Tema 7.

Nutriția microorganismelor

7.4. SURSE DE NUTRIENȚI

Surse de carbon

Nu există nici o sursă de carbon care să nu fie utilizată pe cale microbiană. Există microorganisme
care pot utiliza foarte mult sursa de carbon, de exemplu: Pseudomonascepacia care pot utiliza
peste 100 surse diferite de carbon, alte bacterii, de exemplu: din g. Letospira folosesc ca sursă
principală de carbon şi energie numai acizii graşi cu număr mare de carbon în moleculă.

Dintre sursele de carbon naturale întâlnite în materiile prime alimentare sau utilizate în compoziţia
mediilor de cultură sunt preferate următoarele:

- poliglucidele: amidon, celuloză, substanţe pectice, care pot fi folosite în special de

către bacterii şi microorganismele producătoare de enzime specifice extracelulare.
Drojdiile fermentative ale g. Saccharomyces nu pot produce amilaze, motiv pentru care
înainte de fermentare, plămezile amidonoase sunt zaharificate chimic;
- monoglucidele (hexoze, pentoze), diglucidele, reprezintă atât sursa de carbon, cât
şi de energie pentru toate microorganismele şi sursa de bază în nutriţia drojdiilor;
- acizii organici (acid lactic, malic, acetic) pot fi o sursă de carbon pentru
microorganisme şi unele drojdii;
- alcoolii sunt utilizaţi de către drojdiile oxidative (g. Candida, g. Pichia) şi de bacterii (g.
Acetobacter).

Deoarece carbonul reprezintă maximum 50% din substanţa uscată a celulei, la alcătuirea mediilor
de cultură se calculează cantitatea de nutrient ce trebuie adăugată (în funcţie de masa
moleculară şi de conţinutul în carbon) pentru obţinerea unei cantităţi corespunzătoare de
biomasă.

Surse de azot, fosfor, sulf

Pentru creştere, microorganismele necesită cantităţi mari de azot, fosfor şi sulf, iar organotrofele
le pot asimila fie din sursele organice cu carbon, fie din compuşii anorganici.

Se ştie că azotul (10-14% din substanţa uscată a celulei) este necesar pentru sinteza de
aminoacizi, purine, puridine, unele lipide, coenzime ş. a.

Multe microorganisme pot folosi azotul din aminoacizi şi amoniac prin încorporare directă, cu
ajutorul unor enzime (glutamatdehidrogenaza, glutaminsintetaza). Unele bacterii pot reduce şi
asimila azotul atmosferic folosind un sistem de nitrogenaze şi au un rol vital în asigurarea
circuitului natural al azotului.

Pentru organotrofi, nutriţia azotată este asigurată de compuşii organici macromoleculari cu azot,
produşii de hidroliză ai acestora, precum şi de alte săruri cu azot (săruri amoniacale, azotaţi ş.
a.).

1
 Tema 7. Nutriția microorganismelor
Proteinele pot fi folosite în nutriţie numai de către microorganismele ce produc proteaze
extracelulare, respectiv bacterii - agenţi de putrefacţie şi mucegaiuri - agenţi de putrezire. Se mai
pot folosi în mediile de cultură ale drojdiilor - sulfatul de amoniu şi ureea. Astfel, în mediile de
cultură ale drojdiilor se poate adăuga fie sulfatul de amoniu, fie uree 1-2%. Cantitatea de azot
necesară se determină ştiind că acesta reprezintă 10% din substanţa uscată de drojdie. Musturile
naturale conţin azot natural. Mediile industriale conţin făinuri proteice (făina de soia, de peşte,
sau extract).

Alţi compuşi cum ar fi nitraţii sunt asimilaţi de către mucegaiuri şi bacterii, nitriţii numai de către
bacterii (g. Nitrosomonas) şi cu efect toxic pentru drojdii (înmulţirea este oprită la concentraţii de
200 mg nitraţi /dm3).

Nutriţia minerală

Nutriţia minerală asigură microorganismelor atât elemente universale, cât şi elemente minore
care intră în structura componenţilor celulari. Din mediul de cultură, pentru asimilarea fosforului,
microorganismele folosesc ortofosfaţii şi fosfaţii monobazici şi dibazici ai diferitelor elemente. Ca
sursă minerală folosită de microorganisme menţionăm: fosfaţii de potasiu care reprezintă sursa
dublă de fosfor şi potasiu, KH2PO4, K2HPO4.

Cuprul, magneziul, fierul şi alte elemente cu rol funcţional se adaugă în mediul de cultură al
microorganismelor sub formă de sulfaţi, care sunt sărurile cele mai accesibile. Diferitele săruri
minerale sunt necesare în concentraţii foarte mici, uneori suficiente în apă.

Efectul pe care îl are adăugarea diferitelor substanţe minerale asupra creşterii poate fi diferit prin
indicele de utilitate specific, ce reprezintă raportul dintre biomasa formată pe un mediu de cultură
complet şi cea rezultată în mediul sărac în substanţa /elementul respectiv.

Factorii de creştere

Multe microorganisme pot să crească folosind sursele nutritive din care îşi asimilează macro- şi
microelementele necesare pentru sinteza integrală a tuturor compuşilor celulari. Alte
microorganisme, prin pierderea unor enzime, nu sunt capabile de a sintetiza toţi constituenţii
indispensabili creşterii, motiv pentru care necesită prezenţa acestora (sau a unor precursori) în
mediul ambiant.

Factorii de creştere sunt substanţele organice esenţiale pentru creşterea microbiană şi nu pot fi
sintetizate de microorganismul respectiv. Conform exigenţelor nutritive ale microorganismelor
încadrate în primul tip de nutriţie, se poate stabili o anumită succesiune, cele mai pretenţioase
din punct de vedere nutritiv fiind bacteriile Gram-pozitive urmate de bacteriile Gram-negative şi
respectiv drojdii şi mucegaiuri.

Factorii de creştere ca structură şi funcţie metabolică intră în următoarele trei categorii:

• aminoacizii sunt necesari pentru sinteza de proteine / enzime;

• purine şi pirimidine, pentru sinteza acizilor nucleici;

2
 Tema 7. Nutriția microorganismelor
• vitamine, care funcţionează ca grupări prostetice ale unor enzime sau cu funcţie de
coenzime.

În funcţie de natura microorganismelor, necesarul de aminoacizi variază între 0 şi 18 aminoacizi.

De exemplu: Leuconostoc mesenteroides are nevoie de 17 aminoacizi şi poate utiliza şi peptidele
ce îi conţin. Dintre microorganismele din industria alimentară‚ drojdiile din g. Saccharomyces
necesită biotină şi acid paraaminobenzoic‚ bacteriile lactice ale g. Lactobacillus necesită acid
folic, acid nicotinic, biotină, vitamina B12, piridoxină, bacteriile acetice necesită acid p-
aminobenzoic, iar Enteracoccus faecales are nevoie de 8 vitamine diferite pentru creştere.

Microorganismele dependente de aceşti factori de creştere se numesc microorganisme

auxotrofe (de exemplu: Streptococcus necesită ca factori de creştere acid folic, nicotină,
vitamine; drojdiile necesită aminoacizi, vitamine, biotină).

Microorganismele paratrofe nu depind de factorii de creştere (de exemplu: mucegaiurile).

Există şi un grup restrâns de substanţe denumite factori stimulatori de creştere care fără să
fie indispensabile, prezenţa lor accelerează ritmul de creştere celulară. Unele microorganisme
sunt dependente de prezenţa în mediu a acestor factori, deoarece au capacitatea de a-şi
autosintetiza factorii de creştere necesari. Din acest grup fac parte mucegaiurile şi multe bacterii
care se dezvoltă în cele mai nefavorabile condiţii de viaţă.

Cunoaşterea condiţiilor de cultură şi a exigenţelor de nutriţie a fiecărui microorganism are o

importanţă deosebită atât în practica de laborator, cât şi la cultivarea industrială, deoarece
permite reglarea activităţii fiziologice fie în direcţia obţinerii de biomasă, fie a unor produse de
metabolism cu importanţă economică.

3
Файл: 7.5. Surse de nutrienti.docx
Каталог:
/Users/lilia/Library/Containers/com.microsoft.Word/Data/Doc
uments
Шаблон:
/Users/lilia/Library/Containers/com.microsoft.Word/Data/Libr
ary/Application Support/Microsoft/Office/16.0/DTS/ru-RU{3154A13B-FABE-
C849-B666-8B301728F486}/{5A8B8499-29DE-3D42-A0F6-
9BCD575734FA}tf10002069.dotx
Заголовок:
Содержание:
Автор: Microsoft Office User
Ключевые слова:
Заметки:
Дата создания: 13.02.2019 11:27:00
Число сохранений: 2
Дата сохранения: 13.02.2019 11:27:00
Сохранил: Microsoft Office User
Полное время правки: 0 мин.
Дата печати: 13.02.2019 11:27:00
При последней печати
страниц: 3
слов: 998
знаков: 6 088 (прибл.)