Unitatea de bază, funcţională şi structurală a tuturor

organismelor vii este celula.

Ţesuturile vegetale

Ţesutul este o grupare de celule care au aceeaşi

formă, structură şi care îndeplinesc aceleaşi
funcţii. Procesul de formare a ţesuturilor se
numeşte histogeneză.

Organele plantelor superioare sunt alcătuite din diferite ţesuturi.

Ţesuturile sunt specifice plantelor pluricelulare şi s-au format în
urma procesului de diferenţiere celulară.
De la celula ou sau zigot prin diviziune şi prin modificări
morfologice, biochimice, fiziologice se formează ţesuturile
definitive specializate.
Procesul este coordonat genetic, hormonal dar şi influenţat de
factori din mediul extern.
 Tipuri de ţesuturi
1. După forma celulelor, în regnul vegetal se găsesc:
a) parenchimurile alcătuite din celule izodiametrice, cu
pereţii celulari subţiri şi cu spaţii intercelulare.
b) prozenchimurile constituite din celule lungi, cu pereţii
celulari îngroşaţi, lignificaţi.
2. După origine ţesuturile vegetale pot fi:
a) primare (protoderma, procambiul, meristemul fundamental,
caliptrogenul)
b) secundare (cambiul şi felogenul).
3. După gradul de diferenţiere a celulelor, plantele prezintă:
- ţesuturi embrionare sau meristematice
- ţesuturi definitive alcătuite din celule diferenţiate ca formă şi structură
care s-au adaptat pentru a îndeplini o anumită funcţie.
4. După rol sunt:
- ţesuturi meristematice
- ţesuturi de apărare
- ţesuturi fundamentale
- ţesuturi mecanice
- ţesuturi conducătoare
- ţesuturi secretoare
- ţesuturi senzitive
Ţesuturi meristematice (generatoare, de origine, formative)

• au rol în creşterea plantelor

• prezintă celule izodiametrice mici, cu pereţii
subţiri, strâns unite între ele, cu o mare capacitate
de diviziune
• Celulele meristematice au nucleu voluminos,
citoplasmă bogată în ribozomi, mitocondrii,
dictiozomi şi sunt lipsite de substanţe ergastice şi
cu vacuole mici şi numeroase.
• Ţesuturi meristematice sunt alcătuite din celulele
aflate în diferite faze ale mitozei.
• Ţesuturi meristematice îşi menţin permanent
caracterul embrionar, funcţia lor fiind aceea de a
genera celule, care se diferenţiază sub acţiunea
factorilor interni şi externi alcătuind ţesuturi
definitive.
După origine şi gradul de dezvoltare se clasifică
în:
1) meristeme primordiale cu originea în celula
ou, sunt localizate în apex la plantele mature, se
divid continuu şi se numesc celule iniţiale,
generând celule derivate, care formează
meristeme primare.
2) meristemele primare sunt situate în aplexul
tulpinal şi radicular şi se clasifică în:
- protodermă generează epiderma şi rizoderma
- procambiu ce formează ţesuturile conducătoare
şi mecanice
- meristemul fundamental generează ţesuturile
fundamentale
- caliptogenul numai în rădăcină şi va forma
calipta sau scufia ce formează prin activitatea lor
structura primară a rădăcinii, fiind prezente la
monocotilodonate pe tot parcursul vieţii, iar la
dicotiledonate numai un timp relativ scurt.
3) meristeme secundare provin din ţesuturile definitive, care
recapătă proprietatea de a se divide, devenind iarăşi tinere,
procedeu numit dediferenţiere. Acestea sunt:
a) cambiul se formează pe seama procambiului sau în mod
secundar pe seama parenchimului razelor medulare, celulele
cambiului se divid periclinal rezultând celule de liber secundar
spre exterior, lemn secundar spre interior şi raze medulare. Uneori
au loc şi diviziuni anticliniale, care asigură mărimea
circumferinţei inelului cambial.
b) felogenul situat la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor, provine
din ţesuturile deja diferenţiate rezultă spre exterior suber, iar spre
interior feloderm.
A-tangenţial (periclinal) B- radial (anticlinal), C- transversal
 Meristemele primordiale sau promeristeme
• Embrionul este format la început
numai din meristerm primordial.
• Pe măsură ce planta se dezvoltă,
majoritatea celulelor se
specializează şi nu se mai divid.
Rămân câteva celule meristematice
primordiale în vârful rădăcinilor,
tulpinii şi ramificaţiile acestora,
alcătuind apexul acestor organe.
• Din ele derivă meristemele
primare, cu un început de
diferenţiere, care asigură creşterea
în lungime.
Structura embrionul
La extremitatea vârfului în conul de creştere
(vârful vegetativ) se află meristemul primordial,
constituit din câteva celule iniţiale şi derivatele
lor cele mai apropiate.

Organizarea meristemului
apical
1 – zonă centrală
2 – Zone periferice
3 – Meristem central
4 – Ţesut medular
Meristemele apicale sunt situate în vârful organelor (rădăcină,
tulpină, muguri) şi asigură creşterea lor în lungime.
Meristemele primare vor genera:
- Caliptrogenul
- dermatogenul (va forma epiderma)
- periblemul (va forma scoarţa)
- pleromul (va genera ţesuturile prozenchimatice care intră în ţesuturilefasciculelor libero-
lemnoase).
 Zona meristemelor apicale şi laterale la dicotiledonate

Imagine microscopică prin

meristemul apical al rădăcinii
(a) Vîrful rădăcinii 1 – zonă centrală în repaus
(b) Meristemul apical al rădăcinii 2 – caliptrogen
(c) Zonă meristematică 3 –vârful rădăcinii
(d) Protoderm 4 – desprinderea celulelor moarte din
(e) Epiderma rădăcinii vârful rădăcinii
(f) Ţesut vascular 5 - procambium
Din meristemul primordial
rezultă meristemele primare,
reprezentate prin:
- protodermă strat periferic care
va genera atât rizoderma
rădăcinii cât şi epiderma tulpinii;
- meristem fundamental
generator al scoarţei primare şi
măduvei;
- procambiu sub forma mai
multor şuviţe longitudinale
înglobate în meristemul
fundamental, din care se vor
diferenţia fasciculele
conducătoare.
 La unele familii (graminee) există
meristeme primare intercalare,
deasupra nodurilor tulpinii.
Meristemele laterale sunt situate în afara
axului organelor pe două cercuri concentrice şi
asigură îngroşarea secundară a rădăcinii şi
tulpinii.
Meristemele laterale sunt numai în
rădăcinile şi tulpinile plantelor perene şi
bienale şi asigură creşterea în grosime.
Celulele lor se divid alternativ, spre
interior şi exterior.
Se constituie din ţesuturile structurii
primare ale rădăcinii şi tulpinii şi, prin
diviziuni tangenţiale, formează ţesuturi
secundare care produc creşterea în
grosime a rădăcinii şi tulpinii. Ele se mai
numesc şi meristeme secundare, fiind
reprezentate de: cambiul şi felogenul.
În rădăcină, cambiul libero-lemnos provine din diviziunea celulelor
procambiale dispuse pe faţa internă a fasciculelor liberiene şi din
diviziunea celulelor periciclului aşezate spre faţa externă a
fasciculelor lemnoase.
Cambiul localizat în cilindrul central, între
vasele de lemn şi de liber (intra- şi
interfascicular), generează spre exterior
celulele care vor deveni liber secundar şi spre
interior, celule care vor deveni lemn secundar.
Cambiul formează o teacă cilindrică unistratificată în lungul rădăcinii şi tulpinii şi
prin diviziuni alternative ale iniţialelor fusiforme, generează spre interior lemn (xilem)
secundar şi spre exterior liber (floem) secundar.
Celulele cambiului libero-lemnos sunt de două feluri:
- celule prozenchimatice, scurte numite iniţiale scurte sau radiare din care se
diferenţiază razele de liber şi lemn.
- celule lungi numite iniţiale fusiforme care prin diviziuni periclinale generează liber
secundar spre exterior şi lemn secundar spre interior.

Diferenţierea celulelor provenite din iniţialele cambiale fusiforme

(secţiune transversală)
c- celulă cambială, f- element de tub ciuruit, ca- celulă anexă, x-
element traheal
Felogenul (cambiul subero-felodermic)

Felogenul se constituie în zona externă a rădăciniilor şi tulpinilor din

ţesuturi definitive prin procesul de dediferenţiere
Felogenul se poate forma din scoarţa
primară la Aristolochia, Pinus, Robinia
Quercus suber
pseudoacacia sau din epidermă la Nerium
oleander, Quercus suber, uneori din periciclu
la Berberis.

Aristolochia clematitis Pinus Nerium oleander Berberis

Felogenul este unistratificat, constiutit din celule vii, bogate în
citoplasmă, alungite, cu pereţii subţiri celulozici. Din activitatea
felogenului se formează spre exterior ţesut protector multistratificat
numit suber, iar spre interior ţesutul numit feloderm.
Suberul, felogenul şi felodermul alcătuiesc peridermul sau scoarţa
secundară.
Peridermul sau scoarţa secundară
 Ţesuturile definitive
Provin din activitatea meristemelor primare
şi secundare. Aceste ţesuturi sunt
specializate pentru îndeplinirea unor funcţii
în corpul plantelor, fiind clasificate în:
ţesuturi de apărare,
ţesuturi fundamentale,
ţesuturi mecanice,
ţesuturi conducătoare,
ţesuturi secretoare,
ţesuturi senzitive.
 Ţesuturi de apărare
Sunt ţesuturi definitive situate la exterioriul organelor cu rol de a proteja împotriva
unor pierderi mari de apă, a leziunilor mecanice, a temperaturilor prea ridicate.
Atunci când iau naştere din meristemele primare se numesc ţesuturi de protecţie
primare, iar atunci când sunt generate de felogen se numesc ţesuturi de protecţie
secundare.
Ţesuturile de protecţie primare sunt: epiderma, exoderma,
endoderma, ţesut caliptral.
 Ţesuturile de protecţie primare

Epiderma - protejează tulpina cu structură

primară, frunza şi alte organe supraterane
(elemente florale, fructe). Este alcătuită dintr-un
strat de celule parenchimatice fără spaţii
intercelulare, cu pereţii celulari groşi, acoperiţi cu
cuticulă sau ceară.
Celulele epidermei sunt vii, cu citoplasma şi vacuola mare centrală, cu
nucleu, fără pigmenţi, cu excepţia unor plante de umbră, acvatice şi
unele ferigi care conţin clorofilă şi de aici culoarea verde a epidermei şi
a unor plante (de exemplu Brassica oleracea var. capitata f. rubra) care
în vacuolă conţin pigmenţi antocianici ce colorează ţesutul în roşu sau
albastru.
Unele celule epidermice se transformă în stomate, care
controlează schimburile de gaze şi viteza transpiraţiei.
Alte celule epidermice se transformă în peri secretori,
senzitivi, protectori, absorbanţi.
 Stomatele

Stomatele se găsesc obişnuit pe toate organele supraterane ale plantelor, dar

în special sunt pe frunze. Pe organele subterane sau submerse lipsesc.
Mecanismul de închidere şi deschidere a stomatelor
 Celulele stomatice sunt bogate în clorofilă şi au fiecare câte o vacuolă mare
centrală. Aceste două componente au un rol foarte important în mecanismul de
închidere şi deschidere a stomatelor.
 Tipuri de aparat stomatic la dicotiledonate
Tipul anomocitic (ranunculaceu)
Tipul anizocitic (crucifer)
celule stomatice
înconjurate de un celulele stomatice
anumit număr de celule înconjurate de trei
care au aceeaşi formă şi celule anexe de
mărime cu celelalte mărime inegală
celule epidermice

Tipul diacitic (cariofilaceu) Tipul paracitic (rubiaceu)

celulele stomatice
înconjurate de celulele stomatice
două celule anexe înconjurate de două celule
al căror perete anexe care au axele
comun este longitudinale paralele cu
perpendicular pe cele ale celulelor
axa mare a stomatice
celulelor stomatice.
 Perii (trichomii) sunt nişte formaţiuni epidermice adaptate la
îndeplinirea unor funcţiuni speciale (mai ales în legătură cu reducerea
transpiraţiei), clasificându-se în peri tectori (protectori), secretori,
digestivi, senzitivi, absorbanţi, agăţători.
Perii tectori se întâlnesc la nivelul organelor supraterane vegetale
(tulpini, frunze, fructe sau seminţe) şi constituie frecvent caractere de
specificitate ale speciilor sau ale unor droguri vegetale.

Perii tectori
 Peri tectori de la urzica mare (Urtica dioica) se numesc şi
peri urticanţi. Aceştia au formă conică, iar la vârf prezintă o
mică umflătură măcicată asimetrică. Baza dilatată a părului
este susţinută de un postament epidermal ce se dezvoltă din
ţesutul epidermal al frunzei. În partea bazală a părului se află
nucleul. Membrana părului este impregnată cu dioxid de
siliciu şi carbonat de calciu. Măciuca părului conţine un
lichid urticant constituit din formiat de sodiu, acetilcolină şi
histamină, substanţe răspunzătoare de reacţia locală de
durere arzătoare.
FIGURE 3. Cânepă- tipuri de peri. (A) peri tectori (C)
unicelulari; (B) peri cisolitici; (C) peri sesili secretori; (D)peri
capitați; (E) peri simpli; (F) peri complecși. Imagini furnizate
de Dr. David J. Potter.
Morfologic, perii pot fi filamentoşi şi
drepţi, curbi, solitari sau grupaţi în
mănunchiuri sau ramificaţi.

O importanţă practică pentru medicină o

au perii de bumbac (Gossyum sp.) care
provin din prelungirea celulelor de la
suprafaţa epidermală seminală. Sunt
unicelulari, filamentoşi, tubulari, cu
lumgimea până la 6 cm, după moartea
celulei luând aspect de panglică răsucită în
jurul axului longitudinal.
 Emergenţele

sunt formaţiuni ale epidermei la care participă

însă şi alte ţesuturi precum, scoarţa, ţesutul
mecanic, ţesuturi conducătoare. Acestea se mai
numesc ghimpi (la Rosa sp.), ţepi la unele fructe
(castanul comun), mur (Rubus sp), agriş (la
Ribes sp), peri tentaculari (la Drossera sp.) de
pe laminele frunzelor, cu numeroase glande
digestive.
 Termenul de epidermă se referă numai la ţesutul de acoperire a organelor
supraterane, la rădăcină existând un alt strat extern protector numit rizodermă.

Rizodermă este un strat pilifer

(formator de peri absorbanţi) deasupra
exodermei, alcătuit dintr-un singur strat de
celule, cu membrane subţiri şi fără
cuticulă, din rândul cărora se evidenţiază
trihoblastelor care dau naştere perilor
absorbanţi. Rizoderma se situează în
continuarea zonei netede a rădăcinii tinere.
Exoderma (cutis)

Este un ţesut primar de apărare, caracteristic rădăcinilor,

format dintr-un singur strat de celule la dicotiledonate sau
mai multe la monocotiledonate numindu-se cutis.
Exoderma este situată subrizodermic în zona perişorilor
absorbanţi şi este un prim înveliş al organului adult. Celulele
exodermei sunt vii, obişnuit poligonale, cu pereţii uşor
suberificaţi (din loc în loc existând şi celele nesuberificate,
de pasaj).
 Endoderma
Este ţesutul cel mai intern al scoarţei şi se întâlneşte atât
în structura primară a rădăcinii, cât şi aceea a tulpinei, mai
rar a frunzei.
Endoderma este alcătuită din celule vii, poligonale, fără
spaţii, dispuse într-un singur strat, destul de rar în două
straturi,de exemplu rădăcinile de Smilax. În stadiile tinere,
celulele au pereţii subţiri celulozici.

În stadiile tinere celulele au pereţii subţiri celulozici.

Ulterior, pe pereţii radiali apare o fâşie neelastică formată din
lipide şi lignină. Pe secţiune longitudinal-tangenţială apar ca
nişte îngroşări primare fusiforme şi se numesc punctele sau
cordoanele lui Caspary.
Endoderma
Endoderma
 Scufia (caliptra, piloriza)
Este o formaţiune anatomică, cu aspect de deget de mănuşe, aşezată peste zona
distală a rădăcinii. Această formaţiune ajută la înaintarea rădăcinii în sol şi
menţinerea poziţiei geotripică pozitivă.
Caliptra se formează din caliptrogen
protejează sau apară vârful rădăcinii pe care îl
îmbracă ca un manson, celulele exterioare ale
caliptrei secretă geluri ce facilitează sau
ușurează pătrunderea rădăcinii printre
particulele de sol, iar zona centrală denumită
columelă este responsabilă cu orientarea
rădăcinii spre direcția de acțiune a forței de
gravitație. Caliptra lipsește la plantele parazite,
iar la plantele acvatice poartă denumirea de
rizomitră.