DOVEZI ALE EVOLUTIEI 2

Dovezi din domeniul embriologiei

• Date ştiinţifice obţinute în urma cercetărilor de
embriologie comparată efectuate de diferiţi biologi i-au
permis lui Ernst Haeckel să formuleze aşa numita „lege
biogenetică fundamentală”. Conform acestei legi, „Sirul
de forme pe care-l parcurge un organism (individul) în
timpul dezvoltării sale de la ou până la starea adultă
(ontogenia) reprezintă o recapitulare scurtă şi
concentrată a lungului şir de forme parcurs de strămoşii
organismului dat sau de forma iniţială a speciei lui, de la
cele mai îndepărtate timpuri ale aşa numitei creaţii
organice până în prezent (filogenia)”. Intr-o formulare
mai succintă, legea biogenetică fundamentală
postulează că „ontogenia este repetarea rezumativă a
filogeniei”. Această lege se poate aplica în multe domenii
iar faptele care o ilustrează reprezintă dovezi ale originii
comune a vieţuitoarelor, De asemenea, embriologia
comparată constituie un instrument de cercetare a
filogeniei unor grupe variate de plante sau animale.
Compararea stadiilor embrionare
ale vertebratelor a evidenţiat o
serie de asemănări ale acestora,
indiferent de grupul căruia
animalul examinat îi aparţine.
Astfel, în primele etape ale
dezvoltării embrionare se
dezvoltă caracteristicile cele mai
generale, de încrengătură, după
care apar cele de clasă, ordin
sau familie. In final, ultimele
caracteristici care se diferenţiază
sunt cele de specie
 Dovezi din domeniul sistematicii
• în prezent, există aproximativ 1,5 milioane de
specii de animale şi circa 1 milion de specii de
plante, la care se adaugă microorganismele,
ceea ce ilustrează imensa diversitate de forme a
lumii vii. De asemenea, cercetările de
sistematică au evidenţiat existenţa unor forme
de legătură între diferite grupe de organisme,
cum sunt cele dintre regnul vegetal şi cel animal.
Acesta este cazul unor specii de protozoare,
cum este Euglena sp , Volvox globata, Gonium
sp etc, care sunt „revendicate” atât de botanişti
cât şi de zoologi, ele prezentând caracteristici
comune ambelor regnuri.
In cadrul regnului animal se cunosc o serie de grupe, actuale
sau fosile, care fac legătura între diferite unităţi, de diferite
ranguri (specie, gen, familie, ordin clasă etc). Un exemplu
foarte concludent în acest sens este reprezentat de de
grupul Enteropneusta (din încrengătura Stomochordata),
situat la baza cordatelor. Dintre reprezentanţii acestui grup
de animale, importante sunt genurile Saccoglossus şi
Balanoglossus. Aceste animale prezintă o serie de
caracteristici de nevertebrat (corp vermiform, împărţit în
trei părţi: trompa, guler şi trunchi, în dezvoltarea individuală
sunt parcurse mai multe stadii larvare, similare celor de la
echinoderme; musculatura pereţilor corpului şi structura
unei părţi a sistemului nervos asemănătoare cu cea a
anelidelor) şi de cordat (prezenţa orificiilor branhiale în
peretele faringelui, aspectul tubular al cordonului nervos
din mezosomă). Deşi poziţia sistematică a cestui grup şi a
altora înrudite nu este încă bine definită, el poate fi
considerat ca un grup de legătură, cu caractere comune
mai multor încrengături, ceea ce dovedeşte originea lor
comună.
Numeroase forme fosile prezintă o serie de caractere care dovedesc
unitatea de origine a unor grupe sistematice diferite. De exemplu,
stegocefalii (amfibieni primitivi ce au trăit în devonian şi carbonifer)
prezentau anumite caractere ale peştilor (corp acoperit parţial sau
total cu solzi de aceeaşi origine ca ai peştilor; craniul prezenta pe
partea ventrală osul parasfenoid, ca şi la peşti; organele liniei
laterale erau cuprinse în canale închise) precum şi caractere de
amfibian actual. In fauna actuală există o serie de exemple de
animale care prezintă şi ele caractere comune peştilor şi
amfibienilor. Este cazul peştilor dipnoi identificaţi în Australia, în
America de Sud şi în Africa; la aceştia respiraţia este dublă –
branchială şi pulmonară, plămânii fiind omologi celor de la amfibieni,
ca de altfel şi sistemul circulator.
Pe de altă parte se cunosc forme fosile care reprezintă forme de
legătură între amfibieni şi reptile (aşa cum este grupul primitiv al
Cotilosaurienilor), între reptile şi păsări (aşa cum este mult
controversata pasăre fosilă Archaeopterix care avea atât caractere
de pasăre – cioc, pene, forma corpului, cât şi de reptilă – coadă cu
vertebre, stern plat, degete libere pe membrele anterioare) sau între
reptile şi mamifere. In acest din urmă caz, dovezi ale înrudirii celor
două grupe de vertebrate sunt oferite de monotreme (Echidna,
Ornitorhyncus), animale din Australia care se înmulţesc prin ouă, au
homeotermie imperfectă şi prezintă glande mamare, chiar dacă sunt
slab dezvoltate.
Peşti dipnoi
• progresele în domeniul geneticii moleculare au permis
elaborarea unor noi metode de stabilire a gradului de
înrudire filogenetică dintre anumite specii, de încadrare
taxonomică a speciilor noi. Aceste metode asigură, aşa
numita, taxonomie moleculară.
• Metodele folosite în taxonomia moleculară se bazează pe
anumite proprietăţi ale acizilor nucleici, ale unor proteine,
pe tipul unor componente ale peretelui celular sau
membranei plasmatice şi, nu în ultimul rând, pe utilizarea
unor tehnici imunochimice
• Folosirea acestor categorii de tehnici moleculare au permis
în ultimii ani să se realizeze noi arbori filogenetici în cadrul
unor grupe de organisme, cum este cazul fungilor. De
asemenea, corelarea mai multor categorii de date obţinute
prin aplicarea tehnicilor moleculare a permis separarea
regnului bacteriilor în 12 grupe distincte din punct de
vedere filogenetic, în timp ce în cazul eucariotelor
concluzia rezultatelor obţinute a fost aceea că evoluţia lor
nu a fost un proces linear ci s-a realizat în mai multe
perioade.
 Dovezi din domeniul biogeografiei
Stadiul actual al repartizării plantelor şi animalelor pe
suprafaţa Pământului şi al înrudirii acestora duce la
obţinerea unor concluzii aparent ciudate: organisme
aflate pe continente complet izolate prezintă o serie de
caracteristici comune, fiind înrudite (aşa cum sunt
mamiferele din America de Nord şi cele europene), în
timp ce în zone foarte apropiate geografic, fauna este
foarte deosebită, formată din specii neînrudite (aşa cum
sunt animalele total diferite aflate pe două insule
învecinate, Bali şi Lombok, situate la 15 mile distanţă
una faţă de cealaltă). Aspectele pot părea şi mai ciudate
în cazul unor grupe de plante care, în absenţa deplasării,
sunt asemănătoare chiar dacă ele sunt situate în zone
geografice complet izolate unele faţă de altele.
Cercetările repartiţiei animalelor pe continentele actuale au
permis împărţirea uscatului în opt regiuni biogeografice
caracterizate printr-un complex faunistic specific:
– regiunea Neozeelandeză – cuprinde insulele Noii Zeelande şi
unele insule din apropiere
– regiunea Australiană – cuprind Australia, Tasmania, Noua
Guinee, o serie de arhipelaguri şi insule învecinate
– regiunea Polineziană – cuprinde majoritatea insulelor din
Oceania
– regiunea Neotropicală – cuprinde America de Sud şi Centrală,
precum şi insulele Antile
– regiunea Malgaşă – reuneşte insula Madagascar şi unele insule
mai mici, învecinate
– regiunea Etiopiană – cuprinde Africa la sud de Sahara
– regiunea Indo-Malaieză – cuprinde India, Filipine, o serie de
arhipelaguri şi insule din apropiere
– regiunea Holartică – reprezentată de Asia, Europa, Africa de
Nord, America de Nord.
Fauna actuală este rezultatul unui proces complex de evoluţie biologică şi
geologică, împletite între ele. Cauza generală care a determinat aspectele
„ciudate” ale răspândirii animalelor o reprezintă faptul că structura
geografică a continentelor, configuraţia uscatului şi a oceanelor s-a
schimbat de-a lungul erelor geologice. Astfel, până acum 200-250 milioane
de ani (paleozoic superior), continentele formau un singur bloc, denumit
Pangea, care, la sfârşitul paleozoicului s-a separat în două grupe
continentale: Laurasia, în nord şi Gondwana, în sud. La sfârşitul triasicului,
acum 200 milioane de ani când apare grupul mamiferelor, cele două blocuri
continentale încep şi ele să se fragmenteze rezultând continentele actuale,
care se deplasează unele în raport cu altele = deriva continentelor. Teoria
derivei continentelor a fost elaborată de Alfred Wegener în 1912 dar
dovezile concrete pentru această ipoteză au fost furnizate de cercetările de
geofizică, dezvoltate ca urmare a progreselor realizate în domeniul
echipamentelor de cercetare, de măsurare a diverşilor parametrii urmăriţi.
Cauza generală a derivei continentelor o reprezintă expansiunea fundului
oceanelor datorită existenţei curenţilor de convecţie de la nivelul dorsalelor
din Atlantic şi Pacific.
Deriva continentelor.avi
Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este reprezentat
de marsupiale. In prezent, acest grup de mamifere există
doar în Australia şi, în mod excepţional (două familii de
marsupiale) în America de Sud. Studiul marsupialelor fosile
au arătat că acestea au apărut iniţial în America de Nord, la
mijlocul mezozoicului, de unde s-au răspândit în Europa, în
America de Sud şi apoi, prin Antarctica, în Australia. Acest
lucru a fost posibil deoarece, în acea perioadă existau doar
cele două blocuri continentale, Laurasia şi Gondwana. Lipsa
marsupialelor fosile în Asia se explică prin faptul că ele au
pătruns din America de Nord în Europa. Ulterior, deriva
continentelor a determinat separarea Australiei de restul
uscatului, înainte de apariţia mamiferelor placentare, astfel
că pe acest continent fauna naturală este reprezentată de
specii de marsupiale dintre cele mai diverse. (adaptate la
medii şi moduri de viaţă variate). În restul continentelor,
marsupialele au fost treptat eliminate prin apariţia şi
diversificarea placentarelor, care prezentau o serie de
avantaje, fiind mai bine adaptate la noile condiţii de mediu.
Un alt exemplu este reprezentat de răspândirea diverselor grupe de
Camelidae: cele din Africa şi Asia (dromaderul, cămila) şi cele din
America de Sud (lama, alpaca). Grupul cămilelor îşi are originea tot
în America de Nord de unde s-a răspândit pe întreg continentul de
origine. Ulterior s-au diferenţiat două linii, una asemănătoare
lamelor, iar cealaltă apropiată de cămilele propriu-zise de astăzi.
Această din urmă linie a trecut în Asia şi apoi s-a răspândit şi în
Africa, în timp ce linia evolutivă a lamelor a pătruns în America de
Sud. Nu se cunoaşte, până în prezent, de ce cămilele au dispărut
din America de Nord.
Tot din categoria probelor biogeografice sunt dovezile rezultate din
studiul florei şi faunei insulare. Astfel, în funcţie de originea lor,
insulele pot fi:
– oceanice – de natură vulcanică sau coraligenă (atolii); ele nu au avut
niciodată legătură cu uscatul continental
– continentale – acestea s-au desprins de continente.
Independent de natura insulelor, flora şi fauna insulară prezintă
anumite particularităţi care se pot explica numai dacă admitem
ideea evoluţiei respectivelor vieţuitoare în condiţii insulare.
• O trăsătură caracteristică insulelor,
indiferent de originea lor, este aceea că la
nivelul lor există numeroase specii
caracteristice, aşa numitele endemisme.
Explicaţia este următoarea: speciile
ajunse, într-un fel sau altul pe o insulă,
devin izolate de speciile de origine
rămase pe continent, ele continuându-şi
în noile condiţii, dar într-un ritm mai lent.
In timp, este posibil ca de pe continent,
specia respectivă să dispară, rămânând
în schimb forma insulară care devine
astfel un endemism. Evoluţia acestor
specii se realizează în condiţiile specifice
de pe insulă, dar speciile respective, cu
toate transformările pe care le suferă, îşi
păstrează caracterele de primitivitate. De
exemplu, pe insula Madagascar primatele
sunt reprezentate exclusiv de lemurieni,
cele mai primitive organisme din
respectivul grup, în timp ce pe continentul
apropiat, Africa, primatele sunt
reprezentate de grupele mai evoluate
(gorile, cimpanzei).
• Un alt exemplu este reprezentat de
Arhipelagul Galapagos situat chiar pe
Ecuator, în Oceanul Pacific, la 1000 km
vest de coasta Americii de Sud. Acest
arhipelag a devenit faimos datorită
vizitei lui Charles Darwin. Fauna
acestui arhipelag este asemănătoare
celei de pe continentul sud american,
dovedindu-i originea. Cu toate acestea,
pe insulele acestui arhipelag, care sunt
de natură vulcanică, au fost descrise
numeroase specii endemice, unele fiind
chiar specifice fiecărei insule în parte.
Astfel, dintre cele 108 specii de păsări
cunoscute în arhipelag, 82 sunt
endemisme.
• Cele mai cunoscute animale, care
definesc insulele Galapagos, sunt
reptilele, mai exact broaştele ţestoase
uriaşe, fiind cunoscute 15 specii. Dintre
acestea, doar patru sunt grupate pe
aceeaşi insulă; restul de 11 specii sunt
„repartizate” câte una pentru fiecare
insulă.