BIOFIZICA

C1: Curs introductiv

1
 Ce este ‘’Biofizica’’?

■ Biofizica (gr.bios = viata si fizica) - stiinta ce studiaza viata

cu ajutorul modului de gândire si a metodelor fizicii.

■ Obiectul de studiu - structurile al caror ansamblu ierarhizat

îl constituie materia vie, precum si fenomenele si
mecanismele fizice prin care aceste structuri îsi manifesta
functionalitatea.

2
Cuprins CURS BIOFIZCA
1) Curs introductiv ( prezentul curs)
2) Structura moleculara a materiei
3) Elemente de mecanica fluidelor
4) Fenomene moleculare de suprafata. Capilaritate. Adsorbtie. Fenomene de transport -
Osmoza ( 2 cursuri)
5) Apa in sisteme vii
6) Membrane. Fenomene de transport prin membrane (2 cursuri)
7) Elemente de termodinamica
8) Elemente de fizica atomica si nucleara.
9) Fenomenul de radioactivitate. Notiuni de radiobiologie. ( 2 cursuri)
10) Radiatia electromagnetica
11) Spectroscopie
3
Biolog - Chimist - Fizician

■ Biologii consideră că materia vie este alcătuită din aceleaşi

feluri de atomi şi molecule ca şi materia anorganică, care
ascultă de legile fizicii şi chimiei, şi că viaţa este rezultatul
unui ansamblu extrem de variat de reacţii chimice capabile să
capteze, stocheze, transforme şi să utilizeze energia cu
eficacitate diferită, datorită unei organizări particulare a
componentelor sale în structuri complexe.

4
 Generalitati:
■ In functie de nivelul de organizare al sistemului biologic studiat:
– Biofizica celulara care cuprinde ansamblul de probleme biofizice (electrice, mecanice, termice,
etc.) la nivel celular
– Biofizica moleculara care studiază proprietăţile moleculelor componente ale materiei vii şi
fenomenele care se produc în agregatele supramoleculare
– Biofizica sistemelor complexe desemnează cercetările din biofizică începând de la nivel tisular,
la nivel de organ, de organism şi până la sistemele biologice de nivel supraindividual.
■ In functie de tipul de problematica abordata:
– Biofizica structurala si biofizica functionala
In ceea ce priveşte tipul de problematică abordată, biofizica moleculară este în
primul rând structurală, iar biofizica sistemelor complexe, mai cu seamă funcţională. Cele
două aspecte se găsesc indisolubil legate într-un număr mare de direcţii de cercetare,
cum ar fi de exemplu fotosinteza, gestiunea informaţiei genetice, motilitatea şi multe
altele.
■ Ca fizica aplicata:
– Biomecanica, biotermodinamica, bioenergetica,…
Studiile de biomecanică îmbracă un spectru larg de probleme, de la proprietăţile mecanice ale
componenţilor celulari, la motilitatea celulară şi până la locomoţia animală; bioenergetica şi
biotermodinamica se ocupă atât de utilizarea şi multiplele conversii de energie la nivel celular şi de
organism, cât şi de problemele energetice ale marilor sisteme biologice de nivel supraindividual;
bioelectricitatea se ocupă de manifestările electrice ce însoţesc activitatea celulelor şi organelor
excitabile.
5
 Biocibernetica sau biofizica cibernetică care se ocupă cu interpretările cibernetice ale
structurilor şi fenomenelor biologice, cu analiza valorii informaţionale a energiei în lumea vie
(teoria bioinformaţiei), de aportul energiei la procesele de reglare şi mecanismele biofizice ale
comunicaţiei şi reglării (teoria sistemelor cu reglare automată).
■ Altele:
– Biofizica factorilor ambianti
Odată cu utilizarea energiei nucleare s-a dezvoltat radiobiologia care se ocupă cu
studierea acţiunii radiaţiilor ionizante (radiaţii nucleare şi Roentgen) asupra organismelor vegetale
şi animale (efectul radiobiologic). Radiosensibilitatea reflectă intensitatea acestor modificări
structurale şi funcţionale. Proprietăţile de radiosensibilitate ale celulelor sunt conţinute în legea
Bergonie - Tribondeau: o celulă este cu atât mai sensibilă la radiaţii cu cât intensitatea proceselor
sale de creştere este mai mare, cu cât celula se află într-un stadiu mai timpuriu al procesului de
diviziune celulară şi cu cât celula este mai nediferenţiată. Conform acestei legi, organismele
tinere, ca şi ţesuturile canceroase sunt cele mai expuse la iradieri. Diferenţele de
radiosensibilitate se manifestă şi între diferitele părţi ale aceleiaşi celule: nucleul este mai sensibil
decât citoplasma, iar, în cadrul nucleului, sensibilitatea cea mai mare se manifestă la cromozomi.
Cosmobiologia studiază comportarea organismelor în condiţii extreme de viaţă; bionica
aplică modelele naturale în tehnică; bioingineria aplică procedee inginereşti pentru obţinerea
modificărilor dorite de om la organismele vii. În acest context o importanţă aparte o are biofizica
factorilor ambianţi.

6
 Istoric
■ Printre primele cercetări de biofizică sunt considerate studiile lui Leonardo da Vinci
(1452 – 1519) asupra mecanismului mersului, studiile de hemodinamică. De
asemenea el explică funcţionarea ochiului pe principiul camerei obscure.
■ William Harvey (1578 – 1657), medic şi fiziolog englez, studiază circulaţia sângelui şi
rolul inimii. În 1680 Giovanni Alfonso Borelli, medic, fiziolog şi fizician italian, consideră
procesele fiziologice ca rezultat al principiilor fizice şi descrie natura mecanică a
sistemului scheleto – muscular.
■ Issac Newton (1642 – 1727), figura cea mai marcantă a fizicii clasice, consideră că
excitaţia se propagă de-a lungul nervilor ca şi unda luminoasă în eter.
■ Luigi Galvani (1737-1798) arată că ţesuturile produc electricitate şi descoperă natura
electrică a impulsurilor nervoase.
■ În 1801, fizicianul şi medicul englez Thomas Young a propus ipoteza tricromatică a
vederii, aceasta stând la baza tuturor teoriilor moderne asupra vederii colorate.
■ Herman von Helmholtz (1821-1873) fiziolog, fizician şi mathematician măsoară viteza
de propagare a impulsului nervos şi efectul termic al activităţii musculare,
perfecţionează teoria tricromatică a vederii, elaborează teoria auzului şi a acomodării
cristalinului. De asemenea a explicat timbrul sunetelor prin suprapunerea diferitelor
armonice.
7
■ Wilhelm Roentgen descoperă în 1895 razele X, raze care sunt folosite în
diagnosticul medical şi în cercetarea biologică.
■ În1896, Henri Bequerel, fizician francez, descoperă radioactivitatea. Urmează
descoperirea radioactivităţii artificiale de către soţii Joliot-Curie, cu deosebite
aplicaţii în cercetare şi practică cum a fost cartarea metabolismului în anii 1940-
1950. În 1952 începe utilizarea radioizotopilor în medicină.
■ Lars Onsager dezvoltă termodinamica proceselor ireversibile, care poate fi aplicată
la sistemele deschise cum sunt cele biologice.
■ Erlanger şi Gosse (Premiul Nobel 1944) au identificat diferite tipuri de fibre
nervoase, după vitezele de conducere şi au reuşit să reconstituie prin calcul
potenţialul de acţiune al unui nerv.
■ Allan Lloyd Hodgkin şi Andrew Fielding Huxley, fiziologi englezi, (Premiul Nobel
1963) au descris matematic potenţialul de acţiune în funcţie de fluxurile de ioni ce
trec prin membrana axonală.

8
■ Pauling ( Premiul Nobel 1954) arată că lanţurile de proteine fibrilare pot avea structuri
spiralate; Watson, Crick şi Wilkins (Premiul Nobel l962) descifrează structura spaţială
de dublă elice a macromoleculelor de AND. Această descoperire permite înţelegerea
mecanismelor de transmisie a informaţiei ereditare.
■ George Wald (Premiul Nobel 1967), biolog american, stabileşte principalele etape ale
ciclului fotochimic al vederii).
■ G. Nicolson şi S. Singer propun (1972 – 1974) modelul de mozaic fluid pentru
membrana celulară.
■ George Emil Palade (Premiul Nobel 1974) a iniţiat aplicarea microscopiei electronice în
cercetarea biologică .
■ Acest scurt istoric nu poate fi incheiat fără a aminti contribuţiile de seamă ale unor
profesori şi cercetători români ca A. Popescu, C. Dimoftache, Sonia Herman, Gr. Turcu,
D.G. Mărgineanu, V. Vasilescu, pentru a menţiona numai câteva nume, precum şi
înfiinţarea în 1990 a Societăţii Naţionale de Biofizică Pură şi Aplicată din România şi
apariţia, începând cu anul 1991, a primei reviste româneşti de biofizică, Roumanian
Journal of Biophysics
9
 Fie şi numai din cele de mai sus este
evident că biofizica este o ştiinţă aflată la
graniţa dintre fizică şi biologie şi care, în plus,
este strâns legată de chimie, biochimie,
fiziologie, genetică, informatica şi matematică.

10
 Sisteme vii. Materia vie.
 sisteme deschise (schimb de substanta si energie cu mediul înconjurator);
■ extrag din exterior energia pe care o utilizeaza în mod specific si directionat
spre a se mentine, a creste si a se reproduce;
■ structuri disipative, dependente de o continua disipare de energie din mediu;
■ neomogenitate si anizotropie;
■ compartimentarea avansata mediului intern - desfasurarea simultana de
procese care decurg în sensuri contrare (de exemplu reacţii de sinteză şi
reacţii de descompunere);

■ evolutie ascendenta în timp la scara existentei fiecarui organism si a lumii vii;

■ sursa si receptor de informatie;
■ caracter ierarhizat, nivelul celular - fundamental pentru lumea vie.
11
 Nivelele de organizare a materiei

1. particule fundamentale (electroni, protoni, neutroni etc.)

2. atomi, ioni sunt comune atât
materiei minerale cât
3. molecule şi celei vii
4. macromolecule
5. structuri subcelulare (organite celulare, membrane plasmatice etc.)
6. structuri celulare: CELULA
specifice
7. structuri supracelulare: tesut, organ, aparat, sistem materiei
vii
8. organism
9. ecosistem
12
 Însuşiri fiziologice ale materiei vii
 Materia vie are o serie de proprietăţi specifice de care depinde însăşi
existenţa ei, dintre acestea amintim: metabolismul, creşterea, dezvoltarea,
adaptarea, sensibilitatea şi excitabilitatea, mişcarea, îmbătrânirea şi moartea.
 Metabolismul - totalitatea schimburilor de substanţă şi de energie dintre
materia vie şi mediul ambiant. El cuprinde două laturi, care decurg simultan;
anabolismul sau asimilaţia (în care se formează substanţe organice din
substanţe anorganice) şi catabolismul sau dezasimilaţia (în care o parte din
substanţele organice sunt degradate, cu eliberare de energie).
 Creşterea - sporirea greutăţii şi volumului organismului viu. La baza sa stă
procesul de înmulţire a celulelor şi creşterea acestora prin extensie.
 Dezvoltarea - se datorează transformărilor calitative ce se petrec la nivelul
organismelor vii. La sfârşitul unui lanţ de transformări calitative se produce un
salt stadial. Dezvoltarea are loc în paralel cu creşterea.
13
 Adaptarea - proprietatea organismelor vii de a-şi modifica cerinţele
metabolice în funcţie de variaţiile factorilor de mediu. Ea se poate realiza
numai între anumite limite.
 Sensibilitatea şi excitabilitatea - însuşiri fiziologice ale organismelor vii de
a percepe şi de a reacţiona la acţiunea directă sau indirectă a unor
excitanţi.
 Mişcarea - se manifestă la toate nivelurile de organizare a materiei vii (de
la curenţii citoplasmatici, deplasarea cromozomilor pe fusul nuclear în
timpul diviziunii celulare şi până la deplasarea locomotorie).
 Îmbătrânirea - începe atunci când activitatea fiziologică se diminuează,
catabolismul dominând asupra anabolismului. Moartea survine atunci
când activitatea metabolică încetează. La nivelul celulei aceasta înseamnă
coagularea sau dezagregarea citoplasmei care trece într-o stare amorfă
sau mucilaginoasă.

14
Elemente de construcţie pentru materia vie
■ În compoziţia celulelor intră aceleaşi elemente chimice ca şi în materia anorganică,
dar peste 99% este formată din şase elemente:

H, C, O,
N, P, S
Micromolecule: apa –matricea vieţii, glucoza si microionii: Na+ , K+, Cl-
etc.
Macromolecule (biomolecule): proteine, acizi nucleici, lipide şi glucide.
[subnivele de organizare structurală: primară, secundară, terţiară şi
cuaternară]
Complexele supramoleculare rezultă din asocierea, pe baza unor
interacţiuni de tip Van der Waals, a macromoleculelor din diferite clase. În acest
fel rezultă nucleoproteinele (de exemplu ribozomii), lipoproteinele (complexe
membranare), glicoproteinele, glicopoproteinele, etc.
15
 Mijloace de investigare utilizate în biofizică

■ Ultracentrifugare
■ Difractia razelor X
■ Imprastierea cvasielastica a luminii laser
■ Metode cristalografice
■ Metode spectroscopice
■ RMN
■ RPE
■ Microscopie optica si electronica
■ Fluorescenta in lumina polarizata,…..
16
 Ultracentrifugare si cristalografia

■ Aplicarea metodelor cristalografice a permis cunoaşterea constituenţilor

biologici fundamentali cum sunt proteinele şi acizii nucleici. De exemplu,
determinarea structurii tridimensionale a hemoglobinei de către Perutz şi cea
a ADN- ului de către Crick şi Watson în anii 50 constituie primele rezultate ale
acestui tip de cercetare. Cristalografia dă o imagine statică a structurii unei
macromolecule şi nu poate oferi informaţie despre aspectele funcţionale.
Studiul în soluţii pe cât posibil apropiate de condiţiile fiziologice poate oferi
informaţie asupra comportamentului dinamic funcţional. Pentru aceasta se
apelează la o mare varietate de proprietăţi ale macromoleculelor în soluţii
cum ar fi viteza de migraţie în câmp gravitaţional intens (ultracentrifugare).
Aceasta permite cunoaşterea dimensiunilor şi formei macromoleculelor pe
baza legilor hidrodinamicii.

17
 Cristalizarea - Pentru a realiza difracţia de

Ultracentrifuga raze X pe macromolecule biologice este necesară

cristalizarea acestora. Cristalizarea se realizează
utilizând o soluţie a materialului biologic respectiv
într-un solvent, de obicei într-o soluţie super-
saturată de apă. Soluţia în care introducerea
suplimentară a oricărei cantităţi de solvat nu mai
■ produce dizolvarea acestuia este o soluţie saturată.
Starea de suprasaturare se obţine prin diferite
mijloace precum răcirea soluţiei saturate şi
determină creşterea concentraţiei soluţiei peste
valoarea de saturare.

18
 Difractia razelor X
■ În 1912, Max von Laue a sugerat că, dacă atomii
dintr-un cristal formează reţele spaţiale, atunci
cristalul ar trebui să se comporte ca o reţea în care
au loc fenomene de difracţie similare trecerii luminii
printr-o reţea de difracţie optică. Condiţia ca un
astfel de fenomen să aibă loc este ca radiaţia să
aibă o lungime de undă comparabilă cu distanţa
dintre doi atomi vecini din reţea. Radiaţia X este
utilizată deoarece are lungimea de undă de ordinul
ångströmilor, comparabilă cu distanţele intera-
tomice din cristale. Dispozitivul experimental utilizat
în realizarea difracţiei de raze X utilizează un tub de
raze X şi un colimator prin care este transmis
fasciculul de radiaţii X pe un cristal, de exemplu, de
NaCl. Figura de difracţieobţinută poate fi detectată
pe un film fotografic, dând naştere unor spoturi de
difracţie cunoscute drept spoturi Laue.

19
 Metodele spectroscopice

■ Ofera informaţie mai precisă, aplicarea lor având la bază faptul că

atomii sau grupele de atomi absorb lumina în domenii de lungimi
de undă caracteristice.

■ Studiul spectrelor de absorbţie permite, de exemplu, să se obţină

informaţie cu caracter local asupra configuraţiei lanţurilor
polipeptidice.

20
RMN

21
Microscopie optica si electronica

22
Fluorescenta in lumina polarizata

23
Abordarea mecanismelor vitale în cadrul unui
organism

■ Biofizica sistemelor înalt integrate (organul sau organismul ca întreg)

abordează cercetări la nivel macroscopic, adesea în colaborare cu
fiziologia de care este strâns legată. Cercetările se desfăşoară în
domenii extrem de variate şi cuprind studiile de reologie şi mecanică
vasculară, studiile de filtraţie la nivel renal, studii de biomecanică
pentru explicarea motricităţii, studiul bioreceptorilor (acei detectori
proprii prin care organismele iau cunoştinţă despre parametrii fizico -
chimici ai mediului ambient), cercetări asupra percepţiei senzoriale,
studiul acţiunii radiaţiilor asupra organismelor, etc.

24
■ Biofizicianul apelează adesea la modelare. Modelele, atât cele
teoretice cât şi cele experimentale, sunt construite pe baza
cunoaşterii aprofundate a sistemului biologic pentru care au fost
elaborate şi permit reconstituirea fenomenelor vitale, plecând de la
fenomene elementare. In această latură a sa, biofizica este ajutată
şi de alte discipline, matematica.

25
Bibliografie

■ Dimoftache, C., Sonia Herman, 1993 – Biofizică medicală, Ed. Cerma, Bucureşti;

■ Herman, Sonia, 2000 – Principiile fizice ale aparaturii medicale moderne, Ed. Teora,
Bucureşti;

■ Popescu, A., 1994 – Fundamentele biofizicii medicale, Ed. ALL, Bucureşti;

■ Popescu, Aurel, 1997 - Elemente de biofizică moleculară şi supramoleculară, Ed. All,

Bucureşti;

■ Vîlcu, Rodica, A. Dobrescu, 1982 – Termodinamica proceselor ireversibile, Ed. Tehnică,

Bucureşti;

26