RESPIRAŢIA

Prin funcţia de respiraţie organismul realizează preluarea oxigenului din aerul

atmosferic, transportul lui prin sânge către toate celulele şi utilizarea lui în respiraţia celulară,
precum şi preluarea dioxidului de carbon de la celule, transportul lui prin sânge şi eliminarea
acestuia prin aparatul respirator în aerul atmosferic.
Respiraţia este o funcţie a organismului realizată prin participarea aparatului respirator
împreună cu musculatura, articulaţiile şi scheletul cutiei toracice, sistemul cardio-vascular,
sângele, lichidul intercelular şi sistemul nervos.

Mişcările respiratorii (ciclul respirator)

Mişcările respiratorii sunt deplasări caracteristice ale pereţilor cutiei toracice care
determină modificări ciclice ale volumului cutiei toracice şi ale plămânilor.
Un ciclu respirator cuprinde o fază de inspiraţie urmată imediat de faza de expiraţie şi
o pauză de mărime variabilă (0,4-1,5 s) care desparte ciclul respirator respectiv de faza de
inspiraţie a următorului ciclu.
Inspiraţia este faza de admisie (inhalare) a aerului atmosferic în plămâni şi este
realizată în mod activ prin contracţia muşchilor inspiratori care determină creşterea celor trei
diametre antero-posterior al cutiei toracice. Contracţia diafragmei măreşte diametrul antero-
posterior al cutiei toracice şi determină o creştere de 60-75% a volumului cutiei toracice,
respectiv scăderea accentuată a presiunii intrapleurale. Această presiune antrenează şi
destinde plămânii, care urmăresc deplasările cutiei toracice. Ca urmare a destinderii
plămânilor, scade presiunea intrapulmonară şi aerul atmosferic este inspirat în plămâni
(pătrundere pasivă).
Expiraţia este faza de expulzare a aerului din plămâni. În cursul unei respiraţii calme,
se realizează în mod pasiv (cu excepţia calului) prin revenirea elastică a plămânilor şi a
structurilor cutiei toracice la normal. Expiraţia forţată este un proces activ realizat prin
contracţia muşchilor expiratori care produc deplasarea coastelor şi apăsarea viscerelor
abdominale pe diafragmă.
Ciclurile respiratorii se succed în mod regulat la animalul sănătos şi la cel aflat în
repaus.

1
 Ventilaţia pulmonară
Ventilaţia pulmonară constă în deplasarea alternativă a aerului prin căile respiratorii
spre şi dinspre alveolele pulmonare. Această deplasare este determinată de modificările
ciclice ale presiunii intrapulmonare şi constă în alternarea fazelor de aspirare cu cele de
expulzare a aerului (inspiraţia şi expiraţia).
Efectul ventilaţiei pulmonare este reîmprospătarea cu oxigen a aerului din plămâni şi
eliminarea dioxidului de carbon din aerul alveolar.
Aerul existent în căile respiratorii (cavităţi nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii şi
bronhiole) nu participă la schimburile respiratorii şi aceste căi reprezintă spaţiul mort
anatomic sau volumul anatomic mort. Acest spaţiu cuprinde 33% din volumuil de aer
inspirat.
Importanţa fiziologică a spaţiului mort anatomic constă în încălzirea şi umidifierea
aerului inspirat, precum şi în reglarea concentraţiei de O2 şi CO2 la nivel alveolar.
Uneori, o parte din alveole nu participă la schimbul de gaze, totalitatea acestor alveole
nefuncţionale temporar reprezentând spaţiul mort alveolar, psaţiu în care aerul alveolar are
aceeaşi compoziţie cu aerul inspirat.
Spaţiul mort anatomic, împreună cu spaţiul mort alveolar, formează spaţiul mort total
sau spaţiul mort fiziologic, care reprezintă volumul de aer ce nu ia parte la schimburile
gazoase respiratorii într-o anumită perioadă de timp.
Aerul ventilat în cursul unei inspiraţii este distribuit prin ramificaţiile arborelui
bronşic, ajungând în canalele alveolare până în vecinătatea alveolelor.
În alveolele ventilate, procesul de distribuţie este continuat de cel de difuziune a
aerului inspirat cu cel alveolar, astfel încât alveolele să conţină un amestec omogen de aer
inspirat şi aer alveolar. Tot prin difizuine moleculară, gazele din aerul alveolar ajung în
contact cu epiteliul alveolar unde sunt supuse tranferului, conform gradientului de presiune,
prin membrana alveolo-capilară.
Ventilaţia alveolară (VA) = volumul de aer care participă la schimbul (difuziunea)
gazelor respiratorii în fiecare minut.
VA = f (VT – VD)
în care:
f = numărul ciclurilor respiratorii pe minut;
VT = volumul respirator curent;

2
 VD = volumul spaţiului mort.
Desfăşurarea normală a schimburilor respiratorii necesită atât ventilarea alveolelor, cât
şi perfuzarea acestora, respectiv prezenţa unui flux sanguin normal în capilarele alveolare.
Relaţia ventilaţie/perfuzie (V/Q) = proporţia dintre intensitatea ventilaţiei alveolare şi
cea a perfuziei capilarelor (are valoarea de cca 0,8 la animalul sănătos).
Volume şi capacităţi pulmonare
În timpul fazelor ciclului respirator sunt introduse şi, respectiv, expulzate din plămâni
cantităţi variate de aer numite volume pulmonare care pot fi combinate funcţional şi
formează capacităţi pulmonare.
Volumul respirator curent (VRC sau VT) = volumul de aer care pătrunde în plămâni
la fiecare inspiraţie (volum inspirator curent – VIC) sau iese din plămâni în cursul fiecărei
expiraţii (volumul expirator curent – VEC) ale unui ciclu respirator eupneic (respiraţie
calmă).
Volumul inspirator de rezervă (VIR) sau complementar = volumul de aer pătruns în
plămâni peste volumul inspirator curent, pătrundere care se realizează printr-o inspiraţie
forţată şi profundă efectuată în continuarea unei inspiraţii lejere.
Volumul expirator de rezervă (VER) = volumul de aer expulzat din plămâni printr-o
expiraţie forţată efectuată în continuarea unei expiraţii calme.
Volumul rezidual (VR) = volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârşitul unei
expiraţii forţate şi care nu poate fi eliminat atât timp cât animalul este în viaţă. Acest volum
este format din două fracţiuni: volumul de colaps (aerul de colaps) şi volumul minimal (aerul
minimal). Aerul de colaps poate fi extras din plămâni prin pneumotorax, în timp ce aerul
minimal nu poate fi extras, motiv pentru care un fragment de pulmon pus într-un vas cu apă
pluteşte la suprafaţa lichidului (docimazia pulmonară).
Deoarece aerul minimal intră în plămâni o dată cu prima inspiraţie postnatală, absenţa
lui la un cadavru de nou-născut indică faptul că animalul a fost născut mort (nu a respirat
niciodată).
Capacităţile pulmonare rezultă din însumarea funcţională a unor anumite volume
pulmonare.
Capacitatea pulmonară totală (CPT) însumează toate volumele pulmonare, adică cea
mai mare cantitate de aer posibilă printr-o inspiraţie maximă.

3
 Capacitatea vitală (CV) cuprinde volumul de aer curent (VT), inspirator de rezervă
(VIR) şi expirator de rezervă (VER), deci cantitatea maximă de aer care poate fi inhalat într-o
singură mişcare ventilatorie.
Capacitatea reziduală funcţională (CRF) cuprinde volumul expirator de rezervă
(VER) şi volumul rezidual (VR), adică volumul de aer rămas în plămâni până la sfârşitul unei
expiraţii calme.
Capacitatea inspiratorie (CI) însumează volumul inspirator curent (VIC) şi volumul
inspirator de rezervă (VIR), adică volumul maxim de aer inhalat într-o inspiraţie maximă ce
continuă o expiraţie calmă.
Volumul respirator curent (VRC sau VT) înmulţit cu frecvenţa respiratorie = debitul
respirator. Este utilă cunoaşterea acestui parametru pentru evaluarea stării de sănătate a
animalului, pentru proiectarea capacităţii adăposturilor şi a sistemelor de ventilaţie.

Particularităţile ciclului respirator

La animalele domestice, fazele ciclului respirator, deşi sunt inegale ca durată, prezintă
o simetrie privind dinamica lor, perimetrele toracice şi abdominal variind concomitent şi în
acelaşi sens.
La cabaline, în cursul respiraţiei calme, atât inspiraţia, cât şi expiraţia prezintă
particularitatea de a fi bifazice, fiecare dintre ele începând ca proces pasiv şi terminându-se
ca proces activ efectuat de contracţia muşchilor respiratori.
Mişcările caracteristice fazelor ciclurilor respiratorii sunt însoţite în mod constant de
mişcări de dilatare şi revenire elastică a narinelor (cal, iepure), laringelui, deschiderea
orificiului faringean în cursul inspiraţiei care permite accesul aerului în urechea medie şi
egalizarea presiunii atmosferice pe ambele feţe ale timpanului.
În mod inconstant pot să apară o altă categorie de mişcări, cum ar fi manifestările
vocale, polipneea termică, torsul la pisică.

Tipurile respiratorii

4
 În funcţie de importanţa participării diafragmei sau a muşchilor costali, mişcările
respiratorii pot de tip abdominal (rumegătoare şi iepuri) sau costal (câini, cai de rase uşoare),
iar în cazul participării aproape egale a tuturor muşchilor respiratori se realizează respiraţia
de tip costo-abdominal (cai de rase grele, porci, pisici).
Tipul abdominal, predominant în cursul respiraţiei calme, se caracterizează prin
deplasări vizibile şi ciclice ale peretelui abdominal produse prin compresia pe viscerele
abdominale a diafragmei în inspiraţie şi decompresia acestor viscere prin relaxarea
diafragmei şi retragerea peretelui abdominal în cursul expiraţiei. Acest tip de respiraţie
devine mai pronunţat în stări patologice însoţite de dureri la nivelul toracelui.
Tipul costal se caracterizează prin mişcări pronunţate ale coastelor. Devine mai
pronunţat în ultima perioadă de gestaţie şi în stări patologice însoţite de dureri abdominale.

Frecvenţa mişcărilor respiratorii

Numărul ciclurilor respiratorii pe minut = frecvenţa mişcărilor respiratorii ale
respectivului animal.
Acest parametru variază în funcţie de specie, greutatea corporală, vârstă, sex, stadiul
digestiei, gestaţie, postură, temperatura mediului şi cea internă, starea psihică. Astfel,
frecvenţa respiratorie este mai mare la adulţii speciilor cu greutate corporală mică, la femele,
după ingestia unei cantităţi mari de furaje, în ultima parte a gestaţiei, în estru, în stări de
anxietate, de efort fizic, temperaturi ambiante ridicate şi stări febrile.
Reducerea deplasării diafragmei sau reducerea mobilităţii coastelor determină
creşterea frecvenţei mişcărilor respiratorii. Prin aceasta se compensează reducerea temporară
a capacităţii pulmonare (CV şi CPT), menţinându-se ventilaţia pulmonară între limite
normale.
Frecvenţa respiratorie scade rar sub normal, în cursul unor boli, sau se poate
sincorniza cu alte mişcări. La cal, în timpul galopului, mişcările respiratorii se sincronizează
cu frecvenţa paşilor, inspiraţia producându-se când membrele anterioare sunt în extensie şi
cele posterioare în propulsie.

5
6