Sunteți pe pagina 1din 58

ORIGINEA VIEȚII

Ce este viaţa? Cum a apărut ea? Iată două întrebări care au înfierbântat
spiritele încă din antichitate dar un răspuns satisfăcător este greu de
dat. Două abordări majore sunt de menţionat:
– cea ştiinţifică, care încearcă să rezolve această problemă conform regulilor
rigorii ştiinţifice
– cea creaţionistă care consideră că viaţa a fost creată de Dumnezeu. Acest
răspuns nu poate fi nici demonstrat şi nici infirmat conform regulilor
ştiinţifice.
Care sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru ca un sistem să poată fi
considerat viu? Care sunt structurile minime pentru ca un sistem să fie
viu?
Răspunsurile cercetătorilor se încadrează în două categorii:
- Pentru cea mai mare parte dintre ei, viaţa îşi are originea în capacitatea
anumitor macromolecule de a se autoreplica. Acest punct de vedere a fost
adoptat şi de programul NASA de exobiologie, considerându-se că „viaţa
este un sistem chimic autoîntreţinut capabil de evoluţie darwiniană”.
- Un al doilea grup de cercetători consideră că organismele cele mai simple
(elementare) sunt, ca şi celulele actuale, delimitate de o membrană, fiind
propusă astfel o definiţie conform căreia: forma de viaţă minimală este un
sistem circumscris de un compartiment semipermeabil produs de acel
sistem (de „fabricaţie” proprie) şi care se autoîntreţine prin producerea
propriilor elemente constitutive prin transformarea energiei şi nutrienţilor
din exterior cu ajutorul propriilor mecanisme producătoare” (Luisi, 2000).
Această definiţie conduce la cercetări în care modelul experimental al
protocelulelor este reprezentat de vezicule ce conţin enzime sau acizi
nucleici.
Pentru explicarea apariţiei vieţii, de-a lungul timpului au fost propuse
numeroase teorii, unele atribuind viaţa unui Creator universal, în
timp ce altele consideră că viaţa este o proprietate a materiei, deci
apariţia sa trebuie legată de materia cunoscută. Dintre teoriile mai
cunoscute, în continuare vor fi prezentate doar trei: teoria generaţiei
spontane; teoria evoluţiei chimice şi teoria „panspermiei”.
La începutul secolului XVII, doctorul belgian Jan Baptist Van Helmont
(inventatorul termometrului) a descris modul în care poate crea, fără
efort, şoareci. El recomanda folosirea a câtorva grăunţe învelite într-
o cârpă pe care să le lase la căldură timp de 21 de zile, perioadă
necesară „principiului activ” să acţioneze şi să formeze şoareci şi
şoricei.
Amuzantă în prezent, teoria generaţiei spontane susţinea că
vieţuitoarele relativ simple (viermi, insecte, unele vertebrate mici)
apar în mod spontan, în anumite medii cu multă umezeală şi
căldură. De exemplu, încă din antichitate, chinezii, babilonienii,
indienii sau egiptenii au descris nenumărate exemple de vietăţi
apărute dintr-o dată, fără intervenţia nimănui, dintre acestea, cel mai
cunoscut exemplu este acela că din nămolul rămas după retragerea
apelor revărsate (cum ar fi Nilul) pot apărea peşti, insecte, broaşte,
viermi etc.
Jan Baptist Van Helmont

(Secolul 17)

Adult mice
Francesco Redi
(1626-1697)

• Prima lovitura adusa teoriei generatiei spontane


• Arata ca pentru a aparea larvele de muste este necesar
contactul dintre adulti (depun oua) si carnea expusa la aer
In anul 1836, Schwann realiza primele sale experimente
privind generaţia spontană. In acele timpuri era cunoscut
rolul decisiv al oxigenului în generarea de germeni şi că
prin încălzirea mediului de cultură dezvoltarea
microorganismului putea fi întreruptă. Schwann a arătat
că încălzirea aerului sau a oxigenului împiedică
dezvoltarea microorganismelor dar că procesul este
reluat prin introducerea de aer proaspăt. Această
experienţă a dovedit că aerul sau oxigenul conţin „ceva”
ce se distruge prin încălzire: ceea ce înseamnă că la
nivelul lor se găsesc germeni.
Cu toate argumentele experimentelor sale, concluziile lui
Schwann nu au fost luate în considerare deoarece un alt
naturalist, contemporan cu el, Felix Archimede Pouchet
declara obţinerea, în aceleaşi condiţii experimentale, a
unor rezultate total deosebite.
In anul 1857, Louis Pasteur a realizat o serie de
experimente pentru a testa rezultatele obţinute de
Schwann, el obţinând în ianuarie 1862 premiul
Alhumbert al Academiei de Ştiinţe pentru lucrările
decisive asupra teoriei generaţiei spontane.
Pasteur a demonstrat în mod riguros, graţie baloanelor de
sticlă speciale pe care le-a utilizat în experimente, faptul
că dezvoltarea organismelor într-un mediu sterilizat se
datorează contaminării cu germeni aflaţi în aerul
ambiant.
Experimentele s-au desfăşurat în diferite condiţii de mediu:
la Paris, în munţii Jura şi în zone îngheţate pentru a se
putea testa influenţa condiţiilor de mediu înconjurător
asupra dezvoltării organismelor. In perioada respectivă
conservatorii şi catolicii francezi erau duşmani declaraţi
ai teoriei generaţiei spontane, pe care o asociau
darwinismului şi altor păreri radicale. Pasteur era, el
însuşi, conservator, iar cercetările pe care le-a întreprins
aveau drept scop susţinerea valorilor tradiţionale prin
dovedirea nevalabilităţii teoriei generaţiei spontane.
Teoria panspermiei

Fizicieni şi chimişti eminenţi aşa cum au fost lordul Kelvin şi,


mai ales Svante Arrhenius (premiul Nobel pentru chimie în
1903) au elaborat teoria panspermiei conform căreia
atmosfera, apele sau solul sunt pline de germeni şi spori, a
căror prezenţă explică procesele de fermentaţie, de
putrefacţie sau diferitele boli.
Această definiţie a fost dezvoltată de Arrhenius, el
considerând că spori prezenţi în spaţiu ar fi putut ajunge
pe Pământ prin intermediul meteoriţilor sau prin efectul
radiaţiilor luminoase.
Teoria panspermiei susţine că viaţa nu s-a „născut” pe
Pământ ci a fost adusă din spaţiul cosmic prin forţe
naturale. Conform acestei teorii, viaţa pe Terra este un
adevărat „dar ceresc”: după formarea Terrei acum 4,5
miliarde ani, a avut loc o adevărată „ploaie” de corpuri
cereşti, de meteoriţi şi de fragmente din comete, prin
intermediul cărora, la suprafata terestră ar fi ajuns cantităţi
imense de materie ce conţine carbon, esenţială pentru
viaţă.

Pornind de la aceste date, Hubert Reeves, astrofizician


canadian, sugera în mod poetic că suntem „praf de stele”.
Lithopanspermia, uneori numită și panspermie
interstelară se referă la faptul că materialul
biologic ar fi putut ajunge pe Pământ prin
intermediul materialelor solide (meteoriți) cu
origine variată (din sistemul nostru solar, de pe
alte planete sau din alte sisteme).
Condiția pentru ca teoria să fie corectă:
microorganismele să supraviețuiască transportului
și impactului cu suprafața terestră.
Panspermia balistică sau panspermia
interplanetara se referă la faptul că fragmente
desprinse din diferite planete (ca urmare a
impactului cu meteoriți) pot ajunge pe alte planete
din același sistem solar

Meteorit vechi de 4.5 miliarde de


ani, descoperit în anul 1984 în
Antarctica. Se consideră că
provine din planeta Marte fiind
dislocat acum 16 mil.ani ca
urmare a unui impact cu un
meteorit uriaș. Analizele făcute
pe această rocă sugerează
existența unor „fosile”, a unor
forme de viață primitive care ar
fi existat pe Marte acum mai
mult de 3,6 mild.ani.
Panspermia directă – variantă propusă în
anii 60 de Sagan și susținută de către Crick
și Orgel (1973) care susține că Pământul a
fost „însămânțat” intenționat de o civilizație
superioară
Istoric
• Antichitate: Anaxagoras este printre primii care propune
conceptul de panspermie
• In perioada 1830-1840 chimistul suedez Jöns Jacob
Berzelius (1779-1848) confirmă prezența unor compuși
cu carbon în anumiți meteoriți
• Lordul Kelvin (William Thomson) (1824–1907) consideră
că viața a ajuns pe Pământ prin intermediul meteoriților
• Chimistul suedez, laureat al premiului Nobel, Svante
Arrhenius (1908) este adeptul acestei teorii pe care o
popularizează
Argumente
• Au fost identificate microorganisme extremofile capabile să reziste la
condiții de viață foarte dificile; ele ar fi putut „călători” într-o formă
latentă, revenind la viață în noile condiții de pe Terra
• In 1995, cercetători de la California Polytechnic State University au
reușit revitalizarea unor spori de Bacillus prelevați din intestin de
albină inclusă în chihlimbar, fosilă a cărei vârstă a fost estimată la 25-
30 milioane de ani.
Prezenţa materiei organice în spaţiul interstelar a fost dovedită
de radioastronomi care au identificat 83 molecule organice
diferite.
Analiza unor fragmente din cometa Halley a permis
evidenţierea faptului că ele conţin aproximativ 14% carbon
organic. In acest fel, cometele şi meteoriţii ar fi putut aduce
pe Pământ importante cantităţi din aceste molecule
organice extraterestre.
Cercetările efectuate pe staţia orbitală internaţională Mir sau
datele provenite de la diferiţi sateliţi au evidenţiat că
aminoacizii aflaţi la nivelul unor meteoriţi artificiali au rezistat
atât la acţiunea temperaturilor mari cât şi la radiaţiile UV.
Chimiştii au dovedit experimental, că pornind de la aminoacizii
„importaţi” din spaţiu, se pot asambla miniproteine,
asemănătoare celor care au precedat apariţia vieţii.
Un alt aspect examinat de cercetători a fost acela al
analizării rocilor şi gheţii de origine extraterestră. De
exemplu, analizele efectuate asupra meteoritului Murchison
căzut în Australia in anul 1969 au dovedit că acesta conţine
opt dintre cei 20 aminoacizi naturali cunoscuţi (de ex.
glicocol, alanina, acid glutamic, izovalina, pseudoleucina,
serina, treonina si o familie specială de aminoacizi
denumită diaminoacizi), in forma racemică, alcani precum
și nucleotide (2008). In anul 2010 utilizându-se tehnici de
spectroscopie, au fost identificați 14.000 compuși
moleculari, între care 70 aminoacizi.

Micrometeoriţii extraşi din gheaţa din Antarctica conţin 2%


materie organică cu carbon şi, de asemenea, aminoacizi.
Tot în sprijinul acestei teorii vin şi experimentele coordonate
de cercetători de la NASA şi efectuate de către astronauţii
americani în cursul zborurilor spaţiale: ei au supus
condiţiilor din spaţiu (radiaţii puternice, vid) o serie de
culturi bacteriene, evidenţiindu-se faptul că unele au format
spori care au fost apoi capabili să germineze după mai
multe luni de expunere la condiţiile extreme menţionate.
Datele sugerează posibilitatea supravieţuirii perioade foarte
lungi de timp, poate chiar milioane de ani, a unor forme de
viaţă primitive care, prin intermediul prafului cosmic sau a
altor corpuri cereşti, puteau ajunge de la o planetă la alta.
Modele actuale privind condițiile oferite de
Pământul primitiv pentru geneza vieții

Se accepta în prezent ideea că planeta noastră s-a aflat o


lungă perioadă de timp, după formare, în stare lichidă.
Conform celor mai acceptate teorii actuale, se consideră că
toate componentele sistemului nostru solar au apărut în
același timp, prin condensarea aceluiași nor primordial de
gaze și praf cosmic.
Determinarea vârstei Pământului se realizează prin dovezi
indirecte, oferite de datarea cu uraniu-plumb și cea cu
potasiu-argon a rocilor lunare și a celor mai vechi meteoriți
ajunși pe Terra. In ambele cazuri vârsta determinată este de
aprox.4,6 miliarde de ani.
In primele sute de milioane de ani planeta era bombardată cu
bucăți mari de rocă și gheață rămase după formarea
sistemului solar, coloziunile determinând degajarea unor
mari cantități de căldură care a vaporizat apa, împiedicând
formarea mărilor și oceanelor.
Un eveniment important de la începuturile Terrei se pare că
a fost coliziunea cu un asteroid uriaș care a modificat
înclinarea axei Pământului față de Soare, fapt ce a
determinat diversificarea și succesiunea anotimpurilor,
element important în crearea condițiilor care au favorizat
apariția vieții.
Etapa de „bombardament” meteoritic se pare că s-a încheiat
acum 3,9 mild ani, fapt dovedit de cele mai vechi roci de
pe Terra care au aprox.3,8 mild ani (din localitatea Issua
din Groenlanda).
Un alt fenomen care s-a produs la începuturile Terrei a fost
cel de exogazare (eliminarea gazelor aflate sub crusta
subțire care s-a format prin răcirea planetei), el stând la
originea atmosferei primare a Pământului, probabil
bogată în vapori de apă, compuși organici și anorganici
eliberați în cursul erupțiilor vulcanice, compuși ai azotului,
dioxid de carbon, metan, amoniac, hidrogen și hidrogen
sulfurat.
• Răcirea Pământului a însemnat și condensarea vaporilor
de apă formându-se oceanele, iar hidrogenul sulfurat a
fost eliberat în spațiul cosmic.
• Apa ajunsă pe sol a antrenat o serie de săruri minerale
din roci, ele având se pare un rol important în
concentrarea, ordonarea și polimerizarea monomerilor
organici.
• Concluzia datelor actuale legate de mărimea și distanța
față de Soare a Pământului este că acestea au permis
menținerea apei sub formă lichidă la suprafața
Pământului, ceea ce a permis apariția formelor de viață,
pe bază de carbon.
• De asemenea, se consideră că în etapele de început, în
atmosfera primară oxigenul se afla în cantitate foarte
redusă (sub 1%, față de 21% cât este în prezent), ceea
ce conferea acesteia un caracter reducător.
Teoria evoluţiei chimice
• La sfârşitul secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX,
majoritatea marilor oameni de ştiinţă, pornind de la principii
materialiste, au emis ipoteza conform căreia sistemele vii
simple s-au format în condiţiile primitive de pe Terra, graţie
transformărilor gradate ale compuşilor organici. Acestea au fost
precursorii ideii moderne a evoluţiei prebiotice (chimice).
• Biochimiştii acestei perioade realizează numeroase
experimente în urma cărora sunt identificate reacţiile chimice
implicate în căile metabolice, enzimele utilizate în aceste
reacţii, sunt studiate mecanismele energetice legate de
acestea. In acest context general, biochimistul rus Aleksandr
Ivanovici Oparin a publicat, mai întâi în limba rusă (în 1924) şi
apoi în limba engleză (în 1938), o lucrare referitoare la sinteza
abiotică a compuşilor necesari apariţiei primelor fiinţe vii. In
această lucrare, autorul propune o ipoteză interesantă privind
originea vieţii: el descrie apariţia sistemelor coloidale în
oceanele Terrei primitive, fapt ce a constituit, după părerea lui
Oparin, o etapă premergătoare organismelor primitive dotate
cu metabolism heterotrof.
Oparin poate fi considerat ca primul cercetător care a pus
accent asupra proceselor chimice prebiotice, ce au avut
lor la nivelul atmosferei, hidrosferei şi litosferei, precum
şi asupra proceselor biochimice fundamentale. Studiul
comparativ al metabolismului energetic de la mai multe
tipuri de organisme au permis biochimistului rus să
propună etapele evolutive ce au dus la apariţia vieţii.
In mod paralel şi independent de Oparin, un cercetător
englez, John Burdon Sanderson Haldane propunea în
1929 o teorie similară şi confirmă, fără să ştie, una dintre
ideile fundamentale ale lui Oparin: viaţa a apărut în
condiţii de anaerobioză, adică în absenţa oxigenului. Ca
urmare a informaţiilor ştiinţifice pe care s-a bazat,
Haldane a propus ipoteza că la baza originii vieţii stă
evoluţia chimică şi biologică.
Concepţiile prezentate de Oparin şi Haldane conţin
două idei esenţiale:
1. apariţia sistemelor biologice a fost precedată
de o lungă perioadă în cursul căreia s-au produs
compuşii chimici ce intră în alcătuirea organismelor
pornind de la elementele chimice existente, sub
influenţa condiţiilor fizice existente la suprafaţa
terestră, într-o atmosferă reducătoare.
2. etapa esenţială a evoluţiei prebiotice a fost
formarea, în suspensia reprezentată de oceanul
primitiv, a unor sisteme fizico-chimice precipitate,
care realizau schimburi energetice şi de materie cu
mediul = protobionții.
Problema originii moleculelor organice fundamentale pentru
apariţia vieţii a fost prezentă în majoritatea teoriilor
prezentate anterior dar, până în anii ’50 nu exista nici o
dovadă experimentală convingătoare. Studiile moderne
asupra originii vieţii au devenit posibile ca urmare a
experimentelor efectuate de biochimistul american
Stanley Miller, pe atunci doctorand în laboratorul lui
Harold Urey (laureat al premiului Nobel pentru chimie în
1934). Premiza de la care au pornit Miller și Urey a fost
aceea că atmosfera Terrei primitive era puternic
reducătoare (fără oxigen). Pornind de la această idee,
Stanley Miller a imaginat în 1953 o instalaţie în care a
testat ipoteza lui Oparin-Haldane.
.
Miller a utilizat un amestec de gaze:
hidrogen (13%), amoniac (26%),
metan (26%) şi vapori de apă
(35%), pe care l-a introdus într-un
balon de sticlă, la temperatura de
60oC şi l-a supus, timp de o
săptămână, descărcărilor electrice
generatoare de UV, simulând în
acest fel condiţiile de acum 4
miliarde de ani.

Analizele amănunțite ale lichidului şi


gazelor rezultate au permis
identificarea, atât a substanţelor
iniţiale, cât şi a altor substanţe,
anorganice şi organice: CO, CO2,
N2, HCN, acid formic, aldehidă
formică, glucide, grăsimi, acid
acetic, uree, aminoacizi (glicocol,
alanină, β alanină, acid glutamic
etc), fapt dovedit prin cromatografie
pe hârtie.
Rezultatele lui Miller și Urey au fost confirmate și de alți
cercetători cum ar fi Cyril Ponamperuma și Sydey Fox.
Analizele chimice efectuate pe meteoritul Murchinson din
Australia a cărui vârstă a fost apreciată la aprox.4,5 mild
ani, au dovedit prezența unui număr mare de molecule
organice de tipul aminoacizilor (glicină, alaină, alină,
prolină, acid aspartic, acid glutamic, izovalină, norvalină,
N-metil alanină), în concentrații asemănătoare celor
obținute în experiențele lui Miller. In plus, aminoacizii din
meteorit erau izomeri de tip levo și dextro, în proporții
relativ egale, comparativ cu aminoacizii din proteinele
actuale care sunt în totalitate levo.
Datele actuale de biologie moleculară sugerează faptul că,
în primele proteine formate intrau doar patru aminoacizi
în forma levo: glicina, alanina, prolina și arginina, restul
aminoacizilor formându-se ulterior, pe căi metabolice în
primele celule apărute.
Alte teorii
1. Scenariul apelor călduțe și de mică adâncime, elaborat în anul
1947 de fizicianul John Bernal și susținut de biochimistul Cairn
Smith („clay theory”). Astfel, se presupune că sinteza primilor
polimeri organici s-a realizat tot în condiții reducătoare, pornind de
la acidul cianhidric și aldehida formică, compuși chimici rezultați prin
sinteză chimică.
In soluții ce conțin ioni de fier redus (Fe3+), prin iradiere cu UV, CO2
poate fi redus la aldehidă formică. Fe3+ precum și argilele alumino-
silicioase au ajuns în oceanul primitiv în urma spălării rocilor și
antrenării particulelor în apă.
Se consideră că argilele ar fi reprezentat suprafețele și centrii
catalitici ai primelor reacții de polimerizare: acidul cianhidric și
aldehida formică s-au adsorbit pe particulele argiloase (datorită
încărcăturii electrice a acestora ce a determinat adsobții selective
ale unor compuși), concentrându-se și realizând reacții chimice,
folosind ca surse de energie descărcările electrice și radiațiile UV,
rezultând în final compuși. Particulele argiloase s-au concentrat apoi
la suprafața oceanului, ele acționând în continuare ca adevărați
catalizatori conducând nu numai la sinteza unor polimeri organici ci
la legarea acestora.
John Bernal Cairn Smith
Argumentele pentru această teorie au rezultat din analiza
de către Cairn Smith a unor cristale microscopice
provenite de la diferite tipuri de argile care conțin ioni de
fier sau zinc: cristalele analizate pot să-și mărească
dimensiunile prin adăugarea de molecule la structura
deja existentă.
Conform acestui scenariu, cristalele de argilă alumino-
silicioasă au putut servi ca matriță pentru asamblarea
aminoacizilor liberi și formarea unor scurte catene
polipeptidice, ordinea acestora fiind reproductibilă
datorită legării la argilă. De asemenea, în afara ordinii și
reproductibilității catenelor polipeptidice, argilele au
permis și creșterea lungimii acestor molecule și protecția
acestora față de rupere.
Experimentele lui Bernal și Cairns au fost reluate în
perioada 1986-1998 de către Ertem și colab. care au
încercat să demonstreze rolul catalizei minerale (non-
enzimatice) în formarea oligomerilor ARN și capacitatea
acestora de a funcționa ca matriță pentru sinteza unor
oligomeri complementari.
2. Scenariul izvorului fierbinte a fost formulat în anul 1950
de către Sidney Fox. In anii 1950 și 1960 Fox a studiat
formarea spontană a unor structuri peptidice, în condiții
care ar fi putut exista acum miliarde de ani.
El a demonstrat că amestecurile de aminoacizi încălzite
pot forma în mod spontan peptide mici, prin polimerizare
termică. Acești aminoacizi și peptidele mici se pot asocia
și forma microsfere pe care Fox le-a denumit protenoizi
deoarece prezintă multe însușiri care îi apropie de
proteine (depolimerizare în condiții acide, pot prezenta
proprietăți catalitice similare enzimelor).
Fox a obținut polimeri de acid aspartic și acid glutamic în
prezența căldurii.
Dacă sunt introduși în apă călduță și apoi răciți, protenoizii
formează structuri sferice cu diamentrul de 2 μm, foarte
uniforme, insolubile și foarte stabile în apă. Fox consideră
că asemenea procese de polimerizare s-au realizat în
mediul acvatic, la temperaturi ridicate determinate de
activitatea vulcanică.
Alături de aceste ipoteze care leagă procesul de
apariţie a vieţii de „supa organică” şi de
atmosfera primitivă reducătoare, au fost
avansate şi alte ipoteze, mai recente, ce au
drept punct comun ideea apariţiei vieţii în
profunzimea oceanelor, în condiţii
asemănătoare celor identificate la nivelul
unor izvoare termale submarine (fisuri
vulcanice ce funcţionează ca adevărate
„hornuri” = „black smokers” = „fumeurs noirs”
prin care, din străfundurile scoarţei, ies apă
şi gaze la temperaturi foarte mari), în
absenţa luminii, unde temperaturile depăşesc
uşor 200oC. Au fost descoperite in 1977, în
Oc.Pacific, în zona riftului Galapagos; în
2010 au fost descoperite alte asemenea
formațiuni în Oc.Altlantic iar în 2012 au mai
fost descoperite unele în zona Antarcticii.
Această teorie se bazează pe identificarea la
adâncimi de peste 2500 m, în absenţa
oxigenului şi a luminii, în condiţii de presiuni
foarte mari, a unor organisme ciudate.
Morse și MacKenzie (1998) au sugerat că oceanele ar fi apărut pentru
prima dată în era Hadean, la 200 mil. ani după ce Pământul s-a format,
într-un mediu reducător fierbinte (100°C) și cu un pH de aprox.5,8 care
tindea rapid să devină neutru.
Wilde (2001) aduce ca argument cristalele de zirconiu găsite în cuarțitele
metamorfozate din Muntele Narryer din Australia, cristale care mai întâi
au fost datate la 4,1-4,2 mild ani, după care au fost redatate la 4,404 mild
ani. Aceasta ar însemna că oceanele și crusta continentală ar fi existat
deja la 150 mil de ani după formarea Pământului (4,5 mld ani).
In ciuda acestui aspect, în perioada de început, era Hadean era
caracterizată prin condiții extrem de ostile pentru apariția vieții: coliziuni
frecvente cu corpuri de dimensiuni foarte mari (până la 500 km diametru)
au vaporizat oceanul și crusta solidă abia formată, formându-se vapori
fierbinți care acoperit planeta. Ulterior, grosimea stratului de nori a
început să se micșoreze dar a continuat să se afle la înălțimi mari pentru
mai multe mii de ani, după care stratul a coborât la altitudini mai scăzute
și a început să plouă pentru 2000 de ani.
Oceanele s-au format din nou după câteva mii de ani după impact (Sleep,
1989). De asemenea, este posibil ca un bombardament cu particule
grele cauzat de mișcările planetelor uriașe gazoase (care, de altfel au
contribuit și la punerea „pe poziție” a Lunii și a celor mai mici Mercur,
Marte, Venus) care ar fi avut loc între 3,8-4,1 mild ani ar fi „sterilizat”
eventualele forme de viață, dacă acestea ar fi existat în acel moment.
Studiile realizate de Maher și Stephenson (1988) au arătat că dacă se
consideră că izvoarele hidrotermale marine de la mare adâncime ar fi
putut asigura condițiile pentru apariția vieții, abiogeneza s-ar fi putut
realiza acum 4,0-4,2 mild ani, în timp ce la suprafață abiogeneza s-ar fi
produs acum 3,7-4,0 mild ani, diferența datorându-se condițiilor vitrege
de mediu existente la suprafața Terrei.
Există o serie de cercetători care sugerează că viața ar fi apărut atunci
când temperatura a scăzut. Cercetările lui Stanley Miller au arătat că
pentru sinteza adeninei și guaninei sunt necesare temperaturi scăzute,
în timp ce pentru sinteza citozinei și uracilului sunt necesare temperaturi
foarte mari. Pe baza acestor cercetări se sugerează că începuturile
vieții ar fi implicat temperaturi scăzute și explozii de meteoriți.
Cercetări recente (Levy și col., 2000) realizate pe parcursul a 25 ani (1972-
1997) au arătat că pornind de la amoniac și cianuri incluse în gheața din
Antarctica au fost obținuți 7 aminoacizi diferiți și 11 tipuri de baze
azotate.
De asemenea, Trinks (2005) a obținut molecule de ARN lungi de 400 baze
în condiții de îngheț, utilizând ARN monocatenar ca matriță: pe măsură
ce noile catene de ARN se sintetizează ele ramân atașate matriței.
Dovezi ale aparției vieții provin din măsurătorile modelului izotopilor
radioactivi (12C; 13C; fierului, sulf) din sedimente și formațiuni geologice
din insula Akilia, sugerând că viața ar fi exista deja acum 3,85 mild ani.
Concluzii
In prezent nu există „model standard” asupra originii vieții. Cele mai
acceptate modele presupun o anumită ordine a evenimentelor:
- Condițiile pre-biotice asigură formarea monomerilor din macromoleculele
specifice vieții, așa cum sun aminoacizii. Aceste condiții au fost demonstrate
de experimentele lui Miller-Urey (1953)
- Fosfolipidele pot forma în mod spontan bistraturi lipidice, component de
bază al membranei plasmatice
- Necesitatea unei molecule capabile de autoreplicare care să se formeze
în mod spontan și care să poată înmagazina informație, să se poată
împacheta (să formeze structuri tridimensionale capabile de
autoreplicare și să poată prezenta și alte funcții) și să formeze populații
de asemenea molecule.
- Polimerizarea nucleotidelor cu formarea unor molecule de ARN cu conținut
aleator, rezultând ribozime autoreplicative (ipoteza lumii ARN)
- Presiune selectivă asupra eficienței catalitice și diversității determină formarea
ribozimelor care catalizează formarea unor proteine mici, complexul
oligopeptide-ARN asigurând o mai bună cataliză – apare primul ribozom iar
sinteza proteinelor este mai eficientă și dominantă. Proteinele intră în
competiție cu ribozimele în privința acțivității enzimatice, devenid biopolimerii
dominanți.
- Originea biomoleculelor de bază este mai puțin controversată, fiind
acceptată ideea că la baza apariției vieții stau: metanul (CH4),
amoniacul (NH3), apa (H2O), hidrogenul sulfurat (H2S), dioxidul de
carbon CO2) sau monoxidul de carbon (CO), fosfatul (PO43-). Oxigenul
molecular sau ozonul erau fie rare fie absente.
Etapele apariţiei sistemelor biologice

In etapa prebiotică, fenomenele de


creştere şi înmulţire s-au realizat
altfel, ipoteza cea mai cunoscută
fiind cea a formării coacervatelor,
elaborată de Oparin. Posibilitatea
formării coacervatelor a fost
dovedită experimental (prin
experimentele efectuate iniţial de
Fox): în soluţii coloidale are loc
agregarea spontană a diferitelor
substanţe polimerizate. Mai mult, în Moleculele foarte simple, sintetizate
apa sărată proteinoizii tind să se în condiţiile ce au precedat apariţia
aglomereze formând mici sferule, vieţii, erau capabile de a se asambla
cu dimensiuni apropiate de cele ale în mediu apos, formând vezicule,
„strămoşi” posibili ai celulelor
bacteriilor.
Aceste microsfere sunt de fapt
coacervate, ale având o stabilitate
destul de pronunţată, manifestând
proprietăţi de colorabilitate
asemănătoare bacteriilor. In medii
cu pH ridicat, la nivelul
microsferelor se formează o
membrană asemănătoare celei
plasmatice. Ele au tendinţa de a
prelua din mediu diferite substanţe,
de a se divide şi de a se asocia în In soluţii apoase, moleculele amfifile,
lanţuri. Prin urmare, aceste constituite dintr-o „coadă” insolubilă în
microsfere au proprietăţi care le apă şi o parte hidrofilă, se asamblează
apropie de organismele vii, dar nu spontan şi formează straturi duble
se poate concluziona că ele sunt (dreapta) care se pot stabiliza prin
sisteme biologice. realizarea de vezicule ce delimitează
în interior un anumit volum de apă
Modelul experimental folosit în
(stânga).
prezent pentru studierea acestei
ipoteze este cel al veziculelor
formate din molecule amfifile.
Cel mai simplu dintre aceste sisteme ar fi putut fi asemănător modelului
coacervatelor, sisteme globulare care se formează atunci când sunt
răcite soluţiile ce conţin compuşi amfifili.
Coacervatele (acervo = a aduna la grămadă) obţinute în laborator
pornind de la compuşi de origine biologică (aminoacizi, glucide,
peptide etc) sunt studiate ca modele de celule primitive; ele se
prezintă sub forma unor microsferule de 0,5-700 μm în diametru, de
tip lipozomi. La nivelul lipozomilor, moleculele amfifile formează un
dublu-strat asemănător bistratului lipid din membranele plasmatice.
Dublul-strat al lipozomilor prezintă permeabilitate selectivă,
putându-și modifica volumul prin procesul de osmoză, atunci când
sunt plasați în soluții cu diferite concentrații de substanțe.
In coacervatele formate în condițiile primordiale de pe Terra s-au putut
încorpora polimeri peptidici la nivelul învelișului acestora, ceea ce a
modificat proprietățile de permeabilitate ale acesteia. In interiorul
coacervatelor, moleculele înglobate au putut interacționa între ele
ceea ce ar fi putut conduce la stabilirea primelor căi biochimice cu
stabilitate variată.

Se pune problema modului în care au apărut, pornind de la asemenea


coacervate, strămoşii celor mai simple organisme cunoscute în prezent,
bacteriile şi algele albastre-verzi (cianobacteriile).
De-a lungul timpului au fost propuse numeroase ipoteze,
dar nici una nu este total argumentată şi acceptată.
Ipoteticul organism primordial, protobiontul care să facă
trecerea de la neviu la viu, rămâne încă o fantomă.
Pentru a putea exista, un asemenea organism ar trebui
să prezinte cele două proprietăţi fundamentale: să fie
capabil de metabolism (să prezinte acel ansamblu de
reacţii biochimice care să asigure „supravieţuirea”
respectivului organism) şi să se poată reproduce, pentru
a rezista în timp.
Microsferele sau coacervatele descrise anterior prezentau
unele însuşiri pe care le-ar presupune un metabolism
primitiv. Se pune însă problema existenţei unui program
genetic, care să asigure existenţa unor substanţe
proteice cu o secvenţă specifică de aminoacizi, cu
anumite funcţii şi care să prezinte un grad înalt de
stabilitate.
In prezent, programul genetic al sistemelor vii
actuale este reprezentat de informația înscrisă
în molecula de ADN.
Intrebare: care dintre cele două tipuri de acizi
nucleici cunoscute (ADN și ARN) au apărut
prima dată și cum s-a făcut trecerea de la unul la
celălalt?
Una dintre teoriile recente este aceea că primele
programe genetice au fost pe bază de ARN,
acest tip de acid nucleic având rolul de substrat
al informației genetice. Astfel, în lucrări publicate
la mijlocul anilor 1960 (1967), Carl Woese şi
Francis Crick au avansat ideea conform căreia
ARN a apărut înaintea ADN – ipoteza „Lumea
ARN”.
Argumentele științifice pentru această ipoteză:
– Ribovirusurile au informația genetică purtată de o
moleculă de ARN
– La oncovirusurile de tip retrovirusuri replicarea ARN
se face prin intervenția reverstranscriptazei (enzimă
descoperită în 1970 de Temin și Baltimore)
– Primordialitatea ARN este susținută de dovezi din
domeniul chimiei: riboza se sintetizează mai ușor
decât deoxiriboza; în prezent precursorii ADN sunt
sintetizați pornind de la ribonucleozid-trifosfați; calea
metabolică pentru sinteza ribonucleotidelor a apărut
înaintea celei pentru dNTP dar genomurile ARN sunt
mai puțin stabile
– ARN-polimerazele sunt capabile să inițieze sinteza de
novo a catenelor polinucleotidice
– ARN poate avea și funcții catalitice – ribozimele.
La începutul anilor ’80, echipele de cercetători conduse de
Thomas Cech la Universitatea din Colorado şi de Sidney
Altman la Universitatea Yale, au arătat că moleculele de
ARN sunt capabile de a cataliza „in vivo” anumite reacţii
chimice, descoperire pentru care, în 1989 au fost
recompensaţi cu premiul Nobel. Aceste molecule cu
funcţii enzimatice ce au primit denumirea de ribozime
sunt constituite dintr-o singură catenă capabilă să se
plieze şi să formeze, asemenea unei enzime, o structură
globulară compactă cu un situs activ pentru cataliză.
In „lumea ARN” primordială, macromoleculele de ARN au
dublu rol: înmagazinează informaţia genetică şi servesc
drept matriţă pentru sinteza proteinelor. Pe măsură ce
metabolismul devenea din ce în ce mai complex, a
apărut şi capacitatea de a se sintetiza polipeptide care,
au început să fie folosite drept cofactori din ce în ce mai
complecşi.
Este posibil ca în momentul apariţiei, funcţiile enzimatice
ale moleculelor de ARN au fost legate de propria
reproducere şi de prelucrarea prin excizie, aşa cum se
manifestă în prezent. De asemenea, reproducerea ARN
(replicarea sa) se realiza cu multe neregularităţi, astfel
că, de la un ciclu de multiplicare la altul, puteau apărea
variaţii ale succesiunii de nucleotide.
In etapele de început ale existenţei genelor ARN, între
succesiunea nucleotidelor şi succesiunea aminoacizilor
din moleculele proteice existente puteau aparea
necorelari si aspecte de instabilitate. A apărut în acest fel
o primă criză informaţională care s-a rezolvat prin
dobândirea de către o porţiune din molecula de ARN a
funcţiei de a dirija sinteza unor proteine cu funcţii
enzimatice. In acest caz, replicarea noilor molecule de
ARN a început să fie catalizată de proteine cu funcţii
enzimatice şi nu de ribozime, proteinele manifestând o
mai mare flexibilitate funcţională. In acest fel, „lumea”
ARN s-a transformat într-o „lume” a ribonucleo-
proteinelor (RNP), apărând codul genetic.
Evoluţia biologică presupune o creştere progresivă a
cantităţii de informaţie genetică care se bazează pe o
creştere simultană a cantităţii de material genetic.
Aceasta a însemnat că moleculele de ARN trebuiau
să îşi mărească dimensiunile. Acest lucru nu era însă
posibil deoarece, moleculele de ARN fiind
monocatenare, alungirea lor determina pierderea
stabilităţii. A apărut în acest fel cea de-a doua criză
informaţională rezolvată prin preluarea funcţiilor
ereditare de către macromolecula de ADN. Se
apreciază că, din punct de vedere evolutiv,
moleculele de ADN ar putea fi considerate ca o formă
de rezistenţă a moleculelor de ARN supuse presiunii
selective exercitate de mediu, în special de
organismele concurente capabile să producă RN-aze.
Transferul funcţiilor ereditare de la ARN la ADN nu s-a
realizat într-o singură etapă, ci în mod progresiv,
prin apariţia unor intermediari, cum ar fi
ribonucleoproteinele.
Apogeul lumii protobionţilor cu RNP
(ribonucleoproteine) a fost atins în momentul
constituirii ribosomului ca „maşinărie” sofisticată de
traducere a secvenţei de nucleotide în secvenţa de
aminoacizi. Din acest punct de vedere, ribosomul
poate fi considerat ca o fosilă moleculară, reunind la
nivelul său atât moleculele de ARN cât şi cele
proteice (enzimele şi catenele polipeptidice în
formare).
Avantajele pe care le prezintă moleculele de
ADN față de ARN:
• Stabilitate chimică mai mare prin prezența
deoxiribozei
• Stabilitate fizică mai mare datorită structurii
dublu-catenare a ADN
• Starea dublu-catenară a ADN prezintă
avantaje pentru funcționarea și evoluția
organismelor: o mutație apărută pe o catenă
poate duce la apariția unor alele noi, cu
semnificație adaptativă.