR
139
 7.2.1.2. Glicogenoliza

În organismul animal glucoza este stocată sub formă de glicogen,

de unde este eliberată în funcţie de necesităţile organismului. Glicogenul
hepatic constituie principala rezervă de glucoză imediat disponibilă nu
atât pentru necesităţile proprii ale ficatului, cât pentru aprovizionarea cu
glucoză a creierului şi eritrocitelor.
Glicogenoliza (catabolismul glicogenului) este procesul biochi-
mic, enzimatic, prin care macromolecula de glicogen este scindată la nivel
hepatic sau muscular, cu formare în final de glucozo-6-fosfat, respectiv
glucoză. Glicogenoliza începe la capetele nereducătoare ale lanţurilor de
glicogen şi este un proces de fosforoliză prin care sunt eliberate molecule
de glucoză fosforilate. Enzima care intervine în procesul de fosforoliză
este fosforilaza hepatică, care există în două forme :
- forma b puţin activă;
- forma a foarte activă.
Iniţierea glicogenolizei (respectiv activarea fosforilazei a) se află
sub controlul unor hormoni pancreatici, adrenalina şi glucagonul, ce
acţionează corelat sau independent.
Glicogenul hepatic şi muscular este stocat în citoplasmă (sub
formă de agregate granulare), unde există pe lângă enzima fosforilază şi
alte enzime implicate în scindarea legăturilor C1-C6, respectiv o enzimă
de deramifiere (glucantransferaza) şi o glicozidază.
Principalele etape ale glicogenolizei sunt redate în schema
următoare:
GLICOGEN (C6H10O5)n
H3PO4 FOSFOROLIZĂ SUB ACŢIUNEA
FOSFORILAZEI „a“

(C6H10O5)n-1 + GLUCOZO-1-FOSFAT (G-

1P) IZOMERIZARE SUB ACŢIUNEA
DERAMI-
FOSFOGLUCOMUTAZĂ
FIERE
DEXTRINE GLUCOZO-6-FOSFAT (G-6-P)
PUTERNIC
RAMIFICATE HOH

GLUCOZĂ + H3PO4

140
SÂNGE ŢESUTURI
(GLICEMIA)
 7.2.1.3. Glicoliza

Glicoliza este procesul de degradare enzimatică a glucozei, res-

pectiv procesul complex de oxidare intracelulară a glucozei în scopul
obţinerii de energie sub formă de ATP necesară celulelor eucariote,
vegetale şi animale.
Acest proces se realizează prin două căi metabolice:
I - glicoliza anaerobă, care are loc în citoplasmă, se desfăşoară
în prezenţa oxigenului (O2), dar fără participarea lui şi constă
în degradarea glucozei până la acid lactic ca produs final,
rezultând totodată o cantitate mică de energie sub formă de
ATP;
II - glicoliza aerobă, care se realizează în condiţiile participării
directe a oxigenului şi constă în degradarea glucozei până la
produşi finali: CO2, H2O şi o cantitate mare de energie sub
formă de ATP. Acest tip de glicoliză cuprinde mai multe
etape:
a) degradarea glucozei până la acid piruvic (prin reacţii
comune cu glicoliza anaerobă);
b) ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs, format din-
tr-o succesiune de reacţii ce se desfăşoară în matrixul
mitocondrial;
c) lanţul respirator (sistemul transportor de electroni sau
respiraţia celulară) cuplat cu fosforilarea oxidativă, proces
în care coenzimele reduse rezultate din ciclul Krebs sunt
oxidate de către oxigenul molecular, rezultând apă şi
energie stocată în molecula de ATP. Procesele sunt loca-
lizate în membrana mitocondrială internă.

I - GLICOLIZA ANAEROBĂ
(ETAPELE DEGRADĂRII CITOPLASMATICE A GLUCOZEI)
Reprezintă succesiunea de reacţii enzimatice care se petrec în con-
diţiile aprovizionării insuficiente cu oxigen a ţesutului muscular. Este un
proces rapid de generare a unei cantităţi relativ mici de energie, rezultând
totodată şi produşi de metabolism ce pot fi utilizaţi în reacţii de bio-
sinteză.

141
 Reacţia generală a procesului de degradare anaerobă a glucozei
este:
CH3
GLICOLIZĂ ‫׀‬
C6H12O6 ANAEROBĂ 2HC  OH + 2ATP
glucoză ‫׀‬
COOH
acid lactic

Enzimele care catalizează lanţul de reacţii enzimatice ce alcătuiesc

glicoliza anaerobă sunt localizate în citoplasmă, unde este transferată şi
glucoza printr-un proces de transport pasiv cu ajutorul unei proteine.
Pentru ca acest proces generator de energie să aibă loc în celulă,
trebuie ca moleculele combustibil să fie mai întâi activate, adică să
treacă într-o stare de energie mai ridicată.

Etapele glicolizei anaerobe sunt:

1. Formarea glucozo-6-fosfatului (activare):

2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului la fructozo-6-fosfat:

142
 fructozo-6-fosfat
3. Formarea fructozo-1,6-difosfatului

4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului în triozofosfaţi:

5. Izomerizarea şi stabilirea echilibrului între triozele fosforilate:

CH2  O  PO3H2 CHO
‫׀‬ ‫׀‬
CO CHOH
‫׀‬ triozofosfatizomeraza ‫׀‬
CH2OH CH2  O  PO3H2
Echilibrul este deplasat spre formarea gliceraldehid-3-fosfatului
(GAP) care va intra în etapele ulterioare ale glicolizei; deci glucoza
 2GAP.

143
6. Oxidarea GAP la acid 3-fosfogliceric are loc în două etape
catalizate de două enzime diferite:
a.
CHO +
NADH(H+) CO  O  PO3H2
‫׀‬ NAD ‫׀‬
CHOH + H3PO4 CHOH
‫׀‬ ‫׀‬
gliceraldehid-3-P-
CH2  O  PO3H2 dehidrogenaza CH2  O  PO3H2
b.
acid 1,3-difosfogliceric
CO  O  PO3H2 COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CHOH + ADP CHOH + ATP
‫׀‬ fosfoglicerokinaza (Mg) ‫׀‬
CH2  O  PO3H2 CH2  O  PO3H2
acid 3-fosfogliceric
7. Formarea acidului 2-fosfogliceric:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CHOH HC  O  PO3H2
‫׀‬ fosfogliceromutaza ‫׀‬
CH2  O  PO3H2 CH2OH
acid 2-fosfogliceric
8. Formarea acidului 2-fosfoenolpiruvic:
COOH COOH
‫׀‬ HOH ‫׀‬
HC  O  PO3H2 C  O ~ PO3H2
‫׀‬ enolaza ‫׀׀‬
CHOH CH2
acid 2-fosfoenolpiruvic
compus energizat
9. Formarea acidului piruvic:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
C  O ~ PO3H2 + ADP CO + ATP
piruvatkinaza
‫׀׀‬ ‫׀‬
CH2 CH3

144
 Deoarece s-au format 2 trioze/mol glucoză  2  2 ATP/mol
glucoză = 4 ATP/mol glucoză.

Atunci când celula are nevoie urgentă de energie sau atunci când
aprovizionarea cu oxigen este insuficientă, acidul piruvic nu trece în
mitocondrie pentru degradarea finală, ci rămâne în citoplasmă unde este
transformat în acid lactic.
10. Formarea acidului lactic:
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CO + NADH(H+) CHOH + NAD+
‫׀‬ LDH ‫׀‬
CH3 CH3
acid lactic

2 trioze/mol glucoză consumă cei 2NADH(H+) rezultaţi din reac-

ţia 6, pentru formare de acid lactic.

Această ultimă reacţie ilustrează fluxul coenzimei NAD+/

NADH(H+) între mai multe enzime independente:

S1H2 NAD+ S2H2

redus redus

enzima 1 enzima 2

S1 NADH(H+) S2
oxidat oxidat

În cazul glicolizei anaerobe S1H2 = gliceraldehid-3-fosfat

S2H2 = acid lactic

Bilanţul energetic al procesului de glicoliză anaerobă:

 din etapa 6 şi 9 rezultă 2 moli ATP pe fiecare trioză, ceea ce
înseamnă 4 moli ATP în total;
 în etapa 1 şi 3 se consumă 2 moli ATP;
 în final 4ATP  2ATP = 2ATP/mol de glucoză.

145
 În prezentarea anterioară, pentru simplificare, s-a pornit glicoliza
utilizând drept combustibil glucoza, dar în muşchi, din rezerva de glico-
gen muscular, glucoza este eliberată printr-un proces de fosforoliză sub
formă de ester fosforic (G1P) care apoi trece în G6P. Se reduce
astfel consumul de ATP pe glicoliza anaerobă cu un mol şi în acest caz
bilanţul energetic va fi:
4ATPrezultaţi  1ATPconsumat = 3 moli ATP/mol de glicogen.
Schema generală a procesului de glicoliză anaerobă

146
 În afară de muşchiul scheletic care în primele faze de efort funcţi-
onează anaerob, în organismul animal mai sunt şi alte celule care produc

147
acid lactic, deoarece utilizează glicoliza anaerobă ca furnizor energetic.
S-au descris celule din rinichi şi din retină care funcţionează virtual anae-
rob, ca şi eritrocitele mature care neavând mitocondrii folosesc aceeaşi
cale de obţinere a ATP. Acumularea acidului lactic în celulă este nocivă,
întrucât scade pH-ul citoplasmatic, inhibând enzimele, inclusiv cele din
glicoliză. De aceea el este eliminat în sânge, care îl transportă la ficat,
unde este reconvertit în piruvat şi apoi în glucoză. Procesul se numeşte
gluconeogeneză, iar ciclul fiziologic prin care acidul lactic este metabo-
lizat, ciclul Cori.
FICAT SÂNGE MUŞCHI

glicogen glucoză glicogen

glucoză glucoză
4/5

CO2 + H2O + E gluco- glicoliza

neo- anaerobă
1/5 geneza

ac.lactic ac.lactic ac.lactic

 FERMENTAŢIILE GLUCIDELOR
Procesul de degradare enzimatică a glucidelor de către microorga-
nisme poartă numele de fermentaţie.
Fermentaţiile sunt produse numai de către microorganismele
heterotrofe, care îşi asigură în felul acesta hrana, cât şi energia necesară
înmulţirii şi dezvoltării lor.
În funcţie de caracteristicile microorganismelor, cât şi în funcţie
de produsul final rezultat, fermentaţiile se pot clasifica astfel:
lactică (produs final acidul lactic)
- fermentaţii anaerobe alcoolică (produs final etanolul)
butirică (produs final acidul butiric)
acetică (produs final acidul acetic)
- fermentaţii aerobe
148
 citrică (produs final acidul citric)

Fermentaţia lactică (cenobioza) este procesul de degradare anae-

robă a glucidelor sub acţiunea bacteriilor lactice. Bacteriile lactice trans-
formă glucoza în acid lactic după un mecanism asemănător cu cel al
glicolizei anaerobe din muşchi. Bilanţul energetic al procesului fermen-
tativ este de 2 moli ATP/mol glucoză.
Fermentaţia lactică poate fi:
- homofermentativă, când pe lângă acid lactic rezultă cantităţi
mici de alcool etilic, acizi volatili, substanţe de arome;
- heterofermentativă, când pe lângă acid lactic rezultă cantităţi
mari de produşi secundari, cum ar fi: etanolul, dioxidul de car-
bon.
Fermentaţia lactică este utilizată în procesele de obţinere a produ-
selor lactate (iaurt, brânzeturi), în conservarea nutreţurilor prin însilozare
şi în fermentarea şi conservarea legumelor. Procesul de fermentaţie lactică
poate folosi ca substrat şi alte hexoze (fructoză, galactoză, manoză),
diglucide (lactoză, zaharoză, maltoză) sau poliglucide (amidon) şi are trei
faze:
 faza preliminară, caracterizată printr-o fermentaţie violentă,
însoţită de degajare de gaze, a cărei durată este funcţie de
temperatură şi de natura produsului supus fermentaţiei (se
recomandă un toptim = 18-20C);
 faza principală sau faza determinantă a fermentaţiei, ce constă
într-o acumulare masivă de acid lactic (creşte de la 0,3 la
1,5%);
 faza finală, care se caracterizează printr-o reducere treptată de
acid lactic ca urmare a dezvoltării unor microorganisme care îl
consumă. O dată cu consumarea lui începe alterarea într-o
măsură mai mare sau mai mică a produselor rezultate în urma
fermentaţiei lactice.

 STAREA PSE A CĂRNII

Starea PSE a cărnii (în special de porc) este o stare anormală a
muşchiului ce se caracterizează prin aspectul pal, moale (soft) şi
exudativ (exudative) al acestuia. Această stare influenţează negativ
calitatea cărnii, se instalează după sacrificarea animalului, când se între-
rupe circulaţia sanguină şi se creează condiţii favorizante pentru glicoliza
149
anaerobă. Rezultă acid lactic care se acumulează rapid în muşchi, deter-
mină scăderea pH-ului până la o valoare cuprinsă între 5,3-5,4 (valoare la
care majoritatea enzimelor glicolizei anaerobe devin inactive) şi permite
instalarea stării anormale PSE.
Cu cât viteza de desfăşurare a glicolizei anaerobe în muşchiul aflat
în rigiditate va fi mai mare, cu atât se va instala mai rapid această stare
anormală.

II - GLICOLIZA AEROBĂ sau procesul de metabolizare a piru-

vatului pe cale aerobă (cu participarea oxigenului) este un proces enzi-
matic care se realizează în mitocondrie.
Acidul piruvic obţinut prin metabolizarea anaerobă a glucozei
este decarboxilat oxidativ în prezenţa coenzimei A şi transformat în
acetilCoA:

COOH
‫׀‬ piruvat-
C = O + NAD+ + CoASH CH3COSCoA + CO2 + NADH(H+)
‫׀‬ decarboxilază
CH3

acid piruvic acetilCoA

În mecanismul de reacţie intervin şi coenzimele NAD+ care sunt

reduse la NADH(H+), tiaminpirofosfatul şi ionii de magneziu.
AcetilCoA intră apoi într-un proces enzimatic ciclic de degra-
dare din care rezultă CO2, coenzime reduse şi ATP, denumit ciclul
acizilor tricarboxilici (ciclul acidului citric) sau ciclul Krebs.
Ciclul Krebs este o cale oxidativă majoră, comună, de degradare
a glucidelor, lipidelor, proteinelor care furnizează în acelaşi timp şi o serie
de precursori implicaţi în procese de biosinteză a aminoacizilor, a bazelor
azotate purinice sau pirimidinice sau a nucleului porfirinic din structura
hemului.
Etapele ciclului Krebs:
1. Formarea acidului citric
Iniţierea ciclului este datorată acidului oxalilacetic. Printr-o reacţie
de transacetilare, sub acţiunea enzimei citratsintaza, are loc condensarea
acetilcoenzimei A cu acidul oxalilacetic, rezultând acid citric, primul acid
tricarboxilic format în acest proces.
150
 COOH COOH
‫׀‬ CoASH ‫׀‬
C=O H2O CH2
‫׀‬ + CH3  CO  SCoA ‫׀‬
CH2 Citrat-sintază
Acetil coenzimă A HO  C  COOH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH CH2
Acid oxalilacetic
‫׀‬
COOH
Acid citric
2. Izomerizarea acidului citric în acid izocitric în prezenţa aconi-
tazei.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ aconitază ‫׀‬
HO  C  COOH HC  COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 HO  CH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
Acid citric Acid izocitric

3. Oxidarea şi decarboxilarea acidului izocitric

Sub acţiunea izocitrat dehidrogenazei şi a coenzimei NAD+ are loc
oxidarea grupării hidroxil la gruparea ceto. În acelaşi timp enzima deter-
mină decarboxilarea cu eliberarea primei molecule de dioxid de carbon.
Rezultă acid -cetoglutaric.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 NADH + H+ CO2 CH2
+
NAD
‫׀‬ ‫׀‬
HC  COOH Izocitrat dehidrogenază
CH2
‫׀‬ ‫׀‬
HO  CH C=O
‫׀‬ ‫׀‬
COOH
4. Decarboxilarea oxidativă a acidului -cetoglutaric
COOH
Acid izocitric Acid -cetoglutaric
Sub acţiunea unui complex enzimatic (-cetoglutarat decarboxi-
laza) are loc eliminarea celei de a doua molecule de dioxid de carbon, iar
gruparea ceto este oxidată cu ajutorul NAD + la grupare carboxil. Radi-
151
calul succinil astfel format este fixat de către coenzima A sub formă de
succinil-coenzima A.
COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 NADH + H+ CO2 CH2
CoASH NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
-cetoglutarat dehidrogenază
‫׀‬ ‫׀‬
C=O CO  SCoA
‫׀‬
COOH
Acid -cetoglutaric Succinil - CoA

Legătura tioester din structura succinil-coenzimei A este foarte

bogată în energie. Aceasta este transferată, în prezenţa succinil-coenzima
A - sintazei, unei molecule de GDP, care fixează ionul fosfat şi se trans-
formă în GTP. În acelaşi timp rezultă şi acidul succinic liber.

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 GTP CoASH CH2
+ GDP
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
Succinil-CoA sintază
‫׀‬ ‫׀‬
CO  SCoA COOH
Succinil - CoA Acid succinic

Ulterior, ionul fosfat şi energia din GTP pot fi transferate pe ADP.

GTP + ADP GDP + ATP

Aceasta este singura reacţie a ciclului Krebs în care se eliberează

energie sub formă de ATP direct de pe substrat.
5. Oxidarea acidului succinic la acid malic
Acest proces are loc prin două reacţii. Prima o reprezintă dehidro-
genarea acidului succinic sub acţiunea succinat dehidrogenazei şi a FAD,

152
 rezultând acidul fumaric. În cea de a doua reacţie el este hidratat în
prezenţa fumarazei, cu formare de acid malic.

COOH COOH COOH

‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 FADH2 CH HO  CH
FAD H2O
‫׀‬ ‫׀׀‬ ‫׀‬
CH2 HC CH2
Succinat dehidrogenază ‫׀‬ Fumarază
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
COOH
Acid succinic Acid fumaric Acid malic

6. Oxidarea acidului malic în prezenţa malat dehidrogenazei cu

+
NAD conduce la formarea acidului oxalilacetic. Acesta închide, astfel,
ciclul şi poate relua, în continuare, procesul de fixare şi degradare a
acetilcoenzimei A.

COOH
‫׀‬
HO  CH NADH + H
NAD+
‫׀‬
CH2
Malat dehidrogena
‫׀‬
COOH
Acid malic

Aşa cum rezultă din schema următoare, degradarea unui rest de CH3CO sub formă de acetilcoenzima A prin ciclu
reacţie.

Schema generală a ciclului Krebs:

153
 Ecuaţia generală, sintetică, a acestui proces ce se desfăşoară în
cadrul ciclului Krebs poate fi redată astfel:
CH3COSCoA 2CO2 + 3NADH + FADH2 + ATP
3NAD+ FAD ADP +

Coenzimele reduse NADH şi FADH2 intră apoi în lanţul respi-

rator, unde sunt oxidate de către oxigenul molecular, cu formare de apă,
iar energia eliberată este stocată prin fosforilare oxidativă în molecule de
ATP.
LANŢUL RESPIRATOR
Coenzimele reduse NADH şi FADH 2 rezultate în etapele anteri-
oare de degradare şi în principal în ciclul Krebs sunt reoxidate de către
oxigenul molecular în lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă.
De fapt aceasta este efectiv etapa aerobă a întregului metabolism
aerob. Această oxidare a NADH şi FADH2 este cuplată cu reacţia de

154
fosforilare a ADP la ATP şi de aceea ea poartă numele de fosforilare
oxidativă.
Schematic, reacţiile de oxidare a coenzimelor cuplate cu fosfori-
larea oxidativă pot fi redate astfel:
NADH + H+ + ½ O2  NAD+ + H2O G0 = 218,8 kJ/mol
FADH2 + ½ O2  FAD + H2O G0 = 181,6 kJ/mol
ADP + HPO 24  ATP G0 = + 31,5 kJ/mol
După cum se vede, oxidarea coenzimelor reduse are loc cu o mare
scădere a energiei libere, aceasta fiind utilizată în reaţia de fosforilare
oxidativă.
Mecanismul reacţiei de oxidare a coenzimelor implică, de fapt,
două etape intermediare şi anume:
 oxidarea coenzimelor, cu eliberare de electroni şi protoni
NADH  NAD+ + H+ + 2e
FADH2  FAD + 2H+ + 2e
 transportul electronilor pe moleculele de oxigen şi oxidarea lor
la apă
O2 + 4H+ + 4e  2H2O

În mitocondrii, sediul respiraţiei celulare, electronii eliberaţi de

coenzime nu ajung direct pe moleculele de oxigen. Ei sunt transferaţi
intermediar de pe un acceptor pe altul şi abia în final pe moleculele de
oxigen. Aceasta poartă numele de lanţul transportor de electroni sau lan-
ţul respirator. El este constituit dintr-o flavoproteină ca prim acceptor de
electroni, coenzima Q şi patru citocromi b, cl, c şi a (citocromoxidaza).
Coenzima Q sau ubichinona are o structură asemănătoare cu cea a
vitaminelor K şi poate exista în formă oxidată şi redusă. Pe această
proprietate se bazează mecanismul prin care ea preia atomii de hidrogen
de la flavoproteine.
+ 2H
CoQ CoQH2
 2H
oxidată redusă

155
 Oxidarea coenzimei Q de către citocromul b are loc prin transferul
electronilor pe ionul de fier din structura hemului.
+ e
Cit b (Fe3+) Cit b (Fe2+)
oxidat e 
redus

Mecanismul transferului atomilor de hidrogen, respectiv al elec-

tronilor, de pe coenzima Q pe citocromul b poate fi redat prin reacţia:
CoQH2 + 2Cit b (Fe3+)  CoQ + 2Cit b (Fe2+) + 2H+
Toate enzimele ce alcătuiesc lanţul respirator transportor de elec-
troni sunt localizate în interiorul membranei mitocondriale, într-o succe-
siune strictă ce permite transferul direct al electronilor. În acelaşi timp
aceste enzime se caracterizează prin potenţiale de oxidoreducere a căror
valoare scade succesiv. De aceea transferul electronilor este însoţit de o
scădere treptată a energiei libere G0.
Transportul atomilor de hidrogen şi al electronilor în cadrul lanţu-
lui respirator poate fi reprezentat prin următoarea schemă:

2H
NADH + H+
G0 = 38,5 kJ/mol
NAD+
2H
Flavoproteină

2H
FADH2
FAD 2e
CoQ
2e
2H+ Cit b G0 = 34,7 kJ/mol
2e
Cit c1

2e
Cit c

2e
Cit a + a3 G0 = 102,1 kJ/mol

H2O ½O2

Din această schemă se observă că NADH şi FADH 2 sunt donorii

iniţiali de electroni, în timp ce oxigenul este acceptorul final.
156
 Transferul electronilor de pe citocromul a pe molecula de oxigen,
cu formarea moleculei de apă, are loc conform ecuaţiei:
2Cit a (Fe2+) + ½O2 + 2H+  2Cit a (Fe3+) + H2O
formă redusă formă oxidată

Celulele au capacitatea şi mecanismul necesar pentru a cupla acest

proces de oxidare însoţit de o scădere a energiei libere cu procesul de
fosforilare a ADP, prin care energia este stocată în molecule de ATP.
După cum rezultă din schemă, oxidarea fiecărui mol de NADH determină
formarea a trei moli de ATP; un mol de NADH este echivalent din punct
de vedere energetic cu trei moli de ATP:
3ADP + 3
+
NADH + H + ½O2 NAD+ + H2O + 3ATP

Oxidarea unui mol de FADH2 este cuplată cu fosforilarea a doi

moli de ADP şi este echivalent din punct de vedere energetic cu doi moli
de ATP :
3ADP + 3

FADH2 + ½O2 FAD + H2O + 2ATP

Mecanismul cuplării transportului de electroni cu reacţia de fosfo-

rilare a ADP implică transferul de protoni din matricea mitocondriei spre
spaţiul intermembranal al acesteia. Fosforilarea ADP şi sinteza de ATP
sunt catalizate de ATP-sintaza. Pentru formarea ATP este necesară o
cantitate de energie, condiţie care este îndeplinită numai de trei segmente
din lanţul respirator:
 NADH + H+ CoQH2

ATP

 Cit b Cit c

ATP

 Cit a + a3 ½ O 22
Reglarea respiraţiei celulare
ATP
157
 Desfăşurarea lanţului respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă
este direct determinată de concentraţia în acetilcoenzima A şi în oxigen,
dar în realitate reglarea sa are loc prin valoarea raportului ATP/ADP din
celulă. Producerea de ATP prin fosforilare oxidativă este direct coman-
dată de necesităţile energetice ale celulei, respectiv de consumul de ATP
în reacţiile endergonice sau pentru alte scopuri. Datorită acestei cuplări,
degradarea aerobă reprezintă un mod eficient şi economic de furnizare de
energie ce se stochează sub formă de ATP. Această energie este utilizată
de celulă în primul rând în biosinteza diferitelor componente necesare.
Schema generală a glicolizei aerobe:

Din această schemă se observă că dintr-un mol de glucoză se

formează:
- 6 CO2
- 10 NADH echivalent cu 10  3 = 30 ATP
- 2 FADH2 echivalent cu 2  2 = 4 ATP
- 4 ATP direct în reacţii = 4 ATP
Total = 38 ATP

158
 Reacţia generală de oxidare a glucozei în procesul respiraţiei
celulare va fi:

C6H12O6 + 6O2 + 38(ADP + HPO 24 )  6CO2 + 38ATP + 44H2O

glucoză

sau
C6H12O6 + 6O2  6CO2 + 6H2O ΔH = 2870 kJ/mol

Degradarea aerobă a glucozei este, deci, deosebit de eficientă,

generând 38 moli ATP/1 mol glucoză, ceea ce înseamnă că 38% din ener-
gia eliberată prin degradare este conservată sub formă de ATP (1 ATP 
8000 calorii).

7.2.1.4. Calea pentozofosfaţilor

(şuntul hexoz-monofosfaţilor)

Este o cale alternativă oxidativă de degradare a glucozei (circa

8 - 30% din glucoză este degradată pe această cale). Este calea de degra-
dare ce răspunde unor cerinţe specifice ale celulei, asigurând necesarul de
pentoze (pentru sinteza nucleotidelor şi a acizilor nucleici), asigură nece-
sarul de coenzime NADPH(H+) pentru sinteza acizilor graşi (lipide) şi
pentru alte procese de biosinteză.
Sediul procesului este în ficat, cristalin, glanda mamară, rinichi şi
este alcătuit din două etape:
a) etapele oxidative (ireversibile)
b) etapele nonoxidative (reversibile)

a. Etapele oxidative
Glucozo-6-fosfatul este transformat în ribozo-5-fosfat şi CO2,
concomitent cu oxidarea NADP+ la NADPH(H+):

159
 b. Etapele nonoxidative
Nevoile tisulare pentru cei 2 produşi ai etapei oxidative,
NADPH(H+) şi ribozo-5-fosfatul, variază foarte mult. Celulele adipoase şi
hepatice posedă cantităţi mari din enzimele căii pentozofosfaţilor spre
deosebire de celulele musculare la care aceste enzime lipsesc. Pe de altă
parte, cererea pentru unul dintre cei doi produşi ai căii metabolice este
mai mare decât pentru celălalt (la celulele în diviziune nu este necesar
NADPH(H+), căci nu se sintetizează lipide, în schimb cererea de ribozo-5-
fosfat este foarte mare).
Pentru a echilibra producerea şi excesul de compuşi rezultaţi în
prima etapă, intervin reacţiile celei de-a doua etape.

160
 Etapa nonoxidativă este rezultatul acţiunii în echipă a două enzi-
me, transcetolaza şi transaldolaza, care realizează interconversia gluci-
delor în concordanţă cu nevoile metabolice ale celulelor.
Aceste enzime detaşează de la o cetoză fosforilată unităţi de 2 şi
de 3 atomi de carbon şi le ataşează la aldoze:

ribozo-5-fosfat ribulozo-5-fosfat xilulozo-5-fosfat

aldoza (R-5-P) cetoza cetoza (X-5-P)

Doar o parte din ribozo-5-fosfat parcurge această reacţie, restul

intră în următoarea:

161
 R1 2C5 C3 + C7 transcetolaza
R2 C7 + C3 C4 + C6 transaldolaza
R3 C5 + C4 C3 + C6 transcetolaza

Cele două molecule de gliceraldehid-3-fosfat vor fi transformate

în glucoză prin reacţiile inverse glicolizei.

162
 Calea pentozofosfaţilor este extrem de flexibilă, corelând produ-
cerea de metaboliţi cu consumul acestora:

Calea pentozofosfaţilor este întâlnită şi la plante. În perioada de

creştere a tulpinilor predomină calea oxidativă, iar în cea de formare şi
coacere a seminţelor şi boabelor cea de-a doua.

7.2.2. BIOSINTEZA GLUCIDELOR

7.2.2.1. Glicogenogeneza

Glicogenogeneza este procesul prin care se sintetizează glicogen

din glucoză. Sediul biosintezei glicogenului este în principal celula hepa-
tică şi într-o măsură mai mică celula musculară. Formarea glicogenului
este un proces endergonic (consumator de energie), are loc prin adău-
garea succesivă de unităţi de glucoză activată (fosforilată) la molecule de
glicogen preexistent (glicogen primer).
Sinteza moleculei de glicogen foloseşte ca primer iniţial o pro-
teină, glicogenina, care transferă opt radicali glucidici pe gruparea OH a
tirozinei din structura proprie. Proteina rămâne în interiorul moleculei de
glicogen. Adăugarea noilor unităţi de glucoză se face la capătul neredu-
cător al lanţului poliglucidic:

163
ETAPE

1. Activarea glucozei

a.

b.

c.

164
 2. Transferul glucozei activate pe molecula primer:

3. Ramificarea

Când lanţul glucidic ajunge la o lungime de opt unităţi de glucoză,

intervine enzima de ramificare care permite stabilirea legăturilor C1C6
(formarea fragmentelor de izomaltoză).

*
intervenţia compusului macroergic UTP în activarea ozelor are
loc ori de câte ori este vorba despre biosinteza unor structuri glucidice
mai complexe, atât în regnul vegetal, cât şi animal. Biosinteza digluci-
delor, biosinteza amidonului la plante, au loc într-o manieră similară
(inclusiv prezenţa enzimei de ramificare în sinteza amilopectinei).

165
 Schema sintezei glicogenului din glucoză

7.2.2.2. Gluconeogeneza

Gluconeogeneza este procesul de biosinteză a glucozei din precur-

sori neglucidici, care pot fi transformaţi în acid piruvic. Acest proces
exclude acizii graşi şi acetilCoA, dar include acidul lactic, unii amino-
acizi, glicerol. Importanţa procesului rezidă în faptul că permite conversia
la glicogen a altor molecule, menţinând în acest fel glicemia la valori
relativ constante. Aceasta este importantă pentru că o serie de ţesuturi şi
celule (creierul, eritrocitele, retina, celulele parenchimului renal) folosesc
exclusiv glucoza ca resursă energetică. Rezerva de glicogen a ficatului
este mică şi se epuizează după 24 de ore de înfometare. Dar tot ficatul
este cel care face ca viaţa să poată continua pentru că el este singurul
capabil să biosintetizeze glucoza. Punctul de plecare îl constituie acidul
piruvic. Examinând calea glicolitică observăm că doar 3 dintre reacţii sunt
ireversibile:
(1) fosforilarea glucozei de către hexokinaza (glucokinaza) cu
consum de ATP;
(2) fosforilarea fructozo-6-P cu consum de ATP;
(3) transformarea fosfoenolpiruvatului în acid piruvic;
166
 Biosinteza glucozei pe calea inversă este posibilă cu condiţia
găsirii unor modalităţi de trecere peste aceste puncte cheie (ireversibile).

a) Calea gluconeogenetică pornind de la acid piruvic:

Enzimele din chenar sunt diferite de cele care apar în glicoliză.

167
 b) Sinteza glucozei din glicerol (provenit din ţesutul adipos prin
hidroliza gliceridelor)

Plantele şi bacteriile sunt capabile să transforme şi acetilCoA în

glucoză prin intermediul unei succesiuni de reacţii numită ciclu glioxilat.

7.2.2.3. Biosinteza lactozei

Lactoza este un diglucid reducător sintetizat în glanda mamară,

format prin condensarea unei molecule de -galactoză cu o moleculă de
-glucoză, condensare în urma căreia apare o legătură de tip eter C1–C4.
Biosinteza ei porneşte de la -glucoză, care este activată mai întâi
în prezenţă de UTP (uridintrifosfat).
Etapele biosintezei lactozei sunt:
glucoza glucokinază
+ ATP G – 6 – P + ADP
sanguină
G – 6P G–1–P
pirofosforilaza
1. G – 1 – P + UTP UDP – G + H4P2O7 (PPi)
4–epimeraza
2. UDP – G UDP – galactoză
glicoziltransferaza
3. UDP – galactoză + G – 1 – P lactoză
H2O
168
 URIDINDIFOSFAT – GLUCOZĂ (UDP – G)

7.2.3. REGLAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC

 Acest mecanism de reglare implică stabilirea unui echilibru

între glicogenogeneză (biosinteză de glicogen din glucoză) şi glico-
genoliză (degradare de glicogen cu formare de glucoză), echilibru care se
află sub control hormonal. Hormonii implicaţi în reglarea metabolismu-
lui glucidic sunt : insulina, cu rol hipoglicemiant şi glucagonul, adre-
nalina, hormonii corticoizi şi cei tiroidieni, cu rol hiperglicemiant.
Din jocul antagonist al celor două tipuri de hormoni se asigură
menţinerea glicemiei (a nivelului fiziologic de glucoză în sânge) în limite
constante.
 Reglarea glicemiei se poate face şi pe cale nervoasă, prin acti-
varea sau inhibarea unor enzime care participă la metabolismul glucidic.
Principala dereglare biochimică care are drept urmare creşterea
nivelului de glucoză din sânge poartă numele de diabet zaharat şi se
datorează unei secreţii insuficiente de insulină de către pancreas.

169
 7.3. ASPECTE DE METABOLISM LIPIDIC

7.3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Principala clasă de compuşi biochimici cu rol energetic, atât

pentru celulă, cât şi pentru organism ca întreg, o reprezintă lipidele.
Cea mai mare parte din rezerva energetică a organismului animal
este reprezentată de ţesutul adipos. Aici au loc procese de hidroliză a
trigliceridelor cu eliberare de acizi graşi, utilizaţi apoi pentru necesităţile
energetice ale altor organe şi ţesuturi.

7.3.2. DEGRADAREA LIPIDELOR

7.3.2.1. Digestia lipidelor

 La monogastrice, sediul digestiei totale este intestinul subţire

unde, în prezenţa sucului intestinal şi pancreatic (ce conţine enzime de tip
esterazic), precum şi a sărurilor biliare, are loc un proces de emulsionare a
lipidelor şi apoi de scindare hidrolitică.
Emulsionarea lipidelor simple, adică transformarea lor în picături
foarte fine, favorizează atacul enzimelor din clasa hidrolazelor, respectiv
lipazelor, proces în urma căruia rezultă glicerol şi acizi graşi.
Scindarea hidrolitică a lipidelor complexe are loc în duoden sub
acţiunea fosfolipazelor prezente acolo.
 La poligastrice, lipidele simple şi complexe ajung în rumen,
unde acţionează microorganismele rumenale ce secretă enzime capabile
să hidrolizeze aceste lipide.

7.3.2.2. Absorbţia lipidelor

 Acizii graşi cu masă moleculară mai mică (10-12 atomi de

carbon) rezultaţi în urma digestiei lipidelor se absorb direct prin mucoasa
intestinală şi prin vena portă ajung în ficat.

170
  Acizii graşi cu masă moleculară mare (peste 12 atomi de
carbon) se esterifică în mucoasa intestinală, rezultând mono-, di şi
trigliceridele.
Aceste trigliceride nou sintetizate formează complexe lipoproteice
ce ajung pe cale sanguină la ficat.
 La poligastrice, acizii graşi nesaturaţi se transformă în acizi
graşi saturaţi sub acţiunea hidrogenazelor rumenale, rezultând, în special,
acid stearic.
 Colesterolul se absoarbe fie direct prin peretele intestinal, fie
sub formă esterificată şi vehiculat tot în complexele lipoproteice.

7.3.2.3. Degradarea trigliceridelor

Catabolismul trigliceridelor începe printr-un proces de hidroliză

enzimatică sub acţiunea lipazelor specifice şi se desfăşoară în citoplasmă.

CH2OCOR1 CH2OH CH2OH CH2OH

R1COOH R3COOH R2COOH
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
HCOCOR2 HCOCOR HCOCOR HCOH
lipaze 2 lipaze 2 lipaze
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
‫׀‬
CH2OCOR3 CH2OH CH2OH
CH2OCOR3
trigliceridă digliceridă monogliceridă glicerol

 Glicerolul format poate intra în diferite căi metabolice în

funcţie de necesităţile energetice ale celulei:
- se transformă în aldehidă glicerică parcurgând etapele glico-
lizei;
- se transformă în glucoză pe calea gluconeogenezei;
- este utilizat la sinteza altor trigliceride şi lipide complexe.

 Acizii graşi rezultaţi în urma catabolismului trigliceridelor

intră într-un proces de degradare enzimatică localizat în mitocondrie,
format dintr-o succesiune de reacţii care poartă numele de -oxidare.

171
 Schema metabolizării glicerolului este:

GLICEROL resinteză de trigliceride

ATP şi lipide complexe

ADP

´-Glicerofosfat
NAD+
NADH(H+)
Gliceraldehid-3 fosfat

Dihidroxiacetonfosfat

Fructozo-1,6 difosfat Piruvat

Fructozo-6 fosfat AcetilCoA

Glucozo-6 fosfat
C.K. CO2

Glucoză

Respiraţie celulară H2O

Glicogen

ATP

7.3.2.4. Degradarea acizilor graşi

172
  Pentru a putea fi transportaţi din citosol în mitocondrie, unde
are loc procesul -oxidării, acizii graşi trebuie activaţi în prezenţă de
coenzima A (HS–CoA) şi de aciltiokinază, cu formare de acid gras
activat, singura formă sub care acizii graşi pot străbate membrana mito-
condrială. Această reacţie necesită un consum de ATP care este hidrolizat
la AMP şi acid pirofosforic.
R–COOH + ATP + CoA–SH  R–COSCoA + AMP + H4P2O7
acid gras acid gras activat piro-
(acil gras CoA) fosfatază

2H3PO4

 Transferul acidului gras activat prin membrana mitocon-

drială este posibil numai după cuplarea acestuia cu carnitina, când
rezultă acilgras-carnitina, ce este preluat de tranzlocază (o proteină
specifică) şi adus în mitocondrie:
carnitinacil-
transferaza
R–CH2–COSCoA + CARNITINA R–CH2–CO–CARNITINA
CITOSOL
MEMBRANĂ
MITOCONDRIALĂ
MATRIX
MITOCONDRIAL
CARNITINA R–CH2–CO–CARNITINA

R–CH2–COSCoA
acilgras CoA

intră în procesul
-oxidării

 -oxidarea reprezintă o succesiune de patru reacţii enzimatice

în urma cărora se eliberează câte o moleculă de acetilCoA şi rezultă un
acid gras activat cu doi atomi de carbon mai puţin decât cel iniţial. Acest
acid gras intră din nou în secvenţa celor patru reacţii şi procesul se repetă
până când tot acidul gras activat s-a transformat numai în molecule de
173
acetilCoA. Procesul complet de degradare are aspectul unei spirale
(spirala Lynen), pe fiecare tură eliberându-se o moleculă de acetilCoA, un
NADH(H+) şi un FADH2.

Spirala Lynen:

acid gras cu
n atomi C

CH3COSCoA
NADH(H+)
FADH2
acid gras cu
n-2 atomi C
CH3COSCoA
NADH(H+)
FADH2

acid gras cu
n-4 atomi C

Etapele -oxidării sunt:

174
 acid gras cu 2 atomi acetil CoA
mai puţin
Bilanţul energetic al -oxidării:

nr. de ture din nr. de atomi de C ai acidului
spirala Lynen  2
1

 pentru fiecare tură rezultă : 1 NADH(H+) = 3 ATP

1 FADH2 = 2 ATP
Total 5 ATP

nr. moleculelor de nr. de atomi de C ai acidului
acetilCoA eliberate  2
 fiecare moleculă de acetilCoA intră în ciclul Krebs 
 12 ATP pe 1 ciclu Krebs.
175
 Exemplu: pentru acidul palmitic (C16) bilanţul energetic al -oxi-
dării se calculează astfel:
16
 nr. ture Lynen  1  7
2
 7  5ATP / tură = 35 ATP spirală Lynen
16
 nr. molecule CH3COSCoA = = 8 molecule
2
 8  12ATP / C.K. = 96 ATP
 96 ATP + 35 ATP = 131 ATP
 131 ATP – 1 ATP (consumat la activare) = 130 ATP
*
1 ATP  7000 calorii

 Oxidarea acizilor graşi nesaturaţi decurge la fel ca la cei

saturaţi până se ajunge în vecinătatea dublelor legături, care sunt în pozi-
ţie cis, ceea ce împiedică recunoaşterea de către acil grasCoAdehidro-
genaza. În acest moment este necesară intervenţia unei izomeraze care
transformă izomerul cis în cel trans, în continuare fiind parcurse aceleaşi
etape. La acizii polinesaturaţi, cum ar fi acidul linoleic, cu două duble
legături, în cazul primei se procedează ca mai sus, iar în cazul celei de-a
doua intervine o hidrogenază care-l aduce în starea saturată normală
pentru -oxidare.
 Oxidarea acizilor graşi cu număr impar de atomi de car-
bon. Procesul apare în special la plante, dar într-o mică proporţie şi la
animale, unde acizii graşi cu număr impar de atomi de carbon provin din
hrana de origine vegetală. Degradarea are loc pe calea -oxidării până
când se ajunge la un fragment final de -cetoacil cu 5 atomi de carbon, în
loc de acetoacetilCoA cu 4 atomi de carbon. Prin ruperea acestuia rezultă
acetil-CoA şi propionilCoA:
CH3-CH2-CO-CH2-CO-S-CoA + CoA-SH  CH3-CH2-CO-S-CoA + CH3-CO-S-CoA
propionilCoA

PropionilCoA este transformată în succionilCoA care intră în

ciclul acizilor tricarboxilici.

propionilCoAcarboxilaza COOH
CH3-CH2-CO-S-CoA + + ATP CH3-CH-CO-S-CoA
AMP + PPi metilmalonilCoA
176
metilmalonilCoA
epimeraza
metilmalonilCoAmutaza
HOOC-CH2-CH2-CO-S-CoA CH3-CH-CO-S-CoA
succinilCoA COOH
 Ultima enzimă necesită prezenţa celei mai complexe coenzime,
deoxiadenozilcobalamina, un derivat al vitaminei B12.
Această cale de metabolizare a propionatului este importantă
întrucât el poate proveni şi din degradarea a patru aminoacizi, valina,
izoleucina, metionina şi treonina, ca şi din carena laterală a colesterolului.
Deficienţa în enzima metilmalonilCoAmutaza sau incapacitatea
organismului de a sintetiza cofactorul necesar pornind de la vitamina B12
conduce la o stare patologică numită acidoza metilmalonică, care este
fatală în prima perioadă de viaţă.
 Oxidarea acizilor graşi la nivelul peroxizomilor. Peroxizomii
sunt vezicule mici, ataşate de membrana multor celule animale. -oxida-
rea acizilor graşi la nivelul peroxizomilor diferă de cea mitocondrială prin
aceea că FADH2 este direct oxidat de O2, producând H2O2. Funcţia pero-
xizomilor este mai puţin înţeleasă decât a altor organite, dar se crede că au
un rol important în preluarea şi degradarea acizilor graşi cu mai mult de
18 atomi de carbon, pe care sistemul mitocondrial nu-i oxidează.

7.3.2.5. Formarea corpilor cetonici

După cum s-a menţionat, organismul poate fi în situaţia de a folosi
catabolismul acizilor graşi ca principală sursă de energie. Aceasta se
întâmplă în perioadele de înfometare, când rezerva de glicogen s-a con-
sumat, sau la diabetici, care nu pot reţine glucoza. În aceste situaţii celu-
lele adipoase pun în circulaţie cantităţi mari de acizi graşi liberi care sunt
preluaţi de ficat şi acesta produce cantităţi excesive de acetilCoA, exce-
siv în sensul că se depăşeşte capacitatea de alimentare a ciclului Krebs.
Procesul prin care, în ficat, mai exact în mitocondriile hepatoci-
telor, excesul de acetilCoA este convertit în acetonă, acid acetilacetic şi
acid -hidroxibutiric se numeşte cetogeneză, iar aceşti produşi se numesc
corpi cetonici.
2CH3-CO-S-CoA CH3-CO-CH2-CO-S-CoA + CoA-SH
acetoacetilCoA

177
 Această reacţie este inversa celei catalizate de -cetotiolaza (etapa
„d“ din -oxidare).

Acidul acetilacetic şi acidul -hidroxibutiric pot fi folosiţi de

unele celule (inclusiv cele din creier) pentru obţinerea de energie, după o
transformare enzimatică în acetilCoA. Totuşi, atunci când producerea
corpilor cetonici depăşeşte capacitatea de eliminare urinară şi utilizare, se
instalează o stare patologică numită acidoza metabolică sau cetoza.

7.3.3. BIOSINTEZA LIPIDELOR

Biosinteza lipidelor apare mai ales ca urmare a excesului de

glucide, înlocuind glicogenul cu o formă de depozitare mai convenabilă,
lipidele neutre. Alcoolul şi unii aminoacizi pot de asemenea genera lipide.
Biosinteza lipidelor apare la animale ca urmare a unui exces de hrană şi
mai puţin pentru necesităţile reparatorii ale membranelor celulare. La

178
plante, cu excepţia celor la care lipidele reprezintă forma de rezervă a
combustibilului metabolic (oleaginoase), are loc numai pentru a asigura
creşterea şi repararea structurilor membranare.

7.3.3.1. Biosinteza acizilor graşi

Atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal, precursorul este

acetilCoA, care poate proveni din glucide (prin decarboxilarea acidului
piruvic rezultat în glicoliză), din lipide (din -oxidarea acizilor graşi), din
aminoacizii glucoformatori care se transformă în acid piruvic.
În funcţie de localizarea procesului de biosinteză există două căi:
- calea citoplasmatică (calea malonilCoA)
- calea mitocondrială (calea elongaţiei).
Principiul general respectat în ambele căi de biosinteză, atât în
regnul vegetal, cât şi animal, este acela că spre deosebire de căile metabo-
lice, în care gruparea acil este vehiculată sub formă de acetilCoA, în bio-
sinteză intervine un sistem multienzimatic complex, acilgras sintetaza.
Una dintre componentele acesteia este proteina purtătoare de
grupări acil (Acyl Carrier Protein-ACP). Aceasta prezintă asemănări cu
coenzima A, inclusiv în modul de legare a grupării acil:
P -Riboza-Adenina
CoA-SH
P -Pantotenat-Cisteamina-SH

ACP P -Pantotenat-Cisteamina-SH

CH3-COS-CoA + HS-ACP CH3-CO-S-ACP

CoA-SH
R-CO-S-CoA + HS-ACP R-CO-S-ACP
CoA-SH

 Biosinteza acizilor graşi pe calea malonilCoA are loc în cito-

plasmă. Prima etapă constă în formarea malonilCoA prin carboxilarea
acetilCoA sub acţiunea unei carboxilaze care are drept coenzimă biotina
şi necesită ATP şi Mg:

179
CH3-COS-CoA + CO2 + ATP HOOC-CH2-COS-CoA + ADP + H3PO4
malonilCoA

Mecanismul biosintezei constă în transferul succesiv al câte unei

unităţi de malonilCoA pe acetilCoA-ACP (iniţial pe acetil-ACP), elibe-
rându-se câte un CO2:
malonilCoA-ACP-aciltransferaza
CH3-COS-ACP + HOOC-CH2-COS-CoA

-cetoacilCoAsintaza
CH3-CO-CH2-COS-ACP + CO2 + CoA-SH

Urmează patru reacţii care au ca scop reducerea la acil grasCoA

activat:

CH3-CO-CH2-CO-S-ACP (-cetoacil-ACP)
reducere NADPH(H+)
OH NADP+ -cetoacil-ACP reductaza
‫׀‬
CH3-CH-CH2-CO-S-ACP (-hidroxibutiril-ACP)

deshidratare HOH

CH3-CH=CH-CO-S-ACP (crotonil-ACP sau -enoil-ACP)

+
NADPH(H )
reducere
NADP+

CH3-CH2-CH2-CO-S-ACP (butiril-ACP sau acil-ACP)

Ciclul se poate relua având în loc de acetil-ACP, butiril-ACP,
până la acidul palmitic. În această cale rolul central revine malonil-CoA.
Totuşi implicarea acetilCoA este nemijlocită în acest proces. AcetilCoA
este transferată din mitocondrie (locul de producere) în citosol (locul de
utilizare) printr-un proces enzimatic complex, având în vedere impermea-
bilitatea membranei mitocondriale interne:

180
 Succesiunea oxaloacetat  malat  piruvat este destinată transfe-
rului electronilor de la NADH(H+) la NADPH(H+). O altă sursă pentru
coenzima NADPH(H+) este şi şuntul pentozofosfaţilor prezentat anterior.
 Cea de-a doua cale este numită şi calea elongaţiei deoarece are
ca precursor acidul palmitic sintetizat în citoplasmă.
Reacţiile sunt ca şi cele prezentate la calea malonilCoA, cu excep-
ţia faptului că unitatea adăugată este acetilCoA. La sfârşitul parcurgerii
celor patru reacţii (acilare, reducere, deshidratare, reducere) se obţine un
acid saturat cu 2 atomi de carbon în plus.
7.3.3.2. Biosinteza glicerolului

Biosinteza glicerolului are ca precursori triozele fosforilate din

glicoliză:

NADP+ ATP
C-HO NADPH(H )+ CH2-OH ADP CH2-OH
‫׀‬ 181
‫׀‬ ‫׀‬
CH2OH CHOH CHOH
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2-O- P CH2-O- P CH2OH

NADP+
CH2-OH NADPH(H+)
‫׀‬
C=O
‫׀‬
CH2-OH
 7.3.3.3. Biosinteza gliceridelor

Biosinteza gliceridelor foloseşte ca precursori glicerolul activat

sub formă de glicerofosfat şi acizii graşi activaţi sub formă de acil gras-
CoA:
ADP R -CO-S-CoA
CH2HO ATP CH2OH 1
CH2-O-CO-R1
R2-CO-S-CoA
‫׀‬ ‫׀‬ -2CoA-SH ‫׀‬
CHOH -glicerokinaza CHOH aciltransferaza CH-O-CO-R2
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2OH ’-glicerofosfat
CH2-O- P CH2-O- P
glicerol acid fosfatidic
HOH
fosfataza
H3PO4

CH2-O-CO-R1 R3-CO-S-CoA CH2-O-CO-R1

‫׀‬ -CoA-SH ‫׀‬
CH-O-CO-R2 aciltransferaza CH-O-CO-R2
‫׀‬ ‫׀‬
 Biosinteza CH2-O-CO-R3are
colesterolului
ca precursor tot CH -OH
molecula
2 de
acetilCoA.
7.3.4. REGLAREA METABOLISMULUI LIPIDIC
Acest mecanism de reglare implică un echilibru între lipoliză
(degradarea lipidelor) şi lipogeneză (biosinteza lipidelor).
În metabolismul lipidelor se pot produce diferite dereglări, cunos-
cute sub numele de lipidoze, care constau în tulburări de digestie şi ad-
182
sorbţie, tulburări ale mecanismului de mobilizare a lipidelor depozitate,
tul-burări de transport sau ale etapelor chimice de catabolizare sau
anabolizare.
 Hiperlipemia este o stare patologică caracterizată prin creş-
terea anormală a gliceridelor în sânge, ceea ce conferă acestuia un aspect
lactescent.
 Tulburările cauzate de depozitarea lipidelor pot fi:
- sfingomielinozele (acumularea sfingomielinei în reticulul
endotelial, în celulele nervoase sau în alte ţesuturi);
- cerebrozidoze (formare de cerebrozide anormale care se
depozitează în ficat şi măduva osoasă);
- steatoza sau infiltraţia grasă a ficatului.

7.4. ASPECTE DE METABOLISM PROTIDIC

Protidele (în speţă proteinele şi acizii nucleici) sunt biomolecule
fundamentale pentru organizarea şi funcţionarea organismului animal.
Proteinele din hrană sunt preluate şi transformate în aminoacizi care sunt
folosiţi ulterior la sinteza de proteine proprii organismului.

7.4.1. DIGESTIA PROTEINELOR

 Schema digestiei proteinelor la monogastrice este:
FRAGMENTE MOLECU-
ÎN STOMAC LARE PROTEICE CU ÎN DUODEN
PROTEINE LA pH=1,5-2,5 MASĂ MOLECULARĂ LA pH=7,5-8,7
ALIMENTARE SUB ACŢIUNEA MAI MICĂ (POLIPEP- SUB ACŢIUNEA
PEPSINEI TIDE, PROTEOZE ŞI TRIPSINEI ŞI
(ENZIMĂ PEPTONE) CHIMOTRIPSINEI
PROTEOLITICĂ)

OLIGOPEPTIDE CU DIPEPTIDAZE
DIPEPTIDE AMINOACIZI
6-8 AMINOACIZI SUB ACŢIUNEA
CARBOXIPEPTIDAZEI
ŞI AMINOPEPTIDAZEI
Trebuie menţionat faptul că în stomac există pepsinogenul (formă
inactivă) care, sub acţiunea acidului clorhidric, trece în pepsină (forma
activă a acestei peptidaze), iar în duoden tripsina (care este forma activă)

183
şi se obţine în pancreasul exocrin din tripsinogen (forma inactivă) sub
acţiunea enterochinazei.
De altfel, toate enzimele proteolitice care acţionează asupra
macromoleculelor proteice, pe tot parcursul tractului digestiv, se clasifică
în două categorii:
- endopeptidaze - enzime hidrolitice care acţionează în interiorul
lanţului polipeptidic şi scindează legăturile peptidice (CO-NH), cum ar fi:
pepsina, tripsina şi chimotripsina;
- exopeptidaze, care scindează lanţul polipeptidic la capete şi pot
fi carboxipeptidaze (scindează hidrolitic gruparea carboxil) sau amino-
peptidaze (care scindează hidrolitic gruparea NH2 de la capătul lanţului).
 La poligastrice, digestia proteinelor ingerate începe în
prestomace, sub acţiunea unor microorganisme rumenale care secretă
enzime proteolitice şi care scindează aproximativ 50% din totalul protei-
nelor ingerate. Rezultă polipeptide mici a căror hidroliză finală are loc în
duoden cu formare de aminoacizi.
În sucul gastric la animalele sugare există renina, enzimă care
precipită cazeina din lapte pentru ca astfel precipitată să staţioneze mai
mult în stomac pentru a fi hidrolizată.

7.4.2. ABSORBŢIA PROTEINELOR

Absorbţia proteinelor se poate realiza numai sub formă de

aminoacizi la nivelul intestinului subţire, printr-un fenomen de compe-
tiţie, sub acţiunea unor proteine specifice dependente de ionii de Na,
numite translocaze. S-au identificat în epiteliul intestinal nu mai puţin de
7 sisteme transportoare specifice care acţionează pe tipuri de aminoacizi.
O dată absorbiţi, aminoacizii ajung prin vena portă la ficat, unde o
parte sunt catabolizaţi, iar altă parte sunt preluaţi de sânge şi duşi la toate
celulele pentru utilizarea lor în biosinteza proteinelor hepatice, tisulare,
plasmatice şi enzimatice.
Fetusul şi nou-născuţii pot absorbi şi proteine intacte prin procesul
de endocitoză (pinocitoză), care constă în internalizarea unor fragmente
din membrana plasmatică de care sunt legate proteinele străine şi care
prezintă importanţă pentru transferul anticorpilor materni în special la
mamifere.

184
 7.4.3. CATABOLISMUL AMINOACIZILOR

Catabolismul aminoacizilor este procesul de degradare a aces-

tora, la nivel celular, printr-una din următoarele căi generale de catabo-
lizare:
I. deaminarea;
II. decarboxilarea;
III. transaminarea.
I - Deaminarea este procesul enzimatic de degradare a amino-
acizilor prin care aceştia pierd gruparea amino (NH2), rezultând amoniac
şi un alt compus. În acest proces acţionează aminoacid deaminazele
(AAD), enzime din clasa liazelor.
În funcţie de mecanismul de deaminare, există patru posibilităţi de
desfăşurare a acestui proces:
a. Deaminarea oxidativă:
R R R
‫׀‬ aminoacidoxidaza ‫׀‬ + HOH ‫׀‬
CH-NH2 C=NH C=O + NH3
FMN H2O2 ‫׀‬
‫׀‬ ‫׀‬
COOH FMNH2 O2 COOH COOH
-cetoacid

Aceiaşi produşi se obţin şi în prezenţa altei dehidrogenaze depen-

dente de NADP+.

R HOH R
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 C=O + NH3
NADP+
‫׀‬ ‫׀‬
COOH NADPH(H+) COOH
-cetoacid

b. Deaminarea hidrolitică

R NADH(H+) R
NAD+
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 + HOH 185 CH-OH + NH3
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
-hidroxiacid
 c. Deaminarea reductivă caracteristică bacteriilor
R R
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 + H2 CH2 + NH3
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
acid carboxilic
d. Deaminarea intramoleculară
COOH
COOH ‫׀‬
‫׀‬ CH
AAD
CH2 ‫׀׀‬ + NH3
‫׀‬ CH
H-C-NH2 ‫׀‬
COOH
‫׀‬
acid aspartic acid fumaric
COOH
II - Decarboxilarea aminoacizilor este procesul enzimatic care
are loc sub acţiunea aminoacildecarboxilazelor şi prin care aminoacizii
pierd gruparea carboxil sub formă de dioxid de carbon. Rezultă produşi
numiţi amine biogene.
R R
‫׀‬  CO2 ‫׀‬
CH-NH2 CH2
‫׀‬ ‫׀‬
COOH NH2

Aminele biogene au funcţii specifice. De exemplu, histamina,

provenită din decarboxilarea histidinei, este localizată mai ales în granu-
lele mastocitelor, în plachetele sanguine, în leucocitele bazofile. Induce
creşterea permeabilităţii capilarelor, este vasodilatator, produce contracţia
muşchilor netezi, creşte secreţia nazală, lacrimală şi bronşică. Tiramina

186
provine din tirozină şi este prezentă în brânzeturile fermentate. Exercită
acţiuni antagoniste histaminei.
Prin decarboxilarea aminoacizilor cu mai multe grupări amino
(poliaminici, de exemplu lisina sau arginina) rezultă poliamine, substanţe
cu rol esenţial în controlul biosintezei acizilor nucleici şi a proteinelor. La
plante aminele biogene intervin nu numai în reglarea biosintezei protei-
nelor şi acizilor nucleici, dar constituie precursori pentru biosinteza unor
alcaloizi (ornitina pentru cocaină, cadaverina pentru sparteină).
III - Transaminarea este reacţia reversibilă prin care gruparea
amino este transferată de pe un aminoacid pe un -cetoacid, cu formarea
unui alt aminoacid şi a unui alt -cetoacid, transferul fiind realizat de
enzimele numite transaminaze. Toate transaminazele au drept cofactor
un derivat al vitaminei B6, piridoxalfosfatul, care funcţionează ca accep-
tor intermediar al grupării amino:
CHO

HO CH2O

H3C
piridoxalfosfatul

Transaminarea este cea mai comună reacţie care implică amino-

acizii liberi şi numai treonina şi lisina nu participă la astfel de reacţii. Un
cuplu obligatoriu prezent este acidul glutamic - acid -cetoglutaric:

COOH COOH
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH3 glutamat-piruvat transaminaza CH2 CH3
(GPT)
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH2 + C=O CH2 + CH-NH2
‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 COOH C=O COOH
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
ac. glutamic ac. piruvic ac. -cetoglutaric alanina
(Glu) (Ala)
COOH COOH
‫׀‬ COOH ‫׀‬ COOH
CH2 ‫׀‬ glutamat-oxalilacetat transaminaza CH2 ‫׀‬
C=O (GOT) CH-NH2
‫׀‬ ‫׀‬
187
CH2 + ‫׀‬ CH2 + ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ ‫׀‬
CH-NH2 ‫׀‬ C=O ‫׀‬
COOH ‫׀‬ COOH
‫׀‬
COOH COOH
Glu ac. oxalilacetic ac. -cetoglutaric ac. aspartic
(Asp)
 Distribuţia unora dintre transaminaze în anumite ţesuturi animale
este utilizată ca diagnostic prin determinarea cantităţii de enzimă eliberată
datorită lezării ţesutului hepatic.
Trebuie menţionat că transaminarea este un proces complex de
degradare şi sinteză a aminoacizilor, întrucât permite biosinteza altor
aminoacizi pe baza cetoacizilor proveniţi din hrană sau din alte procese
metabolice.

7.4.4. METABOLISMUL AMONIACULUI

Amoniacul, care se formează la nivel celular prin deaminarea

aminoacizilor, din diferite amine biogene sau din catabolizarea baze-
lor azotate (componente structurale ale acizilor nucleici), este un compus
toxic pentru organismul viu (mai ales pentru sistemul nervos central). De
aceea organismul viu posedă mecanisme eficiente şi rapide de blocare şi
eliminare a amoniacului toxic, de fapt mecanisme de detoxifiere, care pot
fi de două feluri:
a) transformarea amoniacului toxic în uree netoxică (ciclul
ureogenetic) şi eliminarea acesteia pe cale renală;
b) transformarea amoniacului toxic în glutamină, substanţă
netoxică.
a) Transformarea amoniacului în uree se realizează prin pro-
cesul de ureogeneză, la nivel hepatic.
Ciclul ureogenezei, ca şi cel al acizilor tricarboxilici, a fost
descoperit de Sir Hans Krebs; ciclul începe şi se termină cu ornitina
într-o succesiune de doar patru reacţii enzimatice ce se desfăşoară în
mitocondrie.

188
 Mai întâi amoniacul intră în ciclu după condensare cu bicarbo-
natul HCO 3 (forma de vehiculare a CO2), când rezultă carbamoilfos-
fatul. Acesta reacţionează cu ornitina, formând citrulina. Citrulina reac-
ţionează cu aspartatul şi rezultă argininosuccinatul care va fi scindat în
arginină şi acid fumaric. Prin hidroliza argininei se eliberează ureea şi se
reface ornitina.
Schema generală a ciclului ureogenetic este:

b) Transformarea amoniacului în glutamină este procesul de

detoxifiere al organismului viu prin care amoniacul este blocat de acidul
glutamic şi rezultă glutamina, compus netoxic:
O
COOH C
NH2
‫׀‬ ‫׀‬
CH2 CH2
‫׀‬ ATP ‫׀‬
CH2 + NH3 CH2
‫׀‬ H2O ‫׀‬
HC-NH2 HC-NH2
‫׀‬ ‫׀‬
COOH COOH
acid glutamic glutamina

189
 Glutamina intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic la nive-
lul rinichiului şi furnizează atomii de azot necesari biosintezei bazelor
azotate adenină şi guanină.
 La unele specii de păsări, reptile, nevertebrate, amoniacul se
elimină sub formă de acid uric:

7.4.5. CATABOLISMUL ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici sunt polinucleotide, nucleotidele fiind componente

structurale ale compuşilor macroergici (ATP, GTP,CTT, TTP şi UTP) şi
totodată unităţile monomere constituente ale acizilor nucleici.
Schema generală a catabolismului acizilor nucleici este urmă-
toarea:
H3PO4
ÎN DUODEN
ACIZI NUCLEICI MONONUCLEOTIDE
DIN HRANĂ SUB ACŢIUNEA (BAZĂ AZOTATĂ + SUB ACŢIUNEA
(POLINUCLEOTIDE) DEOXIRIBO- PENTOZĂ + H3PO4) NUCLEOTIDAZELOR
NUCLEAZELOR,
RIBONUCLEA-
ZELOR ŞI A APEI

PURINICE (A şi G)
H2O BAZE AZOTATE
NUCLEOZIDE PIRIMIDINICE (U,T,C)
SUB ACŢIUNEA RIBOZĂ
NUCLEOZIDAZELOR PENTOZE
DEOXIRIBOZĂ

Pentozele rezultate din catabolismul acizilor nucleici se absorb la

nivelul intestinului subţire.
Bazele azotate insolubile în mediul apos din intestin se absorb
foarte greu. Degradarea bazelor azotate se face pe următoarele căi:
a) degradarea bazelor azotate purinice - la om, maimuţă, păsări,
reptile, câine dalmaţian degradarea acestora este calea metabolică de for-
mare a acidului uric. Acidul uric se biosintetizează în ficat, funcţia res-
190
pectivă denumindu-se uricopoeză şi se elimină pe cale renală. La marea
majoritate a mamiferelor produsul final îl constituie alantoina care pro-
vine din transformarea enzimatică a acidului uric sub acţiunea uricazei.
Schema generală de biosinteză a acidului uric este:

La om concentraţia fiziologică de acid uric din sânge este de

2-5 mg/100 ml sânge, valorile mărite (hiperuricemia) înregistrându-se în
afecţiunea numită gută, care se manifestă prin depuneri de urat mono-
sodic în cartilaje şi tendoane.
b) degradarea (catabolismul) bazelor pirimidinice:
Citozina suferă un proces de deaminare şi trece în uracil, iar din
metil-citozină rezultă timina.
Atât uracilul, cât şi timina se degradează printr-o secvenţă de
reacţii cu formare în final de -alanină, respectiv -aminobutirat
+
H3N  CH2  CH  COO
‫׀‬ .
CH3

191
 7.4.6. BIOSINTEZA ACIZILOR NUCLEICI

Precursorii imediaţi în biosinteza ADN şi ARN sunt nucleozid-5'

fosfaţii, prezenţi în stare liberă în nucleul celular, iar enzimele implicate
sunt ADN şi ARN-nucleotidil-transferazele.

7.4.6.1. Biosinteza ADN

Este procesul care se realizează înainte de fiecare diviziune

celulară, asigurând transmiterea informaţiei genetice din generaţie în
generaţie şi necesită existenţa unei molecule de ADN ce funcţionează ca
tipar (model), purtând numele de ADN „primer“.
Procesul de biosinteză a ADN constă în două etape principale:
- despiralizarea moleculei de ADN „primer“ la un capăt prin
ruperea legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate complementare,
rezultând două catene (lanţuri) polinucleotidice care nu se desprind din
macromolecula de ADN „primer“ (se formează furca replicativă);
- pe fiecare catenă polinucleotidică despiralizată, ce serveşte
ca matriţă, se sintetizează o catenă nouă, „replică“, care copiază
succesiunea de baze azotate într-o manieră complementară (adenină-
timină, guanină-citozină). Rezultă astfel două molecule de ADN hibrid,
nou sintetizate, care conţin fiecare câte un lanţ polinucleotidic vechi, din
molecula de ADN-„mamă“ şi câte un lanţ nou - „fiica“, complementar şi
antiparalel, „replică a mamei“.

catenă „fiică“

catenă „mamă“

furca replicativă
ADN
catenă „fiică“
„primer“

catenă „mamă“

192
 1 2 3 4

lanţ nou

lanţ vechi

Figura 7.1 - Schema replicării semiconservative a ADN

1 - ADN „primer“
2 - DESPIRALIZAREA CATENEI MAMĂ
3 - FORMAREA CATENELOR FIICE PRIN COPIEREA SUCCESIUNII
DE BAZE AZOTATE ÎNTR-O MANIERĂ COMPLEMENTARĂ
4 - MOLECULE DE ADN HIBRID

Procesul acesta se mai numeşte replicare, deoarece catena nou

formată nu este identică cu matriţa, ci este o replică a acesteia care
conţine bazele azotate complementare. Totodată biosinteza ADN este
semiconservativă, deoarece molecula de ADN „primer“ se conservă, ea
regăsindu-se în moleculele noi de ADN sub forma câte unui lanţ poli-
nucleotidic.
După încetarea biosintezei, fiecare moleculă de ADN hibrid suferă
o rotaţie în jurul axei proprii, rezultând astfel structura dublu elicoidală,
specifică moleculei de ADN bicatenar.
Tot procesul replicativ al biosintezei ADN se află sub controlul
unor enzime specifice ca: topoizomeraza, helicaza, ADN-polimeraza,
cât şi a ionilor de Mg2+.
Energia necesară acestei biosinteze este furnizată de scindarea
legăturilor macroergice ale fiecărui nucleotid trifosforilat ce participă la
biosinteză şi care trece în deoxiribonucleotid monofosforilat:

ndATP dAMP
ndGTP ADN-polimeraza dGMP
ndCTP Mg2+ dCMP + 4nH4P2O7 + E
ndTTP ADN „primer“ dTMP n  ADN „primer“

193
 7.4.6.2. Biosinteza ARN

Deoarece moleculele de ARN nu se pot autoreplica, pentru biosin-

teza lor este nevoie tot de ADN „primer“ ca matriţă şi de enzima specifică
ADN-polimeraza.
După despiralizarea lanţului de ADN „primer“, pe fiecare catenă
polinucleotidică se sintetizează o moleculă monocatenară de ARN, res-
pectând principiul complementarităţii bazelor azotate, cu excepţia faptului
că timina din ADN este înlocuită cu uracil. După o scurtă coexistenţă,
acidul nucleic hibrid ADN-ARN se desface, ARN este translocat în
citoplasmă unde îşi exercită rolul.
Biosinteza macromoleculelor de ARN şi în mod special a celor de
ARNm are loc prin transcripţie, proces în care are loc transferul infor-
maţiei genetice din ADN la molecula de ARN m nou sintetizată prin
copierea secvenţei de nucleotide corespunzătoare. Enzima care recunoaşte
pe una din catenele de ADN-activ punctul de iniţiere (promotorul) biosin-
tezei ARNm este ARN-polimeraza. Această enzimă determină despirali-
zarea şi desfacerea parţială a celor două catene de ADN din unitatea de
transcriere, adică din regiunea în care este înscrisă informaţia genetică
răspunzătoare de sinteza proteinei specifice. O dată rupte legăturile de
hidrogen, enzima poate realiza biosinteza noului lanţ poliribonucleotidic,
utilizând ribonucleotidele trifosforilate existente în nucleu. Acestea stabi-
lesc legături de hidrogen cu bazele complementare de pe catena matriţă,
iar enzima realizează stabilirea legăturilor 3' - 5' fosfodiesterice, cu pune-
rea în libertate a pirofosfatului, energia eliberată fiind utilizată în forma-
rea noului lanţ nucleotidic. Biosinteza are loc în sensul 5' - 3'.

În momentul în care ARN-polimeraza a parcurs întreaga unitate de

transcriere, lanţul poliribonucleotidic nou sintetizat, respectiv molecula
ARNm, se desprinde de pe catena matriţă a ADN-activ care l-a codificat,
iar cele două catene ale ADN îşi refac legăturile de hidrogen. Molecula de
194
ARNm trece în citoplasmă sub formă de complex ribonucleoproteic, denu-
mit şi informozom.
Mecanismele de biosinteză a celorlalte două tipuri de ARN (ribo-
zomal şi de transfer) sunt aceleaşi ca pentru ARN m, dar fiecare tip este
codificat de regiuni bine determinate de pe una din catenele ADN, diferite
de cele care codifică ARNm. Biosinteza ARNr are loc în nucleol, transcri-
erea lui fiind realizată de ADN nucleolar. Imediat ce este sintetizat, ARN r
se asociază cu proteine, constituind fibrilele nucleolare.

7.4.7. BIOSINTEZA PROTEINELOR

7.4.7.1. Codul genetic

Macromoleculele de ADN din cromozomi reprezintă suportul

material al informaţiei genetice, al transmiterii caracterelor ereditare din
generaţie în generaţie. O serie de constatări dovedesc acest lucru:
- La organismele superioare există o corelaţie între cantitatea de
ADN din celulă şi cantitatea de informaţii genetice. Astfel, cantitatea de
ADN conţinută în nucleii celulelor somatice, diploide (cu 2n cromozomi)
este de două ori mai mare faţă de cea conţinută în nucleii gameţilor,
haploizi (cu n cromozomi).
- Agenţii fizici sau chimici care pot să producă mutaţii sunt capa-
bili să altereze structura ADN.
- S-a constatat că prin transferul unor fragmente de ADN de la
un organism la altul se transmit şi caracterele ereditare corespunzătoare.
- Infecţia virală.
Genele sunt purtătoarele fiecărei informaţii genetice, a fiecărui
caracter ereditar. Fiecare genă reprezintă un fragment de ADN în care
informaţia genetică este codificată printr-o secvenţă caracteristică a
nucleotidelor. Ea este cea care permite celulei biosinteza unei proteine
specifice. Aşa se explică de ce o mutaţie la nivelul unei gene se traduce
printr-o proteină modificată, urmată de dispariţia sau alterarea activităţii
biologice a acesteia. Dar o mutaţie poate avea şi un efect favorabil, con-
ferind organismului un caracter benefic. Evoluţia speciilor are la bază
tocmai selecţia naturală a mutaţiilor favorabile.

195
 Biosinteza proteinelor specifice şi, deci, transferul de informaţii,
conform regulei „o genă  o enzimă“ sau mai corect „o genă  un lanţ
polipeptidic“, se realizează cu participarea directă a celor trei tipuri de
ARN. Au loc, astfel, următoarele transferuri de informaţii:
- Transfer ADN  ADN. Prin replicare, în procesul de biosin-
teză a ADN, are loc conservarea informaţiei genetice.
- Transfer ADN  ARN. Prin transcripţie are loc transmiterea
informaţiei de la ADN la diversele tipuri de ARN şi în primul rând la
ARNm.
- Transfer ARN  proteină. Prin translaţie are loc biosinteza
proteinei specifice, conform informaţiei conţinute în ARNm.
În afară de acestea, la virusuri cu ARN mai există două posibi-
lităţi:
- Transfer ARN  ARN. În acest fel are loc replicarea geno-
mului ribonucleic.
- Transfer ARN  ADN. Un genom ribonucleic poate fi astfel
integrat în genomul deoxiribonucleic al celulei gazdă, parazitate.
Toate aceste transferuri de informaţii de la ADN la proteină prin
intermediul ARN au loc conform codului genetic. Acesta este constituit
din codoni. Un codon reprezintă o succesiune de trei nucleotide care
codifică un aminoacid. În biosinteza unei proteine, aminoacizii se succed
exact în ordinea în care se succed codonii în ARNm.
Există 64 de codoni (4 nucleotide luate câte 3 reprezintă 43 = 64 de
posibilităţi). Din totalul lor doar 61 de codoni codifică aminoacizi. Cum
nu există decât 21 de aminoacizi, înseamnă că sunt mai mulţi codoni care
pot codifica acelaşi aminoacid. Aceştia poartă numele de codoni sinonimi.
În structura codonilor sinonimi primele două nucleotide sunt aceleaşi,
numai al treilea nucleotid diferă. Această structură reprezintă factorul de
stabilitate genetică ce permite ca înlocuirea unei singure baze azotate cu
alta la nivelul celui de al treilea nucleotid să nu aibă repercusiuni asupra
naturii aminoacidului codificat, deci să nu inducă o mutaţie. Există şi trei
codoni non-sens, care nu codifică nici un aminoacid. Ei indică sfârşitul
mesajului, al informaţiei genetice. Un codon non-sens dictează încetarea
transferului de aminoacizi, sfârşitul biosintezei proteinei.
Codul genetic este universal, de la virusuri şi bacterii până la
plante şi animale superioare, inclusiv om.
Mecanismul codificării se realizează prin transcripţie şi translaţie.
196
 7.4.7.2. Etapele biosintezei proteinelor

Proteinele sunt modul de expresie a informaţiei genetice şi, ca

atare, rolul major în biosinteza lor îl joacă acizii nucleici. Este necesar
transferul de informaţie de la ADN prin intermediul ARN m până la
molecula proteică. Biosinteza unei proteine implică, deci, cele două pro-
cese ale codificării, transcripţia şi translaţia.
Transcripţie Translaţie
ADN ARNm Proteină

Aşa cum s-a arătat, prin transcripţie are loc biosinteza ARNm, cu
transcrierea exactă a succesiunii de codoni (de nucleotide) ai genei din
ADN în molecula monocatenară a ARNm. Aceasta conţine exact aceeaşi
succesiune de codoni care permite biosinteza unei proteine specifice genei
respective. Uneori, moleculele de ARNm sunt policistronice, rezultând
prin transcrierea mai multor gene (cistroni) şi includ informaţia necesară
pentru biosinteza mai multor proteine. Acesta este cazul enzimelor care
participă într-o secvenţă de reacţii metabolice, iar genele lor corespun-
zătoare sunt grupate într-un operon.
Biosinteza propriu-zisă a proteinelor, asamblarea aminoacizilor în
lanţul polipeptidic în ordinea dictată de ARN m au loc în procesul de
translaţie.
Prin translaţie are loc descifrarea codului genetic, transformarea
succesiunii de codoni (nucleotide) în succesiune de aminoacizi. Cu alte
cuvinte, are loc traducerea limbajului codonilor în limbaj al amino-
acizilor.
Translaţia are la bază acelaşi principiu fundamental al replicării
ADN sau al transcripţiei ARNm şi anume complementaritatea bazelor
azotate. Decodificarea sau recunoaşterea codonilor din ARN m şi asam-
blarea aminoacizilor în succesiunea dictată de acesta sunt realizate de
către ARN de transfer. Fiecare ARNt se caracterizează printr-un anumit
anticodon specific. Prin acest anticodon ARNt respectiv, care poartă legat
aminoacidul specific, va recunoaşte codonul corespunzător din structura
ARNm. În felul acesta, pe baza complementarităţii specifice între codonii
succesivi ai ARNm şi anticodonii ARNt se asigură încorporarea ordonată,
corectă, conform informaţiei genetice, a aminoacizilor în proteina ce se
sintetizează. ARN de transfer joacă rolul unui adaptor molecular: pe de o

197
parte recunoaşte şi leagă aminoacidul specific corespunzător anticodo-
nului caracteristic, iar pe de altă parte transportă acest aminoacid la
nivelul lanţului polipeptidic unde este încorporat în locul corect, specificat
de codonul complementar din ARN mesager.
Acest mecanism de translaţie, respectiv de biosinteză a proteinelor
implică următoarele etape principale:
- activarea aminoacizilor
- iniţierea lanţului polipeptidic
- elongaţia (alungirea lanţului polipeptidic)
- terminarea biosintezei lanţului polipeptidic şi eliberarea
protei-nei native.
În desfăşurarea acestor etape sunt implicaţi o serie de componenţi
specifici, factori absolut necesari:
- aminoacizi
- ARN de transfer, ATP, Mg2+, aminoacil-sintetază
- ARN mesager
- unităţi ribozomale 30S şi 50S asamblate sub formă de ribozomi
funcţionali 80S sau 70S, care la rândul lor se ataşează pe ARNm şi
formează agregate numite poliribozomi sau polizomi; fiecare ribozom
funcţional are două situsuri: unul denumit situs A (acceptor), pentru
fixarea aminoacil-ARNt, iar celălalt denumit situs P (peptidil sau donator)
pentru fixarea peptidil-ARNt
- GTP ca furnizor al energiei necesare diferitelor reacţii de iniţi-
ere, alungire, de eliberare a lanţului polipeptidic
- o serie de alţi factori ce intervin în procesele de iniţiere, alun-
gire şi eliberare a lanţului polipeptidic, ei înşişi fiind de natură proteică.
 Activarea aminoacizilor
Prima etapă în biosinteza proteinelor este reprezentată de o succe-
siune de două reacţii catalizate de aceeaşi enzimă numită aminoacil-ARN t
-sintetază, caracteristică pentru fiecare aminoacid în parte ce urmează să
participe în structura proteinei.
Într-o primă reacţie, aminoacidul este activat cu ATP şi transfor-
mat în aminoacil-AMP legat de enzimă. În felul acesta are loc ridicarea
aminoacizilor la un potenţial energetic foarte înalt, necesar pentru a
asigura stabilirea legăturilor peptidice între ei. În continuare, aminoacidul
astfel activat este legat la molecula de ARN t specific, la capătul la care
succesiunea de nucleotide este CCA. Paralel are loc eliberarea AMP. Se

198
formează, astfel, complexul aminoacil-ARNt, cu participarea aceleiaşi
enzime, aminoacil-ARNt-sintetaza.
ARNt1
aminoacil-ARNt-sintetază (E1)
aa1 + ATP Mg2+
aa1  AMP  E1 aa1  ARNt1
PPa AMP E1

Aminoacil - ARNt - sintetaza este enzima care recunoaşte pe de o

parte aminoacidul corespunzător, ea neputând cataliza decât activarea
acestuia. Pe de altă parte, ea recunoaşte şi ARNt corespunzător, de care
poate lega numai aminoacidul pe care l-a activat şi nu altul. Această
enzimă conferă o înaltă specificitate absolut necesară pentru evitarea ero-
rilor în biosinteza proteinelor. Celula nu dispune de un alt mecanism de
control prin care să verifice natura aminoacidului şi să evite încorporarea
unui aminoacid eventual incorect fixat. În fiecare celulă există cel puţin
20 de tipuri de enzimă aminoacil - ARNt - sintetază, câte un tip pentru
fiecare aminoacid pe care îl recunoaşte şi îl activează ca aminoacil-ARNt.
Sub această formă, fiecare aminoacid este transportat la polizomi, locul de
biosinteză, de încorporare în lanţul proteic.
 Iniţierea biosintezei lanţului polipeptidic
În această etapă participă ribozomii, ARN mesager, o serie de
factori de iniţiere care asamblează ribozomii pe ARNm formând poli-
zomii, concomitent cu recunoaşterea codonului de iniţiere a biosintezei de
către metionin - ARNt, la capătul 5' al ARNm.
 Elongaţia lanţului polipeptidic
În această etapă are loc formarea treptată a legăturilor peptidice
între aminoacizi, care conduc la biosinteza lanţului polipeptidic.
O dată cu fixarea primului aminoacil-ARNt pe ribozomi la situsul
P (peptidil) are loc selectarea următorului aminoacil-ARNt şi fixarea sa la
situsul A cu anticodonul corespunzător cu codonul de pe ARN m. Această
fixare necesită energie furnizată de GTP, precum şi o serie de factori de
elongaţie.
Formarea legăturilor peptidice, catalizată de o peptidil-transferază
sau peptid-sintetază, are loc între gruparea amino - NH 2 a aminoacidului
nou adus şi gruparea carboxil - COOH a celui legat deja în lanţul peptidic
iniţiat. Lanţul peptidic se sintetizează de la capătul său -NH 2 terminal spre
cel -COOH terminal. Noul lanţ peptidic format rămâne legat de ARN t
specific ultimului aminoacid, în situsul P.

199
 În continuare are loc translocarea peptidil-ARNt pe situsul P pe
seama energiei furnizate prin hidroliza GTP. În acelaşi timp, ribozomul se
deplasează faţă de ARNm pentru a permite codonului următor să fixeze în
situsul A un aminoacil-ARNt cu anticodonul complementar. Urmează
aceeaşi succesiune de reacţii care conduc la stabilirea unei noi legături
peptidice. Procesul continuă până la traducerea întregului mesaj înscris în
molecula de ARNm. Citirea acestui mesaj se face de la capătul 5' spre cel
3' al ARNm. Moleculele de ARN de transfer eliberate trec în citoplasmă şi
participă la legarea şi transportul altor molecule de aminoacizi la locul de
biosinteză a proteinei respective.
 Încetarea biosintezei proteice
Întreruperea procesului de elongaţie este determinată de apariţia
codonilor non-sens din molecula ARNm pe ribozomul funcţional. Aceşti
codoni pun punct mesajului, biosinteza lanţului polipeptidic este sistată şi,
în acelaşi timp, se rupe legătura acestuia cu ARN t care a transportat ulti-
mul aminoacid. Proteina astfel sintetizată este pusă în libertate cu confi-
guraţia tridimensională caracteristică. Se consideră că mai ales distribuţia
resturilor de cisteină, precum şi a aminoacizilor hidrofobi sunt factori ce
determină configuraţia spaţială care se stabileşte chiar în timpul proce-
sului de elongaţie.

200
 O dată cu eliberarea proteinei native are loc şi eliberarea ribozo-
milor de pe ARNm, precum şi a ARNt, aceştia putând relua procesul de
biosinteză al unei alte proteine.

7.5. INTERCONEXIUNI METABOLICE

7.5.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Metabolismul, respectiv totalitatea reacţiilor enzimatice de

degradare şi sinteză care se petrec în organismul viu, se caracterizează
printr-o mare diversitate biochimică.
Transformările metabolice implică o interconexiune a diferite-
lor reacţii biochimice exprimată pe baza unor corelaţii care au carac-
ter unitar şi integrativ. Corelaţiile metabolice se stabilesc prin apariţia
unor metaboliţi comuni şi prin căi metabolice comune între catabo-
lismul şi anabolismul biomoleculelor ce aparţin diferitelor clase de
compuşi biochimici.
Anumiţi metaboliţi comuni, ca de exemplu acetilcoenzima A,
rezultată din metabolismele intermediare, constituie puncte de interfe-
renţă (de răscruce) ale acestor căi.
De asemenea, unele căi metabolice reprezintă căi comune pen-
tru diferite secvenţe de reacţii biochimice, ca de exemplu Ciclul Krebs,
care este definit în acest context ca fiind calea comună majoră de
metabolizare a glucidelor, lipidelor, protidelor.

201
 7.5.2. EXEMPLE DE CORELATII (INTERCONEXIUNI)
METABOLICE

 CORELAŢIA ÎNTRE METABOLISMUL GLUCIDIC-

LIPIDIC-PROTIDIC ( SCHEMĂ)

GLUCIDE LIPIDE PROTIDE

deaminare deaminare
OZE (Glucoză) ACIZI GRAŞI AMINOACIZI
 -oxidare transaminare

Glicoliza -CETOACIZI
ACETIL-CoA (ACID PIRUVIC)
BIOSINTEZĂ
COLESTEROL (ACID -CETOGLUTARIC)
BIOSINTEZĂ ACID OXALILACETIC
CICLUL
KREBS CICLUL
CORPI UREOGE-
ACID
CETONICI NETIC
FUMARIC

RESPIRAŢIA
ACID
CELULARĂ
OXALILACETIC
+
FOSFORILAREA
ACID
OXIDATIVĂ
ASPARTIC
BIOSINTEZĂ
BAZE AZOTATE
PURINICE ŞI
PIRIMIDINICE

202
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ALBERTS B., BRAY D., LEWIS J., RAFF M. - Molecular Biology

of the Cell, Garland, New York, 1999.
2. CHAMPBELL P., SMITH A. - Biochemistry Illustrated, Churchill
Livingstone, London, 2000.
3. CHEFTEL J.C. et CHEFTEL H. - Introduction a la biochimie et a la
technologie des alimentes, Technique et Documentation, Paris, 1992.
4. CHIRILĂ R. - Biochimie vegetală, Ed. Printech, Bucureşti, 2000.
5. DAVIDSON V., SITTMAN D. - Biochemistry, Harwal Publ.,
Philadelphia, 1994.
6. GÂRBAN Z. - Noţiuni de biologie moleculară, Ed. Eurobit,
Timişoara, 1997.
7. IONESCU E., ŞERBAN M. - Biochimie animală, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2001.
8. LEHNINGER A., NELSON D., COY M. - Principles of
Biochemistry, Worth Publ., New York, 2000.
9. PAPUC C., ŞERBAN M. - Biochimie structurală, Ed. Printech,
Bucureşti, 2003.
10. POP A., ŞERBAN M. – Elemente de biochimie veterinară, Ed.
Printech, Bucureşti, 1999.
11. ROŞOIU N., ŞERBAN M. - Biochimie medicală, Ed. Muntenia,
Constanţa, 2003.
12. STREYER L., BERG J., TIMOCZOKO J. - Biochemistry, W.
Freeman Comp., New York, 2002.
13. ŞERBAN M. - Biochimie medicală veterinară, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.

203