Sunteți pe pagina 1din 8

C7 FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR

FIZIOLOGIA MICROORGANISMELOR

Microorganismele sunt capabile de a realiza o mare diversitate de reacţii biochimice care se traduc fie
prin producerea de biomasă microbiană, fie prin sinteza sau transformarea unor compuşi organici
variaţi.

Metabolismul microorganismelor reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice implicate în activitatea lor


biologică, prin intermediul cărora energia şi elementele biogene, ca atare sau sub forma unor combinaţii
specifice, sunt preluate din mediu şi utilizate pentru biosinteză, degradare şi creştere, ca şi pentru alte
activităţi fiziologice secundare. Metabolismul microorganismelor este caracterizat printr-o mare
diversitate a nutrienţilor utilizaţi pe diferite căi metabolice. Căile metabolice constituie secvenţe de
reacţii chimice, catalizate enzimatic, care permit organismelor vii (deci şi microorganismelor) să obţină
din nutrienţi compuşi utilizaţi pentru sinteza constituenţilor celulari şi energia necesară pentru aceste
sinteze, ca şi pentru alte procese care necesită consum de energie.

Diferitele reacţii ale metabolismului îndeplinesc patru funcţii esenţiale pentru viaţa celulei:

– eliberarea de energie şi stocarea ei sub formă de ATP şi alţi compuşi macroergici;

– producerea subunităţilor folosite pentru construcţia constituenţilor celulari, pornind de la


substanţele nutritive;

– activarea subunităţilor de construcţie monomere pe seama energiei din compuşii macroergici şi


formarea constituenţilor celulari macromoleculari prin reacţii de polimerizare a monomerilor, conform
informaţiei genetice specifice;

– formarea şi degradarea biomoleculelor necesare anumitor funcţii specializate ale celulei.

Căile metabolice sunt de patru tipuri:

- căile catabolice;

- căile anabolice;

- căile amfibolice

- căile anaplerotice.

Indiferent de tipul de cale metabolică utilizată de microorganisme, realizarea etapelor acestora implică
participarea enzimelor.

Caracteristicile enzimelor:

Sunt proteine, unele necesitând co-factori (anorganici – ioni metalici sau organici) pentru o
activitate optimă

Sunt catalizatori organici care, de obicei, accelerează reacțiile biochimice celulare


la un nivel compatibil cu viața

1
Prezintă caracteristici precum formă, specificitate și funcție, având situsuri specifice de
recunoaștere a substratului și/sau de acțiune asupra acestuia.

Pot fi reciclate, astfel că ele funcționează în concentrații


mici

In general, sunt puternic afectate de temperatură sau pH

Activitatea lor poate fi reglată prin feedback și prin

mecanisme genetice (enzimeconstitutive și enzime

inductibile).

Căile catabolice cuprind totalitatea proceselor biochimice (a reacţiilor enzimatice) implicate în


degradarea diferiţilor compuşi nutritivi şi eliberarea de energie.

In general, procesele de catabolism se desfăşoară în trei faze succesive :

– Faza I ce corespunde degradării macromoleculelor până la compuşi simpli (unităţile constitutive


ale acestor macromolecule): proteinele sunt degradate până la aminoacizi; glucidele la hexoze; lipidele
la glicerol (sau alţi alcooli) şi acizi graşi, cu eliberarea a aproximativ 1% din energia totală a
macromoleculelor. Această cantitate de energie este pierdută sub formă de căldură, fiind într-o formă
inaccesibilă utilizării de către celulă;

– Faza II reprezintă etapa în care diferiţii compuşi simpli rezultaţi în faza anterioară sunt degradaţi
incomplet eliberând aproximativ 1/3 din energia totală, cu producerea de bioxid de carbon, apă și a unui
număr variat de produşi diferiţi, denumiţi intermediari metabolici ai căilor metabolice centrale. Un
exemplu în acest sens îl constituie acetil-CoA sau diferiţi intermediari ai ciclului acizilor tricarboxilici
(ciclul Krebs) ce rezultă în urma catabolizării aminoacizilor;

Faza III variază în funcţie de tipul de microorganism. In cazul organismelor aerobe ce pot utiliza integral
substraturile nutritive (până la CO2 şi H2O), calea principală de realizare a acestei faze şi de eliberare de
energie este ciclul Krebs, cuplat cu fosforilarea oxidativă. Microorganismele care nu degradează complet
sursa de

carbon la CO2 şi H2O realizează reacţii de fermentaţie (alcoolică, lactică, butirică, propionică,
acetonobutilică etc), în care produşii căilor metabolice servesc drept

donatori, respectiv acceptori de H în reacţiile de oxidoreducere cuplate. Energia rezultată în acest caz şi
utilizabilă de către celulă este mult mai mică, prin comparaţie cu cea eliberată în cursul respiraţiei
aerobe, prin mecanismul fosforilării oxidative.

Căile anabolice reprezintă totalitatea reacţiilor enzimatice care asigură utilizarea intermediarilor căilor
centrale ale metabolismului pentru sinteza constituenţilor diferitelor substanţe macromoleculare. De
remarcat faptul că etapele enzimatice ale celor două categorii de căi metabolice (catabolice şi anabolice)
sunt diferite sau prezintă doar o foarte slabă asemănare. Spre exemplu, catabolismul unor aminoacizi
cum ar fi fenilalanina şi tirozina are ca rezultat formarea de acetil-CoA, fumarat şi succinat, iar biosinteza
lor are ca punct de pornire eritrozo-4-fosfatul şi fosfopiruvatul.

2
Această particularitate a căilor metabolice asigură o reglare independentă a fenomenelor respective, ea
fiind o caracteristică generală a tuturor căilor paralele, catabolice şi anabolice.

Căile amfibolice reprezintă căile metabolice centrale care îndeplinesc, în acelaşi timp, funcţia de
eliberare de energie şi de producere a unor precursori pentru biosinteze. In acest fel, între procesele de
degradare a unui substrat organic şi procesele de biosinteză se stabilesc anumite legături distincte.

Căile anaplerotice constituie căi metabolice auxiliare, diferite de cele ale catabolismului, reprezentate de
una sau mai multe etape catalizate enzimatic, ce asigură producerea unor cantităţi suplimentare de
intermediari necesari unor căi metabolice esenţiale.

Funcţionarea şi interacţiunile celor patru tipuri de căi metabolice se realizează în mod coordonat,
existând numeroase mecanisme ce asigură reglarea activităţii lor, conform necesităţilor
microorganismului studiat şi a condiţiilor de mediu în care acesta trăieşte. Desfăşurarea secvenţială a
căilor metabolice conferă metabolismului o mai mare flexibilitate şi diversitate asigurând atât eliberarea
treptată a energiei cât şi realizarea interconexiunile cu alte reacţii ale metabolismului.

Reacţiile de degradare sunt exergonice în timp ce sinteză sunt reacţii endergonice, astfel că
microorganismele, pentru a se putea dezvolta şi a produce diverşi compuşi (metaboliţi), au nevoie de
energie.

Pentru majoritatea microorganismelor, energia necesară este obţinută în cursul degradării


(catabolismului) unor substanţe organice. In anumite situaţii, degradarea substanţelor organice este
completă, iar energia produsă este utilizată pentru dezvoltarea microorganismului.

In alte situaţii, degradarea este incompletă iar energia rezultată este utilizată atât pentru creştere cât şi
pentru sinteza unor metaboliţi denumiţi metaboliţi primari.

Alături de metaboliții primari, în cursul dezvoltării microorganismelor se produc metaboliţi secundari,


denumire sub care sunt reuniţi, de regulă, acei compuşi specifici a căror apariţie sau acumulare este
legată de un anumit stadiu al ciclului celular.

In funcţie de nevoile unui microorganism faţă de factorii de creştere se pot distinge două categorii de
organisme: prototrofe, care nu necesită factori de creştere pentru a se dezvolta normal şi auxotrofe,
mutante derivate de la primele, care necesită prezenţa în mediu a unor compuşi speciali, pe care
organismele respective nu îi pot sintetiza.

3
In funcţie de natura sursei de carbon utilizată pentru creştere şi multiplicare microorganismele pot fi
grupate în două mari categorii:

– microorganisme autotrofe (folosesc CO2 ca unică sau principală sursă de carbon şi obţin energia
din oxidarea unor compuşi anorganici)

– microorganisme heterotrofe (folosesc substanţele organice atât ca sursă de carbon pentru


biosinteze cât şi pentru producerea de energie).

Microorganismele autotrofe posedă sisteme enzimatice complexe care asigură sinteza tuturor
constituenţilor celulari pornind de la CO2 pe seama oxidării unor substraturi anorganice, ele putând fi:

– autotrofe obligate care fixează CO2 ca principală sursă de carbon utilizând o substanţă
anorganică redusă ca sursă de energie sau ca donator de electroni.

• microorganisme chemolitotrofe obligate (obţin energia necesară proceselor de creştere şi


asimilare prin oxidarea, în absenţa luminii, a unor compuşi anorganici ai sulfului, ai ionilor de amoniu, a
nitriţilor şi fierului feros sau a hidrogenului molecular) (bacterii metanogene, halofile)

• microorganisme fotolitotrofe obligate (utilizează energia luminoasă asociată cu oxidarea


compuşilor reduşi ai sulfului sau hidrogenului molecular): alge, bacterii sulfuroase purpurii şi verzi,
cianobacterii, bacterii sulfoxidante, bacterii hidrogen-oxidante, bacterii nitrificatoare, bacterii
feroxidante

– autotrofe facultative care prezintă mai mare adaptabilitate metabolică, astfel că


microorganismele respective prezintă particularităţi care le permit atât dezvoltarea autotrofă cât şi
heterotrofă.

In afara metabolismului de tip autotrof sau heterotrof există şi tipuri speciale, intermediare
reprezentate de mixotrofie şi sintrofie.

Microorganismele mixotrofe pot utiliza amestecuri de surse de energie și carbon. De exemplu,


alternanța dintre capacitatea foto - și chemoautotrofă, dintre lito - și organotrotrofie, sau dintre auto - și
heterotrofie. Organismele mixotrofe pot fi atât procariote cât și eucariote.

Ex.– Paracoccus pantotrophus, bacterie care poate trăi ca organism chemoorgano- heterotrof, fiind
capabil să metabolizeze o gamă largă de compuși organici și care, în anumite condiții de mediu, poate
evidenția un metabolism chemolito-autotrof în care diverși compuși ai sulfului (hidrogen sulfurat, sulfiți
sau tiosulfat) sunt oxidați la sulfați.

4
Sintrofia se referă la capacitatea unor organisme de a trăi pe seama compușilor produși de alte specii.
De exemplu, microorganismele din mlaștinile de tip „everglades”sunt de cel puțin trei tipuri: un prim
grup de fermentatori utilizează monomeri rezultați din degradarea materialului vegetal pentru a-i
converti la acizi grași și alcooli. Un al doilea grup, reprezentat de bacterii sintrofice, oxidează acizii grași
și alcoolii formând acetat, hidrogen și CO2 pe care bacteriilennmetanogene ii convertește la
metan. In final, bacteriile metanotrofen pot converti metanul din nou la CO2. In funcție de
disponibilitatea sulfatului, un alt grup de bacterii, cele sulfat reducătoare, pot intra în competiție cu
sintroficele și cu metanogenele pentru a forma acetat sau hidrogen sulfurat drept produși finali ai
metabolismului

Transportul substanţelor prin învelişurile celulare

• Supravieţuirea unui organism într- un mediu de viaţă este condiţionată de capacitatea acestuia
de a prelua din mediu substanţele nutritive necesare şi de a elimina produşii, în majoritate

toxici, rezultaţi în cursul proceselor

metabolice.

• Toate microorganismele au structuri de tip barieră pe care diferitele substanţe chimice trebuie
să le traverseze, transportul acestora realizându-se prin diferite mecanisme. Cercetările asupra
mecanismelor de transport au evidenţiat existenţa a două categorii principale: difuzia pasivă şi sistemele
de transport mediate de proteine transportoare.

Difuzia pasivă

• Este un proces de trecere liberă prin membrana plasmatică a unor substanţe solubile fără a
interacţiona cu proteine membranare. Principala condiţie pentru difuzie este mărimea moleculei:
diametrul moleculelor trebuie să fie de 0,4-0,6 nm; moleculele mai mari de 0,8 nm trec prin membrană
doar dacă sunt liposolubile.

• Difuzia pasivă este un proces nespecific care se produce lent, substanţele trecând de la
concentraţie mare spre zona cu concentraţie mai mică. Viteza de absorbţie descreşte treptat ca urmare
a faptului că substanţele respective nu sunt utilizate imediat de către celulă. In final concentraţiile intra-
şi extracelulare devin egale.

Transportul mediat de proteine transportoare

Acest tip de transport presupune intervenţia unor proteine membranare şi cuprinde mai multe variante:
difuzia facilitată, translocaţia de grup şi transportul activ.

5
Difuzia facilitată este un proces de transport fără consum de energie dar care necesită participarea unor
proteine specifice cu rol transportor, de cele mai multe ori de tipul permeazelor. Pe baza difuziei
facilitate are loc introducerea în celulă a unui substrat metabolizabil după legarea sa la de o proteină
membranară şi eliberarea ulterioară în interiorul celulei.

– procesul se realizează în trei faze:

– recunoaşterea specifică a moleculei substrat de către proteina transportoare;

– translocaţia substratului prin membrana plasmatică fără ca structura sa să fie modificată;

– disocierea complexului substrat - moleculă transportoare pe


partea opusă a membranei.

Procesul a fost evidenţiat şi în cazul bacteriilor anaerobe precum şi al levurilor la

care asigură pătrunderea nutrienţilor şi eliminarea produşilor de fermentaţie.

Viteza difuziei facilitate este mai mare decât cea observată în cazul difuziei pasive chiar dacă, la anumite
concentraţii ale substanţei transportate, se înregistrează o anumită stagnare a procesului datorată
saturării transportorului. Transportorii se aseamănă cu enzimele prin specificitatea lor pentru
substanţele pe care le transportă.

Translocaţia de grup reprezintă un proces de transport şi de acumulare a unor substanţe în celulele


bacteriene după modificarea acestora prin fosforilare, necesitând consum energetic pentru desfăşurare.
Cele mai multe date referitoare la modul de realizare au fost obţinute tot în urma studiilor asupra
bacteriilor E.coli şi Salmonella typhimurium, mai exact asupra transportului glucozei. In acest caz s-a
dovedit faptul că transportul glucozei spre interiorul celulei se realizează sub formă de glucozo-6- fosfat
folosind fosfoenolpiruvatul ca donor de fosfat şi un complex enzimatic numit sistemul fosfo-transferazei
(sau al fosfoenolpiruvat – glucozo - transferazei). Sistemul fosfotransferazei este foarte complex la cele
două specii bacteriene menţionate, fiind constituit din trei enzime şi o proteină termostabilă cu masă
moleculară mică.

Transportul activ constituie un mod de transport prin care diferite substanţe solubile sunt introduse în
celulă, contra gradientului de concentraţie, astfel încât concentraţia citoplasmatică o depăşeşte cu mult
pe cea extracelulară. Este un mecanism ce presupune consum energetic şi intervenţia unor molecule
transportoare specifice, el asigurând aprovizionarea cu nutrienţi a celulelor chiar şi în condiţiile cultivării
acestora în medii sărace

Metabolismul energetic

Microorganismele, pentru a realiza procese de biosinteză, creştere şi multiplicare sau alte activităţi (cum
ar fi mobilitatea), au nevoie de energie pe care o obţin pe diferite căi. Unele microorganisme utilizează
lumina drept sursă de energie (organismele fototrofe), în timp ce altele folosesc energia chimică
(organismele chimiotrofe), în ambele cazuri, energia fiind stocată sub forma unor legături chimice
specifice, de obicei la nivelul moleculelor de ATP sau GTP.

6
Mecanismele de formare a ATP pornind de la surse primare de energie sunt mai mult sau complexe în
funcţie de tipul trofic sau metabolic. Reacţiile de sinteză utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP:

ATP → ADP + Pi + energie

Cantitatea de energie eliberată prin hidroliza ATP la ADP este de 8 kcal. Producerea celulară de ATP se
poate realiza prin fosforilarea substratului sau prin fosforilarea la nivelul transportorilor de electroni. In
procesele metabolice ce produc energie participă şi alte tipuri de molecule de tip coenzime, cum ar fi
NAD (nicotinamid adenin dinucleotid) şi coenzima A.

In cadrul organismelor, reacţiile biochimice ce furnizează energie se numesc exergonice, iar cele care
consumă energie pentru desfăşurare se numesc endergonice.

Importanţa generală a metabolismului energetic în viaţa microorganismelor, a surselor de energie, a


donatorilor sau acceptorilor de electroni sau hidrogen, a determinat utilizarea acestora drept criterii de
clasificare şi nomenclatură a principalelor tipuri de metabolism:

– în funcţie de sursa caracteristică de energie, microorganismele


pot fi:

fototrofe (sau fotosintetizante) şi chemotrofe (sau chemosintetizante);

– în funcţie de natura compuşilor folosiţi ca donatori de electroni, microorganismele prezintă


două tipuri specifice de metabolism energetic: litotrof (microorganismele folosesc diverşi compuşi
anorganici ca donatori de electroni în reacţii exergonice cuplate cu sinteza de ATP) şi organotrof
(microorganismele folosesc diverşi compuşi organici ca donatori de electroni);

– în funcţie de natura acceptorului final de electroni, microorganismele pot prezenta trei tipuri de
metabolism energetic (tipuri respiratorii):

• respiraţia aerobă, în cursul căreia reacţiile chimice producătoare de energie necesită prezenţa
oxigenului molecular ca acceptor final de electroni

• respiraţia anaerobă, în care reacţiile chimice producătoare de energie utilizează alţi compuşi
chimici, diferiţi de oxigen, ca acceptori finali de electroni

• fermentaţia, proces în care reacţiile chimice producătoare de energie necesită prezenţa unor
compuşi organici ca acceptori finali de electroni.

Fermentaţia presupune degradarea unui substrat cu formarea unei substanţe organice care serveşte
drept acceptor de electroni (şi de protoni).

• Multe tipuri de fermentaţie se pot realiza în condiţii de anaerobioză astfel că toţi protonii
liberaţi servesc pentru reducerea unui substrat organic. In unele cazuri, reacţiile biochimice se pot
desfăşura în condiţii de aerobioză, caz în care o parte a protonilor eliberaţi servesc pentru reducerea
oxigenului. Degradarea incompletă a substraturilor organice, cum este glucoza, pe calea fermentaţiei
alcoolice de exemplu, determină producerea unei cantităţi mult mai mici de energie, 54 kcal, comparativ
cu situaţiile anterioare.

7
• Cercetările efectuate de Pasteur (1861) asupra microorganismelor capabile să folosească
alternativ respiraţia aerobă şi fermentaţia, în funcţie de disponibilităţile de oxigen, aşa cum este cazul
levurilor (Saccharomyces cerevisiae), au dovedit că, pornind de la aceeaşi cantitate de glucoză, în
prezenţa oxigenului, se produce o cantitate mai mare de celule (biomasă) decât în anaerobioză. Mai
mult, în prezenţa oxigenului se blochează rapid procesul de fermentaţie şi nu se mai produce alcool.
Fenomenul a primit denumirea de efect Pasteur, concluzia fiind că „respiraţia inhibă fermentaţia”.

• In condiţiile unei concentraţii mari de glucoză, în aerobioză, are loc inhibarea sintezei
citocromilor, deci procesul respirator nu se mai desfăşoară, ceea ce are ca rezultat scăderea cantităţii de
biomasă. Fenomenul a fost evidenţiat mai ales în cazul levurilor (la S.cerevisiae şi Candida sp.) el primind
denumirea de efect Pasteur invers sau efect Crabtree.

• Exemplul de mai sus evidenţiază faptul că diverse microorganisme facultativ anaerobe pot
realiza, în mod alternativ, fie respiraţie fie fermentaţie pornind de la acelaşi substrat, în funcţie de
prezenţa sau absenţa oxigenului. Comparând bilanţul producerii de ATP prin reacţiile biochimice ale
procesului de respiraţie aerobă, respectiv ale procesului fermentativ, se constată că respiraţia aerobă
este un proces bun producător de energie. De exemplu, bacteriile aerobe pot forma prin degradarea
glucozei 38 molecule de ATP pe când cele anaerobe produc doar 2 molecule de ATP pornind de la acelaşi
substrat.