OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA FIZIOLOGIEI ANIMALELOR

Fiziologia animalelor este ştiinţa care studiază funcţiile organelor, sistemelor de organe şi
relaţiile dintre ele. Fiziologia cercetează procesele biologice din organism, interdepenţa dintre ele şi
dependenţa lor de condiţiile de existenţă ale organismului.
Fiziologia este o disciplină biologică complexă, ce cuprinde:
- studierea organismelor din perspectiva mai multor nivele de organizare, atât în ansamblu,
cât şi fiecare nivel particular (diferitele sisteme de organe, organele, ţesuturile şi celulele);
- studierea interacţionării dintre un organism şi mediul său;
- studierea funcţiilor fiziologice importante a organismelor, precum nutriţie, locomoţie,
reproducere, simţuri.
Organismul animal, precum şi cel uman, se comportă ca un sistem deschis, autoreglat şi
adaptat la necesităţile variabile ale materiei vii. Viaţa poate fi considerată ca o formă superioară de
mişcare a materiei, rezultată prin evoluţie şi caracterizată prin metabolism, autoreproducere,
autoreglare şi adaptare la condiţiile variabile ale mediului extern şi intern.
La baza sa stau procese fizico-chimice şi biologice de o complexitate deosebită. Sănătatea
reprezintă relaţia armonioasă între structuri şi funcţii ca rezultat a echilibrelor homeostatice şi
capacităţii de adaptare la mediu.
Factorii de menţinere a sănătăţii endogeni şi exogeni asigură starea morfo-funcţională a
ţesuturilor şi aparatelor, precum şi reacţiile neuro-endocrino-metabolice de apărare şi adaptare la
diversele suprasolicitări.
Capacitatea de apărare, adaptare şi rezistenţă a organismului uman la variaţiile mediului
intern sau extern fiind limitată, diversele agresiuni sau suprasolicitări pot determina alterarea stării de
sănătate sau homeostază şi instalarea bolii.
Fiziologia face parte din domeniul ştiinţelor biologice şi medicale care se ocupă cu studiul
proceselor şi constantelor normale ale organismului animal, ale structurilor biologice superior
organizate.
Fiziologia abordează nu numai studiul modului cum se desfăşoară procesele vitale, ci şi
factorii care le determină, şi mecanismele lor de întreţinere. Fiziologia a întregit investigaţiile clinice
cu experimente pe animale de laborator.
Medicina, ca ştiinţă a vieţii şi suferinţei umane, a beneficiat substanţial de pe urma
cunoştinţelor oferite de ştiinţele fiziologice.
Fiziologia ca ştiinţă studiază logica vieţii, asigură dezvoltarea normală şi funcţionarea
organismului uman, stabilitatea lui faţă de mediul extern, comportarea adaptativă în procesele
emoţionale şi de gândire.
Derivate din trunchiul fiziologiei, disciplinele funcţionale mai recent apărute sunt: biochimia,
biofizica, genetica moleculară.

MANIFESTĂRILE MATERIEI VII

În compoziţia materiei vii intră substanţe orgenice şi anorganice. Protoplasma este foarte
complexă, având posibilitatea de a se schimba permanent. Pe lângă protide, se mai regăsesc glucide,
lipide, vitamine, hormoni şi alte substanţe organice, precum şi săruri minerale. Elementele minerale
care intră în structura organismelor vii sunt clasificate după criterii cantitative în macroelemente (O,
C, H, Ca, P, K, Na, Cl, Mg) şi microelemente (sub 10% - Fe, Mn, Zn, Cu, Co, Si, Mo, Al, I etc.).
În compoziţia materiei vii s-au pus în evidenţă şi izotopi radioactivi ai unor elemente, cum
sunt: 14C, 3H, 40K, care sunt prezenţi în organismul omului şi animalelor. Datorită dezintegrărilor
pe care le suferă emit radiaţii beta şi gama, conferind organismului o stare de radioactivitate. S-a
demonstrat că unele elemente radioactive prezintă afinitate pentru anumite ţesuturi în care se
concentrează, cum sunt 90Sr în ţesutul osos, 14C în măduva osoasă, 40K în anumiţi muşchi
scheletici.

1
 Cunoaşterea compoziţiei corpului animal prezintă importanţă pentru zootehnie, furnizând
informaţii pentru stabilirea gradului de dezvoltare, de îngrăşare, a conţinutului în protide, săruri
minerale, apă etc., în scopul selecţiei, aprecierii produselor, influenţei alimentaţiei. De exemplu, la
animalele tinere există o relaţie strânsă între greutatea corporală, proporţia de apă corporală, protidele
şi substanţele liposolubile.
Raportul dintre K şi N din ţesuturi oferă informaţii privind compoziţia întregului organism.
Conţinutul în N oferă informaţii asupra conţinutului în protide corporale sau tisulare, deoarece
raportul K/N poate deveni constant la vârstă adultă.
Din punct de vedere organizatoric, organismele vii sunt sisteme deschise care realizează
schimb de substanţe şi energie cu sistemele învecinate.
Organismele vii se prezintă ca un întreg multifuncţional rezultat din coordonarea tuturor
funcţiilor între ele, în strânsă dependenţă cu factorii externi.
Legile generale care sunt caracteristice tuturor organismelor vii sunt:
- informaţia;
- programarea;
- echilibrul dinamic;
- metabolismul;
- integralitatea;
- autoreglarea.
Informaţia se referă la cantitatea de informaţie acumulată, stocată şi transmisă, în special, pe
bază de cod genetic, dar organismele dispun de numeroase mecanisme de recepţionare, prelucrare,
transmitere a informaţiei.
Programarea reprezintă reacţia organismelor faţă de factori externi şi modul de desfăşurare a
mecanismelor funcţionale în procesul de schimb permanent de substanţe şi energie cu sistemele
înconjurătoare.
Metabolismul reprezintă schimbul permanent de substanţe şi energie, rolul principal fiind
furnizarea energiei necesare desfăşurării diferitelor funcţii, formării componenţilor specific materiei
vii şi menţinerii echilibrului dinamic. Schimburile se realizează la nivel celular. La organismele
superioare s-au dezvoltat şi specializat organe şi sisteme care asigură schimburile cu mediul extern.
Ca rezultat al metabolismului apar o serie de alte însuşiri proprii organismelor vii şi anume creşterea,
diferenţierea, îmbătrânirea, iritabilitatea etc.
Iritabilitatea este capacitatea organismelor vii, a protoplasmei de a reacţiona la modificările
mediului extern sau intern.
Creşterea este un rezultat al metabolismului, respectiv în cursul proceselor anabolice o parte
din materialul sintetizat serveşte la multiplicarea celulelor şi volumul total se măreşte. Odată cu
creşterea se produce şi o diferenţiere morfologică, formându-se organe specializate pentru
îndeplinirea anumitor funcţii.
Echilibrul dinamic se referă la faptul că organismele îşi menţin practic aceleaşi caracteristici
structural-funcţionale, deşi ele întreţin un schimb permanent de substanţe şi energie cu sistemele
înconjurătoare. Organismele îşi reînnoiesc permanent componenţii, însă, individualitatea rămâne
neschimbată.
Echilibrul dinamic se menţine datorită unor procese fiziologice coordonatoare numite procese
homeostatice.
Integralitatea. Părţile componente ale organismului luate separate nu au în totalitate aceleaşi
însuşiri pe care le au în cadrul întregului; întregul dobândeşte funcţii noi, care nu caracterizează
părţile componente. De exemplu, celulele sau ţesuturile organismelor pluricelulare, menţinute în
condiţii adecvate, nu manifestă aceleaşi funcţii ca şi în cadrul organismului întreg. Ca urmare, se
crează o dependenţă între întreg şi părţile componente, care sunt subordonate şi coordonate de întreg.
Mecanismele de integrare ale individului sunt numeroase şi complexe. Ca urmare, integrarea
se realizează prin informare intercelulară datorită participării sistemului nervos şi umoral. Reglarea
neuroumorală presupune eliberarea unor substanţe care ajung la ţesuturi şi organe pe cale circulatorie

2
şi la nivelul terminaţiunilor nervoase. Aceste substanţe se numesc mesageri chimici (neurohormoni,
hormoni, parahormoni, feromoni).
Neurohormonii sunt de 2 categorii: substanţe elaborate de neuroni nespecializaţi în secreţie,
ci în recepţionarea şi conducerea excitaţiei, şi substanţe produse de neuroni cu activitate esenţială
secretorie.
Neurohormonii primei grupe (substanţe transmiţătoare sau mesageri chimici) se eliberează la
extremitatea axonilor, în sinapse, adică la locul de contact cu fibrele musculare, cu glandele sau cu
alţi neuroni. Acţionează pe suprafeţe restrânse, de obicei la locul unde au fost eliberaţi, nu sunt
transportaţi pe cale circulatorie, sunt foarte repede degradaţi enzimatic, astfel că durata lor de acţiune
este foarte scurtă, dar reacţia organelor se poate manifesta intens.
Substanţele din grupa a doua sunt transportate de la neuronii secretori în anumite organe de
depozitare – hipofiza. De aici sunt eliberate în circulaţie şi conduse la organele asupra cărora
acţionează. Ele au o stabilitate mai mare şi acţionează la distanţă de sediul secreţiei.
Neurohormonii pot participa direct la integrare sau indirect prin stimularea secreţiei glandelor
endocrine.
Hormonii, produşi ai glandelor cu secreţie internă, au rol principal în integrarea hormonală
(în special hormonii anterohipofizari), ei fiind transportaţi pe cale circulatorie.
Parahormonii sau hormonii tisulari sunt produşi de ţesuturi, cum sunt unii metaboliţi (CO 2)
sau alte substanţe formate în ţesuturi, cu rol homeostatic.
Feromonii sunt produşi chimici eliberaţi în mediul extern care acţionează la distanţă asupra
altor indivizi. Ei sunt importanţi în comportamentul de reproducţie, recunoaşterea speciei şi a puilor
sau a altor indivizi, pot constitui un semnal de alarmă în caz de pericol.
Autoreglarea are rol important în reglare şi control.

Materia vie este organizată pe niveluri structural-funcţionale de grade diferite, nivelul celular
fiind considerat unitatea morfofuncţională şi pentru organismele pluricelulare, ale căror manifestări
funcţionale sunt rezultatul integrării tuturor funcţiilor celulare.
Principalele organite celulare sunt: nucleul, citoplasma, mitocondriile, microzomii, sistemul
Golgi etc. Fiecare organit dispune de un sistem de membrane celulare, care are rol esenţial în
desfăşurarea proceselor metabolice, în realizarea schimburilor intra şi intercelulare, în menţinerea
echilibrului dinamic şi autoreglare.
Schimburile prin membrane se petrec în permanenţă, desfăşurându-se în ambele sensuri: către
interiorul celulei, simultan cu trecerea de substanţe în afara celulei.
Transferul de substanţe prin membranele celulare se poate face pasiv şi activ.
Transferul pasiv se datoreşte forţelor fizice, fără intervenţia activă a membranei.
A. Difuziunea constă în răspândirea moleculelor unei substanţe printre moleculele altei
substanţe. Datorită gitaţiei moleculare permanente, moleculele solvite ale unei substanţe se
întrepătrund cu moleculele altei substanţe. Fluxul particulelor este dirijat din mediul cu o
concentraţie mai mare către mediul cu o concentraţie mai mică, deci în direcţia gradientului de
concentraţie. De exemplu, substanţele liposolubile traversează mai uşor; substanţele cu moleculă
mică difuzează mai repede decât cele cu moleculă mare.
Acest fenomen intervine în schimburile respiratorii, în absorbţie, în excreţie etc.
B. Osmoza apare ca o consecinţă a existenţei a două medii cu concentraţii diferite separate de
o membrană semipermeabilă şi constă în trecerea apei din mediul mai diluat în mediul cu
concentraţie mai mare. Membranele semipermeabile, datorită selectivităţii, sunt traversate numai de
molecule de apă şi sunt impermeabile pentru alte molecule. Fluxul apei poate antrena şi transportul
unor substanţe solvite.
Mărimea presiunii osmotice depinde de mai mulţi factori:
- numărul moleculelor solvite (concentraţie) şi nu de mărimea lor;
- gradul de disociere, respectiv numărul de ioni;
- temperatura (scăderea temperaturii reduce presiunea osmotică);
- presiunea hidrostatică (creşterea presiunii hidrostatice frânează presiunea osmotică).

3
 Osmoza reprezintă un factor important în transferul şi activitatea celulară.
În funcţie de concentraţia intra şi extracelulară pot exista 3 tipuri de relaţii:
- în condiţiile concentraţiei egale ale mediilor intra şi extracelular se stabileşte un echilibru de
schimb de apă, mediile fiind izoosmotice numite şi izotonice;
- dacă mediul extracelular este mai concentrat decât mediul intracelular, efluxul depăşeşte
influxul, volumul celulei se reduce, are loc fenomenul de plasmoliză (retracţia citoplasmei). Soluţia
din mediul extern este hipertonică, având o presiune osmotică mai mare;
- dacă mediul extern este mai diluat, are loc o creştere în volum a celulei, influxul de apă
depăşeşte efluxul, apare citoliza. Mediul extracelular este hipotonic.
Osmoreglarea.
Datorită proceselor metabolice există permanent posibilitatea modificării presiunii osmotice
atât în mediul intra cât şi extracelular, organismul dispunând de mijloace de reglare:
1. Pompa ionică. Celulele vii sunt mai concentrate decât mediul extracelular. Pentru
menţinerea diferenţei de concentraţie excesul de apă este îndepărtat odată cu efluxul de ioni, cu
consum de energie.
2. Citoosmoreglarea constă în modificarea numărului de particule din mediul intracelular
odată cu variaţia concentraţiei mediului extracelular, încât diferenţele de presiune rămân în limite
normale.
Dacă concentraţia mediului extern creşte, în celulă se produce depolimerizarea moleculelor
mari, creşte presiunea osmotică – fenomen numit anatonoză.
Procesul invers, de polimerizare a moleculelor mici în condiţiile reducerii concentraţiei
mediului extracelular şi scăderii presiunii osmotice, poartă denumirea de catatonoză.
Aceste mecanisme menţin echilibrul osmotic între mediul intra şi extracelular. De ex., ficatul
este supus celor mai mari fluctuaţii ale mediului extracelular datorită substanţelor absorbite în
intestin care ajung în ficat prin vena portă. Fenomenele de anatonoză şi catatonoză menţin echilibrul
osmotic al celulei hepatice.
3. Osmoreglarea pe cale renală se realizează prin eliminarea urinei mai diluate sau mai
concentrate în funcţie de concentraţia sângelui în săruri.
4. Osmoreglarea prin participarea ţesutului conjunctiv, care are proprietatea de a reţine
surplusul de apă provenit din circulaţia sangvină şi de a o elibera treptat, pe măsură ce aceasta se
elimină din organism.
C. Gradientul electrochimic. Sensul de deplasare al particulelor prin membrane este influenţat
de potenţialul electrochimic care constă în diferenţa de concentraţie şi de sarcină electrică a
substanţelor de o parte şi de alta a membranei. Potenţialul electrochimic trebuie să depăşească
potenţialul de membrană, pentru a face posibilă trecerea particulelor prin membranele celulare.
Transferul activ constă în trecerea substanţelor prin membranele celulare cu o viteză mai
mare decât cea determinată de forţele fizice, cu un consum de energie metabolică.
A. Transferul ionilor monovalenţi.
Diferenţa de concentraţie între mediul intra şi extracelular a ionilor de Na şi K este
considerabilă. Ionii de Na+ se găsesc în concentraţie mai ridicată extracelular şi mult mai redusă în
mediul intracelular. În cazul ionilor de K+ situaţia este inversă. Conform gradientului electrochimic
şi selectivităţii membranei, Na+ trece în interiorul celulei, dar, totuşi, se observă că acest ion se află
în concentraţie mai mare în mediul extracelular. Această situaţie se explică prin faptul că celula
expulzează permanent Na+ şi transferă K+ din mediul extracelular contra gradientului de
concentraţie, datorită mecanismelor de transfer activ, bazate pe fenomene energetice produse prin
metabolismul celular.
S-a observat că menţinerea celulelor în mediu fără K la temperaturi joase determină pierderea
de K şi îmbogăţirea cu Na. Deci, temperaturile scăzute reduc metabolismul celular.
Administrarea unor inhibitori ai proceselor metabolice (cianurile, dinitrofenolul) reduc
efluxul de Na şi influxul de K, determinând tendinţa de egalizare a concentraţiilor celor două medii.
Energia utilizată pentru transportul substanţelor este considerabilă.

4
 Cu ajutorul izotopilor radioactivi s-a studiat transferul de Na şi K, acest schimb de ioni între
mediul extra şi intracelular fiind posibil datorită unui mecanism cunoscut sub denumirea de „pompa
sodiu-potasiu”. S-a remarcat că şi alţi ioni pot fi transportaţi prin mecanisme similare şi care sunt
cunoscute ca „pompa ionică”.
B. Transferul ionilor bivalenţi – mai ales pentru Ca++, Mg++.
C. Transferul substanţelor organice – de ex. transferul activ al glucozei şi aminoacizilor în
procesul de absorbţie intestinală.
Transferul activ al ionilor minerali şi a altor substanţe poate fi explicat prin mai multe
mecanisme:
- existenţa transportorilor în membrana celulară sub forma unor substanţe cu afinitate pentru
ionii sau moleculele cu care formează un complex care poate traversa membrana. Combinaţia este
temporară, substanţa transportată eliberându-se după traversarea membranei. De ex., pentru
transferul Na+ şi K+ în anumite ţesuturi (nervos, muscular) există un singur transportor cu două
forme diferite de afinitate, una pentru Na trasferat din celulă, iar alta cu afinitate pentru K+ care va fi
transportat în interiorul celulei. Activitatea transportorilor necesită consum de energie;
- transportul enzimatic, respectiv există enzime în pereţii membranelor care au activitate
specifică legată de prezenţa unor ioni sau substanţe organice. De ex., fosfatazele pot influenţa
permeabilitatea glucozei sau a unor fosfaţi;
- modificările structurale ale membranei sunt o consecinţă a activităţii unor enzime localizate
în membrana celulară. De ex., complexul colinacetilază – acetilcolină – colinesterază produce
modificări rapide ale permeabilităţii membranei.

Factorii care influenţează transferul substanţelor prin membrana celulară

- Solubilitatea substanţelor este diferită în acelaşi solvent. De ex., substanţele liposolubile
trec mai uşor prin membrană decât cele hidrosolubile datorită structurii lipoidice a membranei.
- Dimensiunile moleculelor. Substanţele cu dimensiuni moleculare mai mici trec mai uşor
prin membrana celulară. Protidele şi glucidele cu volum molecular mare pătrund foarte rar în celule.
Ionii de Na, cu toate că sunt mai mici decât cei de K, trec mai greu prin membrane datorită
numărului mai mare de molecule de apă de hidratare pentru Na decât pentru K.
- Gradul de ionizare a substanţelor transferate. Substanţele cu un grad de disociere mai
scăzut traversează membranele mai uşor decât cele cu un grad de disociere mai ridicat. Dacă
dimensiunile moleculare ale unei substanţe cresc, pătrunderea este mai uşoară dacă gradul ei de
disociere este mai mic. Creşterea gradului de disociere chiar la molecule mai mici reduce viteza de
transfer. Cationii monovalenţi (Na+, K+) pătrund mai repede decât cei bivalenţi. Potenţialul de
membrană (prezentat anterior) constituie o barieră pentru substanţele cu sarcină electrică.
- Starea metabolică a celulelor influenţează permeabilitatea membranelor, determinând
sensul de trecerea substanţelor în celulă sau în afara ei.

Transferul de tip vezicular (endocitoza)

Endocitoza este procesul de transfer al unor substanţe solide sau lichide în celule prin
invaginarea membranei celulare.
Cele mai cunoscute forme de transfer vezicular sunt fagocitoza şi pinocitoza.
Fagocitoza este procesul de înglobare a unor particule solide de dimensiuni mari, vizibile cu
ajutorul microscopului optic. Fagocitoza constituie o modalitate de a îndepărta celulele mortificate
din organism, celulele care trebuie înlocuite. Acest fenomen este o proprietate a leucocitelor
granulare cu rol în apărarea organismului împotriva bacteriilor sau a altor subsanţe pătrunse în sânge
şi ţesuturi.
Odată înglobate, substanţele sunt digerate în interiorul celulelor fagocitare.
Pinocitoza este fenomenul de înglobare a lichidelor sub formă de picături care conţin ioni sau
substanţe macromoleculare. Acest fenomen constă în apariţia unor vacuole de dimensiuni extrem de
reduse în membrana celulei de care apoi se desprind şi trec în mediul intern.

5
 Pinocitoza are un important rol în fiziologia celulei şi constituie mecanismul prin care unele
substanţe (protide, hormoni, anticorpi, aminocizi) pătrund în celulă.
Acest fenomen s-a observat mai frecvent la enterocite, nefrocite şi celulele endoteliale ale
pereţilor capilari.
Micropinocitoza este un fenomen similar pinocitozei, dar care se realizează la scară
submicroscopică, presupunând formarea de vezicule cu dimensiunea de 500-700 Å. Acest fenomen a
fost observat în celulele endoteliale ale capilarelor, în celulele musculare, reticulare.

Un ångström este o unitate de măsură pentru lungimi, denumită aşa după fizicianul suedez Anders Jonas
Ångström. Simbolul ångströmului este Å. Un ångström este egal cu 100 picometri:
1 Å = 100 pm = 10−1 nm = 10−4 μm = 10−7 mm = 10−10 m
Ångströmul nu face parte din Sistemul international de unităţi SI şi deci folosirea lui nu este recomandată.
Totuşi el se mai foloseşte curent (din tradiţie şi obişnuinţă) în unele domenii ca de exemplu cristalografie şi
chimie computerizată. Astfel, raza unui atom, rasterul unei gratii moleculare, lungimea unor legături chimice
din molecule şi lungimile de undă ale anumitor radiaţii atomice au dimensiunea de ordinul a 1 Å.

Reglarea permeabilităţii celulare

Permeabilitatea membranei celulare este selectivă şi dinamică, ea modificându-se în funcţie
de necesităţile celulei şi de factorii extracelulari şi asigurând un schimb mai intens sau mai redus.
Factorii chimici. Prezenţa unor substanţe în mediul extracelular modifică permeabilitatea.
Permeabilitatea membranelor este influenţată de raportul dintre ionii cu acţiune antagonică.
De ex., Na+ şi K+ favorizează permeabilitatea celulară, iar Ca++ şi Mg++ o reduc.
Factorii metabolici, ca CO2, acidul lactic sau alte substanţe rezultate în procesul de
metabolism modifică permeabilitate celulară.
Factorii hormonali. Permeabilitatea membranelor este influenţată de o serie de hormoni, unii
care au efect asupra majorităţii celulelor organismului, alţii care produc modificări de permeabilitate
numai în unele ţesuturi sau numai pentru anumite substanţe.
De ex., histamina afectează permeabilitatea majorităţii ţesuturilor. Aldosteronul modifică
permeabilitatea pentru Na+ şi K+, insulina favorizează transportul glucozei şi a aminoacizilor.
Factorii nervoşi. Sistemul nervos are rol în modificarea permeabilităţii, în special sistemul
nervos vegetativ.
De ex., fibrele colinergice eliberează acetilcolina, care este un mediator chimic cu rol în
producerea excitaţiei, ceea ce presupune procese rapide de modificare a permeabilităţii. Secţionarea
nervilor vagi la câine produce edem pulmonar, ca urmare a modificărilor permeabilităţii epiteliului
alveolar.

6
 FIZIOLOGIA MEDIULUI INTERN

Mediul intern este format dn majoritatea lichidelor extracelulare ale organismului: sângele,
limfa, lichidul interstiţial, lichidul cefalorahidian, lichidele urechii interne (perilimfa şi endolimfa),
lichidele mediilor transparente ale ochilor şi lichidele cavitare (pericardic, pleural, peritoneal,
sinovial).

SÂNGELE

Sângele este singurul ţesut lichid din organism, substanţa lui fundamentală fiind reprezentată
de plasma sanguină, iar celulele de către elementele figurate (hematii, leucocite şi trombocite). Acest
ţesut circulă într-un sistem închis, aparatul cardiovascular, care asigură legătura între toate
componentele organismului.

Rolul (funcţiile) sângelui

Sângele participă la reglarea funcţiilor organismului şi menţinerea homeostaziei prin
componentele sale şi prin substanţele pe care le vehiculează.
1. Sângele participă la funcţia de respiraţie a organismului prin captarea oxigenului de
alveolele pulmonare şi transportul acestuia către ţesuturi, precum şi prin captarea şi transportul CO 2
de la ţesuturi către alveolele pulmonare.
2. Sângele participă la funcţia de nutriţie a organismului prin transportul principiilor nutritive
metabolice (monozaharide, aminoacizi, lipide, substanţe minerale, vitamine, apă) de la tractul
digestiv către ţesuturi, asigurându-le aportul de substanţe cu rol plastic, energetic şi informaţional.
3. Sângele participă la funcţia de excreţie prin preluarea cataboliţilor (care sunt inutili sau
toxici) de la nivelul celulelor, ţesuturilor şi organelor şi transportul acestora către organele
specializate în prelucrarea şi eliminarea lor (rinichi, piele, plămâni, ficat, tract digestiv).
4. Sângele participă la funcţia de termoreglare a organismului prin:
- aportul de substanţe energetice la toate celulele, în urma metabolismului acestora rezultând
căldură (termogeneză);
- transportul căldurii de la nivelul organelor interne intens termogene (ficat, muşchi, ţesut
adipos) în celelalte zone ale organismului, uniformizând astfel temperatura întregului organism;
- eliminarea surplusului de căldură (termoliza) prin transportul acesteia de la organele interne
către cele aflate în contact direct cu mediul extern (piele, plămâni);
- „informarea termică” a neuronilor hipotalamusului din centrii termogenezei şi termolizei,
participând la funcţionarea mecanismelor de autoreglare (feed-back negativ) ale homeostaziei
termice.
5. Sângele participă la funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic al mediului intern prin
sistemele sale tampon din hematii şi din plasmă. Astfel, sângele previne variaţiile nocive al pH-ului
mediului intern.
6. Sângele participă la mecanismele de reglare umorală a funcţiilor organismului prin
transportul sbstanţelor biologic active (hormoni, enzime, amine biogene) de la organele de sinteză
către structurile ţintă (organe sau celule receptoare), contribuind la menţinerea homeostaziei.
7. Sângele participă la funcţia de apărare (protecţie imunologică) a organismului faţă de
agresiuni antigenice prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi) şi prin intermediul funcţiilor
specifice ale unor elemente figurate (leucocite) implicate în mecanismele imunităţii umorale şi
celulare.

Volumul sanguin – volemia (VS) este alcătuit dintr-o componentă plasmatică numită volum
plasmatic (VP) şi o componentă reprezentată de volumul elementelor figurate numită volum globular
(VG).
Exprimarea procentuală a VG în raport cu VS total reprezintă hematocritul.

7
 Volemia normală presupune existenţa unui volum sanguin total normal şi o proporţie normală
a VG şi VP.
Valorile VS total la speciile de animale domestice variază între 6 şi 9% din greutatea
corporală. La om volumul sîngelui este de cca 8% din greutate (5,6 l la un om de 70 kg).
În stare de repaus repartizarea sângelui în organism este inegală. 88% din volumul sanguin
total se află în aparatul cardio-vascular, iar 12% în organele hematopoetice (splină, ficat, piele).
Volemia prezintă variaţii care pot fi determinate de factori interni (specie, vârstă, sex, talie
corporală, gestaţie, lactaţie, stare de întreţinere) şi externi (temperatură, altitudine). Volemia este mai
mare la masculi (cu 10% faţă de femele), la nou-născuţi, la femelele lactante sau aflate în ultima
treime a gestaţiei, la animalele cu stare de întreţinere normală, în condiţii de efort fizic, stres psihic,
la altitudine sau temperatură ambiantă crescută.
Majoritatea variaţiilor volemiei şi compensarea eficientă şi rapidă a acestora se produc
datorită transferului apei din plasma sanguină spre spaţiul interstiţial (în hipervolemie) sau în sens
invers (în hipovolemie), prin pereţii capilarelor sanguine.

Proprietăţile fizice ale sângelui

1. Culoarea.
Sîngele arterial este roşu-aprins datorită saturării hemoglobinei cu oxigen (90-95%
oxihemoglobină), iar cel venos este roşu-închis datorită scăderii cantităţii de oxihemoglobină (50-
60%) şi combinării unei părţi a hemoglobinei cu CO2 (carbhemoglobina).
2. Greutatea specifică.
Greutatea specifică (densitatea) sângelui integral este determinată de numărul elementelor
figurate şi de greutatea lor specifică (1,086-1,095), precum şi de greutatea specifică a plasmei (1,018-
1,032).
La speciile de animale domestice acest parametru prezintă valori cuprinse între 1,042 şi
1,060. La om este de cca 1,055. Variaţii fiziologice pot apărea în cazul ingerării sau pierderii de
lichide (adăpare, transpiraţie).
3. Vâscozitatea.
Vâscozitatea sângelui este determinată de frecarea moleculelor diverselor componente
plasmatice între ele, precum şi între acestea şi hematii, de frecarea reciprocă a elementelor figurate şi
de frecarea sângelui cu peretele vascular. Vâscozitatea sângelui se manifestă ca o forţă care se opune
curgerii sângelui.
Vâscozitatea sângelui este un factor determinant al rezistenţei periferice şi al presiunii
arteriale.
Valoarea vâscozităţii sângelui depinde de valoarea hematocritului (care depinde de
elementele figurate) şi de concentraţia proteinelor plasmatice (fibrinogenul, alfa-globulinele,
imunoglobulinele).
Vâscozitatea sângelui se măsoară comparativ cu cea cea a apei (vâscozitatea egală cu 1), în
condiţii de temperatură constantă. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui la om este de 4,5, iar la
speciile de animale domestice variază între 4,0 şi 5,2.
Vâscozitatea asigură curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea
vâscozităţii poate îngreuna circulaţia sângelui.
4. Presiunea osmotică şi coloid-osmotică a plasmei.
Presiunea osmotică este forţa care se dezvoltă la suprafaţa membranelor care separă două
zone cu concentraţii diferite ale aceleaşi soluţii (substanţe), forţă care este capabilă să împiedice
difuzarea solventului (apei) dinspre mediul mai diluat spre cel mai concentrat.
Presiunea osmotică este direct proporţională cu numărul particulelor aflate în soluţie. De ex.,
o soluţie molară de NaCl (58,5 g‰) dezvoltă o presiune osmotică de două ori mai mare comparativ
cu o soluţie molară de glucoză (180 g‰), pentru că NaCl eliberează prin disociere două particule, în
timp ce glucoza este nedisociabilă. Ca urmare, valoarea presiunii osmotice a sângelui este
determinată în proporţie de cca 93% de concentraţia substanţelor disociabile (Na +, K+, Ca2+ etc.)

8
existente în plasmă şi în proporţie mult mai mică de cele nedisociabile (glucoză, uree, proteine etc.),
în timp ce elementele figurate influenţează nesemnificativ această presiune.
O soluţie de NaCl 0,9% dezvoltă o presiune osmotică egală cu a plasmei sanguine, motiv
pentru care a fost denumită soluţie izotonă sau ser fiziologic.
Presiunea osmotică a unei soluţii poate fi mai mare decât a plasmei (hipertonă) sau mai mică
(hipotonă). Hipotonia plasmei are drept consecinţă trecerea apei din plasmă în hematii, precum şi în
lichidul interstiţial care, devenind hipoton, trece în celule, putând perturba funcţiile celulelor prin
hiperhidratare. Hipotonia plasmei poate apărea în caz de ingestie excesivă de apă sau pierdere de
săruri.
Hipertonia plasmei poate determina deshidratare celulară şi apare în caz de aport insuficient
de apă sau exces de săruri alimentare.
Menţinerea constantă a presiunii osmotice sanguine se realizează prin mecanisme complexe,
fizice (osmoză) şi neuro-endocrine, care reglează echilibrul hidric, electrolitic şi volemia.
Presiunea coloid-osmotică sau presiunea oncotică este presiunea osmotică conferită sângelui
de proteinele din plasmă. Deşi proteinele disociază în soluţie un număr relativ mic de particule
(moleculele proteice), acestea sunt ionizate (încărcate electronegativ) şi exercită o forţă de atracţie
pentru dipolii apei, realizând o forţă de hidratare numită presiune oncotică.
Dintre proteinele plasmatice, albuminele au sarcina electrică cea mai mare şi greutatea
moleculară cea mai mică, ele participând în proporţie de 80% la dezvoltarea presiunii coloid-
osmotice a plasmei.
Deşi mai redusă ca valoare absolută, presiunea oncotică are un rol important în schimbul de
lichide şi de substanţe la nivelul capilarelor sanguine.
Presiunea osmotică (punctul crioscopic) variază ca valoare între 0,560 şi 0,638 la speciile de
animale domestice.
5. Reacţia (pH-ul) sîngelui.
Reacţia sângelui este uşor alcalină, cu variaţii, în funcţie de specie, între 7,35-7,57.
Valorile relativ constante ale pH-ului sanguin sunt determinate de mecanismele fizico-
chimice şi biologice care participă la menţinerea echilibrului acido-bazic al sângelui şi al mediului
intern, respectiv sistemele tampon plasmatice şi eritrocitare, ventilaţia pulmonară, excreţia renală,
hepatică şi cutanată.
Mecanismele fizico-chimice de reglare a pH-ului sanguin sunt asigurate de sistemele tampon,
respectiv cupluri de două substanţe capabile să se opună variaţiilor concentraţiei de H+ într-un mediu
lichid. Acestea acţionează în plasmă şi hematii.
Cei doi compuşi ai cuplului unui sistem tampon sunt reprezentaţi fie de un acid slab şi starea
lui cu o bază puternică (sistem tampon antiacid), fie de o bază slabă şi starea ei cu un acid puternic
(sistem tampon antialcalin). Aceştia pot compensa rapid, dar pe scurtă durată, tendinţa de modificare
a echilibrului acido-bazic al sângelui.
De ex., acumularea de acid lactic, consecutiv unui efort fizic intens, determină o creştere a
concentraţiei de H+ cu tendinţă de acidoză. Intervenţia unui sistem tampon (bicarbonat) anihilează
această tendinţă (acid lactic + bicarbonat de sodiu = lactat de sodiu + acid carbonic). Astfel, se
înlocuieşte acidul lactic (acid tare) cu o sare neutră (lactatul de sodiu care se va elimina prin rinichi)
şi un acid slab şi instabil (acidul carbonic care se va elimina, după disociere în CO 2 şi H2O, prin
expiraţie pulmonară).
Participarea acestor sisteme tampon la reglarea pH-ului sanguin este de 65% pentru
bicarbonaţi, 28% pentru hemoglobină, 6% pentru proteine şi 1% pentru fosfaţi.
În practică, cantitatea de bicarbonat de sodiu din plasmă este folosită ca indicator al
capacităţii tampon sanguine pentru substanţele acide (acid lactic, acetic, hidroxibutiric etc.), care sunt
generate permanent în urma metabolismului celulelor.
De asemenea, proteinele, prin caracterul lor amfoter (însuşirea de a ceda sau fixa protoni) pot
prezenta, în funcţie de pH-ul mediului, funcţie tampon antiacidă sau antialcalină.
Mecanismele biologice de reglare a pH-ului sanguin sunt îndeplinite de plămâni (prin
ventilaţia pulmonară se elimină CO2 rezultat din descompunerea H2CO3), rinichi şi piele (elimină

9
excesul de baze sau acizi), ficat (converteşte acidul lactic în glicogen sau neutralizează acizii rezultaţi
din metabolism prin conjugare) şi anumite glande digestive (elimină acizi sau baze prin secreţiile de
salivă, suc gastric, suc enteric, suc pancreatic şi bilă).
Spre deosebire de mecanismele fizico-chimice, cele biologice au viteză de reacţie mai lentă
(1-3 minute pentru aparatul respirator şi zeci de minute pentru celelalte aparate), dar o durată mai
lungă de acţiune şi eficienţă funcţională mai mare.
Când funcţionarea acestor mecanisme este perturbată, se poate instala starea de acidoză sau
de alcaloză. Aceste stări patologice pot fi remediate, situaţie în care organismul îşi reface pH-ul
normal, sau nu se poate realiza corectarea funcţională a pH-ului, dezechilibrul devenind incompatibil
cu viaţa (scăderea pH-ului sanguin la 7,1-7,2 este însoţită de starea de comă, iar creşterea pH-ului la
7,65-7,75 determină tetanie).

COMPONENTELE SÂNGELUI

Plasma, componenta lichidă a sângelui, este alcătuită din apă (90%) şi reziduu uscat (l0%),
care este compus din substanţe organice azotate şi neazotate (9%) şi componenţi minerali (l%).

A. Componentele organice ale plasmei

l. Substantele azotate proteice (proteinele plasmatice) .
Substantele azotate proteice se găsesc sub formă coloidală, iar concentratia lor este cunoscuta
sub denumirea de proteinemia totală, care variază între 6,2 şi 7,5 g/100 ml sânge (în funcţie de
specie, la om 6,5-8,5 g/l00 ml sânge).
Proteinemia nomală presupune atât o valoare totala normală, cât şi o repartitie procentuală
caracteristică fiecărei fractiuni proteice.
Fracţiunile proteice se separa prin electroforeză sau imunoelectroforeză şi sunt reprezentate
de:
a) Albuminele sunt proteine sintetizate în ficat şi au, in principal, urmãtoarele funcţii:
- participă la generarea presiunii oncotice a plasmei;
- reprezintă o rezervă şi o sursă de aminoacizi pentru ţesuturi;
- îndeplinesc rolul de transportori sanguini pentru hormonii tiroidieni, bilirubină, o parte din
acizii graşi şi pentru calciul plasmatic.
b) Globulinele alfa şi beta sunt sintetizate in componentele sistemului reticulo-histiocitar
(ficat, splina, limfonoduli şi măduva oaselor), iar globulinele gama sunt secretate dc limfocitele B
activate.
Funcţii specifice ale globulinelor:
- alfa 1-globulinele pot fi hormoni tisulari (eritropoetina) sau transportori sanguini pentru
tiroxinã, steroizi şi vitamina B12;
- alfa 2-globulinele asigură transportul sanguin al cuprului (ceruloplasmina), stimulează
activitatea macrofagelor din splină care au rol de fagocitare a hematiilor uzate, menţin în stare
inactiva unele proteaze plasmatice (plasminogenul) şi intervin în reglarea activităţii sistemului
cardio-vascular;
- beta l-globulinele asigură transportul sanguin al fierului (siderofilina sau transferina) şi au
rol în apărarea imunologică, intrând in structura complementului sau alexinei;
- beta 2-globulinele participă la funcţia de apărare a sângelui prin constituirea complexului
properdinic şi îndeplinesc rol de transportor sanguin al lipidelor (gliceride, colesterol);
- gama-globulinele, în calitate de anticorpi, îndeplinesc rol esential in procesele de apărare
imunologică, motiv pentru care ele mai sunt denumite imunoglobuline (Ig).
Se cunosc mai multe tipuri de imunoglobuline (IgA, IgG, IgM, IgD, IgE), separabile prin
imunoelectroforeză şi diferite ca activitate. Nou-născutii rumegătoarelor nu deţin gama-globuline şi
sugarul le obţine prin colostrul matern care-i asigurã ímunitatea pasivã in primele 3-4 zile de viaţă,
după care începe sinteza endogenã de gama-globuline proprii produse de limfocitele B activate.

10
 c) Fibrinogenul este o proteina plasmatica sintetizata de ficat şi are rol esenţial în procesul de
coagulare al sângelui. Transformarea fibrinogenului prin proteolizã din stare solubilă in fibrină
insolubilä contribuie la formarea coagulului hemostatic. Plasma lipsită de fibrinogen poartă numele
de ser sanguin.
Alimentatia bogata în proteine măreşte proteinemia. De asemenea, proteinemia creşte treptat
de la naştere pâna la starea de adult, modificându-se şi raportul fracţiunilor proteice.
Modificãrile patologice ale proteinemiei totale sau modificarea proportiilor normale ale
fracţiunilor proteice poartă numele de disproteinemii (hipo sau hiperproteinemii).

2. Substanţele azotate neproteice

Sunt reprezentate de uree, acid uric, creatina, creatinina, amoniac, aminoacizi şi nucleotide
rezultate din catabolismul proteinelor.
Majoritatea acestor componenti se elimină prin rinichi, motiv pentru care concentraţia lor
plasmatica este un indicator al eficienţei funcţiei renale de epurare plasmatica.

3. Substantele organice neazotate

- Glucidele plasmatice sunt reprezentate de glucoza circulantã şi produşii de catabolism
glucidic (acid piruvic, lactic, oxalic, fumaric, citric).
Glucoza circulantă asigurã echilibrul intre aportul alimentar de glucide, stocarea şi eliberarea
glucozei din depozite şi consumul celular de glucoza.
Valoarea concentratiei glucozei plasmatice - glicemie - este o constantă de specie şi un
parametru important al homeostaziei mediului intern. Valorile normale sunt menţinute prin
mecanisme neuroendocrine hiperglicemiante (SNV simpatic, STH, tiroida, corticosuprarenalele,
celulele alfa-pancreatice) şi hipoglicemiante (SNV parasiinpatic şi celulele beta-pancreatice).
- Lipidele plasmatice sunt reprezentate de gliceride, fosfolipide, acizi graşi liberi şi colesterol
liber şi esterificat. Toate aceste componente alcătuiesc lipemia, ale cărei valori variază în funcţie de
specie, dar cresc semnificativ după consumul hranei (hiperlipemie postprandială) sau scad în timpul
inaniţiei.
În plasmă fractiunile lipidice hidrofobe se menţin în soluţie datorită combinării lor cu
proteinele plasmatice (alfa şi beta lipoproteinele plasmatice).
- Alte componente plasmatice sunt reprezentate de corpii cetonici (rezultaţi din catabolismul
lipidic), pigmenţii biliari (rezultati din hemoliză) şi numeroase enzime (transaminaze, anhidraza
carbonică, fosfataze etc.).

B. Componentele minerale ale plasmei

Sunt reprezentate de elemente minerale aflate sub forme disociabile sau complexe
nedisociabile.
Formele disociabile asigurã plasmei un număr de cationi (Na+, Ca2+, Mg2+ etc.) egal cu cei
de anioni (Cl-, HC03-, HPO4- etc.).

11
 ELEMENTELE FIGURATE

Celulele sângelui sunt reprezentate de formele mature ale hematiilor,

leucocitelor şi trombocitelor. Formarea lor (hematopoeza) începe din
perioada embrionară când apar celulele sanguine primitive, nediferenţiate
(faza mezoblastică), se continuă la făt cu aparitia elementelor figurate
tinere, iniţial in splină şi ficat (etapa splenohepatică) şi apoi in măduva
oaselor (etapa medulară) şi se continuă la adult toatã viata în măduva
hematogenã (roşie) a oaselor la mamifere (corpul vertebrelor, stern, coaste,
oasele late şi epifizele oaselor lungi), iar la păsări şi în ficat.
l. Hematiile (eritrocite sau globule roşii)
Sunt celule anucleate la mamiferele domestice şi nucleate la păsări,
imobile şi strict specializate funcţional.
Funcţiile hematiilor:
- participă la transportul oxigenului şi dioxidului de carbon in
procesul de respiratie, prin fixarea acestor gaze de către hemoglobină;
- participă la menţinerea echilibrului acido-bazic al sângelui prin
sistemele tampon eritrocitare;
- au rol de suport pentru antigenele de grupă sanguina (rol asigurat de
membrana hematiei).
Organizarea structurală şi funcţională a hematiilor
Membrana hematiei prezintă pe faţa externă un strat glicoproteic
bogat în acid sialic care asigură încărcătura electronegativã exterioară a
hematiilor.

12
 Pe faţa internă a plasmalemei se află un strat proteic cu rol de suport
morfo-functional pentru stratul lipidic (mijlociu) al membranei
eritrocitare.
Aceste structuri membranare sunt purtãtoarele antigenelor eritrocitare
şi a protein-enzimelor implicate în permeabilitatea membranei şi
metabolismul eritrocitar (ATP-aza, adenilciclaza etc.).
Integritatea membranei eritrocitului conditionază forma hematiei,
proprietăţile ei antigenice, încărcătura electrică, VSH-ul, rezistenta la
variaţii osmotice, sensul şi viteza transportului transmembranar de
substanţe.
Citoplasma eritrocitară conţine apă (65-68%), hemoglobina (3l-33%),
alte proteine cu structură reticulară şi rol de transport pentru hemoglobină
(2%), fosfolipide şi colesterol (0,5%), enzime (0,l%) şi substanţe minerale
(0,6-1,5% - K+, Fe2+, Mg2+ etc.).
Pentru a-şi menţine structura şi funcţiile, eritrocitul trebuie să reziste
la tendinţa distructivă a proceselor de oxidare ale constituenţilor sãi şi la
hiperhidratare. Primul proces este contracarat de enzimele sistemelor
reductoare, iar pericolul de hiperhidratare şi de hemoliză este contracarat de
activitatea pompei de sodiu care elimină Na+ la exteriorul hematiei.
Energia necesară pentru aceste funcţii provine din degradarea anaerobică a
glucozei.
Hemoglobina este o feroproteină a cărei molecula este formată din 4
subunităţi, fiecare subunitate fiind constituită dintr-o parte proteica
(globina) şi o grupare prosteticã (hem).
Globina (proteină din clasa histonelor) reprezintă 96% din molecula
hemoglobinei şi are o structură polipeptidică care prezintă secvente diferite

13
ale aminoacizilor in functie de specie (asigurã specificitatea hemoglobinei
şi imposibilitatea transfuziei sanguine interspecii) şi vârstă.
Globina din hemoglobina animalului adult (HbA) prezintă 2 lanţuri
polipeptidice alfa şi 2 lanţuri beta. Hemoglobina fetala (HbF) prezintă 2
lanturi polipeptidice alfa şi 2 lanţuri gama, iar hemoglobina embrionară
(HbE) este alcătuită din 2 lanţuri alfa şi 2 lanturi epsilon. HbE şi HbF
prezintă afinitate mai mare pentru oxigen decât HbA. După naştere HbF
scade treptat, fiind total înlocuită cu HbA în cursul primei luni de viatã la
majoritatea speciilor de animale (la maimute HbF este prezentă toată viaţa,
iar la om în primul an de viaţa).
Modificări în secvenţa normală a numărului aminoacizilor in lanturile
polipeptidice ale globinei determină tulburări funcţionale grave ale
hematiilor: modificări de forme (hematii falciforme), scăderea afinităţii
pentru oxigen şi dioxid de carbon, scăderea rezistenţei membranei
eritrocitare.
Hemul este o feroprotoporfirină în care atomul de fier bivalent
realizează 6 legături de tip coordinativ:
- în hemoglobina redusă legăturile 1-4 cu azotul inelelor pirolice şi
legăturile 5-6 cu azotul inelelor imidazolice ale histidinei din lanturile
polipeptidice ale globinei;
- în hemoglobina oxigenată (oxihemoglobina) se realizează aceleaşi
legături, cu excepţia legăturii 6 care se face cu O2 fără oxidarea fierului
care rămâne bivalent. Deci, O2 nu se poate combina cu cele 2 valenţe
pozitive ale fierului, dar se leagă slab şi reversibil la una din cele 6 valenţe
coordinative ale atomului de fier. Ca urmare, O2 se eliberează în ţesuturi
sub formă moleculara şi nu ionică.

14
 Deoarece în molecula de hemoglobina există 4 atomi de fier, fiecare
atom de fier se poate lega de o molecula de oxigen.
Structura de tetramer a moleculei de hemoglobină şi configuraţia
spaţială a globinei condiţionează afinitatea hemoglobinei pentru oxigen,
păstrarea fierului în forma redusă de Fe+ (feros) şi legarea labilă a acestuia
printr-un proces de oxigenare şi nu oxidare.
Compuşii fiziologici ai hemoglobinei sunt oxihemoglobina (HbO2),
hemoglobina redusă (Hb) şi carbhemoglobina (CO2Hb).
- Oxihemoglobina rezultă din combinarea hemoglobinei cu oxigenul
molecular, reacţie care depinde de presiunea partială a oxigenului.
În sângele arterial saturarea hemoglobinei cu O2 este de 90-95% iar în
sângele venos (consecutiv disocierii oxihemoglobinei şi eliberarii O2) se
află hemoglobina redusă care conţine doar
60-65% oxihemoglobinã.
- Hemoglobina redusă are o structură care permite fixarea pe
moleculele ei a acidului 2,3-difosfogliceric (DPG) rezultat din shuntul
Rapaport-Luebering care reduce afinitatea hemoglobinei pentru O2.
Oxigenarea pulmonara (presiune crescută a O2) expulzează 2,3-DPG,
deblocând hemoglobina şi mărind afinitatea ei pentru O2.
- Carbhemoglobina se formeazã in condiţiile unei presiuni a CO2
crescute în sângele capilarelor tesuturilor, a creşterii concentratiei de H+,
acidului 2,3-DPG şi a temperaturii. Toate aceste condiţii favorizează
disocierea HbO2 prin reducerea afinităţii Hb pentru O2.
CO2Hb este o formã de transport a CO2 de la ţesuturi la plămâni.

15
 Modificări în structura hemului pot genera combinaţii anormale ale
hemoglobinei, precum carboxihemoglobina, methemoglobina,
sulfhemoglobina, fluorhemoglobina, cianhemoglobina.
Carboxihemoglobina se formeazã prin contactul Hb cu monoxidul de
carbon pentru care afinitatea Hb este de 200-300 ori mai mare decât pentru
O2. Formarea carboxihemoglobinei blochează capacitatea Hb de a
transporta O2, conducând la hipoxie. Astfel, prezenţa în aerul adăposturilor
a 0,05% CO determină semne de intoxicaţie, iar creşterea CO peste 1%
determină moartea animalelor în câteva minute.
Methemoglobina este rezultatul oxidarii hemului, în care fierul devine
trivalent Fe3+ - fier feric. Hemul fixează stabil OH în locul legăturii labile
de O. Ca agenti favorizanti sunt unele medicamente (antipirina, bismut,
nitriti) sau toxici oxidanti (clorat de K, nitrobenzol).
Sulfhemoglobina rezultă din combinarea H2S cu Hb. Este un produs
stabil şi conduce la hipoxie.
Functiile hemoglobinei:
- transportul gazelor respiratorii intre plămâni şi ţesuturi;
- participarea la menţinerea echilibrului acido-bazic sanguin prin
sistemele tampon.
Importanta practică a hemoglobinei.
Deoarece biosinteza şi configuraţia moleculara a Hb sunt controlate
genetic, existã tipuri diferite de Hb la specii sau rase diferite, acestea fiind
trasmise ereditar.
Folosind electroforeza se pot evidentia tipuri de Hb cu viteză mare,
medie sau mica de migrare in câmpul electric. Astfel, la porc şi câine există

16
doar tipul de Hb lentă, la vacă, oaie, capră existã mai multe subtipuri cu
viteză rapidă, iar la cal sunt atât tipuri cu viteză lentă, cât şi medie.
Tipul de Hb poate constitui un criteriu de puritate a raselor şi un
indicator (marker) pentru transmiterea la descendenti a acelor însuşiri
morfo-productive (producţie de carne, lână, lapte, grăsime din lapte) care
sunt corelate pozitiv cu prezenţa la părinti a unui anumit tip de
hemoglobina.

Proprietăţile hematiilor
1. Numărul hematiilor (milioane/mm3) este dependent de specie, iar
în cadrul ei, de sex (mai mare la masculi), vârstă (mai mare la nou-născut),
stare fiziologică (mai mare în efort fizic), presiunea O2 (creşte la
altitudine), starea de întreţinere (scade in stări de subnutriţie).
Mentinerea constantă a numărului de hematii este asigurată de 2
procese fiziologice şi anume eritropoeza şi eritroliza.
2. Forma şi dimensiunile hematiilor diferă în funcţie de specie. La
mamifere au forma unor discuri biconcave circulare, cu diametrul de 4
microni la capră si 7,2 microni la câine. La păsări, hematiile sunt ovale, cu
dimensiuni de l2/7,5 microni.
3. Indicii eritrocitari. Determinarea numărului de hematii, a
hematocritului şi a cantităţii de Hb permite calcularea unor indici:
- conţinutul eritrocitar mediu în Hb;
- volumul mediu al unui hematocrit;
- conţinutul mediu în Hb al unui eritrocit;
- grosimea medie a eritrocitului.

17
 4. Plasticitatea este proprietatea hematiilor de a se deforma, ceea ce le
permite pătrunderea in capilare cu diametrul sub 7 microni şi amortizarea
şocurilor mecanice produse în timpul circulaţiei masei de sânge (loviri de
pereţii vaselor sau cu alte hematii).
5. Permeabilitatea selectivă este datorată comportamentului selectiv al
membranei hematiei care permite trecerea numai a anumitor substanţe (apa,
anionii, glucoza, ureea, H+ şi K+).
6. Rezistenţa globulară este capacitatea eritrocitelor de a-şi menţine
integritatea şi conţinutul de Hb.
7. Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH sau VSE). În sângele
circulant hematiile se găsesc permanent în stare de suspensie datorită
caracteristicilor hemodinamicii. Scos din vase şi recoltat pe anticoagulant
(citrat de sodiu sau oxalat de amoniu), sângele se comportă ca o suspensie
instabilă, elementele figurate separându-se de componenta plasmaticã.
Masurarea VSH este un indicator al acestei viteze de separare a
hematiilor din suspensie sub acţiunea gravitaţiei.
VSH depinde de anumite însuşiri ale hematiilor sau plasmei care pot
micşora stabilitatea suspensiei (cresc VSH) sau cresc stabilitatea suspensiei
(scad VSH).
VSH-ul creşte în următoarele situaţii:
- în stări de oligocitemie (hematiile fiind mai puţine, forţa lor de
respingere reciprocă electrostatica este redusă); .
- scăderea concentratiei albuminelor plasmatice (în mediu alcalin
albuminele sunt sub formă de anioni adsorbiţi pe hematii şi contribuie la
creşterea sarcinilor electronegative de respingere reciprocă a hematiilor);

18
 - creşterea concentratiei globulinelor plasmatice, a fibrinogenului, a
Ca2+ şi Mg2+, a proteinelor anormale provenite din distrugeri celulare în
cursul bolilor cronice sau tumori (toate scad electronegativitatea externă a
hematiilor).
VSH se evaluează prin măsurarea înălţimii (mm) a coloanei de plasmă
care se separă în unitatea de timp într-un tub de sticlă Westergreen cu
dimensiuni standard în care se introduce o cantitate fixă de sânge recoltat pe
anticoagulant. Evaluările se fac la l5, 30, 60 şi 120 minute şi apoi la 24 ore.
Valorile cele mai mari ale VSH le are calul şi cele mai mici rumegătoarele.
Valori normale ale vitezei de sedimentare a hematiilor:
- la barbati = 3-l0 mm, la o ora; 5-15 mm la 2 ore;
- la femei = 6-13 mm la o ora; l-20 mm la 2 ore;
- la copii mici = 7-11 mm la o ora.
Scaderi ale VSH-ului nu se inregistreaza de obicei, caci patologiile
legate de hematii produc cresterea VSH-ului.
Sunt foarte numeroase cauzele care pot duce la cresterea VSH-ului,
chiar si in absenta unor simptome si numai medicul este in masura sa aleaga
dintre sutele de cauze care este cea care a produs aceasta crestere.
De obicei, VSH creste intr-o infectie acuta sau cronica, in afectarea
functiei normale a unor organe interne (ficat, rinichi, plamani), in infectiile
acute microbiene si virale, in tuberculoza, in reumatism, in anemie. in unele
boli parazitare, in boli hepatice, ale rinichilor, in cancere etc. In urma
depistarii cauzei de catre medic si dupa administrarea tratamentului
adecvat, VSH-ul se repeta in urmatoarea saptamana pentru a se vedea daca
valoarea acestuia a scazut, a ramas constanta sau chiar a crescut, semn de
agravare.

19
 VSH-ul poate creste si in conditii fiziologice, cum ar fi la femeile
aflate la menstruatie (de aceea analizele de sange nu se fac in timpul
sangerarilor menstruale), la gravide dupa a patra luna de gestatie ori la
persoanele mai in varsta. Exista de asemenea oameni care in mod
constitutional au VSH-ul usor crescut si este important sa se cunoasca acest
lucru, caci altfel medicul va cauta la nesfarsit o cauza care nu exista.
8. Aglutinarea hematiilor (grupele sanguine). În membrana hematiilor
există antigeni specific hemolizanţi şi aglutinanţi (aglutinogeni), a căror
geneză este determinată genetic. De aceea, hematiile care conţin un anumit
aglutinogen introduse în sângele unui alt individ lipsit de aglutinogenul
respectiv induc formarea în plasma individului de hemolizine care
aglutinează şi produc liza hematiilor primite.
Astfel, Landsteiner (1901) a stabilit la om patru grupe sanguine,
specie la care hematiile pot avea în membrana lor aglutinogenul A sau B
sau AB sau niciunul dintre aceştia, dar care au un aglutinogen 0 cu putere
antigenică foarte slabă sau nulă (sistemul AB0).
Plasma poate conţine aglutininele α sau β sau ambele sau niciuna.
Hematiile care conţin aglutinogenul A sunt aglutinate de aglutinina
plasmatică α, iar cele cu aglutinogen B sunt aglutinate de aglutinina β.
În mod natural, aglutinogenele şi aglutininele sunt astfel repartizate,
încât în sângele unui individ normal nu coexistă niciodată aglutinogenul şi
aglutinina omoloagă (legea excluderii reciproce), ceea ce exclude
autoaglutinarea şi hemoliza hematiilor individului.
În prezent, la om se cunoaşte sistemul AB0, sistemul Rh, important în
practica transfuziilor, şi alte grupe (M, N, S, P etc.), importante pentru
studii de genetică umana sau medicină legală.

20
 La animalele domestice grupele sanguine prezintă o complexitate mult
mai mare datorită numărului mare de antigene eritrocitare (aglutinogeni).
Astfel, la taurine s-au identificat peste 70 aglutinogeni, grupaţi în 12
sisteme de grupe sanguine, la porc 55 aglutinogeni grupaţi în 15 sisteme de
grupe, la oaie 38 aglutinogeni grupaţi în 7 sisteme de grupe sanguine, la
gãină 57 aglutinogeni grupaţi în 12 sisteme de grupe sanguine.
Cunoaşterea grupelor sanguine la animale este importantă pentru
dirijarea acţiunilor de selecţie şi ameliorare a animalelor, stabilirea
identităţii animalelor, certitudinea paternităţii, studierea filogeniei raselor şi
populatiilor, evaluarea gradului de homo sau heterozigoţie a populatiilor.
Deoarece grupa sanguină se transmite ereditar, ea poate căpăta şi
caracter de marker genetic, util în stabilirea corelaţiilor între grupa sanguină
şi anumite însuşiri productive ale animalelor (cantitatea de lapte, procentul
de grăsime din lapte, fertilitatea, predispoziţia sau rezistenţa la boli).

Eritropoeza.
Formarea hematiilor are ca punct de plecare „celula suşă”, din care
provine proeritroblastul, celula nucleată, de dimensiuni mari, în care începe
sinteza de Hb. În decurs de 5-7 zile, aceastã celulă suferă patru diviziuni
(eritroblast bazofil I şi II, eritroblast acidofil şi reticulocit).
Reticulocitul, lipsit de nucleu şi deci incapabil de diviziune, părăseşte
măduva osoasã hematogenă (eritrodiabaza) şi trece în circulaţia generală
unde se maturează în circa 48 ore, devenind hematie adultă. Dintr-un
eritroblast, prin diviziuni, pot lua naştere 16 hematii.
Desfăşurarea normală a eritropoezei necesită o serie de factori cu rol
plastic şi funcţional, precum prezenţa fierului, cobaltului, vitaminei B12,

21
acidului folic, vitaminelor B6, B2, PP, acidului ascorbic, pantotenic şi
aminoacizilor esentiali.
Reglarea umorală a eritropoezei se realizează prin intermediul
eritropoetinei, considerat hormon tisular de origine renală şi care acţionează
asupra celulelor din măduva osoasă unde stimulează formarea
proeritroblaştilor din celulele ,,suşe”, controlează ritmul mitozelor în
evoluţia eritroblaştilor, stimulează sinteza de hemoglobina şi accelerează
eritrodiabaza.
Stimulul principal pentru formarea eritropoetinei este hipoxia tisulară
în caz de efort fizíc de lungă durată, altitudine ridicată, hemoragii, aceasta
stimuland mecanismele renale şi extrarenale de producere a eritropoetinei.
Reglarea nervoasă se bazează pe intervenţia centrilor nervoşi ai
hipotalamusului posterior. Stimularea hipotalamusului posterior determină
o activare simpatică (trunchi cerebral – măduva spinării) care stimulează
activitatea eritropoeticã a măduvei hematogene, intensifică producerea de
eritropoetină şi mobilizează eritrocitele din organele de depozit.
Acest mecanism acţionează pe principiul feed-back-ului negativ,
respectiv creşterea rapidă a numărului de hematii circulante restabileste
presiunea oxigenului şi scoate din stare de excitare centrii nervoşi
hipotalamici.

Eritroliza.
Deşi hematiile nu au nucleu (la mamifere), mitocondrii sau reticul
endoplasmatic, citoplasma lor conţine enzime care pot metaboliza glucoza
şi furnizează cantităţi mici de ATP. Echipamentul lor enzimatic devine în
timp mai puţin eficient şi, în condiţiile scăderii cantităţii de ATP, scade

22
rezistenţa hematiilor, membrana lor devine friabilă, în special în cursul
pasajului prin capilare foarte înguste. Ca urmare, îmbătrânirea hematiilor se
manifestă prin reducerea plasticităţii, alterãri ale membranei (dispariţia
stratului de acid sialic), urmate de fragilitatea membranei.
Distrugerea hematiilor îmbătrânite are loc în celulele macrofage ale
sistemului reticulo-histiocitar (hemoliza extravasculară), în special în
splină, şi, accidental, în sângele circulant (hemoliza intravascularã), când
pătrund în sânge unele substanţe hemolizante (veninuri, toxine bacteriene
sau parazitare, medicamente hemolizante).
Longevitatea hematiilor variază între 46-150 zile la mamifere şi 30-50
zile la păsări.

LEUCOCITELE (globulele albe)

Sunt elemente figurate nucleate, lipsite de hemoglobinã.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu
o plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri
citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cărora devin mobile, se pot
deplasa în afara vaselor capilare (diapedeză) şi pot îngloba microbi
(mícrofagocitoză) sau resturi celulare (macrofagocitoză). Granulaţiile
polinuclearelor sunt mici saci şi vezicule pline cu enzime hidrolitice
(lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitat.
După dimensiuni, forma nucleului şi prezenţa granulaţiilor din
citoplasmă, se clasifică în granulocite şi agranulocite.
Granulocitele (polinucleare) prezintă granulaţii în citoplasma, au
nucleu mic, lobat.

23
 În funcţie de afinitatea granulaţiilor citoplasmatice faţă de coloranţi,
granulocitele se împart în: neutrofile (coloranti neutri), eozinofile (coloranţi
acizi) şi bazofile (coloranţi bazici).
Neutrofilele sunt celule mobile, capabile să traverseze peretele
capilarelor = diapedezå. Ele au un bogat echipament enzimatic lizozomal
(lizozim, fosfataze, nucleaze, peroxidaze, esteraze etc.) care le asigură
capacitatea de a digera particulelor străine.
Nucleul neutrofilelor poate prezenta mai mulţi lobi. În infecţii acute
creşte numărul neutrofilelor tinere cu nucleu puţin segmentat, iar în cele
cronice predomină neutrofilele îmbătrânite cu 5-6 lobi nucleari.
La păsări lipsesc neutrofilele, fiind înlocuite de heterofile
(pseudoeozinofile).
Eozinofilele sunt celule cu nucleu bilobat, rar trilobat. În citoplasmă
prezintă granulaţii acidofile bogate în hidrolaze lizozomale - histamină.
Bazofilele sunt leucocite cu nucleu bilobat sau trilobat şi cu granulaţii
citoplasmatice mari, bazofile. Deşi au o proporţie redusă în formula
leucocitarã, ele conţin heparină cu rol în menţinerea sângelui în stare fluidã,
prevenind coagularea spontană a acestuia în vasele sanguine, şi histamină
care participă la reglarea motricităţii vasculare pe traseul microcirculaţiei
(determină dilatarea arterelor şi capilarelor şi constricţia venelor).
Agranulocitele (mononucleare) sunt reprezentate de monocite şi
limfocite.
Monocitele sunt cele mai mari elemente figurate ale sângelui. Ele au
un nucleu reniform şi o cantitate mare de citoplasmă.

24
 Limfocitele se împart în limfocite mici, mijlocii şi mari. Din punct de
vedere funcţional, se împart în limfocite B, T şi NK care intervin în
imunitatea organismului.
Creşterea numărului de leucocite peste limita maximă = leucocitoză
(în infecţii, leucemii, tumori maligne); scăderea sub limita minimă =
leucopenie (infecţii virale, aplazii medulare, ciroza hepatică).
Exprimarea procentuală a diferitelor categorii de leucocite = formulă
leucocitarã.
Numărul leucocitelor variază în funcţie de: specie (mii/mm3 - la cal
cca 9; la bovine cca 8; la oaie cca 9; la porc cca 11; la găinã cca 20); vârstă
(la tineret predomină limfocitele, la animalele adulte şi mânz neutrofilele),
starea de sănătate (creşterea numărului de neutrofile indică boli acute iar
creşterea numărului de monocite - boli cronice).

Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala

funcţie a leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărare
celulară şi umorală a organismului în infecţii.
Neutrofilele au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de
diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, neutrofilele nu stau în sânge
mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează
microbii, distrugându~i = microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii
acute.
Ieşirea leucocitelor din vas este favorizată de încetinirea scurgerii
sângelui la nivelul focarului inflamator (datorită vasodilataţiei), precum şi
alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen denumit marginaţie.
Marginaţia, diapedeza şi deplasarea prin pseudopode a leucocitelor spre

25
focarul inflamator sunt favorizate de atracţia leucocitelor de către unele
substanţe locale, fenomen cunoscut sub denumirea de chimiotactism
pozitiv.
Ajunse în apropierea microbilor, neutrofilele emit pseudopode şi cu
ajutorul lor îi înglobează, formând vacuole citoplasmatice numite fagosomi.
Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagosomul. În interiorul
fago-lizozomului, microbul este digerat sub acţiunea enzimelor lizozomale.
Când leucocitele fagocitează un număr prea mare de microbi, ele suferă
efectele toxice ale unor substanţe eliberate de aceştia şi mor.
Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichid exudat din vase
formează puroiul.
Eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin
histamină. Numărul lor creşte în boli alergice şi parazitare.
Deşi ele nu pot fagocita parazitii, eozinofilele se ataşează de aceştia şi
eliberează substanţe ce pot să omoare aceşti paraziti microscopici = efect
citotoxic.
Bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei
substanţe anticoagulante numită heparină, conţinută în granulaţii.
Tot datorită heparinei, leucocitele bazotile au rol în metabolismul
lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în
particule fine ce pot fi mai uşor utilizate de către ţesuturi.
Chilomicronii se formează în intestin si transporta trigliceridele din
dietă, colesterolul liber, precum si fosfolipide. Pe această cale ajunge la
ficat o parte din colesterolul exogen, dar şi cel intestinal. Chilomicronii
încep să apară în plasmă în mod normal după 1 oră de la ingestia de grăsimi
şi sunt complet îndepărtaţi din sânge după 5-8 ore.

26
 Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză şi în urma
transformării lor în macrofage, proces ce are loc după ieşirea monocitelor
din vase în ţesuturi. Monocitele circulante şi macrofagele tisulare formează
un singur sistem celular care fagocitează atât microbii, cât mai ales resturi
celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţarea şi
vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică a
organismului = imunitate.
Limfocitele B participă la imunitatea umoralã, ele producând anticorpi
(gamaglobuline).
Limfocitele T participă la imunitatea asigurată prin mecanism celular.
Ele produc substanţe citotoxice care determină moartea celulelor infectate,
a celulelor tumorale.
Morfologic, limfocitele T şi B apar identice atât la microscopul optic
cât şi la cel electronic. Apelativul de T sau B provine de la iniţialele
organelor limfoide în care se petrece ,,instructajul" diferentiat al
limfocitelor care are loc în perioada fetală. Există două asemenea organe
limfoide centrale: timusul şi bursa limfatică.
Toate limfocitele se dezvoltă dintr-o celulă cap de serie mică, celula
stem unipotenţială limfopoetică. După formare, o parte din limfocite se
fixează în timus, altele în măduva osoasă hematogenă (organ omolog cu
bursa limfatică - bursa lui Fabricius - prezentă numai la embrionul de păsări
şi absentă la fătul de mamifere). Aici are loc un proces de diferenţiere şi
specializare a limfocitelor. În timus se vor forma limfocitele ,,T"
(timodependente), capabile să lupte direct cu antigenele, iar în măduva
osoasă se vor forma limfocitele „B“ (bursodependente), capabile să lupte

27
indirect cu antigenele prin secreţia de anticorpi specifici. După naştere,
limfocitele T şi B migreazã din organele limfoide centrale în ganglionii
limfatici unde vor genera limfocitele necesare apărării specifice a
organismului.
Există mai multe tipuri de limfocite T şi anume:
- limfocite T citotoxice (Tc), care acţionează direct asupra celulelor
străine (microbi etc.), dar şi asupra celulelor proprii modificate prin infecţii
virale, procese neoplazice etc., producând liza acestora;
- limfocite T ajutătoare (Th - helper), care stimulează funcţionarea
altor celule ale sistemului imunitar (limfocite B, Tc) prin intermediul unor
substanţe proteice cu rol de mediatori = limfokine;
- limfocite T amplificatoare (Ta), care amplifică răspunsul imun prin
stimularea diferenţierii şi multiplicării limfocitelor B care aparţin clonelor
activate de limfocitele T ajutătoare;
- limfocite supresoare (Ts), care participă la reglarea răspunsului imun
prin diminuarea funcţiilor ciototoxice ale Tc şi prin frânarea proliferării
excesive a celulelor limfoide;
- limfocite T contrasupresoare (Tcs), care contracarează activitatea
celulelor Ts prin blocarea efectului inhibitor al Ts asupra limfocitelor Th,
Tc şi B;
- limfocite T de hipersensibilitate tardivă (Td), care intervin în
reacţiile de „tip întârziat”, deoarece, după ce au fost sensibilizate la un
anumit antigen, aceste limfocite atrag alte tipuri de celule la locul reacţiei
cu antigenul (macrofage), generând reacţia locală.
Limfocitele NK (Natural Killers) sunt specializate în recunoaşterea
celulelor tumorale şi uciderea lor prin citotoxicitate naturală.

28
 Leucopoieza.
Durata de viaţă a leucocitelor variază foarte mult, de la l-2 zile pentru
polinuclearele neutrofile până la câţiva ani pentru limfocitele dependente de
timus (limfocite T).
Sediul leucopoiezei este diferit, în raport cu sistemul celular la care
aparţine leucocitul. Astfel, granulocitele şi monocitele sunt produse la
nivelul mãduvei roşii a oaselor, în timp ce limfopoieza are loc în splină,
timus, ganglionii limfatici, placile Payer din jejun-ileon.
Granulocitopoieza porneşte tot de la celula stem pluripotentă care se
aflã şi la originea hematiilor. Din aceasta se diferenţiază celula stem
unipotentă - celula „cap de serie” = mieloblast, care trece prin etapele de
promielocit, mielomecit şi metamielocit, care devine granulocit.
Monocitopoieza începe în măduva osoasă hematogenă prin
transformarea monoblastului în promonocit care în decurs de 3-4 zile se
multiplicã şi se diferenţiază, atingând stadiul de monocit.
Limfopoíeza. Limfocitele derivă din celula stem limfoformatoare, cu
sediul în măduva roşie hematogenă. Organismul produce două tipuri de
limfocite: limfocitele ,,T" sau timodependente şi limfocitele ,,B" sau burso-
dependente. Primele se dezvoltă sub influenţa timusului, iar ultimele, sub
influenţa unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la păsãri
(măduva osoasă).
La adult, măduva roşie produce limfocite B, iar ganglionii limfatici si
splina, ambele tipuri.

29
 Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuro-umorale
complexe.
Centrii leucopoiezei sunt situaţi în hipotalamus. Activitatea acestor
centrii se intensifică atunci când în sânge creşte concentraţia acizilor
nucleici rezultaţi din distrugerea leucocitelor bătrâne.
În cazul pătrunderii în organism a unor agenţi patogeni are loc, de
asemenea, o stimulare prin antigene a leucopoiezei, urmată de creşterea
peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitoză.
Leucopoieza medulară se poate intensifica atât sub influenţa stimulilor
nervoşi plecaţi de la centrii de reglare cât şi a unor substanţe chimice
numite leucopoietine.
Creşterea numărului de leucocite circulante poate avea loc şi fãrã o
creştere prealabilă a leucopoiezei, numai prin mobilizarea rezervorului
medular de leucocite. Acest mecanism asigură un răspuns precoce al
organismului faţă de invazia agenţilor patogeni.

Leucoliza.
Leucocitele distruse şi îmbătrânite sunt fagocitate în ficat şi splină.

Trombocitele (plachetele sanguine)

Trombocitele sau plachetele sangvine sunt cele mai mici elemente
figurate din sânge.
La mamifere sunt anucleate şi cu forma de disc biconvex, iar la păsări
sunt nucleate, ovoidale.
Creşterea numărului de trombocite peste cifra normală poartă numele
de trombocitoză şi apare după prânz, în perioada dinaintea menstruaţiei, în

30
timpul gravidităţii, precum şi la nou-născut, dar şi în unele cazuri
patologice (unele boli infecţioase, în perioadele imediat următoare unor
hemoragii mari, după splenectomie, în cursul leucemiei mieloide cronice).
Scăderea numărului de trombocite, trombopenia, apare în timpul
nopţii, la femei în timpul menstruaţiei sau în condiţii de boală.
Din totalul trombocitelor, 2/3 se află în sânge, iar 1/3 se află
depozitate în splinã, motiv pentru care splenectomia este urmată de
trombopenie de lungă durată şi tulburări de coagulare a sângelui.
Trombocitele au rol în limitarea hemoragiilor datorită efectului
vasoconstrictor al serotoninei pe care o eliberează, participã la coagularea
sîngeluí şi au rol în retracţia coagulului format.
Trombocitele sunt foarte fragile, se distrug rapid şi aglutinează în
contact cu corpuri străine, vase sau ţesuturi lezionate, formând un coagul
care reduce hemoragia.
Trombocitele conţin şi eliberează serotonină al cărui efect este
vasoconstrictor, intervenind în hemostaza capilară, iar prin factorii
plachetari pe care îi secretă declanşează mecanismul coagulării.
Tot prin distrugere, trombocitele eliberează o substanţă denumită
retractozim (trombostenină) cu rol în retracţia cheagului sanguin.

Trombocitopoieza
Trombocitele se formează în măduva roşie a oaselor din aceeaşi celulă
stem multipotentă, din care se formează hematiile.
Pentru formarea trombocitelor se parcurg stadiile de megacarioblast,
megacariocit bazofil, megacariocit granulos şi megacariocit trombocitogen,

31
a cărui membrană realizează numeroase evaginări în care pătrunde
citoplasmã, dupã care acestea se desprind şi frmeazä trombocitele.
Trombocitele formate traversează endoteliul capilarelor sanguine din
măduva hematogenă şi trec în circulaţia sanguină, iar din megacariocit
rămâne doar nucleul care este fagocitat de macrofagele din măduva roşie.
Reglarea trombocitopoiezei este incomplet cunoscută. Formarea
trombocitelor este iniţiată de trombopoietină (secretata de ţesuturi), care se
eliberează în momentul scăderii numărului de trombocite din sânge şi
stimulează celula stem să producă trombocite.

Trombocitoliza
Trombocitele „îmbătrânite” sunt reţinute şi distruse de macrotagele
tisulare din splină, ficat şi plămân.

Hemostaza fiziologică
Reprezintă ansamblul mecanismelor fiziologice prin care organismul
reuşeşte să oprească hemoragiile.
Etape:
1. - etapa vascularã sau parietală cuprinde procesele fiziologice
care determină reducerea lumenului vasului lezionat (vasoconstricţia),
reducând sau chiar oprind hemoragia.
Lezionarea peretelui vascular determină activarea nociceptorilor
vasculari care produc reflexul de vasoconstricţie a vasului lezionat,
respectiv contracţia fibrelor musculare netede din peretele vascular.
Nociceptori = receptori specializaţi fibrelor nervoase aferente.
Nociceptorii pot fi clasificaţi astfel:

32
 - mecanoreceptori - răspund la stimuli fizici;
- chemoreceptori pentru mediatorii chimici periferici ai hemoragiei
(serotonina).
2. - etapa trombocitarã constă în formarea trombusului alb care
închide zona lezionată a vasului deja contractat. Acest trombus se formează
prin aderarea trombocitelor la peretele vascular lezionat la nivelul fibrelor
de colagen, după care urmează agregarea provizorie a trombocitelor care
are ca rezultat formarea unui trombus alb parţial permeabil, după care
trombocitele emit pseudopode şi fuzionează definitiv între ele (agregarea
definitivă). Se formează trombusul etanş, dar care prezintă o fragilitate
foarte mare.
În cursul acestei etape trombocitele se contractă şi expulzează factorii
plachetari ai coagulării în spaţiile caniculare ale trombusului.
3. - etapa plasmaticã realizează hemostaza definitivă şi cuprinde
două faze:
a. - coagularea sângelui constă într-un ansamblu de procese
enzimatice care au ca rezultat transformarea fibrinogenului solubil din
plasmã într-o reţea insolubilã de fibrină în ochiurile căreia se fixează
elementele figurat sanguine, formându-se trombusul roşu sau coagulul
sanguin.
Factorii coagulării sunt în număr de 12.
Fazele coagulării:
- Faza formării activatorilor protrombinei este iniţiată pe căi
intrinseci şi extrinseci.
Calea intrinsecă este declanşată de contactul sângelui cu leziunea
endoteliului vascular (suprafaţă rugoasă). Calea intrinsecă este declanşată

33
de activarea factorului de contact XII - Hageman de către suprafaţa rugoasă
a endoteliului vascular lezat. Acesta activează factorul XI – globulina
antihemolitică C, care activează factorul IX - globulina antihemolitică B.
Factorul IX, împreună cu ionii de calciu din plasmă (factorul IV) activează
factorul VIII (globulina antihemolitică A sau tromboplastinogen A).
Factorul VIII, împreună cu factorul III - protromboplastic şi cu ionii de
calciu formează un complex enzimatic, care activează factorul Stuat
Prower; tromboplastinogen C.
Calea extrinsecă este iniţiată de contactul sângelui, consecutiv ruperii
peretelui vascular, cu factorul III - tromboplastina tisulară, care în prezenţa
ionilor de calciu şi a proconvertinei (factorul VII) formează un complex
enzimatic cu acţiune proteolitică, care activează factorul Stuat Prower -
tromboplastinogen C (factorul X).
Factorul X formează, împreună cu ionii de calciu, cu proaccelerina
(factorul V) şi cu tromboplastina (factorul III) un complex enzimatic
activator al protrombinei (factorul II).
- Faza formării trombinei constă în transformarea protrombinei
plasmatice din stare inactivă în stare enzimatică activă = trombină.
- Faza formării fibrinei.
Trombina formată declanşează transformarea fibrinogenului plasmatic
în fibrină, rezultatul fiind formarea trombusului roşu.
- Faza de retracţie a cheagului asigură hemostaza prin fixarea solidă a
cheagului (trombocitele îşi contractã pseudopodele fixate pe reţeaua de
fibrină) şi prin eliminarea serului din coagul. Ca urmare, volumul
coagulului se reduce şi în vase se poate relua parţial fluxul sanguin.

34
 b. - Fibrinoliza este procesul de descompunere enzimatică a fibrinei
din structura coagulului de către plasmină (fibrinolizină), care determină
distrugerea lentă a trombusului roşu (în 5-7 zile) şi deblocarea lumenului
vascular cu reluarea circulaţiei în vasul afectat.

Lichidul interstitial
Provine din plasma sanguină prin procese de filtrare capilară. Are o
compoziţie asemănătoare plasmei, cu excepţia proteinelor care sunt în
cantităţi mai mici. Reprezintă cca 15% din greutatea corporală.
Ocupă spaţiile intercelulare, contribuind la schimburile de apă, gaze,
substanţe nutritive sau metaboliţi eliminaţi dintre capilarele sanguine,
limfatice şi celule.
Lichidul interstiţial asigură asimilaţia şi dezasimilaţia celulară. De
asemenea, poate asigura cantitatea normală de apă din sânge şi poate
contribui la reglarea presiunii hidrostatice şi osmotice a sângelui.

Limfa
Provine din lichidul interstitial care pătrunde în capilarele limfatice,
care formeazã plexuri şi apoi vase limfatice. Sistemul limfatic prezintă pe
traiectul vaselor ganglioni limfatici regionali. Vasele se unesc în canalul
toracic şi canalul limfatic drept prin care limfa se varsă în sistemul venos.
Limfa este un lichid gãlbui, care scos din vase se coagulează lent.
Deşi provine din plasma sanguină, limfa conţine cu 50% mai puţine
proteine. După ingerarea hranei şi absorbţia intestinală, limfa din vasele
mezenterice şi canalul toracic devine mai bogată în lipide şi proteine. De
asemenea, proteinele ajunse în lichidul interstiţial se întorc în sânge prin

35
limfa, asigurând reglarea volumului şi presiunii hidrostatice a lichidului
interstiţial şi a sângelui.
Organele limfopoietice eliberează limfocitele în limfa, numărul
cestora crescând după traversarea ganglionilor de cãtre limfă. Ca urmare,
sistemul limfatic are rol important în apărarea organismului prin fagocitare
şi retinerea substanţelor străine de cãtre ganglioni.
Lichidul cefalorahidian
Provine din plasma sanguină prin secretia plexurilor coroide din
ventriculii laterali cerebrali, de vasele piei mater şi capilarele din masa
tesutului nervos.
Lichidul cefalorahidian se găseşte în ventriculii cerebrali, canalul
ependimar şi în spaţiile subarahnoidiene.
Are rol în nutriţia şi protecţia sistemului nervos central împotriva
şocurilor mecanice şi a patrunderii unor substanţe nocive.

36