CAPITOLUL 1.

CE ESTE BIOLOGIA CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ

1.1. Definiţia şi obiectul Biologiei Celulare şi Moleculare
Biologia Celulară şi Moleculară este ramura ştiintelor biologice care se ocupă cu studiul
structurii şi funcţiilor celulei, ca unitate fundamentală în alcătuirea organismelor.
Obiectul de studiu îl constituie o “celulă ideală”, la care descriem caracterele comune
(generale) pentru toate celulele (nu descriem celulele specializate care fac obiectul histologiei).

1.2. Evoluţia cunoştinţelor despre celule

Un rol decisiv în dezvoltarea cunoştinţelor despre celule l-a avut inventarea microscopului
optic, realizată în sec. XVI. Descoperirea celulelor aparţine englezului Robert Hooke (1665) care,
examinând la microscop o secţiune subţire de plută, observă o imagine ca un fagure de miere, iar
“cămăruţele” le-a denumit celule (în limba latină cella = cameră, cellula = cămăruţă). De fapt erau
pereţii de celuloză ai fostelor celule vegetale, deoarece în plută nu mai sunt celule vii.
Primele celule vii au fost descoperite de olandezul Anthony van Leeuwenhoek (1674):
protozoarele în apă, bacteriile (de aici începe şi bacteriologia), celulele roşii şi celulele albe din sânge,
spermatozoizii (el descrie pentru prima dată şi mişcările celulelor).
În continuare, până în zilele noastre cunoştinţele despre celule au evoluat pe două linii:
- prima linie a fost cea a tehnicilor şi metodelor de studiu ale celulelor;
- cea de-a doua linie a vizat progresele în concepţii.
Legat de prima linie timp de peste 150 de ani singura metodă de studiu a celulei a fost
microscopia optică. În sec XIX a avut loc perfecţionarea metodei şi pe această bază apar şi primele
progrese în concepţii sub forma unor generalizări în prima jumătate a secolului XIX.
Prima generalizare: Robert Brown arată că nucleul este o componentă constantă a tuturor
celulelor. (Aşa cum se va vedea este vorba de celulele numite eucariote, cu nucleu adevărat, nu de
bacterii, care sunt celule procariote, fără nucleu).
A doua generalizare: apare concepţia primitivă despre celulă ca o masă de materie vie (numită
protoplasmă), formată din nucleu (în care se poate observa şi nucleolul) şi citoplasmă; (a nu se
confunda protoplasma cu citoplasma). Celula prezintă la periferie membrana citoplasmatică, numită
plasmalemă, care nu poate fi văzută la microscopul optic.
Cea mai de seamă generalizare din acea perioadă a fost elaborarea teoriei celulare (de către
germanii Schleiden şi Schwann). În forma „clasică” aceasta cuprindea 3 idei:
a) corpul tuturor vieţuitoarelor este format din celule sau din substanţe produse de celule;
b) celulele au viaţa lor proprie;
c) viaţa celulelor este subordonată vieţii în ansamblu a organismelor.
Ulterior, aceste 3 idei au fost considerate ca o primă teză a teoriei celulare moderne, care mai
conţine două teze.
2. Toate celulele provin din celule preexistente (nu se nasc din materie nevie); formularea în
limba latină a fost dată de Rudolf Virchow (“părintele” morfopatologiei): "omnis celulla e cellula".
3. Toate celulele care alcătuiesc un organism pluricelular provin dintr-o singură celulă, celula
ou, formată prin fuziunea a două celule, cei doi gameţi: spermatozoid şi ovul (este cazul reproducerii
sexuate). Deci organismul pluricelular (cum este şi corpul uman) se formează prin creşterea şi
multiplicarea celulei ou. În ultimele decenii această teză a fost modificată prin apariţia clonării ca o
alternativă de reproducere nesexuată a organismelor.
Ca urmare a progreselor descrise la sfârşitul sec. XIX s-a constituit citologia clasică, o ramură
a ştiinţelor biologice ce studiază celulele, bazată în principal pe metoda observării lor la microscopul
optic. Studiul era realizat mai ales pe secţiuni tisulare fixate şi colorate, deci pe celule moarte, şi mai
puţin pe celule vii. De aceea citologia clasică are mai ales caracter morfologic.
În a doua jumătate a sec. XIX s-au descris noi procese (sau fenomene) şi noi componente
celulare. Astfel, s-a descoperit diviziunea celulară, care, la eucariote, este o diviziune indirectă cu 2
forme: mitoza şi meioza. În timpul diviziunii s-au observat cromosomii (în limba greacă chroma =

1
culoare, soma = corp).
Apoi, s-au descoperit în citoplasmă organite citoplasmatice: centrul celular (centrosomul),
vizibil în timpul diviziunii, mitocondriile, aparatul Golgi (la sfârşitul sec. XIX), precum şi structuri
citoplasmatice (corpii lui Berg, granulaţiile lui Nissl, ergastoplasma) care au la bază reticulul
endoplasmic.
Cu tot caracterul predominant morfologic, încă de atunci au existat orientări funcţionale în
studiul celulei, ceea ce a dus la apariţia unui capitol aparte de Fiziologie Celulară într-o carte de
Fiziologie din sec. XIX.
Pe de altă parte, Rudolph Virchow pune bazele Histopatologiei, descriind într-o carte celebră,
Patologia celulară, modificările microscopice la nivel celular care apar în organele oamenilor decedaţi
prin diferite boli. Iată deci, aplicarea în medicină a cunoştinţelor despre celule a început încă din
perioada citologiei clasice!
În secolul XX apar mari progrese, atât pe linia concepţiilor, cât şi a metodelor şi tehnicilor de
investigare. Astfel, apar metodele de studiu ale celulei vii:
- culturile de ţesuturi, apoi culturile de celule;
- microchirurgia celulei: s-a realizat perforarea plasmalemei (fără a determina moartea celulară),
perforarea învelişului nuclear (rezultând moartea celulară), injectarea în celulă a diferitelor substanţe.
Astăzi, sub numele generic de micromanipulare această metodă are importante aplicaţii medicale, cum
este fertilizarea in vitro.
Prima dintre tehnicile care au revoluţionat studiul celulei în sec. XX este fără îndoială
microscopia electronică, pusă la punct pe la mijlocul secolului trecut. Obţinându-se nu doar o mărire
mai mare, ci mai ales o rezoluţie mult îmbunătăţită a imaginilor, microscopia electronică a revoluţionat
studiul celulei, determinând saltul de la citologia clasică la citologia modernă.
Printre cele mai importante progrese datorate microscopiei electronice se numără:
- demonstrarea existenţei membranei celulare la periferia celulei;
- descoperirea de noi structuri şi organite intracelulare: descrierea reticulului endoplasmic, a
peroxisomilor, a diferenţierilor citoplasmatice sub formă de filamente şi microtubuli;
- s-a pus capăt controversei privind existenţa aparatului Golgi;
- s-a precizat ultrastructura (termen ce înseamnă aspectul vizibil la microscopul electronic) organitelor
celulare: mitocondrii, aparat Golgi, peroxizomi;
Există mai multe tipuri de microscopie elecronică, dintre care amintim: microscopia electronică
de transmisie, de scanning (sau baleiaj) sau de criofracturare. George Emil Palade (primul român
distins în anul 1974 cu Premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie) are contribuţii fundamentale la
dezvoltarea microscopiei electronice: tehnologia secţiunilor ultrafine, a introdus tetraoxidul de osmiu
pentru fixarea secţiunilor pentru microscopul electronic (pe lângă multe alte descoperiri ce vor fi
menţionate ulterior).
De asemenea, G. E. Palade a contribuit în mod esenţial şi la dezvoltarea celei de a doua tehnici
care a revoluţionat studiul celulei în sec. XIX, o tehnică biochimică, anume fracţionarea celulei prin
centrifugare diferenţială. Palade a introdus zaharoza ca mediu de omogenizare şi prin aceasta s-au
putut obţine componentele celulei în stare vie. Prin această tehnică, belgianul Christian de Duve a
descoperit lisosomii.
Cele două cuceriri în planul tehnicilor şi metodelor de cercetare, microscopia electronică şi
fracţionarea celulei prin centrifugare diferenţială au determinat o nouă revoluţie în studiul celulei:
trecerea de la citologia clasică la biologia celulară (în jurul anului 1960). A avut loc convergenţa
intereselor morfologilor şi biochimiştilor, realizându-se studiul fiecărei componente a celulei nu doar
din punctul de vedere al structurii, ci şi al proceselor biochimice care se desfăşoară la nivelul respectiv.
Pe de altă parte, din punct de vedere al progreselor conceptuale biologia celulară se naşte prin
fuziunea tuturor cunoştinţelor de citologie, histologie, fiziologie celulară, biochimie şi biofizică
celulară, microbiologie şi virusologie şi nu în ultimul rând de genetică (în special citogenetică, partea
geneticii care se ocupă cu studiul cromosomilor).
Următoarea revoluţie în studiul celulei, trecerea de la biologia celulară la biologia celulară şi
moleculară (în jurul anului 1975) este determinată, pe linia metodelor şi tehnicilor, de introducerea
tehnicilor fizice şi biochimice de biologie moleculară: difracţia razelor X (prin care s-au precizat
2
distanţele interatomice şi structurile tridimensionale inclusiv pentru moleculele mari, cum ar fi acizii
nucleici şi proteinele), studii cu neutroni, de spectroscopie de rezonanţă magnetică nucleară (RMN), de
spectroscopie de rezonanţă electronică de spin (RES), studiul secvenţelor ADN-ului, studiul structurii
secundare, terţiare şi cuaternare a proteinelor şi acizilor nucleici.
Din punct de vedere conceptual, molecularizarea biologiei celulare a fost determinată de
introducerea conceptului de biologie moleculară: studierea materiei vii prin prisma relaţiei dintre
structură şi funcţie la nivel molecular. Dacă la început conceptul s-a aplicat acizilor nucleici şi
proteinelor, iar apoi s-a trecut la studiul molecular al materialului genetic (genetica moleculară), astăzi
conceptul se aplică la întreaga materie vie, constituindu-se astfel biologia moleculară a membranelor,
a cromatinei, a mitocondriilor, a bacteriilor, virusurilor etc.
Chiar mai mult, studiul celulei a fost revoluţionat şi după 1975 când au apărut biotehnologii
complexe, ansambluri de metode şi tehnici: biotehnologia ADN-ului recombina(n)t, biotehnologia
producerii anticorpilor monoclonali etc.

1.3. Definiţia actuală a biologiei celulare şi moleculare

Este ramura ştiinţelor biologice care studiază structura şi funcţiile celulei în mod complex
şi unitar, plecând de la aspectele vizibile la microscopul optic (morfologie), la aspectele vizibile la
microscopul electronic (ultrastructură), şi coborând apoi la nivel molecular în profunzimea
fiecărei componente a celulei pentru a studia relaţia dintre structură şi funcţie; în final, se
reconstituie imaginea celulei în toată complexitatea ei, iar celula este integrată şi în nivele
superioare de organizare a materiei vii.
La organismele pluricelulare nivelele de integrare ale materiei vii sunt reprezentate de celulă,
ţesut, organ, aparat sau sistem şi în final, întregul organism. Deasupra organismelor mai există două
nivele superioare de integrare a materiei vii, reprezentate de biocenoză (ansamblul organismelor dintr-
o anumită zonă) şi de biosferă (ansamblul organismelor la nivel planetar).

1.4. Importanţa pentru medicină a biologiei celulare şi moleculare

În primul rând, pentru studentul în medicină cunoştintele despre celule sunt indispensabile înţelegerii
noţiunilor predate la toate disciplinele, atât cele biomedicale fundamentale (fiziologia, histologia,
biochimia, biofizica, genetica, microbiologia, virusologia, parazitologia), sau cele care fac trecerea de
la fundamental spre clinică (de pildă farmacologia, fiziopatologia, imunologia), cât şi la cele clinice;
aici apare şi importanţa pentru oricare medic a biologiei celulare şi moleculare. Aceasta deoarece ne
aflăm în epoca medicinei celulare şi moleculare pentru fiecare specialitate medicală.
Până în sec. XIX s-a dezvoltat medicina morfo-clinică, în prima jumătate a sec. XX s-a dezvoltat
orientarea fiziopatologică şi biochimică. Din a doua jumătate a sec. XX medicina se dezvoltă pe baza
cunoştintelor despre celule. În primul rând este clar că dacă organismul uman este compus din celule,
orice boală se manifestă la nivel celular şi molecular. Atunci este foarte clar că şi etiopatogeneza bolilor
trebuie studiată până la nivel molecular, până la evidenţierea modificărilor fine în diagnostic (cum ar fi
localizarea defectului molecular în unele boli, diagnosticul şi monitorizarea unor boli prin molecule
specifice), inclusiv în diagnosticul în faza presimptomatică a bolilor, iar în unele boli (ca cele genetice)
până la diagnosticul prenatal. Tratamentul modern este de neconceput fără cunoaşterea mecanismelor
celulare şi moleculare de acţiune a medicamentelor şi a celorlalte metode terapeutice (radiaţii, procedee
fizioterapeutice, psihoterapie etc). Mai mult, a devenit o realitate necesitatea tratamentului farmacologic
individualizat pe baza cunoaşterii caracteristicilor genetice ale fiecărui om, după cum este de actualitate
şi terapia genică.
Medicina celulară şi moleculară nu se aplică numai specialităţilor de laborator sau celor de
medicină internă (cardiologie, neurologie, pediatrie, imunologie etc.), ci şi celor chirurgicale, fiind de
neconceput practicarea chirurgiei moderne (care include şi realizarea de grefe şi transplante) fără
cunoaşterea şi aplicarea directă a cunoştinţelor de biologie celulară şi moleculară.

1.5. Contribuţii româneşti în dezvoltarea biologiei celulare şi moleculare

Este un motiv de mândrie pentru noi să amintim câţiva dintre marii savanţi români ale căror
descoperiri legate de celule au rămas şi vor fi întotdeauna contribuţii româneşti la ştiinţa mondială.
3
 Gheorghe Marinescu, neurolog şi (neurocitolog) de renume mondial, a realizat o sinteză a
cunoşţinţelor de morfologie, fiziologie şi patologie a Celulei nervoase, în cartea cu acest nume,
publicată la Paris în 1909 şi care a fost decenii la rând o adevărată "Biblie a neurobiologiei”.
Victor Babeş a descoperit imunizarea pasivă (principiul seroterapiei), fapt pentru care ar fi
trebuit să primească Premiul Nobel pentru Fiziologie ori Medicină în 1901 (acesta fiind acordat doar
germanului von Behring; cum Premiile Nobel au început a se acorda din 1901, Babeş ar fi fost primul
laureat în domeniul Fiziologie ori Medicină). Babeş a mai făcut şi alte mari descoperiri:
- o clasă de paraziţi patogeni numiţi în cinstea lui babesii, care produc bolile numite babesioze
(întîlnite mai ales la animale, dar şi la oameni care vin în contact cu animalele);
- descoperă în celulele nervoase ale animalelor şi oamenilor decedaţi prin turbare (boală
produsă de virusul turbării) nişte corpusculi caracteristici (patognomonici pentru diagnosticul de
turbare), care au fost ulterior descoperiţi, independent, şi de către italianul Negri, fiind numiţi azi
corpii Babeş-Negri;
- descoperă în bacilul difteric corpii Babeş-Ernst (descoperiţi independent şi de germanul
Ernst).
Victor Babeş este fondatorul Institutului de Anatomie Patologică din Bucureşti, denumit azi
Institutul “Victor Babeş”, şi al catedrelor de morfopatologie şi de microbiologie la Facultatea de
Medicină din Bucureşti. Victor Babeş a pus şi bazele catedrelor de morfopatologie şi de microbiologie
la Facultatea de Medicină de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj în 1919 (când a început
învăţământul superior în limba română în Transilvania).
Ion Cantacuzino, absolvent al Facultăţilor de Medicină şi Filosofie din Paris, colaborator la
Institutul Pasteur din Paris al marelui savant rus Ilia Metchinikov (Laureat Nobel pentru descoperirea
fagocitozei), devine profesor de microbiologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Fondează
Institutul de seruri şi vaccinuri, numit azi Institutul “Cantacuzino” din Bucureşti care a produs de la
înfiinţare seruri şi vaccinuri, România devenind astfel de zeci de ani una dintre ţările avansate din
punct de vedere al profilaxiei bolilor infecţioase prin imunizare activă şi pasivă;
Ion Cantacuzino descoperă factorul stimulator al secreţiei celulare în diferite lichide biologice
în Laboratorul de Imunologie comparată condus de Metchinikov.
George Emil Palade primeşte (în 1974) Premiul Nobel pentru Fiziologie ori Medicină
împreună cu belgienii Albert Claude (cel care a introdus fracţionarea celulară prin centrifugare
diferenţială) şi Christian de Duve (descoperitorul lisosomilor). Pe lângă contribuţiile deja menţionate
în subcap. 1.2, amintim câteva dintre cele mai de seamă descoperiri ale lui Palade, datorită cărora îl
putem considera “Cel mai mare biolog celular al sec. XX” (aprecierea îi aparţine Laureatului Nobel
Gűnter Blobel, urmaşul profesorului Palade la Universitatea Rockefeller din New York):
- descoperă ribosomii şi rolul lor în sinteza proteică;
- descrie ultrastructura mitocondriei (descoperind crestele mitocondriale);
- elucidează calea secreţiei celulare;
- descrie transportul prin vezicule în celulele endoteliului capilar (transcitoza);
- descrie procesul de reciclare (recirculare) a membranelor celulare şi alte aspecte ale biogenezei
membranelor celulare.

ÎNTREBĂRI:
1. Care este definiţia simplă şi cea completă a biologiei celulare şi moleculare?
2. Care sunt principalele descoperiri în studiul celulei datorate microscopiei optice?
3. Care sunt principalele descoperiri în studiul celulei datorate microscopiei electronice?
4. Care sunt principalele progrese conceptuale privind celula până în sec. XIX (inclusiv)?
5. Ce înseamnă teoria celulară?
6. Care sunt motivele pentru care s-a produs trecerea de la citologie la biologie celulară?
7. Pe ce bază s-a transformat biologia celulară în biologie celulară şi moleculară?
8. Care este importanţa biologiei celulare şi moleculare pentru medicină?
9. Care sunt principalele contribuţii ale lui Gheorghe Marinescu şi Victor Babeş în studiul celulei şi în
ştiinţele medicale?
10. Care sunt principalele descoperiri în studiul celulei datorate lui George Emil Palade?
4
CAPITOLUL 2.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CELULE

2.1. Celule procariote şi celule eucariote

Există două mari categorii de celule: celulele procariote (bacteriile, algele verzi-albastre), şi
celulele eucariote (vegetale, animale, umane).
Organismele procariote sunt întotdeauna organisme unicelulare. Organismele eucariote pot fi
organisme unicelulare (protozoarele), sau pluricelulare (metafite - plante, metazoare - animale, om).
Există cinci diferenţe fundamentale în ceea ce priveşte organizarea celulelor procariote şi
eucariote:
1. Eucariotele sunt celule care au nucleu adevărat, învelit de o membrană nucleară, care
separă nucleul de restul celulei. Procariotele nu au un nucleu adevărat, materialul nuclear, organizat
într-o structură celulară numită nucleoid, se află în contact direct cu citoplasma. Nucleoidul este
format dintr-o singură moleculă de ADN, care se prezintă sub forma unui inel şi formează
cromosomul unic al procariotelor, compact împachetat.
2. Procariotele se înmulţesc prin diviziune directă (numită şi sciziparitate sau fisiune
binară), rezultând două celule egale. Eucariotele au forme avansate de înmulţire - diviziunea
indirectă, cu cele două forme: mitoza şi meioza. În timpul diviziunii cromatina (materialul nuclear
din care sunt formaţi cromosomii) se condensează şi devin vizibili cromosomii sub formă de bastonaşe
(deci în celula eucariotă există mai mulţi cromosomi). Numărul şi morfologia cromosomilor
constituie un caracter de specie.
3. Eucariotele au în citoplasmă organite citoplasmatice (mitocondrii, lisosomi, peroxisomi,
aparat Golgi), delimitate prin membrane de restul citoplasmei. În felul acesta, citoplasma celulelor
eucariote este compartimentată prin membranele organitelor celulare, rezultând spaţii cu o anumită
compoziţie, în care se desfăşoară reacţii catalizate de enzime caracteristice, în condiţii diferite de cele
din citoplasmă. Procariotele nu au organite celulare delimitate prin membrane, şi nu prezintă
compartimentarea citoplasmei.
4. Procariotele prezintă la periferia celulei pe lângă plasmalemă şi un perete celular, cu
structură specifică conţinând o componentă marker: acidul N-acetil muramic (în lb. greacă muros =
perete). Plasmalema celulei procariote poate trimite prelungiri în interiorul celulei, numite mesosomi.
Eucariotele nu au asemenea structuri, iar dacă celulele plantelor au perete, acesta este compus din
celuloză, fiind o structură total diferită de peretele celular de la procariote.
5. În celula eucariotă, în matricea citopasmatică s-au descris aşa-numitele diferenţieri
citoplasmatice (filamente şi microtubuli) care formează citoscheletul şi care sunt responsabile de
mişcările celulelor întâlnite doar la eucariote, cum ar fi: mişcările de locomoţie amoeboidale şi
curenţii citoplasmatici. La procariote locomoţia este asigurată de nişte flageli relativi simpli, diferiţi
de flagelii unor celule eucariote (la om singura celulă flagelată este spermatozoidul).
De menţionat că mai există şi alte diferenţe între celulele procariote şi eucariote, care vor fi
amintite la capitolele respective (biosinteza acizilor nucleici, a proteinelor etc).
În citoplasma celulei vegetale se găsesc structuri caracteristice: vacuole citoplasmatice mari
(care absorb apa din citoplasmă intervenind în reducerea presiunii osmotice a citoplasmei) şi organitele
numite cloroplaste (având clorofilă, cloroplastele realizează fotosinteza). În celula animală vacuolele
citoplasmatice apar numai în condiţii patologice.
O menţiune specială merită virusurile. Ele nu sunt celule, ci pot fi definite ca entităţi
biologice aflate la limita dintre materia vie şi cea nevie şi care au o structură simplă: un miez de acid
nucleic (care constituie materialul genetic al virusului şi care constă dintr-un singur tip, fie ADN, fie
ARN), înconjurat de subunităţi proteice identice (dispuse într-o anumită simetrie spaţială) care
formează capsida. La unele virusuri există şi un înveliş (de pildă la virusul HIV, care îşi schimbă rapid
compoziţia antigenică ceea ce îngreunează realizarea de vaccinuri).
Pe scara evoluţiei, după dovezile ştiinţifice actuale, Terra s-a format acum circa 4,5-5 miliarde
de ani, celulele procariote au apărut în urmă cu 3,5 miliarde de ani, celulele eucariote în urmă cu 1,5
miliarde de ani, iar omul acum 1,8 milioane de ani.

5
 2.2. Numărul, forma şi dimensiunile celulelor eucariote
Organismul uman este format dintr-un număr extrem de mare de celule, al căror număr este
greu de precizat, dar este de ordinul a milioane de miliarde. Cele mai multe sunt celulele roşii din
sânge, hematiile, de ordinul a mii de miliarde, din care 10 milioane mor zilnic, fiind înlocuite cu celule
tinere din măduva osoasă hematoformatoare. Hepatocitele sunt în jur de 100 de miliarde, ca şi
neuronii, din care mor mai multe milioane pe zi, iar nevrogliile sunt de zece ori mai multe.
Celulele se prezintă sub o mare diversitate de forme, în funcţie de vârsta şi de rolul pe care îl au de
îndeplinit. Celulele tinere sunt în general sferice (celula ou, celula stem pluripotentă etc.), dar pe
măsura diferenţierii şi a multiplicării lor se manifestă legea adaptabilităţii formei la funcţie. Astfel,
celulele cu rol în contractilitate sunt alungite (fibrele musculare sunt fusiforme), cele cu rol în
conductibilitate au prelungiri (neuronul), hematiile au formă de disc biconcav, realizând cea mai mare
suprafaţă de schimb la un volum dat, pentru a facilita cedarea oxigenului către ţesuturi. Există şi celule
stelate (celule gliale), celule cubice, cilindrice, poliedrice (celulele endoteliale), precum şi celule cu
forme mai ciudate, cum sunt celulele Purkinje din cerebel.
Dimensiunile celulelor sunt, la om, în medie de 20-30 µm (1µm = 10-6m = 10-3mm). Cele mai
mici celule sunt neuronii din scoarţa cerebeloasă, cu dimensiuni de 3-6 µm şi limfocitele, de 4-5 µm.
Cele mai mari celule sunt neuronii giganţi din scoarţa cerebrală frontală (celulele piramidale) cu
dimensiuni de 125-150 µm, ovulele umane cu dimensiuni de 250 µm (la păsări gălbenuşul ouălor fiind
o celulă, cu dimensiuni de ordinul centimetrilor: la găină, struţ etc).
Volumul celulelor este de aprox. 300-15000 µm3. Legat de acesta există legea constanţei
volumului: celulele de un anumit tip, dintr-un anumit organ, au aproximativ aceeaşi mărime la diferite
specii de animale indiferent de mărimea organismului. De pildă, hematiile la şoarece au dimensiuni de
6 µm, la om 8 µm, la elefant 9 µm, deci diferenţele de dimensiuni sunt foarte mici faţă de diferenţele
foarte mari de dimensiuni ale organismului întreg la cele trei specii. Apoi, deşi dimensiunea ficatului
diferă mult de la şoarece la om şi la elefant, dimensiunea hepatocitului diferă puţin de la o specie la
alta). În concluzie, dimensiunea organului e dată de numărul de celule şi nu de dimensiunea celulelor
care îl alcătuiesc.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracteristicile celulelor procariote?
1. Care sunt caracteristicile celulelor eucariote?
3. Ce puteţi spune despre numărul, formele şi dimensiunile celulelor?

6
CAPITOLUL 3.
BAZELE MOLECULARE ALE ORGANIZĂRII CHIMICE A CELULEI

Ne interesează principalele componente ale celulei din punctul de vedere al biologiei celulare şi
moleculare, adică prin prisma relaţiei structură – funcţie, precum şi modul cum se evidenţiază aceste
componente în celulă.

3.1. Elementele chimice din materia vie

Materia vie este formată din peste 60 de elemente chimice, în special uşoare. Elementele grele
fiind inerte din punct de vedere chimic şi insolubile în apă nu sunt adecvate vieţii, ce presupune reacţii
chimice, care se desfăşoară în mediu apos.
Se pot clasifica elementele chimice astfel:
1. Elementele chimice majore (macroelementele, care apar, fiecare, în proporţie de 2 – 60%
din total), constituie baza structurii celulelor. Acestea sunt: C, H, O, N.
Carbonul, elementul principal din care sunt formate substanţele organice care intră în
compoziţia celulei, are însuşiri unice. Carbonul este un element tetravalent, cu cele patru valenţe
îndreptate în spaţiu spre vârfurile unui tetraedru regulat. Pe această bază se realizează structura spaţială
a moleculelor biologice, structură esenţială pentru activitatea biologică (funcţia lor). Apoi, atomul de
carbon se poate lega cu alţi atomi (de C, N, O), formând lanţuri lungi liniare, ramificate sau ciclice,
prin legături simple, duble sau triple, formând o varietate imensă de macromolecule. În fine,
capacitatea carbonului de a forma legături duble şi triple cu alţi atomi duce la formarea substanţelor
nesaturate, care sunt foarte reactive şi de aceea prezintă o mare importanţă în metabolism. Viaţa
înseamnă reactivitate, metabolism.
2. Elementele chimice mai puţin abundente (microelementele care apar, fiecare, în proporţie
de 0,02 – 0,1% din total) sunt: P, S, Cl (elemente metaloide), Na, K, Ca, Mg (metale). Dintre acestea,
Na este mai abundent în exteriorul celulei, iar K mai abundent în interiorul celulei.
Cele două categorii de elemente (macroelementele şi microelementele) formează elementele
plastice (numite aşa fiindcă din ele sunt formate majoritatea structurilor biologice).
3. Oligoelementele sunt elemente prezente "în urme" (apar, fiecare, în proporţie mai mică de
0,02% din total), dar sunt foarte importante pentru viaţă şi pentru medicină. Sunt zeci de asemenea
elemente. Unele intră în structura proteinelor, cum este Fe în structura hemoglobinei (Hb) şi
mioglobinei (Mb), acestea având rol în legarea şi transportul oxigenului; iodul intră în structura
hormonilor tiroidieni; Co, Zn, Pb şi Cd, sunt activatori sau inhibitori enzimatici, influenţează buna
funcţionare a sistemului cardiovascular, influenţează formarea gameţilor, dezvoltarea intrauterină a
embrionului şi fătului, afectează dezvoltarea neuropsihică a copiilor. Astfel, în zonele poluate cu
compuşi ai Pb si Cd este crescută frecvenţa copiilor cu retard neuropsihic.
Absenţa oligoelementelor din apă şi sol într-o anumită zonă geografică determină apariţia
bolilor endemice (endemii biogeochimice): lipsa iodului din apă şi sol în Munţii Apuseni provoacă
guşa endemică la adulţi şi o formă de cretinism la copii; absenţa sau carenţa Fe din alimentaţie
determină anemia feriprivă; lipsa Se (sau prezenţa în cantităţi reduse în sol) este asociată cu o
frecvenţă mai ridicată a bolii canceroase în general (zone din nordul Europei: Finlanda), lipsa F în apă
se asociază cu o frecvenţă mai ridicată a cariilor dentare (profilaxia constând în adaus de F în apă şi în
pasta de dinţi), deficitul de Mg în apă este asociat cu o frecvenţă mai mare a bolilor cardiovasculare.

3.2. Substanţele chimice

La nivel de organism proporţia dintre substanţele chimice este aceeaşi la toate vieţuitoarele. De
pildă organismul uman şi o celulă de Escherichia coli, prescurtat E. Coli, conţin: apă (70%), proteine
(15%), acizi nucleici (7%), glucide şi metaboliţii lor (3%), lipide şi metaboliţii lor (2%), ioni
anorganici (1%), alte componente (sub 1%). Acesta este un aspect al unităţii materiale a biosferei.
La scară celulară există însă mari diferenţe între diferitele tipuri de celule chiar din acelaşi
organism (de pildă neuronul comparat cu hematia, celula musculară, celulele din epitelii etc).

7
 3.2.1. Substanţele anorganice
3.2.1.1. Apa
Constituie substanţa primordială a vieţii, fiind substanţa cea mai abundentă în toate celulele.
La nivelul unui organism uman de aprox. 70 kg, apa reprezintă 40 kg.
Apa din organism este împărţită în două compartimente: apa intracelulară, majoritară (aprox.
55% din total) şi apa extracelulară (aprox. 45%): în plasmă, limfă, lichidul interstiţial (care ocupă
spaţiile dintre celule), secreţii digestive, lichidul cefalorahidian, lichidul din cavităţile seroase (pleură,
peritoneu).
În celulă, apa este componenta majoritară indiferent de tipul celulei. Celulele tinere şi mai
active metabolic au un conţinut mai mare în apă (aprox. 95%) faţă de cele bătrâne (aprox. 60%).
Uneori numărul moleculelor de apă poate ajunge chiar la 99% din numărul total al moleculelor unei
celule.
Apa constituie solventul unic al materiei vii în care sunt dizolvate sau suspendate toate
componentele celulei sau organismului. Chimia vieţii este o chimie a reacţiilor în soluţie apoasă.
Proprietăţile fizico-chimice unice ale apei explică de ce fără apă nu există viaţă.
1. Prin aranjarea atomilor de oxigen şi hidrogen se realizează caracterul de dipol electric al
moleculei de apă, cu polul negativ la oxigen şi polul pozitiv spre hidrogen. De fapt, sarcinile electrice
sunt orientate spre vârfurile unui tetraedru regulat în centrul căruia se află atomul de oxigen şi în două
vârfuri se află cei doi atomi de hidrogen; spre aceste două vârfuri se află orientate sarcinile pozitive, iar
spre celelalte două vârfuri se află orientate sarcinile negative.
Caracterul polar al apei îi conferă acesteia o constantă dielectrică mare (de 80 ori mai mare decât
a vidului) rezultând atenuarea marcată în apă a interacţiunilor dintre sarcinile electrice, având drept
consecinţă apărarea structurilor vii de câmpurile electrice intense (aşa numita „ecranare electrică”).
Caracterul de moleculă polară al apei o face şi să fie un solvent foarte bun pentru majoritatea
substanţelor cu legături ionice (care disociază în apă, moleculele polare de apă constituind învelişul de
hidratare al ionilor); de asemenea, apa este solvent bun şi pentru substanţele cu legături covalente ce au
molecule polare.
2. Apa disociază în protoni şi o grupare hidroxil, protonul se ataşează de o altă moleculă de
apă formând ionul hidroniu:
H2O ↔ H+ + OH-, iar H+ + H2O ↔ H3O+
Ca rezultat:
2 H2O ↔ H3O+ + OH-
Prin aceasta apa este participant la reacţiile chimice din organismele vii.
3. Formarea legăturilor de hidrogen: de o moleculă de apă se leagă alte patru molecule de apă
prin legături de hidrogen, care, în funcţie de starea de agregare, au caracter stabil (structura cristalină a
gheţii) sau labil (în apa lichidă formându-se pachete moleculare dinamice, care se asamblează şi se
desfac permanent). Aceste legături între moleculele de apă îi conferă în primul rând o valoare mare a
capacităţii calorice, apa fiind un mediu de răcire foarte bun: se absoarbe multă căldură pentru
desfacerea legăturilor de hidrogen, protejând structurile vii de căldura degajată în reacţiile chimice
(proprietatea de “ecranare termică”). În al doilea rând legăturile de hidrogen conferă apei o valoare
mare a căldurii de vaporizare, ceea ce realizează răcirea organismului prin evaporarea apei (rol în
termoreglare).
În celulă, pe lângă faza apoasă există şi o fază neapoasă (zone din care apa este exclusă), cum
ar fi: interiorul macromoleculelor de acizi nucleici şi proteine, interiorul membranelor celulare. Faza
apoasă este constituită din apa liberă (aprox. 95%), care reprezintă dizolvantul sau mediul de dispersie
pentru substanţele organice şi anorganice, şi din apa legată (aprox. 5%), în care se încadrează
moleculele de apă legate între ele prin legături de hidrogen, apa legată de alte structuri, în special
proteice, precum şi apa imobilizată între moleculele alungite, fibroase).
Transportul apei prin toate membranele în toate celulele, de la bacterii până la om, nu se face
prin simpla difuziune a apei, ci prin proteine specializate pentru transportul apei, numite proteine
canal pentru apă sau aquaporine (lat. aqua = apă, porus = trecere). Prima proteină canal pentru apă,
numită ulterior aquaporina 1 (prescurtat AQP 1) a fost descoperită în 1985 la Catedra de Biologie
8
Celulară a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca, în membrana hematiei umane, de
către o echipă condusă de profesorul Gheorghe Benga. Pentru „descoperirea canalelor pentru apă” s-a
acordat în anul 2003 Premiul Nobel pentru Chimie americanului Peter Agre, care a redescoperit AQP1
după câţiva ani. S-au descris aquaporine la bacterii, la plante (peste 200 aquaporine diferite) precum şi
la animale. La om s-au descris 11 tipuri, dintre care menţionăm câteva. AQP 1 se găseşte în membrana
hematiilor, în celulele epiteliale ale tubului contort proximal (rol în concentrarea urinii), în endoteliile
capilarelor şi în plexurile coroide; AQP 2 se găseşte în tubii colectori renali având rol, sub acţiunea
ADH-ului, în concentrarea urinii; AQP 3 este întâlnită în rinichi (în tubii colectori), în plămâni, în
creier; AQP 0 în cristalin (menţine transparenţa sa). În esenţă, aquaporinele sunt responsabile de toate
procesele de transport rapid şi reglat al apei în organisme (concentrarea urinii, producerea lichidului
cefalo-rahidian etc). De asemenea s-au descris numeroase implicaţii ale aquaporinelor în patologie
(diabet insipid, insuficienţă cardiacă cu edeme, boli ale sistemului nervos etc).

3.2.1.2. Sărurile minerale

Pot fi întâlnite sub formă de ioni sau combinaţii legate de proteine, acizi nucleici etc.
Dintre cationi amintim: Na+ (principalul cation extracelular), K+ (principalul cation intracelular), Ca2+,
Mg2+, iar dintre anioni: fosfaţii (PO43-, HPO42-, H2PO4-), sulfatul (SO42-), bicarbonatul (HCO3-),
carbonatul (CO32-) şi azotatul (NO3-).
Importanţa ionilor este foarte mare; influenţează activitatea enzimelor şi alte numeroase
procese celulare, cum ar fi: permeabilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea,
vâscozitatea citoplasmei, diviziunea celulară. De asemenea, ionii contribuie la menţinerea presiunii
osmotice şi a echilibrului acido-bazic (pH-ul intra- şi extracelular), fiind astfel esenţiali pentru viaţă.
Variaţii, uneori chiar mici, ale concentraţiei diferiţilor ioni din plasmă şi celulă, pot determina tulburări
funcţionale majore (aritmii cardiace) şi chiar morţi subite.
Concentraţia ionilor este relativ constantă în lichidele din corpul tuturor vieţuitoarelor. Acesta
este un alt aspect al unităţii materiale a biosferei.

3.2.2. Substanţele organice

Principalele substanţe organice prezente în celule şi în organisme sunt: glucidele, lipidele,
proteinele şi acizii nucleici.

3.2.2.1. Glucidele
Îndeplinesc în celulă fie un rol plastic, fie un rol energetic.
Unele monozaharide, cum ar fi riboza şi deoxiriboza, au rol plastic, ele fiind prezente în
structura acizilor nucleici. Pe de altă parte, glucoza este principalul reprezentant al monozaharidelor
folosit drept „combustibil” în celule, deci are în primul rând un rol energetic, fiind o moleculă adecvată
acestui rol. Întâi, fiind foarte solubilă în apă este uşor absorbită din tubul digestiv, apoi prin sânge
circulă în tot organismul, intrând în fiecare celulă. În al doilea rând, glucoza înmagazinează o cantitate
mare de energie în legăturile sale chimice (eliberată la desfacerea lor), fiind o moleculă foarte stabilă:
este o hexoză şi deci este mai stabilă decât pentozele sau heptozele; apoi, izomerul chimic din
organism este D-glucoza, care în formula furanozică are atomii de hidrogen situaţi axial, iar grupările
voluminoase (oxidril, hidroximetil) sunt situate ecuatorial, adică la distanţe mari de atomii din ciclu,
deci forţele de respingere sunt minimalizate. În al treilea rând glucoza este uşor metabolizată (prin
glicoliză şi alte căi metabolice) rezultând energia utilizată pentru sinteză de ATP.
Polizaharidele au ca reprezentant glicogenul, acesta reprezentând forma de depozitare a
glucozei la om şi la animale (la plante acest rol îl are amidonul). Este format din resturi de glucoză,
unite prin legături α 1-4 glicozidice, ce formează lanţuri care prezintă multe ramificaţii unite prin
legături α 1-6 glicozidice. De remarcat următoarele aspecte ale relaţiei structură-funcţie la glicogen:
- înmagazinează într-o singură moleculă câteva mii de molecule de glucoză; astfel presiunea
osmotică din celulă este mult redusă (presiunea osmotică depinzând de numărul particulelor şi nu de
dimensiunea lor);
-enzimele care desfac, respectiv depun glucoza în glicogen acţionează simultan pe mai multe
ramificaţii, astfel încât se realizează foarte rapid procesul de glicogenoliză (eliberarea glucozei din

9
glicogen), respectiv de glicogenogeneză (formarea glicogenului din glucoză), în funcţie de nevoile
organismului. În organismul uman glicogenul este prezent doar în ficat şi muşchi (glicogen hepatic,
respectiv muscular). Astfel, după alimentaţie (în special bogată în glucide), când glucoza este absorbită
în sânge, se produce hiperglicemie, dar glucoza este depusă foarte rapid în ficat şi muşchi şi glicemia
este readusă în limitele normale. Invers, între mese şi în special când se fac eforturi mari, se produce
hipoglicemie, dar foarte rapid se desprind molecule de glucoză din glicogenul hepatic, iar glucoza
mobilizată se eliberează în sânge, fiind transportată la muşchi, creier, inimă etc. în scopuri energetice.
Dacă glicogenul hepatic (care se reface repede) este folosit în mod curent pentru mobilizarea glucozei,
glicogenul muscular (care odată epuizat se reface în câteva săptămâni) este folosit numai după
epuizarea glicogenului hepatic: în inaniţie, în eforturi foarte mari (curse de maraton, ascensiuni
montane, marş forţat, meciuri de box profesionist etc). Putem compara glicogenul hepatic cu un „cont
curent” la o bancă (care se folosesţe permanent pentru depuneri şi eliberări), iar cel muscular cu „un
depozit bancar” (la care se apelează numai după epuizarea contului curent).
Creierul, deşi nu are un depozit de glicogen, este un mare consumator de glucoză (aceasta fiind
principalul combustibil pentru neuron) şi de oxigen, fiind foarte sensibil la hipoglicemie şi la hipoxie.
Glicogenul din ficat se evidenţiază la microscopul optic prin coloraţii speciale (cu carmin Best)
observându-se granule roşii de glicogen, iar la microscopul electronic se vede sub formă de granule în
citoplasmă.
Mucopolizaharidele sunt polizaharidele în care unităţile monomer sunt formate din derivaţi
aminaţi ai monozaharidelor (glucozamină, galactozamină etc.), acid glicuronic; de asemenea derivaţii
monozaharidici pot avea resturi de acid sulfuric esterificate. Formează lanţuri lungi, deci sunt molecule
fibroase. Mucopolizaharidele pot avea legate şi lanţuri polipeptidice formând compuşii
macromoleculari numiţi proteoglicani (a nu se confunda cu glicoproteinele, în care lanţul de bază este
polipeptidic, pe care sunt grefate grupările glucidice). Aceştia reprezintă componente importante în
structurile celulare dar mai ales în componenţa matricii extracelulare, substanţa fundamentală a
ţesutului conjunctiv. Ca reprezentanţi ai mucopolizaharidelor amintim: acidul hialuronic, acidul
condroitinsulfuric, keratansulfatul, dermatansulfatul, heparina.
Evidenţierea mucopolizaharidelor se face prin reacţii histochimice specifice.
Soluţiile apoase ale mucopolizaharidelor sunt gelatinoase, vâscozitatea mare fiind datorită
hidratării excesive: fiind polianioni leagă multe molecule de apă prin forţe electrostatice, dar există şi
molecule de apă imobilizate, prinse între lanţurile polizaharidice, care sunt unite prin legături de
hidrogen. Prin aceste proprietăţi ale lor, mucopolizaharidele îndeplinesc o funcţie mecanică (susţinere,
absorbţia şocurilor, lubrefiere) în ţesutul conjunctiv, dar intervin şi activ în metabolismul ţesuturilor.

3.2.2.1. Lipidele
Lipidele îndeplinesc următoarele roluri:
- plastic, ele intrând în structura membranelor celulare;
- energetic, fiind ''combustibilul'' cu valoarea energetică cea mai ridicată (ex.: 1 gr de lipide
furnizează mai multă energie, sub formă de ATP, decât 1 gr de glucide sau proteine);
- reglator: există hormoni (hormonii steroizi) şi vitamine de natură lipidică, precum şi
prostaglandine,
a. Lipidele simple, utilizate pentru obţinerea energiei prin oxidare sau pentru reacţiile de
sinteză a lipidelor de rezervă sunt acizii graşi liberi (AGL); dintre aceştia în special cei cu 16 şi 18
atomi de carbon sunt folosiţi de celule. Acizii graşi liberi cu mai puţin de 14 atomi de carbon sunt
detergenţi (care distrug membranele celulare), iar cei cu mai mult de 20 atomi de carbon sunt prea
insolubili şi nu se pot folosi în reacţiile metabolice.
b. Lipidele de rezervă sunt reprezentate de trigliceride (numite şi grăsimi neutre) şi se găsesc
în celulele specializate în depozitarea lor numite celule adipoase sau adipocite. În aceste celule nucleul
este împins la periferie, iar citoplasma este ocupată de o vacuolă mare de grăsime, aspect comparat cu
un ''inel cu pecete''. Trigliceridele apar în condiţii patologice şi în citosolul altor celule, de pildă în
cazurile de steatoză hepatică la pacienţii cu obezitate, cu boli biliare, sau în alcoolism, intoxicaţii cu
solvenţi organici. Lipidele din citosol se evidenţiază prin coloraţii speciale: cu Sudan Negru se
colorează în negru şi cu Sudan III se colorează în galben portocaliu.
c. Lipidele complexe sunt prezente în membranele celulare sub formă de fosfolipide şi sub
10
formă de glicolipide.
Fosfolipidele pot avea la bază molecula de glicerol (acesta este cazul glicerinfosfatidelor), în
care la doi atomi de carbon se găsesc esterificate două resturi de acizi graşi (cu 16-18 atomi de carbon)
care pot fi saturaţi sau nesaturaţi (având 1,2,….6 duble legături), iar la al treilea atom de carbon se află
legată o grupare polară, constituită dintr-un rest de acid fosforic şi diferite alte substanţe. După natura
grupării polare există fosfatidilcolină (PC), numită şi lecitină, fosfatidiletanolamină (PE),
fosfatidilserină (PS), fosfatidilinozitol (PI). O altă fosfolipidă este sfingomielina, care are la bază
sfingozina (un aminoalcool) de care se află esterificat un rest de acid gras, iar gruparea polară este
aceeaşi ca şi în PC (adică fosforilcolina).
Glicolipidele au la bază tot sfingozina, pe care se ataşează un rest de acid gras, dar ca grupare
polară se găsesc mai multe resturi glucidice.
În apă fosfolipidele şi glicolipidele se aranjează în strat dublu lipidic formând micele. Acest
lucru este posibil deoarece lanţurile de acizi graşi sunt grupări hidrofobe (şi se află dispuse spre
interiorul micelei), iar grupările polare sunt hidrofile (au afinitate faţă de apă). Asemenea molecule se
numesc amfifile sau amfipatice. Şi detergenţii sunt molecule amfifile, dar au un singur lanţ hidrofob,
de aceea formează micele sferice. Fosfolipidele, având 2 lanţuri hidrofobe preferă să se aranjeze în
micele sub formă de straturi duble lipidice bidimensionale, ca nişte foiţe. Acestea stau la baza
structurii membranelor biologice.
În membrane se mai află şi colesterolul, altă lipidă amfifilă (nucleul sterolic este hidrofob, iar
gruparea oxidril, legată de nucleu, este hidrofilă).

3.2.2.3. Proteinele
Proteinele îndeplinesc roluri foarte variate:
- rol plastic: proteinele intră în toate structurile celulare, inclusiv membranele conţin proteine,
alături de lipide;
- rol în contracţia musculară şi în toate celelalte mişcări celulare;
- rol catalitic: marea majoritate a enzimelor sunt de natură proteică, având un rol bine definit în
procesele metabolice;
- intervin în reacţiile de apărare imună a organismului;
- rol în transportul şi depozitarea unor substanţe (ex. transportul şi depozitarea Fe în ficat,
transportul O2 la celule etc.);
- rol de receptori (sinaptici etc);
- rol în reglarea creşterii, dezvoltării şi multiplicării celulelor, în controlul diviziunii celulare;
- rol în nutriţie (ex. ovalbumina);
- controlul proceselor metabolice (ex. hormonii proteici şi polipeptidici);
- rol în menţinerea constantă a presiunii osmotice şi a pH-ului.
Îndeplinirea acestor funcţii aşa de variate se explică, pe de o parte prin diversitatea structurii
proteinelor, iar pe de altă parte prin specificitatea lor.
Proteinele sunt macromolecule formate prin policondensarea aminoacizilor uniţi prin legături
peptidice (-CO-NH-), formând lanţuri de dimensiuni extrem de variabile, de la lanţuri scurte la foarte
lungi (formate din mii de aminoacizi). Din punct de vedere chimic, la prima vedere proteinele par
omogene, toate fiind lanţuri polipeptidice, dar de fapt există o mare diversitate de structuri şi de aici
şi diversitatea mare de funcţii.
În total există 20 de aminoacizi diferiţi care intră în alcătuirea proteinelor. Heterogenitatea
aminoacizilor se reflectă în dimensiune (de la aminoacizi mici până la foarte voluminoşi), polaritate
(aminoacizi polari hidrofili sau nepolari, neîncărcaţi electric hidrofobi); de aici şi heterogenitatea în
aceleaşi feluri şi a proteinelor. Prin posibilitatea aminoacizilor de a se lega foarte variat între ei, rezultă
un număr imens de secvenţe posibile (aranjamente şi combinaţii de 20 elemente luate de ''n'' ori, unde
n poate lua valori de ordinul zecilor până la ordinul miilor). Secvenţa aminoacizilor în proteine
(structura primară) determină în mare măsură şi plierea în spaţiu a lanţului polipeptidic (deci structura
secundară şi terţiară) pentru a adopta conformaţia cea mai stabilă termodinamic. Structura
tridimensională (spaţială) este esenţială pentru activitatea biologică. La secvenţe variate corespund
structuri spaţiale foarte variate şi deci şi funcţii foarte variate. Fiecare clasă sau familie de proteine are
11
altă structură spaţială.
Există şi proteine care conţin în structura lor resturi lipidice (lipoproteine), glucidice
(glicoproteine), grupări fosforice (fosfoproteine), sulf (sulfoproteine), metale (metaloproteine) etc,
toate alcătuind clasa heteroproteinelor. Heterogenitatea proteinelor rezultă şi prin asocierea mai multor
lanţuri polipeptidice într-o singură proteină (ex. hemoglobina este formată din 4 lanţuri polipeptidice).
Specificitatea proteinelor este proprietatea lor de a se combina specific doar cu anumite
substanţe din mediul în care se află, chiar dacă acestea se găsesc în concentraţii foarte mici, legarea
specifică fiind o consecinţă a relaţiei structură – funcţie. Tocmai pe această caracteristică se bazează
diferite tipuri de interacţiuni moleculare din lumea vie: reacţia antigen-anticorp, enzimă-substrat,
enzimă-activator, receptor-ligand etc.
Evidenţierea proteinelor se poate face la microscopul optic şi la microscopul electronic în mai
multe feluri:
a. punerea în evidenţă a grupărilor amino sau a grupărilor sulfhidril din lanţul polipeptidic prin
reacţii citochimice şi formare de precipitate: prin reacţii de culoare utilizate în microscopia optică,
reacţii de formare de precipitate electrondense (prin care nu trec electronii) evidenţiate la microscopul
electronic;
b. dacă proteina este o enzimă, se realizează reacţii enzimatice pe secţiuni tisulare şi se
formează în final precipitate ca mai sus;
c. evidenţierea prin anticorpi specifici îndreptaţi împotriva proteinei: se evidenţiază la
microscopul optic complexul anticorp-proteină prin anticorpi marcaţi cu anumite grupări fluorescente,
iar la microscopul electronic prin anticorpi marcaţi cu aur coloidal sau cu feritină (o proteină ce are
mulţi atomi de fier), aurul şi fierul fiind electrondense.

3.2.2.4. Acizii nucleici

Acizii nucleici sunt macromolecule formate prin policondensarea nucleotidelor. O nucleotidă
este formată din următoarele componente:
- o bază azotată care poate fi purinică (adenina, guanina) sau pirimidinică (timina, citozina,
uracilul);
- o pentoză, riboza în ARN şi dezoxiriboza în ADN;
- un rest de acid fosforic.
Într-o moleculă de acid nucleic există întotdeauna patru tipuri de baze azotate (două purinice,
două pirimidinice), deci patru tipuri diferite de nucleotide, în funcţie de tipul de acid nucleic:
ribonucleotide în ARN şi dezoxiribonucleotide în ADN. Secvenţele date de bazele azotate sau de
nucleotide în acizii nucleici sunt foarte diverse dar nu atât de diverse ca secvenţele date de cei 20 de
aminoacizi în proteine (aranjamente şi combinaţii de 4 elemente, comparativ cu aranjamente şi
combinaţii de 20 elemente), dar suficient de diverse pentru a asigura rolul biologic al acizilor nucleici.
Rolul acizilor nucleici: acizii nucleici sunt moleculele eredităţii, reprezintă materialul
genetic, forma de stocare a informaţiei genetice.
Ereditatea este însuşirea organismelor de a da naştere la urmaşi asemănători, în anumite
condiţii de mediu. Ea presupune transmiterea caracterelor ereditare la urmaşi. Materialul genetic este
conţinut în în gene, care sunt formate din secvenţe de la câteva sute până la mii de nucleotide şi care
determină caracterele organismului (biochimice, morfologice, comportamentale etc.). Ereditatea
presupune ceva stabil.
Acizii nucleici, prin structura lor, corespund rolului biologic: secvenţele sunt suficient de
variate ca să asigure variabilitatea speciilor, precum şi cea dintre indivizii aceleiaşi specii, fiecare
individ fiind un unicat din punct de vedere genetic (excepţie fac gemenii monozigoţi, care au acelaşi
material genetic dar care diferă între ei datorită influenţei factorilor de mediu). Pe de altă parte, acizii
nucleici prezintă structuri tip, ceea ce determină stabilitatea structurală a macromoleculelor de ADN
sau ARN, în conformitate cu funcţia lor de material genetic. Această proprietate le conferă capacitatea
de stocare a informaţiei genetice pentru a transmite caracterele genetice de la o generaţie la alta. Astfel,
macromolecula de ADN are o structură universală de dublu helix (duplex), în care două lanţuri
polinucleotidice sunt legate în spirală. Şi în cazul ARN-ului există un tip de structură spaţială
universală pentru ARN de transfer (ARNt). Mai există apoi în toate celulele şi ARN mesager (ARNm),
12
şi ARN ribosomal (ARNr).
Localizarea acizilor nucleici în celulă:
- ADN este localizat: - în nucleu, în principal în cromosomi (ADN-ul cromosomial constituie
majoritatea materialului genetic în celula eucariotă) şi puţin ADN în nucleol (ADN nucleolo-asociat),
- în citoplasmă, întâlnit doar în mitocondrii unde formează genele
mitocondriale (la plante ADN se află în citoplasmă, în mitocondrii şi în cloroplaste).
- ARN este localizat: - în nucleu (în nucleol),
- în citoplasmă - ARNr localizat în ribosomi,
- ARNt şi ARNm situat în faza solubilă a citoplasmei.
Evidenţierea acizilor nucleici în celulă se face prin reacţii citochimice specifice: coloraţie
dublă (doi coloranţi) cu verde metil şi pironină: cu verde metil se colorează ADN-ul în verde-albăstrui,
iar cu pironină se colorează ARN-ul în roz. Celulele apar cu nucleul colorat în verde-albăstrui, cu
nucleolul colorat în roz, iar citoplasma colorată în roz (datorită conţinutului mare în ARNr).

3.3. Unitatea organizării biochimice a celulei

Se pot menţiona mai multe principii unitare de organizare chimică a celulei:
a) Celulele sunt compuse din aceleaşi elemente chimice şi aceleaşi tipuri de substanţe chimice, aflate
în proporţii relativ constante.
b) Compoziţia ionică a lichidelor din corpul diferitelor specii animale este constantă.
c) Unitatea schemei de desfăşurare a proceselor biochimice din biosferă: căile metabolice de bază din
celulă: glicoliza, ciclul citric, oxidarea acizilor graşi, biosinteza acizilor graşi şi a fosfolipidelor, se
desfăşoară în aceleaşi etape, catalizate de enzime asemănătoare.
d) Universalitatea unor molecule: D-glucoza, acizii graşi cu 16 şi 18 atomi de carbon, cei 20 de
aminoacizi, sterolii, bazele purinice şi pirimidinice, se întâlnesc în toate celulele. De asemenea
cofactorii şi grupările prostetice ca: NAD, NADP, CoA, coenzima Q, vitaminele se întâlnesc
ubicuitar.
e) ATP este prototipul moleculelor macroergice, “moneda universală” în schimburile energetice din
celule. Există trei sisteme de bază pentru generarea ATP, care se desfăşoară identic în toate celulele:
glicoliza, fosforilarea oxidativă (cuplarea oxidării cu sinteza de ATP) în mitocondrii şi fotosinteza.
Evident ele apar toate trei la plante, fotosinteza lipsind la animale şi la bacterii.
f) Replicarea ADN, biosinteza proteinelor se desfăşoară după aceleaşi mecanisme în celulele tuturor
vieţuitoarelor.
g) Mecanismele de control al tuturor proceselor celulare sunt de asemenea comune în biosferă.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce stiţi despre elementele chimice din materia vie?
2. Ce puteţi spune despre apă ca o componentă a celulei şi a organismului?
3. Dar despre substanţele minerale?
4. Care este relaţia structură – funcţie la principalele monozaharide din organismul uman?
5. Dar la glicogen şi glicozaminoglicani (mucopolizaharide)? Cum se evidenţiază polizaharidele în
celulă?
6. Care este relaţia structură – funcţie la principalele lipide din organismul uman? Care dintre ele se
evidenţiază în celulă şi cum anume?
7. Care este în esenţă relaţia structură – funcţie la proteine?
8. Cum se pot vedea proteinele la microscopul optic şi la microscopul electronic?
9. Care este în esenţă relaţia structură – funcţie la acizii nucleici?
10. Care este localizarea acizilor nucleici în celulă şi cum se evidenţiază acizii nucleici?
11. Care sunt principiile biochimice ce dovedesc unitatea de organizare a materiei vii?

13
CAPITOLUL 4.
MATRICEA CITOPLASMATICĂ

Sinonime: hialoplasma (hialin înseamnă neted, partea citoplasmei lipsită de structură, aşa cum
apărea în citologia clasică), citosol (termen introdus la fracţionarea celulei prin centrifugare
diferenţială), substanţa fundamentală a citoplasmei, supă celulară („cell soup”).
Azi se preferă termenul de matrice citoplasmatică, definită ca fiind partea celulei situată în
afara nucleului şi în afara organitelor citoplasmatice.
Matricea citoplasmatică nu este lipsită de structură, în cadrul acesteia descoperindu-se, la
început prin microscopie optică, iar apoi prin microscopie electronică o serie de diferenţieri
citoplasmatice, care îi conferă aspectul de ''supă cu fidea'' în loc de “supă clară” (fr. “consommé”).

4.1. Caracterele fizico-chimice

Matricea citoplasmatică se prezintă sub forma unui sistem omogen fiind o soluţie de
macromolecule dizolvate în apă (soluţiile sunt sisteme omogene, fiindcă au o singură fază).
Prezintă totuşi fenomene coloidale, descrise la sistemele heterogene numite sisteme coloidale
care au două faze: una este mediul de dispersie (reprezentat de apă), iar cea de a doua fază este faza
dispersată, reprezentată de particule, suspendate în mediul de dispersie. Fenomenele coloidale se
datorează particulelor coloidale cu dimensiuni de 10-5 - 10-7 cm (ex. Au coloidal). Macromoleculele
din citosol având aceleaşi dimensiuni ne explicăm de ce şi citoplasma prezintă fenomene coloidale.
Fenomenele coloidale sunt reprezentate de: difuziune, mişcare browniană, sedimentarea
particulelor în câmp gravitaţional sau centrifugal, fenomenul Tyndall (împrăştierea luminii de către
particule, ceea ce explică opalescenţa citosolului obţinut prin centrifugarea omogenatului celular),
tranziţiile dintre starea de sol şi cea de gel. Starea de sol prezintă vâscozitate mică (particulele fiind
libere au posibilitate de mişcare independentă) pe când starea de gel (asemănătoare cu piftia) are
vâscozitate mare (particulele fiind prinse în ochiurile unei reţele în care se găsesc ionii, sărurile
minerale şi apa).
Tranziţiile sol - gel se petrec în permanenţă şi reprezintă o caracteristică a materiei vii, fiind un
aspect al dinamismului acesteia, în celulele moarte citoplasma rămânând într-una dintre cele două stări.

4.2. Diferenţierile citoplasmatice

La fiecare categorie de diferenţieri descriem următoarele aspecte: proteinele din care sunt
formate, modul cum are loc polimerizarea sau depolimerizarea proteinelor componente, structura
finală a diferenţierilor, localizarea în celulă, funcţiile lor şi aplicaţiile medicale.

4.2.1. Filamentele de miozină

Sunt formate din proteina numită miozină. Aceasta poate fi de mai multe feluri, însă prototipul
este miozina din muşchi. Aceasta are greutate moleculară mare (aproximativ 500.000 daltoni sau 500
kDa), şi este formată din două lanţuri polipeptidice grele, fiecare din ele având câte un cap globular şi
o coadă alungită. Capetele celor două lanţuri grele rămân separate, iar cozile se împletesc într-o
spirală. De capetele lanţurilor grele se leagă două perechi de lanţuri uşoare.
În capetele lanţurilor grele se află localizată miozina şi are loc activitatea ATP-azică a acesteia,
prin descompunerea ATP-ului după reacţia:
ATP → ADP + Pa
(unde prin Pa se notează fosfatul anorganic) rezultă energie, folosită la modificarea conformaţiei
capului, care se încovoaie, fenomen prin care molecula de miozină păşeşte pe filamentul de actină,
realizând mişcarea. Miozina este numită mecano-enzimă (prin energia rezultată în urma activităţii
enzimatice efectuează un lucru mecanic), iar conform unui termen mai nou introdus, motor celular.
Energia rezultată în urma descompunerii ATP-ului este folosită pentru modificarea
conformaţiei unei părţi din proteină (se modifică aranjarea spaţială a lanţurilor polipeptidice,
modificare prin care motorul celular îşi schimbă poziţia faţă de o altă structură celulară, pe care păşeşte
şi realizează mişcarea. De pildă încovoierea capului miozinei duce la deplasarea filamentelor de actină

14
faţă de miozină.
Filamentul de miozină se formează prin întrepătrunderea porţiunilor alungite ale lanţurilor
grele (cozile miozinelor); de aceea filamentul de miozină prezintă o zonă centrală „ nudă” (formată din
cozile moleculelor de miozină) şi două zone periferice „decorate” cu capetele globulare. Acest aspect
se poate vedea la microscopul electronic.
Localizarea filamentelor de miozină: în celulele musculare formează filamentele groase din
miofibrile (fiecare filament gros fiind format din aprox. 500 molecule de miozină). Acestea sunt
structuri permanente, fiecare filament gros (format din aprox. 500 molecule de miozină) fiind
înconjurat de 6 filamente subţiri (filamentele de actină), dispuse ordonat. Filamentele de miozină din
muşchi au rol în contracţia musculară, bazată pe mecanismul actină-miozină, care este considerată
prototipul mişcărilor celulare ce au la bază acest sistem.
În celulele nemusculare filamentele de miozină sunt structuri labile, rezultate din
polimerizarea a câte 10-20 molecule de miozină şi care în funcţie de necesităţi pot să depolimerizeze.
Au rol în mişcările celulare bazate pe mecanismul actină-miozină.

4.2.2. Filamentele de actină

Prototipul este actina musculară, prima descoperită şi cea mai abundentă, ea reprezentând 15%
din totalul proteinelor din citosol. În celulele nemusculare actinele reprezintă aprox. 1-5% din totalul
proteinelor din citosol, astfel că actina este cea mai abundentă proteină din citosol în majoritatea
celulelor.
Actina este o proteină globulară (forma de monomer se mai numeşte actina G), de fapt cu o
formă asemănătoare cu o pară, având şi o falie (crăpătură) în care se află complexul Mg2+ - ATP.
Îndepărtarea complexului duce la denaturarea actinei (cu desfacerea completă a celor două jumătăţi, ca
o carte care se deschide complet, după ce fusese menţinută întredeschisă). Molecula de ATP
favorizează polimerizarea.
Polimerizarea actinei constă în înşiruirea monomerilor unul după altul ca perlele într-un şirag,
formându-se astfel actina F. Aranjarea monomerilor se face cu falia privind în aceeaşi direcţie, de
aceea filamentul este o structură asimetrică. Asimetria mai rezultă şi din vitezele diferite ale
polimerizării, respectiv depolimerizării actinei la cele două capete ale filamentului. Astfel, în celula
normală există un echilibru între polimerizarea şi depolimerizarea actinei, dar la cele două capete ale
filamentului are loc adăugarea, respectiv desfacerea monomerilor cu viteze diferite. La un capăt viteza
de adăugare depăşeşte viteza de desfacere deci are loc creşterea filamentului, iar capătul respectiv este
notat simbolic “+”; capătul la care se produce cu viteză mai mare desfacerea monomerilor este notat
simbolic “-“. Deci filamentul de actină este o structură asimetrică.
Polimerizarea actinelor este principalul factor ce determină vâscozitatea citoplasmei: când
actina este depolimerizată, citoplasma se află în stare de sol iar prin polimerizarea actinei, citoplasma
trece în starea de gel.
Polimerizarea actinelor este influenţată de anumite substanţe chimice, ceea ce duce la aplicaţii
medicale importante:
- citocalazinele (metaboliţii secretaţi de mucegaiuri, numite şi fungi) inhibă polimerizarea,
rezultând astfel efecte toxice manifestate în micoze, care pot deveni foarte grave, adesea letale, în
cazul unor organisme tarate imunitar (cum sunt bolnavii infectaţi cu HIV sau cei care au suferit un
transplant şi sunt trataţi cu imunosupresoare).
- alcaloizii din ciuperci otrăvitoare (faloidina din ciuperca Amanita phalloides) inhibă
depolimerizarea filamentelor de actină, blocând tranziţia sol-gel, fenomen care are loc în intoxicaţiile
cu ciuperci, finalizate cu insuficienţă renală cronică şi chiar deces la persoanele sensibile (copii,
bătrâni, pacienţii cu boli cronice).
Structura şi rolul filamentelor de actină
În celulele nemusculare, filamentele de actină sunt formate din două lanţuri de actină
polimerizată răsucite într-o spirală formând microfilamentele, cu diametrul de aprox. 5 nm.
Microfilamente formează mănunchiuri la periferia citoplasmei, numite filamente corticale (iar în
celulele în cultură au fost numite „fibre de stress”), care dau rezistenţă zonei periferice a citoplasmei.
Mai există microfilamente şi în inele, cum ar fi inelul contractil care apare la diviziunea celulară (inel
15
tranzitor de citodiereză), inelele de la periferia celulelor epiteliale intestinale. În microvili există
filamente de actină sub formă de mănunchiuri cu rol în mişcările din aceste prelungiri.
În celulele musculare filamentele de actină sunt numite filamente subţiri. În structura lor intră
cele două lanţuri de actine F (răsucite în spirală) din structura microfilamentului, dar se mai află şi alte
proteine:
- troponinele, proteine sferice, legate din loc în loc pe filamentele subţiri;
- tropomiozinele, proteine alungite, care acoperă o mare parte din filamentele subţiri.
Troponinele sunt locul de interacţiune cu ionii de Ca2+ care declanşează contracţia musculară. Atunci
când se leagă Ca2+ de troponine are loc modificarea conformaţiei tropomiozinelor asfel încât
filamentele subţiri „se descoperă” pentru a avea loc interacţiunea actină – miozină: capetele globulare
ale filamentelor groase se încovoaie şi păşesc pe filamentul de actină, astfel având loc deplasarea
filamentelor unul faţă de celălalt.

4.2.3. Filamentele intermediare (de 10 nm)

Au fost denumite filamente intermediare deoarece au diametrul intermediar (10 nm) între
diametrul microfilamentelor (5 nm) şi cel al microtubulilor (25 nm). Se deosebesc de celelalte
diferenţieri citoplasmatice prin următoarele:
- dacă în celelalte diferenţieri citoplasmatice există o singură proteină din care, prin
polimerizare, se formează filamentul sau microtubulul, în cazul filamentelor intermediare, în acelaşi
filament există mai multe proteine diferite care copolimerizează (2-3, dar pot fi şi 10);
- polimerizarea nu se face prin înlănţuirea unor proteine globulare sau prin întrepătrunderea
unor lanţuri înfăşurate, ci prin înşiruirea „cap la coadă” a componentelor, care sunt proteine fibrilare;
de asemenea la polimerizare componentele se leagă şi prin interacţiune laterală;
- celelalte structuri (filamentele de actină şi miozină din citoplasmă şi microtubuli) sunt
structuri labile (cu excepţia celor din muşchi), pe când filamentele intermediare sunt structuri stabile,
care, odată polimerizate, se menţin sub aceeaşi formă.
Structura şi localizarea
Filamentele intermediare comune pentru toate tipurile de celule sunt localizate în nucleu, pe
faţa internă a învelişului nuclear, formând lamina nucleară (o reţea formată din filamente
intermediare).
În citoplasmă sunt localizate filamentele intermediare diferite, în funcţie de tipul de celulă,
ceea ce are o mare importanţă din punct de vedere medical.
Există 5 tipuri de filamente intermediare citoplasmatice.
1. Filamentele de cheratină (citocheratină) sunt caracteristice pentru celulele epiteliale.
Acestea pot fi „dure”, cum sunt celulele din stratul cornos al pielii, unghii, păr, unde filamentele de
cheratină formează mănunchiuri ce se întretaie în toate direcţiile şi măresc considerabil rezistenţa
acestor structuri. Mai sunt şi celule epiteliale „moi” în epiteliile care tapetează arborele respirator sau
tubul digestiv.
2. Filamentele de desmină sunt caracteristice celulelor musculare (cu excepţia celulelor
musculare netede din pereţii vaselor).
3. Filamentele de vimentină sunt caracteristice celulelor mezenchimale: fibroblastele din
ţesutul conjunctiv, condroblastele din cartilagii, macrofagele, celulele endoteliale, celulele musculare
netede din pereţii vaselor.
4. Neurofilamentele sunt filamentele din axonii neuronilor.
5. Filamentele gliale se găsesc în nevroglii.
Importanţa medicală a acestor tipuri de filamente constă în faptul că ele stau la baza
diagnosticului originii tipului celular din care provine o tumoră malignă. Întotdeauna cancerul provine
dintr-o singură celulă. Devenită celulă malignă ea suferă un proces de dediferenţiere celulară şi se
produc modificări profunde ale structurii, astfel încât prin metodele clasice nu se poate preciza cu
exactitate originea tumorii. Folosind anticorpi monoclonali îndreptaţi împotriva proteinelor din
filamentele intermediare din celulele maligne, printr-o reacţie de culoare se pot evidenţia filamentele
specifice tipului de celulă din care provine tumora. Prin această metodă se poate pune diagnosticul
anatomo-patologic de carcinom (tumoră derivată din epitelii), sarcom nemuscular (tumoră derivată din
16
celule mezenchimale), sarcom muscular (tumoră derivată din ţesutul muscular), gliom sau astrocitom
(tumoră derivată din celulele gliale) etc.

4.2.4. Microtubulii
Sunt formaţi din proteinele globulare numite tubuline. Unitatea de polimerizare este de fapt un
dimer format dintr-o moleculă de α tubulină şi o moleculă de β tubulină. De dimer se află legate două
molecule de GTP, nucleotid care accelerează polimerizarea tubulinei. Polimerizarea dimerilor de α şi β
tubuline se realizează prin înşiruirea lor pe aceeaşi direcţie (-α-β- urmată de α-β-), şi duce la formarea
unor şiruri verticale numite protofilamente. Microtubulul este format din 13 asemenea protofilamente
aranjate sub forma unui cilindru cu diametrul aproximativ de 25 nm. Aceasta este o structură
universală în toate celulele eucariote, de la protozoare până la om.
În celula normală există un echilibru între polimerizarea şi depolimerizarea tubulinei. La cele
două capete ale microtubulului are loc adăugarea, respectiv desfacerea dimerilor cu viteze diferite,
astfel încât dacă viteza de adăugare depăşeşte viteza de desfacere are loc creşterea microtubulilor, iar
capătul respectiv este notat simbolic “+”; capătul la care se produce cu viteză mai mare desfacerea
dimerilor este notat simbolic “-“. Deci microtubulul este o structură asimetrică.
În celula normală există un echilibru între polimerizarea şi depolimerizarea tubulinei, însă acest
echilibru poate fi perturbat de o serie de factori, ceea ce duce la importante aplicaţii medicale.
Polimerizarea tubulinei este influenţată de mai mulţi factori.
a) Temperatura: influenţează polimerizarea chiar şi “in vitro”, la 37oC în mod spontan se
formează microtubuli, iar la 0oC se produce depolimerizarea acestora.
b) Ionii de Ca2+ şi Mg2+, în funcţie de concentraţie favorizează polimerizarea sau
depolimerizarea: în concentraţie micromolară (10-6 M) favorizează polimerizarea, iar în concentraţie
milimolară (10-3 M) favorizează depolimerizarea.
c) Proteinele din citosol: proteinele din clasa MAPs („microtubul associated proteins”) şi
proteinele tau, se asociază cu tubulina şi favorizează polimerizarea.
d) Colchicina (alcaloid extras din Colchicum autumnale) inhibă polimerizarea microtubulilor.
Are aplicaţii în tratarea gutei şi în determinarea cariotipului.
Guta este o boală metabolică datorată hiperproducţiei de acid uric ce se depune sub formă de
cristale de uraţi (iritante pentru condroblaste şi condrocite) la nivelul articulaţiilor. Cristalele de uraţi
atrag fagocitele, care încearcă să le fagociteze, dar printr-un defect al fagocitozei se produce eliberarea
enzimelor lisosomale în cavitatea articulară determinând inflamaţia articulaţiilor. Deplasarea
lisosomilor spre plasmalemă se face prin motoare celulare care-i transportă pe microtubuli. Colchicina,
blocând polimerizarea tubulinei, produce dezasamblarea microtubulilor, astfel încât enzimele
lisosomale nu mai pot ajunge la periferia leucocitelor pentru a fi eliberate în cavitatea articulară; drept
consecinţă cedează atacul de gută în mod spectaculos (la 30-60 minute după administrarea a 0,5 mg
colchicină). Tratamentul de fond al gutei constă în blocarea hiperproducţiei de uraţi.
Determinarea cariotipului se va descrie la capitolul despre cromosomi.
e) Vinblastina şi vincristina sunt folosite în tratamentul cancerului (sunt medicamente
citostatice). Efectul se datorează blocării polimerizării tubulinei din aparatul mitotic (format din
microtubuli) şi opresc în felul acesta multiplicarea celulelor tumorale.
f) Taxolul şi apa grea (D2O) stabilizează microtubulii (inhibă depolimerizarea microtubulilor);
şi aceasta duce la blocarea diviziunii celulare, taxolul fiind folosit şi el ca citostatic (de pildă în
tratamentul cancerului ovarian).
Localizarea şi rolurile microtubulilor
Microtubulii se găsesc în celulă sub forma unor ansambluri permanente sau sub formă de
reţea labilă în citoplasmă. Microtubulii permanenţi sunt întâlniţi în axonema cililor şi flagelilor şi în
centriolii din centrosomi.
Microtubulii liberi din citoplasmă au existenţă temporară (sunt labili). În interfază formează
o reţea cu punct de plecare în centrul celular, acesta coordonând polimerizarea tubulinei; se şi numeşte
„centrul de organizare a microtubulilor”. Centrul celular (centrosomul) este format din doi centrioli
dispuşi perpendicular unul pe altul, înconjuraţi de o masă densă de citoplasmă, numită material
pericentriolar, în care s-au identificat proteine specifice.
17
 În reţeaua din interfază, microtubulii au capătul “-“ în centrul celular (în materialul
pericentriolar, iar capătul “+” distal (spre periferia celulei). Polimerizarea şi depolimerizarea
microtubulilor are loc în permanenţă, fapt ce determină recircularea tubulinei din citoplasmă. Când
celula intră în diviziune are loc depolimerizarea reţelei din citoplamă, are loc separarea centriolilor din
centrul celular, pe fiecare se formează un alt centriol nou, iar între cei doi centri celulari se asamblează
microtubulii formându-se astfel fusul de diviziune. În jurul fiecărui centru celular se aşează microtubuli
sub formă radiară şi formează câte un aster. Fusul de diviziune şi asterii formează aparatul mitotic.
Fiecare fibră din aparatul mitotic este formată din aproximativ 1000 de microtubuli.
Microtubulii din reţea îndeplinesc două roluri.
1. Rol structural:
- formează un suport pentru citoplasmă, determină forma celulei şi a prelungirilor permanente
ale neuronilor, cililor şi flagelilor;
- determină geometria spaţială a citoplasmei, menţinând organitele celulare în citoplasmă în
anumite poziţii;
- constituie suportul organitelor pentru filamentele intermediare;
- sunt folosite pentru asamblarea temporară a unor „schele”. De pildă când se formează coada
(flagelul) spermatozoizilor se asamblează o „schelă” de microtubuli dispuşi elicoidal în jurul axonemei
flagelului, pe care se aranjează mitocondriile. După aceea „schela” este depolimerizată.
2. Rol în mişcările celulare bazate pe motoare celulare ce păşesc pe microtubuli.

4.3. Citoscheletul
Este o reţea tridimensională formată din mănunchiuri de microfilamente de actină, microtubuli,
filamente intermediare, care se intersectează în citoplasmă în toate direcţiile. Această reţea, care se află
numai în celulele eucariote, poate fi observată la microscopul optic dacă se folosesc anticorpi
fluorescenţi, îndreptaţi împotriva proteinelor din filamente şi din microtubuli, iar la microscopul
electronic prin observarea structurilor caracteristice descrise la fiecare clasă de diferenţieri
citoplasmatice.
În citoschelet există componente stabile (filamentele intermediare) şi componente labile
(microtubulii şi filamentele de actină). Polimerizarea şi depolimerizarea componentelor labile
determină dinamismul citoscheletului, esenţial pentru îndeplinirea funcţiilor celulei.
Factorii care determină dinamismul citoscheletului sunt:
- cationii bivalenţi: Ca2+ şi Mg2+, în funcţie de concentraţie;
- moleculele macroergice: ATP-ul favorizează polimerizarea actinei, iar GTP-ul favorizează
polimerizarea tubulinei;
- nucleotidele ciclice: AMPc şi GMPc favorizează şi polimerizarea actinei şi a tubulinei;
- proteinele din citosol; există zeci de proteine ce acţionează foarte diferit. De pildă fimbrina
leagă filamentele de actină paralel; spectrina leagă filamentele în reţea; gelsolina taie filamentul de
actină în fragmente mici (rezultând trecerea citoplasmei din starea de gel în cea de sol) etc.
Funcţiile citoscheletului sunt în esenţă următoarele:
- determină forma celulei şi modificările de formă;
- determină realizarea tuturor mişcărilor celulare;
- interacţionează cu plasmalema;
- interacţionează cu organitele celulare; prin microscopie de fluorescenţă s-au observat „mişcări
saltatorii” ale mitocondriilor şi lisosomilor, aceste organite „sărind” în diferite direcţii în citoplasmă.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracterele fizico-chimice ale citoplasmei?
2. Ce ştiţi despre filamentele de miozină?
3. Ce ştiţi despre filamentele de actină?
4. Ce ştiţi despre filamentele intermediare?
5. Ce ştiţi despre microtubuli?
6. Ce este citoscheletul, ce roluri are?
7. Care sunt aplicaţiile medicale din studiul diferenţierilor citoplasmatice?
18
CAPITOLUL 5.
BAZELE MOLECULARE ALE MOTILITĂŢII CELULARE

5.1. Caracteristici generale ale mişcărilor celulare şi ale motoarelor celulare

În primul rând precizăm că ne referim la mişcările biologice, întâlnite în celula vie, nu şi la
mişcările întâlnite şi în celulele moarte (de pildă mişcarea browniană).
Deşi aceste mişcări sunt extrem de variate, se ştie azi că la baza fiecărei mişcări se află un
sistem motil de bază, deci un sistem molecular prin care se realizează mişcarea, în care rolul esenţial îl
are o moleculă motor celular (sau motor). Aceasta este o noţiune nouă, importantă. Motorul celular
este o proteină cu activitate enzimatică de scindare a ATP-ului (activitate ATP-azică), iar energia
obţinută din această scindare este folosită la modificarea structurii spaţiale (conformaţiei) a proteinei;
prin asemenea modificări de conformaţie, motoarele celulare păşesc pe un suport şi realizează
mişcarea.
Există mai multe sisteme moleculare motile de bază: sistemul actină-miozină şi sistemele care
au la bază interacţiunea dintre microtubuli şi alte motoare celulare specifice. Vom descrie câteva dintre
variatele mişcări celulare în funcţie de sistemul motil de bază.

5.1. Mişcări celulare bazate pe sistemul actină-miozină

5.1.1. Sistemul actină-miozină
Sistemul actină-miozină a fost descifrat prin studiul mecanismului contracţiei musculare, care
este prototipul mişcărilor ce au la bază acest sistem, ce implică interacţiunea dintre capetele grele ale
moleculelor de miozină şi filmentele de actină, în prezenţa ionilor de Ca2+. Molecula motor în acest
sistem este miozina din filamentele de miozină. Activitatea ATP-azică a miozinei este localizată, după
cum s-a spus anterior, în capetele globulare ale lanţurilor grele; energia obţinută din scindarea ATP-
ului este folosită la modificarea conformaţiei capului miozinei, care se încovoaie şi păşeşte pe
filamentul de actină aflat paralel cu cel de miozină. În acest fel se realizează glisarea filamentelor de
actină faţă de miozină (alunecarea filamentelor, cu schimbarea poziţiei unuia faţă de celălalt).
Contracţia musculară este declanşată de ionii de Ca2+ care interacţionează cu o troponină şi
rezultatul este că se modifică aranjamentul tropomiozinelor în filamentele subţiri (de actină), astfel că
se permite legarea capului miozinei de actină.
În cursul contracţiei musculare fiecare cap al miozinei suferă modificări ciclice care se
desfăşoară în patru faze:
- într-o primă fază capul miozinei se află legat de un monomer de actină, pe care să-l notăm ca
monomer 1;
- în a doua fază are loc are loc legarea unei molecule de ATP de capul miozinei, ceea ce
produce o mică modificare a conformaţiei capului miozinei, care se desprinde de pe actină;
- în a treia fază are loc hidroliza ATP-ului, dar produşii rezultaţi (ADP + Pa) rămân încă legaţi
de capul miozinei; energia rezultată este folosită la modificarea conformaţiei capului miozinei ce se
încovoaie şi astfel se deplasează în lungul filamentului de actină cu o distanţă de aprox. 5 nm (ce
corespunde unui monomer de actină, deci capul miozinei ajunge în dreptul monomerului următor din
filamentul de actină faţă de poziţia iniţială, pe care să-l notăm ca monomer 2);
- în a patra fază are loc eliberarea ADP + Pa de pe capul miozinei, ceea ce duce la legarea lui
de monomerul 2, iar capul miozinei îşi recapătă conformaţia iniţială.
Rezultatul este glisarea filamentului de miozină faţă de filamentul de actină, cu scurtarea
lungimii ansamblului actină-miozină (a miofibrilei).
În contracţie fiecare cap al miozinei păşeşte individual pe filamentul de actină, deci punţile
laterale dintre capetele miozinelor şi actine se stabilesc pe rând pentru fiecare cap al miozinei (s-a
comparat mişcarea cu mecanismul „roţii cu clicheţi” din mecanică).
Relaxarea musculară presupune desfacerea simultană a tuturor punţilor laterale dintre capetele
miozinelor şi filamentele de actină şi revenirea filamentelor la poziţia iniţială (în acest fel şi lungimea
ansamblului actină-miozină, a miofibrilei, revine la cea iniţială).
În concluzie, mişcarea la sistemul actină-miozină se realizează prin formarea şi desfacerea

19
punţilor laterale dintre capetele miozinelor din filamentele de miozină şi actinele din filamentele de
actină.

5.1.2. Alte mişcări bazate pe sistemul actină-miozină

Pe lângă contracţia musculară (ale cărei detalii se studiază la fiziologie) există şi alte mişcări ce
au la bază sistemul actină-miozină, realizate prin filamentele de actină şi miozină din celulele
nemusculare.
5.1.2.1. Mişcarea amoeboidală
Este întâlnită numai la celula eucariotă, iar importanţa medicală este majoră. Întâi prin faptul că
leucocitele se deplasează printr-o astfel de mişcare atunci când părăsesc pereţii capilarelor şi ajung în
ţesuturi, în focarele de infecţie. Apoi, fibroblastele realizează acelaşi tip de mişcare când se deplasează
pe suprafaţa rănilor şi depun colagenul în procesul de formare a cicatricii.
Celula care se deplasează emite prelungiri pe direcţia de mişcare, prelungiri care aderă pe
suport şi prin care celula înainteză în direcţia respectivă. În cazul leucocitelor, ca şi la Amoeba proteus
(protozoarul la care s-au descris aceste mişcări), prelungirile sunt cilindrice şi se numesc pseudopode.
În cazul fibroblastului, prelungirea este lăţită şi se numeşte lamelipod; acesta are o muchie cu ţepi. De
partea opusă fibroblastul prezintă o coadă, din care se rup fragmente pe măsură ce se deplasează celula.
Mecanismul mişcării: citoplasma din vecinătatea nucleului trece în stare fluidă prin
depolimerizarea ansamblului actină-miozină, se scurge pe direcţia prelungirii şi, ajungând la capătul
acesteia, printr-o mişcare de răsturnare se întoarce spre nucleu, apoi actomiozina se contractă iar
prelungirea se scurtează. Prelungirea fiind aderentă de suport, corpul celulei este tras pe direcţia
prelungirii şi astfel are loc deplasarea. În cazul fibroblastului pe suprafaţa dorsală a lamelipodului se
pot observa ondulaţii ce corespund mişcării de reîntoarcere a citoplasmei spre nucleu. Mişcarea
citoplasmei în prelungire a fost comparată cu mişcarea şenilei unui tractor.
Mişcarea amoeboidală este direcţionată de:
- factori fizici cum ar fi natura suprafeţei (celulele preferă suprafeţe aderente, de pildă în
experienţe cu leucocite s-a observat că ele aleg metalul faţă de sticlă; de asemenea aleg pentru
deplasare şi zona de curbură minimă);
- stimuli chimici, care sunt cei mai importanţi; mişcarea direcţionată de stimuli chimici se
numeşte chemotactism. Astfel, leucocitele sunt atrase spre focarele de inflamaţie de către
componentele microbilor sau de polipeptidele din ţesuturile distruse din aceste focare.

5.1.2.2. Mişcările din microvili

Microvilii sunt nişte prelungiri mici, permanente, pe suprafaţa unor celule cu rol de absorbţie
(ex. celulele din epiteliul intestinal sau hepatocitele). Absorbţia este facilitată în aceste celule de doi
factori:
- factorul pasiv: suprafaţa de absorbţie este mult mărită prin faptul că plasmalema trebuie „să
îmbrace” microvilii (suprafaţa polului apical al celulei intestinale este de aproximativ 25 de ori mai
mare faţă de situaţia când ar fi neted);
- factorul activ: mişcările din microvili. Există în microvili un mănunchi de microfilamente
dispuse longitudinal, legate între ele prin proteina numită fimbrină. Acest mănunchi este, pe de o parte,
fixat într-o zonă densă a citoplasmei la extremitatea microvilului, iar pe de altă parte, în interiorul
celulei este legat de alt mănunchi de microfilamente aflat la periferia citoplasmei şi dispuse paralel cu
polul apical, deci perpendicular pe mănunchiul de microfilamente din microvil. Prin contracţia acestui
mănunchi, bazată pe sistemul actină-miozină, microvilii se scurtează. În acest fel se „pompează” în
celulă substanţele care pătrund prin absorbţie în microvili.

5.1.2.3. Unii curenţi citoplasmatici

Orice deplasare sau scurgere a citoplasmei constituie un curent citoplasmatic, inclusiv
scurgerea citoplasmei în pseudopode şi mişcările saltatorii, amintite anterior. Există apoi mişcarea de
cicloză, mişcarea continuă a citoplasmei din zona periferică, vizibilă la celulele vegetale unde
cloroplastele sunt antrenate în această mişcare. Acestea sunt mişcări care au la bază mecanismul
actină-miozină, dovadă că sunt inhibate de citocalazine.
20
 Există însă şi alte cazuri de curenţi citoplasmatici, care au la bază motoare celulare care păşesc
pe microtubuli. Astfel este trasportul axoplasmic.

5.2. Mişcări celulare bazate pe motoare celulare ce interacţionează cu microtubulii

5.2.1. Transportul axoplasmic
Reprezintă o formă de curenţi citoplasmatici din axonul neuronului, prin care se deplasează
substanţe, vezicule sau chiar organite celulare (mitocondrii) dinspre corpul neuronului spre periferie
(unde este sinapsa) sau invers.
În funcţie de direcţia deplasării transportul axoplasmic poate fi:
- anterograd: dinspre corpul neuronului spre sinapsă;
- retrograd: dinspre sinapsă spre corpul neuronului (astfel sunt readuse veziculele cu
neurotransmiţători sau mitocondriile bătrâne spre a fi distruse de lisosomii care se află numai în corpul
neuronului).
După viteza de deplasare a materialelor, transportul anterograd poate fi:
- transport rapid, cu viteze de 3 µm/sec. sau 250 mm/zi, întâlnit la deplasarea veziculelor cu
neurotransmiţători spre sinapse;
- transport intermediar, prin care sunt deplasate mitocondriile spre terminaţiile neuronale;
- transport lent, cu viteze de sub 1 mm/zi, prin care sunt deplasaţi spre sinapsă monomerii
diferenţierilor citoplasmatice.
Mecanismul de acţiune: în interiorul axonului există microtubuli dispuşi longitudinal, care au
capetele “-“ spre nucleu şi capătul “+” distal, pe care păşesc motoarele celulare care leagă substanţele
transportate.
Din studiul transportului axoplasmic s-au identificat noi motoare celulare: kinesina, care
păşeşte pe direcţia “-“ spre “+” (deci realizează transportul anterograd) pe microtubuli şi dineina
citosolică, care păşeşte pe direcţia “+“ spre “–” (deci realizează transportul retrograd).

5.2.2. Mişcările cililor şi flagelilor

Cilii şi flagelii sunt prelungiri permanente mai mari decât microvilii întâlniţi pe suprafaţa unor
celule şi sunt consideraţi drept variante ale aceloraşi organele, deoarece au în centru acelaşi sistem de
microtubuli (axonema) şi au acelaşi sistem molecular motil de bază.
Există însă şi deosebiri între cili şi flageli:
- numărul: cilii sunt în număr mare pe suprafaţa celulei ciliate, pe când flagelii sunt în număr
mic (la om există o singură celulă flagelată, spermatozoidul);
- natura mişcării: celulele flagelate se deplasează prin mişcarea ondulatorie a flagelului, pe
când cilii realizează o mişcare în doi timpi. Primul timp este timpul activ şi se numeşte bătaie: cilul
fiind rectiliniu „loveşte” rapid într-o direcţie. În timpul al doilea, pasiv, numit revenire, cilul se
încovoaie treptat revenind la poziţia iniţială.
Pe suprafaţa celulelor ciliate, cilii sunt antrenaţi în valuri de mişcări coordonate în aceeaşi
direcţie (ca „un lan de grâu bătut de vânt”), şi astfel se realizează deplasarea unui strat de mucus pe
suprafaţa celulei. Celule ciliate se găsesc în tot arborele respirator şi participă la curăţirea acestuia; de
asemenea în oviduct unde stratul de mucus realizează deplasarea ovulului.
Mecanismul mişcării
Atât în cili, cât şi în flageli, există un complex de microtubuli care alcătuiesc axonema.
Cilul are trei părţi componente: partea liberă, rădăcina şi corpul bazal. Într-o secţiune
transversală prin partea liberă a cilului se observă axonema alcătuită din 9 dublete de microtubuli
aranjati circular iar în centrul cilindrului există două dublete izolate (structura „9+2”). Un dublet este
format dintr-un microtubul complet (deci are 13 protofilamente), care constituie subfibra A, şi unul
sudat, incomplet (ce conţine 10-11 protofilamente) numit subfibra B. Subfibra B prezintă pe fiecare
dublet nişte braţe în formă de cleşte formate din proteina dineină, care privesc spre dubletul vecin.
Braţele de dineină apar din loc în loc în lungimea dubletului (deci pe înălţimea axonemei). Între
aceste braţe şi dubletele vecine se stabilesc punţi laterale care se desfac şi se refac la un nivel inferior
sau la unul superior faţă de poziţia iniţială şi pe această bază are loc glisarea dubletelor vecine. Cum

21
lungimea axonemei este fixă, glisarea determină încovoierea axonemei, într-o parte sau în alta, după
cum punţile laterale s-au refăcut mai sus ori mai jos faţă de poziţia iniţială.
Aceste mişcări sunt coordonate la un anumit nivel transversal din axonemă de spiţele şi de
tecile interne (structuri din axonemă); pe de altă parte, corpul bazal coordonează încovoierea axonemei
de la bază spre capătul prelungirii.
Dineina din axonemă este motorul pentru mişcarea cililor şi flagelilor. Înţelegem atunci că
dacă dineina este absentă (sau mutantă), apare imobilitatea cililor şi flagelilor, boală genetică numită
"sindromul cililor imobili", ce se manifestă prin infecţii respiratorii repetate, iar la bărbat şi prin
sterilitate. Dacă se asociază cu varianta anatomică "situs inversus" (aranjarea inversată a organelor
interne, cu ficatul în stânga şi cu inima în dreapta) se numeşte sindromul Kartagener.

5.3. Organite de coordonare a mişcărilor celulare şi a polimerizării tubulinei: centriolii şi

corpii bazali ai cililor şi flagelilor.
Centriolii coordonează polimerizarea tubulinei din reţeaua de microtubuli din interfază,
respectiv asamblarea aparatului mitotic (după cum s-a explicat anterior) şi mişcările din diviziunea
celulară, pe când corpii bazali ai cililor şi flagelilor coordonează polimerizarea tubulinei din axonemă
şi mişcarea ei.
Centriolii şi corpii bazali sunt variante ale aceleiaşi organele, lucru demonstrat de structura lor
identică şi de faptul că-şi pot inversa rolurile.
Ca structură se prezintă sub forma unui cilindru format din 9 triplete de microtubuli, iar
centrul cilindrului este gol (structură “9+0”). Tripletul constă dintr-un microtubul complet (din 13
protofilamente) de care se află sudaţi doi microtubuli incompleţi (din 10-11 protofilamente). Cilindrul
este uşor înclinat faţă de normală.
Faptul că-şi pot inversa rolurile a fost demonstrat pe o algă unicelulară, ce are în interfază (între
diviziunile celulare) doi flageli. Când celula intră în mitoză cei doi flageli se retractă (prin
depolimerizarea axonemei), iar corpii lor bazali se deplasează în vecinătatea nucleului, se dispun
perpendicular unul pe celălalt şi devin centrioli. Pe aceeaşi algă, dacă se taie un flagel, în locul acestuia
se formează imediat o jumătate de flagel, iar lungimea celuilalt flagel se reduce la jumătate. Este o
“reactie de urgenţă” realizată prin depolimerizarea unei jumătăţi din axonema flagelului intact, iar din
tubulina rezultată se asamblează o jumătate din axonema flagelului tăiat. Ulterior, când celula
sintetizează tubulină nouă, se refac axonemele ambilor flageli la lungimea normală. Aceste procese de
polimerizare-depolimerizare a tubulinei sunt coordonate de cei doi corpi bazali, care sunt responsabili
şi de coordonarea mişcării flagelilor.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce sunt proteinele motor celular (motoarele celulare)?
2. Puteţi explica funcţionarea sistemului molecular actină-miozină?
3. Ce ştiţi despre mişcarea amoeboidală?
4. Ce ştiţi despre mişcările din microvili?
5. Puteţi da exemple de curenţi citoplasmatici? Care sunt motoarele celulare implicate?
6. Ce ştiţi despre cili şi flageli?
7. Care sunt organitele de coordonare a mişcărilor celulare şi a polimerizării tubulinei?

22
CAPITOLUL 6.
BIOLOGIA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE
6.1. Definitie, funcţii, tipuri,
Membranele biologice sunt structuri bidimensionale (foiţe), formate din proteine şi lipide, care
compartimentează materia vie şi au o permeabilitate selectivă.
Principalele funcţii ale membranelor celulare sunt următoarele:
a) funcţia de barieră: separă celulele de mediu sau separă două compartimente celulare;
b) funcţia de compartimentare a celulei;
c) funcţii metabolice (prin enzimele de membrană); chiar cele mai complexe procese
metabolice din natură (fosforilarea oxidativă şi fotosinteza) sunt procese de membrană;
d) controlul fluxului de informaţii: preiau informaţii din mediu sau de la alte celule, prin
receptorii specifici din membrane de care se leagă liganzii (molecule semnal) şi emit informaţii sub
formă de semnale chimice sau electrice, deci au rol în comunicarea intercelulară;
e) realizează transducţia semnalelor primite din mediu sau de la alte celule;
e) rol în imunitate;
f) pot suferi modificări funcţionale adaptative.
În celula eucariotă există următoarele tipuri principale de membrane:
1. membrana celulară (plasmalema): are în primul rând rol de barieră, dând individualitate celulei,
dar este şi membrana ce realizează comunicarea cu alte celule;
2. membranele organitelor celulare (nucleară, membranele reticulului endoplasmic, ale aparatului
Golgi, ale mitocondriilor, ale peroxisomilor, ale lisosomilor şi ale diferitelor vezicule din citoplasmă:
au şi rol de compartimentare a celulei, dar îndeplinesc şi numeroase funcţii metabolice prin enzimele şi
prin transportorii de membrană;
3. membrane speciale: teaca de mielină a nervilor (ce are în principal rol de barieră), membrana
discurilor din bastonaşele celulelor din retină.

6.2. Compoziţia chimică a membranelor celulare

Componentele principale din membrane sunt proteinele şi lipidele, grupările glucidice fiind
ataşate proteinelor şi lipidelor. Proporţia de proteine şi lipide depinde de funcţia pe care o îndeplineşte
membrana: cu cât membranele îndeplinesc mai multe funcţii metabolice, cu atât proporţia de proteine
este mai mare, ajungând chiar până la 75%, cum sunt: membrana internă a mitocondriilor (unde se
desfăşoară fosforilarea oxidativă), a cloroplastelor (unde se desfăşoară fotosinteza), membrana
plasmatică a bacteriilor. La membranele cu funcţia de barieră, proporţia lipidelor este mai mare (80%)
decât a proteinelor.
Lipidele din membrane sunt de 3 categorii: fosfolipide, glicolipide şi colesterol. Au fost
descrise sumar la capitolul 3. Esenţial este că lipidele din membrane sunt organizate sub forma unui
strat dublu lipidic, ce prezintă proprietatea de fluiditate.
Fosfolipidele sunt de două categorii: fosfogliceride şi sfingolipide.
Fosfogliceridele se bazează pe molecule de glicerol, în care două grupări hidroxil sunt
esterificate cu acizi graşi, iar a treia poziţie este ocupată de o gupare polară. De obicei în poziţia
mijlocie a lanţului de glicerol se află un acid nesaturat (cu una sau mai multe legături duble cis), iar la
capătul opus grupării polare se află un acid saturat. Lungimea catenei acizilor graşi variază între 12 şi
24 atomi de carbon. Gruparea polară a fosfogliceridelor este variată, de un rest de acid fosforic fiind
legate: colina (în lecitină sau fosfatidilcolină), etanolamina (în fosfatidiletanolamină), serina (în
fosfatidilserină), inozitolul (în fosfatidilinozitol). Acestea sunt şi principalele fosfogliceride.
Sfingolipidele au la bază sfingozina, un aminoalcool cu lanţ lung de atomi de carbon. În mare,
structura sfingolipidelor este asemănătoare cu cea a fosfogliceridelor, având o grupare polară şi două
lanţuri hidrofobe de hidrocarbură; diferă însă de fosfogliceride prin faptul că un lanţ lung este
întotdeaua acelaşi (hidrocarbura cu 15 atomi de carbon din sfingozină legată printr-o legătură simplă
C-C de baza moleculei), în timp ce al doilea lanţ lung, cel de acid gras, este legat printr-o legătură
amidică (-CO-NH). În spaţiu însă, sfingolipidele au structură asemănătoare fosfogliceridelor. Cea mai

23
răspândită sfingolipidă este sfingomielina (ce are aceeaşi grupare polară ca şi lecitina).
Glicolipidele din celulele animale au la bază tot structura sfingomielinei, dar în locul grupării
polare fosforilcolină se află legate resturi glucidice. În cele mai simple glicolipide, numite cerebrozide,
gruparea polară constă dintr-un singur asemenea rest, de exemplu glucoză sau galactoză.
Galactocerebrozida este o componentă majoră a mielinei şi apare în proporţie de 40% în monostratul
extern din plasmalema celulei Schwann. În plasmalemele altor celule apar glicolipide neutre având
până la 15 resturi glucidice, ce pot fi legate în lanţuri ramificate. Cele mai complexe lipide sunt
gangliozidele, ce conţin unul sau mai multe resturi de acid sialic (numit şi acid N-acetilneuraminic sau
NANA), ceea ce le conferă sarcina electrică negativă. În plasmalema neuronului gangliozidele
reprezintă 6% din totalul lipidelor., dar care apar în cantităţi mici în cele mai multe celule.
Colesterolul este o altă lipidă majoră din membranele celulelor eucariote. Proporţia de
colesterol este mai mare în plasmalemă şi în mielină (deci în membranele la care predomină funcţia de
barieră) şi mai mică în membranele intracelulare.
Compoziţia lipidică a membranelor celulare variază de la un tip la altul chiar în aceeaşi celulă,
de la o specie la alta, şi de la o celulă la alta chiar când este vorba de acelaşi tip de membrană. În
general există patru fosfolipide majore în toate membranele celulare: fosfatidilcolina,
fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina, şi sfingomielina; la ele se adaugă fosfatidilinozitolul ca
fosfolipidă majoră în unele membrane, iar în membrana internă mitocondrială cardiolipina.
De asemenea variază foarte mult de la o membrană la alta (chiar la membrane de acelaşi tip,
cum ar fi membranele mitocondriale la diferite specii) compoziţia în acizi graşi a fosfolipdelor, ceea ce
are consecinţe asupra caracteristicilor fizice ale membranei, dar şi asupra activităţii proteinelor de
membrană.
O proprietate comună a lipidelor de membrană este structura lor amfifilă sau amfipatică având
un „cap” hidrofil şi o „coadă” hidrofobă. În consecinţă ele formează în mod spontan în apă micele,
forma cea mai stabilă fiind stratul dublu lipidic, care stă la baza membranelor biologice. Deci formarea
părţii lipidice a membranelor este un proces de autoasamblare. Deoarece în stratul dublu lipidic există
interacţiuni cooperative între lanţurile vecine de acizi graşi, aceste micele tind să formeze
compartimente închise (vezicule), chiar când sunt sparte. În sfârşit, stratul dublu lipidic mai are şi o
altă caracteristică ce-l face adecvat structurii membranelor celulare şi anume fluiditatea.
Un strat dublu lipidic artificial format dintr-un singur tip de fosfolipide prezintă proprietatea ca
prin încălzire la o anumită temperatură caracteristică (mult sub cea de topire a fosfolipidei), să treacă
din starea de gel (cristalină) într-o stare fluidă (de cristal lichid). Această schimbare de stare se
numeşte tranziţie de fază şi apare la o temperatură cu atât mai joasă cu cât lanţurile acizilor graşi sunt
mai scurte şi mai nesaturate; ambele situaţii diminuează posibilităţile de interacţiune dintre lanţurile de
acizi graşi, în cazul celor nesaturaţi dubla legătură produce o frântură în lanţul de hidrocarbură. Cu cât
acizii graşi din fosfolipidele ce compun stratul dublu lipidic sunt mai nesaturaţi cu atât fluiditatea
stratului dublu este mai mare, iar temperatura de tranziţie are valori mai mici. Temperaturile de
tranziţie sunt caracteristice fiecărei membrane.
Fluiditatea este în chimia fizică inversul vâscozităţii şi se aplică lichidelor izotrope (cu
proprietăţi identice în toate cele trei direcţii ale spaţiului). Membranele biologice sunt anizotrope, iar
noţiunea de fluiditate a membranei se referă la mai mulţi factori dintre care mobilitatea lipidelor joacă
un rol esenţial. Se pot distinge mai multe tipuri de mişcări.
1. Mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor : a) mişcările de flexie ale atomilor de carbon din
grupările metilenice (-CH2 -) din lanţurile acizilor graşi (din ce în ce mai mobile spre centrul stratului
dublu lipidic şi mai rigide spre gruparea polară); b) mişcările atomilor din gruparea polară;
2. Mişcări ale întregii molecule de fosfolipide: a) mişcarea de difuziune laterală (translaţie);
b) mişcarea de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei; c) mişcarea de difuziune transversală
(“flip-flop”). Difuziunea laterală a fosfolipidelor se face foarte rapid, astfel că într-o secundă o
moleculă străbate circa 2 μm (adică ajunge de la un capăt la altul al unei bacterii). Mişcarea de rotaţie
se face şi ea rapid, în schimb difuziunea transversală necesită intervenţia unor proteine numite flipaze,
fiindcă altfel se face foarte încet.
Colesterolul influenţează puternic fluiditatea membranelor. Introdus în straturi duble lipidice
artificiale cu lipide saturate, colesterolul creşte fluiditatea membranei, pe când în cazul lipidelor
24
nesaturate o scade. Intercalarea sa între fosfolipidele membranei produce rigidificarea lanţurilor de
acizi graşi spre gruparea polară pe când fluiditatea din interiorul membranei creşte.
Trebuie subliniat că lipidele din membranele tuturor celulelor se află la temperaturi fiziologice
în stare de cristal lichid, deci în stare fluidă. Fluiditatea membranelor este o condiţie esenţială pentru
desfăşurarea tuturor funcţiilor membranelor biologice. Dacă in vitro se modifică temperatura de
creştere a celulelor, atunci se modifică şi compoziţia în acizi graşi a membranelor acestor celule, astfel
încât să se menţină starea fluidă.
Lipidele asigură mai ales funcţia de barieră.
Proteinele
În timp ce lipidele asigură în primul rând funcţia de barieră a membranelor, proteinele conferă
funcţionalitatea membranei: intervin în transportul activ, îndeplinesc funcţii enzimatice sau de
receptori. Aşa se explică de ce procentul de proteine este mai mare în membranele ce îndeplinesc mai
multe funcţii decât în cele ce au rol de barieră. Dimensiunile proteinelor sunt mai mari ca ale lipidelor,
de aceea la un procent de 50% proteine în membrane corespund circa 50 molecule lipide la o moleculă
de proteină.
Există două categorii de proteine de membrană. Unele pot fi extrase uşor, prin tratare cu soluţii
diluate de săruri. Acestea se numesc proteine periferice (extrinseci) şi sunt ataşate la exteriorul
stratului dublu lipidic, interacţionând în principal prin forţe electrostatice cu grupările polare ale
lipidelor, sau cu proteinele integrale (intrinseci). Această a doua categorie de proteine de membrană
nu pot fi extrase decât după distrugerea structurii membranei prin detergenţi. Aceştia sunt molecule
mici amfifile ce formează micele în apă. Puşi în contact cu membranele detergenţii dezlocuiesc
lipidele ce sunt legate de proteinele integrale şi le solubilizează. Dacă se îndepărtează detergenţii,
proteinele integrale precipită, ceea ce face dificilă studierea structurii lor. De aceea una dintre
principalele tehnici folosite pentru caracterizarea proteinelor de membrane este electroforeza în gel de
poliacrilamidă în prezenţa detergentului dodecilsulfat de Na (SDS). Încălzind membranele la 100ºC,
într-o soluţie de SDS 1%, se desfac toate legăturile necovalente dintre proteine sau dintre ele şi lipide,
după care se supun electroforezei. SDS are sarcini negative, ceea ce neutralizează sarcinile pozitive ale
proteinelor, deci migrarea în câmp electric devine funcţie de greutatea moleculară a lor. Cu cât o
proteină este mai mare, cu atâta migrează mai încet, fiind întârziată de reţeaua gelului. Recent,
separarea proteinelor de membrană a fost perfecţionată prin introducerea de tehnici de separare
bidimensională. În acest fel se pot identifica mult mai multe proteine decât prin tehnica
monodimensională.
Unele membrane conţin doar 1-3 proteine majore. Rodopsina este singura proteină majoră în
segmentul extern al bastonaşului din retină, mielina conţine 3 proteine majore, reticulul sarcoplasmic
are 2-3 proteine majore. În schimb, alte membrane cum sunt cele mitocondriale, plasmalema, au zeci
de proteine diferite. Peste 50 de componente s-au identificat în plasmalemă.
S-au înregistrat în ultimii ani progrese însemnate în purificarea proteinelor de membrană, s-au
descifrat secvenţele multora dintre ele şi s-a elucidat chiar structura tridimensională a unor proteine
(bacteriorodopsina, citocromoxidaza, unii receptori, etc.)
Localizarea specifică a unor enzime în membrane face ca enzimele respective să fie folosite ca
„enzime marker”. Astfel sunt: 5'-nucleotidaza pentru plasmalemă, monoaminoxidaza pentru membrana
externă a mitocondriei, citocromoxidaza, adenozintrifosfataza pentru membrana internă a
mitocondriei, precum şi glucozo-6-fosfataza pentru reticulul endoplasmic.

6.3. Organizarea moleculară a membranelor celulare

S-au elaborat mai multe modele de organizare moleculară a membranelor dintre care în
prezent este valabil modelul de mozaic fluid lipido-proteic. Conform acestui model, lipidele sunt
organizate într-un strat dublu lipidic (fluid), în care sunt inserate proteinele integrale, iar pe cele două
feţe ale membranei sunt ataşate proteinele periferice. Stratul dublu lipidic fiind fluid, proteinele
integrale se pot deplasa prin acest strat la fel ca nişte “iceberguri” ce plutesc pe ocean.
Marea majoritate a proteinelor integrale străbat stratul dublu lipidic de pe o faţă pe cealaltă
(deci sunt transmembranare). Aceste proteine sunt amfipatice (ca şi fosfolipidele), adică au o porţiune
hidrofilă şi o porţiune hidrofobă în moleculă. Partea hidrofilă proemină în afara membranei, fiind în
25
contact cu mediul apos şi cu grupările polare a fosfolipidelor; partea hidrofobă este în interiorul
membranei interacţionând lateral cu lanţurile de acizi graşi din molecula fosfolipidelor. Secvenţele
transmembranare ale proteinelor integrale sunt compuse aproape exclusiv din aminoacizi hidrofobi.
Modelul în mozaic lipido-proteic îndeplineşte condiţiile de stabilitate a structurii din punct de
vedere termodinamic. În plus, există date experimentale de microscopie electronică şi de difracţie a
razelor X, ce susţin modelul.
În tehnica de criofracturare („freeze-fracturing”) preparatul este îngheţat, lovit cu un cuţit,
astfel că se detaşează o porţiune din membrană. Planul de fractură trece prin mijlocul membranei,
paralel cu cele două feţe. Se face o replică (din carbon şi platină prin vaporizare) a zonei fracturate care
se examinează apoi la microscopul electronic. Se observă proeminenţe pe un fond neted.
Proeminenţele corespund proteinelor integrale din membrane, iar fondul neted stratului dublu lipidic.
Prin microscopie electronică şi difracţia razelor X s-a determinat dispoziţia spaţială a
componentelor în membrana purpurie a bacteriei Halobacterium halobium. Proteina din această
membrană, bacteriorodopsina, este formată din 7 segmente de α-helix care străbat stratul dublu lipidic
al membranei, având orientare oblică, aproape perpendiculară pe suprafaţa membranei.
Comparaţia stratului dublu lipidic al membranei cu o mare în care plutesc icebergurile
reprezentate de proteinele membranei ne dă o idee aproximativă despre structura membranei. Aceasta
trebuie completată cu imaginea mobilităţii lipidelor şi a proteinelor. Mobilitatea lipidelor s-a descris
anterior.
Proteinele execută mişcări de translaţie (difuziune laterală) şi de rotaţie. Mişcarea de
translaţie a fost evidenţiată prin microscopie de fluorescenţă pe culturi de celule de şoarece şi om
fuzionate sub acţiunea virusului Sendai. Se pot marca proteinele din membranele celor două tipuri de
celule cu anticorpi fluorescenţi coloraţi diferit. Urmărind fuziunea celor două celule se observă că la
început se păstrează polaritatea fluorescenţei, dar după circa o oră (la 37°C) cele două tipuri de
proteine difuzează în membrană. S-a demonstrat prin asemenea tehnici de fluorescenţă că proteinele
membranei difuzează într-un minut pe o distanţă de câţiva µm.
Mişcrea de rotaţie a proteinelor în membrane se face numai în jurul unei axe perpendiculare pe
planul membranei. Spre deosebire de lipide, proteinele nu se pot roti transversal prin membrane (cum
este cazul cu mişcarea de flip-flop a fosfolipidelor), deoarece proteinele sunt molecule asimetrice.
Asimetria membranelor celulare se referă însă la toate componentele acestora.
Asimetria proteinelor se manifestă prin faptul că partea proteinei aflată în stratul dublu lipidic
este de obicei mult mai mică faţă de părţile ce proemină în afara lui, prin secvenţe şi structuri diferite
ale părţilor proteinei aflate de o parte şi de alta a membranei şi prin faptul că grupările glucidice sunt
localizate întotdeauna de partea opusă citoplasmei: în cazul plasmalemei la exteriorul celulei, iar în
membranele intracelulare pe faţa membranei ce mărgineşte lumenul compartimentului.
Asimetria lipidelor în membrane se manifestă în localizarea diferită a speciilor de fosfolipide în
stratul dublu lipidic. De pildă, în plasmalemă în monostratul extern predomină fosfolipidele ce conţin
colină (fosfatidilcolină, sfingomielină), iar în monostratul intern fosfolipidele cu grupe amino
(fosfatidilserină şi fosfatidiletanolamină).
Glicolipidele se găsesc dispuse în membrane întotdeauna în monostratul ce se află pe partea
opusă citoplasmei. În concluzie, la toate componentele membranelor grupările glucidice se află dispuse
pe partea membranei opusă citoplasmei.

6.4. Suprafaţa celulară şi glicocalixul

Suprafaţa celulară este zona de la periferia celulei formată din trei elemente: - corticala
celulară (porţiunea periferică a citoplasmei cu grosimea de 1-2 m); - plasmalema; - glicocalixul.
Glicocalixul (numit şi îmbrăcămintea celulei, în lb. engl. „cell coat”) este un înveliş glucidic
pe suprafaţa plasmalemei, format din grupările glucidice ale glicoproteinelor şi glicolipidelor din
membrană şi din glicoproteinele şi glicolipide care au fost secretate şi adsorbite pe plasmalemă. Între
cele mai importante grupări glucidice se află galactoza, manoza, fucoza, galactozamina, glucozamina,
glucoza şi acidul sialic.
Grosimea glicocalixului este mai mare la celulele libere (cum este hematia) sau care au o parte
a membranei liberă (cum este celula intestinală).
26
 Funcţiile glicocalixului:
- în adezivitatea intercelulară, menţinând ataşate (legate) celulele una de alta;
- este depozit de cationi care sunt legaţi de acidul sialic (de pildă ionul de calciu);
- dă identitatea celulei prin antigenele celulare (de pildă antigenele de grup sanguin din
membrana hematiei); ca o consecinţă glicocalixul are rol în:
- recunoaşterea celulară;
- procesele de semnalizare celulară;
- procesele de apărare ale organismului, în imunitate.

6.5. Receptorii
Sunt proteine cu funcţii de legare specifică şi cu afinitate mare a unor anumite substanţe numite
liganzi. Există receptori în membrane, în citosol şi în nucleu. Liganzii sunt molecule cu rol de semnal
şi pot fi exogene (din exteriorul organismului) şi endogene (din interior). Liganzii endogeni sunt de trei
categorii: mediatori chimici locali, hormoni şi neurotransmiţători. Există receptori specifici pentru
liganzi exogeni (virusuri, bacterii, toxine bacteriene, medicamente) şi alţi receptori pentru liganzi
endogeni (neurotransmiţători, hormoni).
În urma legării liganzilor de receptori are loc un răspuns celular care poate consta în mai multe
procese: redistribuirea receptorilor în anumite zone ale membranei şi captarea lor în vezicule de
endocitoză, activarea unor enzime din plasmalemă şi modificări de permeabilitate a plasmalemei.
Activarea unor enzime din plasmalemă este concretizată în activarea adenilat ciclazei de către
hormonii polipeptidici hidrosolubili. După legarea hormonului de un receptor specific complexul
hormon-receptor declanşează un mecanism comun pentru toţi hormonii hidrosolubili. Complexul
hormon-receptor interacţionează cu proteina G din membrană. Această proteină poate lega fie GTP,
fie GDP. Complexul hormon receptor catalizează schimbul GDP-ului cu GTP de pe proteina G, iar
proteina G cu GTP activează adenilat ciclaza (dacă este legat GDP-ul, adenilat ciclaza este inactivă).
Adenilat ciclaza este o enzimă din plasmalemă ce catalizează formarea adenozinmonofosfatului ciclic
(AMPc) din ATP. În citosol AMPc activează foarte multe proteinkinaze (enzime ce fosforilează
proteinele). La rândul lor, proteinkinazele activează enzime variate (active numai în forma fosforilată).
Astfel se explică activarea sintezei glicogenului (prin stimularea glicogensintetazei), a glicogenolizei
(prin activarea fosforilazei) etc. In celule specializate AMPc induce sinteza glucocorticoizilor în
medulosuprarenală sub acţiunea ACTH, a progesteronului în corpul galben sub acţiunea hormonului
luteal (LH), activarea transportului calciului în corticala rinichiului sub acţiunea parathormonului.
AMPc este deci mesagerul de ordinul II al celulelor endocrine (hormonul fiind mesagerul de
ordinul I). AMPc este degradat de către o fosfodiesterază, care îl transformă în AMP.
Activarea adenilat ciclazei se produce şi în condiţii patologice. Astfel, toxina proteică a
vibrionului holeric se leagă de un gangliozid (GM1) din plasmalema celulei din mucoasa intestinală,
prin aceasta se produce activarea ireversibilă a adenilat ciclazei (de pe care nu se mai poate îndepărta
GTP-ul). Rezultă în celulele mucoasei intestinale o cantitate foarte mare de AMPc, care activează
transportul Na+ prin mucoasă. Ionii de Na+ atrag după ei transportul apei şi aşa se produce diareea
severă din holeră, boală adesea letală.
Creşterea concentraţiei intracelulare a Ca2+ se poate produce prin deschiderea unor canale din
plasmalemă (cu pătrunderea în celulă a Ca2+ extracelular) sau prin eliberarea sa în citosol din
compartimente intracelulare (de pildă în muşchi din reticulul sarcoplasmic). Ca2+ se leagă în citosol de
proteine specifice, dintre care cea mai importantă este calmodulina, identificată în toate celulele
plantelor şi animalelor. Legarea Ca2+ produce o modificare conformaţională a calmodulinei, astfel
încât complexul Ca2+-calmodulină se poate lega de foarte multe proteine şi enzime din citosol,
activându-le. Printre acestea se numără: fosfodiesteraza, adenilat ciclaza, unele kinaze (enzime ce
fosforilează alte proteine şi enzime), Ca2+-ATPaza din membrane.
Activităţile celulare reglate de Ca2+ şi AMPc se suprapun în mare măsură şi chiar concentraţiile
intracelulare ale celor două componente pot fi modificate de aceiaşi liganzi şi se influenţează reciproc.
De aceea şi Ca2+ este considerat mesager de ordinul II. Folosirea mesagerilor de ordinul II nu numai că
traduce semnalele extracelulare (legarea ligandului de receptor) în semnale intracelulare, dar realizează
şi o amplificare foarte mare a semnalului iniţial. Astfel, prin fiecare ligand ce se leagă de un receptor
27
ce activează adenilat ciclaza de fapt se realizează activarea mai multor molecule de proteină G şi deci a
mai multor molecule de adenilat ciclază. La rândul ei această enzimă catalizează conversia unui mare
număr de molecule de ATP în AMPc. La fel în cazul când un ligand induce pătrunderea Ca2+ în celulă,
de fapt pătrund mai mulţi ioni de Ca2+; aceştia se leagă de mai multe molecule de calmodulină. La
rândul lor, AMPc şi complexul Ca2+ cu calmodulina activează multe proteine şi enzime, deci se produc
adevărate “avalanşe enzimatice” după legarea unei singure molecule de ligand. Datorită acestor
mecanisme de amplificare, procentul receptorilor din plasmalemă nu depăşeşte 1% din totalul
proteinelor de membrană, dar eficienţa lor în activarea proceselor celulare este extrem de mare.

6.6. Transportul prin membrane

6.6.1. Tipuri de transport
Se pot clasifica procesele de transport prin membrane după mai multe criterii.
a) După natura substanţelor transportate, există un transport al ionilor, al moleculelor mici,
al macromoleculelor şi al particulelor solide.
b) După consumul energetic există transport pasiv (fără consum de energie) şi transport activ
(cu consum de energie).
c) După locul din membrană pe unde trec substanţele există transport prin stratul dublu
lipidic şi transport mediat de peptide sau proteine de transport.
d) După numărul substanţelor transportate de proteinele de transport se disting:
- sisteme uniport, în care proteinele (numite şi uniportori) transportă o singură substanţă;
- sisteme de cotransport, în care proteinele transportă două sau mai multe substanţe; la rândul
lui este de două tipuri: sistemul simport (pentru transportul a două substanţe în acelaşi sens; proteinele
care asigură transportul se numesc simportori) şi sistemul antiport (prin care două substanţe sunt
transportate în sens opus; proteinele care asigură transportul se numesc antiportori).

6.6.2. Transportul pasiv

Se face fără consum de energie. Substanţele fără sarcină electrică trec de la o concentraţie mai
mare la o concentraţie mai mică, iar speciile chimice cu sarcină electrică trec în sensul de gradientului
electrochimic (fiind atrase pe faţa membranei cu sarcini electrice de semn contrar).
Se vor discuta câteva exemple cu aplicaţii medicale.
a) Difuziunea simplă a substanţelor liposolubile care trec prin membrană cu o viteză
proporţională cu coeficientul lor de partiţie între lipide şi apă (deci în funcţie de solubilitatea lor în
lipide). Acest caz are aplicaţii medicale în cazul medicamentelor liposolubile.
b) Un caz special de difuziune simplă este cel al transportului ionilor prin ionofori. Ionoforii
sunt peptide care pot capta şi transporta anumiţi ioni prin membrană. Există două tipuri de ionofori, de
tip canal şi de tip cărăuş mobil. Din prima categorie face parte gramicidina, ionofor specific pentru
Na+, iar din a doua categorie valinomicina, ionofor specific pentru K+. Ca aplicaţie medicală: filipina,
nistatina şi amfotericina B formează canale în membranele care conţin steroli, printre care şi
membranele fungilor (ciupercilor), fiind astfel folosite ca medicamente antifungice.
c) Difuziunea facilitată este realizată de transportori care prezintă o cinetică de tip Michaelis-
Menten (cunoscută din cinetica enzimatică), existând o constantă Km (ce corespunde concentraţiei
substanţei transportate când se atinge jumătate din viteza maximă) şi o viteză maximă a transportului
la o anumită concentraţie a substanţei transportate (saturare). Este şi cazul unei proteine transportoare
de anioni din membrana eritrocitului, numită banda 3 (după poziţia de migrare la electroforeză), care
schimbă ionul bicarbonat (HCO-3) cu ionul de clor (Cl-).
d) Difuziunea mediată de proteinele canal realizează transportul substanţelor cu o viteză
foarte mare, dar nu există saturare.
Proteinele canal pot fi de două feluri: a) deschise permanent; b) deschise tranzitor (temporar).
Transportul apei prin membrane se realizează prin proteine canal deschise permanent, numite
aquaporine, care au o selectivitate înaltă pentru apă (nu permit nici trecerea protonilor) menţionate în
capitolul despre compoziţia chimică a celulelor.

28
 În privinţa canalelor ce se deschid temporar, aşa-numitele “canale cu poartă”, există unele care
se deschid numai la legarea unui ligand (canale comandate de ligand), iar altele care se deschid la
modificări de voltaj (canale dependente de voltaj).
Canalele cu poartă intervin la nivelul joncţiunii neuro-musculare, când, în mai puţin de o
secundă se deschid 4 astfel de canale pentru transmiterea influxului nervos de la nerv la muşchi.

6.6.3. Transportul activ

Se face cu consum de energie. Aceasta poate fi direct energia luminii (de pildă în cazul unor
procariote), dar de obicei este obţinută prin scindarea unei molecule macroergice, cel mai frecvent prin
hidroliza moleculei de ATP, conform reacţiei:
ATP + H2O  ADP + Pa + Energie.
Transportul este efectuat de proteine transportoare cu o specificitate înaltă realizând transportul
substanţelor prin membrană contrar gradientului electrochimic.
a) Pompele ionice realizează transportul transmembranar al ionilor. Printre cele mai cunoscute
sunt pompa de sodiu şi potasiu (ATP-aza Na+/K+ dependentă) şi pompele de calciu.
Pompele de calciu expulzează ionul Ca2+ din citoplasmă, spre a menţine diferenţa de
concentraţie faţă de exteriorul celulei, unde Ca2+ este în concentraţie de 1000 de ori mai mare.
Creşterea concentraţiei Ca2+ în citosol duce la răspunsuri celulare foarte marcate (modificarea
citoscheletului, declanşarea secreţiei celulare, activarea unor enzime, etc). Există 3 principale pompe
de calciu: una este în plasmalemă (şi expulzează ionul Ca2+ din citoplasmă), alta este în membrana
reticulului endoplasmic (şi acumulează ionul Ca2+ în lumenul reticulului endoplasmic), iar a treia este
în membrana internă a mitocondriei (şi acumulează ionul Ca2+ în matricea mitocondrială).
Pompa de sodiu şi potasiu (ATP-aza Na+/K+ dependentă) foloseşte energia rezultată din
hidroliza unei molecule de ATP pentru a expulza 3 ioni de Na+ din celulă şi a introduce 2 ioni de K+ în
celulă, având în acest fel un rol deosebit de important în menţinerea potenţialului de membrană.
Plasmalema tuturor celulelor este polarizată, adică prezintă un potenţial de membrană cu valori
între –20 mV şi –200 mV, în funcţie de tipul celulei şi de specie. Faţa citoplamatică a plasmalemei este
încărcată negativ, iar cea externă pozitiv. Există două proteine ce joacă rolul crucial în generarea şi
menţinerea potenţialului de membrană: pompa de Na+-K+ pe de o parte, şi canalul de pierdere a K+ pe
de altă parte. Concentraţia intracelulară a K+, de circa 400 mM, este mult mai mare ca cea
extracelulară (20 mM). Pentru Na+, situaţia este inversă, concentraţia intracelulară fiind mult mai mică
(50 mM), faţă de cea extracelulară (440 mM). Proteina canalului de K+ permite difuziunea pasivă a K+
din celulă la exterior (în sensul gradientului de concentraţie). Dar prin aceasta interiorul celulei devine
mai negativ şi de aceea la o anumită valoare a potenţialului de membrană (de –75 mV) tendinţa K+ de
a părăsi celula datorită gradientului de concentraţie este contrabalansată de tendinţa K+ de a intra în
celulă datorită potenţialului de membrană. Deci gradientul electrochimic al K+ se anulează şi numărul
de ioni de K+ ce ies din celulă devine egal cu numărul celor ce intră în celulă. Dar canalul de K+ este
uşor permeabil şi pentru Na+. Deci unii ioni de Na+ intră în celulă conform gradientului electrochimic
al Na+. Prin transport de sarcini pozitive la interiorul celulei scade potenţialul de membrană, ceea ce
permite ieşirea altor ioni de K+. Prin repetarea proceselor descrise s-ar ajunge la egalarea
concentraţiilor Na+ şi K+ de o parte şi de alta a membranei şi la dispariţia potenţialului de membrană,
dacă nu ar exista pompa de Na+ şi K+ care să menţină gradientele de concentraţie ale Na+ şi K+
pompând Na+ în afara celulei şi K+ în citoplasmă (sistem antiport).
Pompa de Na+-K+ se află în plasmalema tuturor celulelor animale şi este responsabilă de
menţinerea potenţialului de membrană, dar şi de controlul volumului celular şi de „întreţinerea”
transportului activ al aminoacizilor şi glucidelor. De aceea, peste o treime din necesarul de energie al
celulei este consumat de această pompă, iar în celulele nervoase (care trebuie să-şi refacă potenţialul
de membrană după depolarizarea ce se produce la excitaţia lor) se ajunge ca până la 70% din consumul
energetic să revină pompei.
Na+-K+ ATP-aza contribuie la reglarea volumului celular în felul următor. Presiunea osmotică a
citoplasmei este determinată în principal de proteine şi de K+. Volumul celular este determinat de
echilibrul dintre presiunea osmotică şi cea a mediului extracelular (lichidului interstiţial, plasmei, etc.).
În lichidul interstiţial presiunea osmotică este determinată în primul rând de Na+ şi Cl- (acesta este în
29
concentraţie de circa 540 mM faţă de 100 mM în citosol). Dar Na+ şi K+ tind să intre în celulă datorită
gradientelor lor de concentraţie, ceea ce ar creşte presiunea osmotică intracelulară şi deci celula s-ar
umfla. Na+-K+ATPaza pompând la exterior Na+ şi menţinând interiorul celulei negativ (ceea ce
contracarează gradientul de concentraţie al Cl-) împiedică creşterea volumului celulei.
b) Există situaţii patologice importante în care intervin alterări ale transportului activ. Dintre
acestea menţionăm cazul proteinei P170 (numită şi MDRP, acronim de la “multiple drug resistance
protein), implicată în mod normal în procese de detoxificare, dar care expulzează medicamentele
citostatice din celula malignă, ceea ce determină apariţia fenomenului de rezistenţă la citostatice.
Un alt exemplu îl constituie proteina CFTR (acronim de la “cystic fibrosis transmembrane
conductance regulator”) implicată în transportul activ al ionului de Cl-; mutaţiile în gena fibrozei
chistice (cu apariţia proteinei mutante, incapabile de a transporta eficient Cl- se manifestă în boala
numită fibroza chistică a pancreasului (mucoviscidoză). Dacă nu este eliminat Cl- nu este atrasă nici
apa (prin osmoză) şi secreţia enzimelor pe căile pancreatice şi a mucusului de pe căile respiratorii sunt
blocate (fiind prea vâscoase). De aici şi simptomele majore (steatoree, care necesită administrarea
zilnică de enzime pancreatice) şi infecţii respiratorii (care necesită administrare de antibiotice şi
substanţe pentru fluidificarea secreţiilor respiratorii).
c) Transportul activ cuplat cu gradiente ionice este reprezentat de transportul glucozei şi al
aminoacizilor prin plasmalemă.
Transportul glucozei prin plasmalema celulelor din mucoasa intestinală şi a celulelor din tubii
renali prezintă importanţă foarte mare. Astfel, deşi filtratul glomerular al rinichiului conţine glucoză în
concentraţie aproximativ egală cu cea din plasmă, în urină nu apare în mod normal glucoză fiindcă ea
este reabsorbită în tubii renali printr-un proces de transport activ. Absorbţia intestinală a glucozei ar fi
foarte ineficientă dacă s-ar face prin transport pasiv, fiindcă ar însemna ca în intestin concentraţia
glucozei să fie în permanenţă mai mare ca în plasmă.
În realitate, în ambele cazuri glucoza este transportată împotriva gradientului de concentraţie de
către un cărăuş al glucozei de care se leagă şi Na+. Este un sistem simport: Na+ tinde să intre în celulă
conform gradientului său electrochimic şi într-un sens antrenează glucoza. Cu cât gradientul de Na+
este mai mare şi viteza transportului este mai mare: dacă se reduce mult gradientul de Na+ se opreşte
transportul glucozei. Na+ care intră cu glucoza este pompat în afară de Na+-K+ ATP-aza ce menţine
gradientul Na+.
Transportul aminoacizilor se face tot prin sisteme simport cu Na+, existând cel puţin cinci
proteine diferite în plasmalema celulelor animale.

6.6.4. Transportul direct al unor macromolecule

Macromoleculele pot fi trecute prin membrane direct sau pe calea veziculelor. S-a spus că „trec
prin membrană” (transport direct) sau „trec cu membrana” (pe calea veziculelor).
Exemple de transport direct sunt următoarele:
- transportul prin porul nuclear;
- eliminarea la exteriorul celulei a produşilor de secreţie prin porul de fuziune (a se vedea
capitolul „Secreţia celulară”);
- transferul cromosomului bacterian din celula masculă (donoare) în celula femelă (acceptoare)
în procesul de conjugare (forma de sexualitate) a bacteriilor;
- transferul prin plasmalemă al acidului nucleic (materialul genetic) din virus în celula pe care
o infectează;
- transferul prin plasmalemă al acizilor nucleici complexaţi cu diferite substanţe în experienţele
de transformare genetică a celulelor în cultură (transfecţia).

6.6.5. Transportul prin vezicule

Există numeroase procese de transport al macromoleculelor incluse în vezicule în celula
eucariotă. Unele sunt procese care implică transportul prin citoplasmă, de la o zonă a ei la alta, sau de
la un compartiment celular la altul. În acest capitol ne referim însă la alte 3 procese, care implică:
transportul de materiale de la interiorul celulei spre exterior (exocitoza), introducerea de materiale de

30
la exterior în celulă (endocitoza) sau transportul transcelular de materiale incluse în vezicule
(transcitoza).

6.6.5.1. Exocitoza
Este eliminarea în afara celulelor a materialelor incluse în vezicule. În acest proces
macromoleculele sunt ambalate în interiorul celulei în vezicule, care sunt deplasate spre plasmalemă
prin motoare celulare ce păşesc pe microtubuli; ajunsă la periferia celulei vezicula fuzionează cu
plasmalema, membrana veziculei se integrează în plasmalemă, iar conţinutul veziculei este vărsat în
afara celulei.
Exemple de exocitoză sunt următoarele:
- evacuarea produşilor de secreţie celulară (a se vedea şi capitolul „Secreţia celulară”);
- evacuarea neurotransmiţătorilor în spaţiul sinaptic;
- evacuarea granulelor de melanină din melanocitele din piele (care sunt apoi fagocitate de
către cheratinocite rezultând astfel pigmentarea pielii);
- evacuarea resturilor nedigerabile din veziculele lisosomale, proces numit defecare celulară
(a se vedea şi capitolul „Lisosomii”);
- evacuarea enzimelor lisosomale în condiţii fiziologice (de pildă din osteoclaste) sau
patologice - în procesul numit regurgitare celulară sau în starea de şoc (a se vedea şi
capitolul „Lisosomii”).

6.6.5.2. Endocitoza
Este transportul de materiale de la exterior spre interiorul celulei. Endocitoza este de două
feluri după natura substanţelor ce pătrund în celulă: fagocitoza şi pinocitoza. Prin fagocitoză pătrund
substanţe solide (gr. fagein = a mânca, deci „celula mănâncă”), pe când prin pinocitoză pătrund
macromolecule în soluţie (gr. pinein = a bea, deci, „celula bea”). În ambele cazuri de endocitoză
materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se desprind din plasmalemă şi care ajunse în
citoplasmă se numesc fagosomi (în cazul fagocitozei), respectiv endosomi timpurii (în cazul
pinocitozei). Fagosomii şi endosomii timpurii se unesc apoi cu alte vezicule numite endosomi tardivi şi
cu lisosomi, structuri în care materialele încorporate sunt digerate, produşii de digestie trecând în
citoplasmă (vezi cap. „Lisosomii”). Trebuie menţionat că particulele solide mari sunt ingerate
(fagocitate) numai de către celulele specializate (fagocite). În schimb, majoritatea celulelor au
capacitatea de a îngloba macromolecule în soluţie.
Fagocitoza este o modalitate de hrănire la protozoare. La mamifere şi la om fagocitoza joacă
un rol important în procesele de apărare ale organismului, pe această cale fiind înglobate şi apoi
distruse bacteriile, paraziţii, substanţele străine, resturi celulare, celule degenerate, îmbătrânite şi celule
maligne. Celulele capabile de fagocitoză se numesc fagocite. La om şi la mamifere acestea sunt de
două tipuri: macrofage şi neutrofile. Ambele rezultă din celule precursoare aflate în măduva osoasă,
apoi circulă în sânge câteva zile (unde macrofagele sunt reprezentate de monocite, iar leucocitele
polimorfonucleare cu granulaţii neutrofile reprezintă circa 60% din globulele albe din sânge), după
care trec din vase în ţesuturi unde îşi exercită funcţia fagocitară. Macrofagele sunt numite şi histiocite.
Fagocitele formează în organism un adevărat sistem fagocitar, aflat sub control nervos şi umoral. Acest
sistem are componente mobile (celulele circulante şi în special neutrofilele) şi componente sesile
reprezentate de macrofage. Acestea se află în splină, ganglionii limfatici, ficat (celulele Kupffer),
vasele sanguine, alveolele pulmonare, pleură, peritoneu.
Funcţia fagocitelor de îndepărtare a celulelor bătrâne este cantitativ mai importantă ca cea de
distrugere a microbilor. Astfel, macrofagele fagocitează 1011 globule roşii senescente în fiecare zi.
De asemenea fagocitele îndepărtează şi celulele moarte, precum şi pe cele maligne.
Rolul fagocitozei şi al sistemului reticulohistiocitar sau reticuloendotelial în procesele de
apărare ale organismului este însă extrem de important. Înglobarea microbilor prin fagocitoză şi
distrugera lor ulterioară de către lisosomi este faza ultimă a luptei organismului cu infecţiile.
Antibioticele nu omoară microbii, ci împiedică doar multiplicarea lor. Microbii sunt omorâţi după
fagocitare. De obicei microbii colonizează spaţiul interstiţial dintr-un ţesut. Neutrofilele şi alte fagocite
31
sunt atrase în aceste locuri de semnalele chemotactice emise sau induse de microbi. Fagocitele se
ataşează de peretele vaselor mici care irigă ţesutul afectat. Apoi trec prin peretele vasului (venulă post-
capilară) şi se deplasează la locul infecţiei, unde înglobează şi distrug bacteriile.
Se pot distinge mai multe faze ale fagocitozei: a) Chemotactismul (sau chemotaxia) este
mişcarea dirijată a fagocitelor spre locul infecţiei, ca semnale servind componente bacteriene (proteine
sau lipide) sau din organism: proteine serice (kalicreina, componentele sistemului numit complement),
produse de limfocite (limfokine), de neutrofile sau componente din celulele moarte. b) Recunoaşterea
şi ataşarea fagocitelor de particule se face prin receptori din plasmalema fagocitului ce recunosc
liganzi de pe suprafaţa particulei. În cazul fagocitării celulelor senescente sau maligne sunt
recunoscute grupări glucidice din plasmalemă. De pildă, dacă acidul sialic este îndepărtat de pe
membrana eritrocitelor, acestea sunt rapid fagocitate de splină. Celulele maligne au foarte puţin acid
sialic pe suprafaţa lor şi de aceea sunt distruse de către sistemul reticuloendotelial de cele mai multe
ori înainte ca să se dezvolte o tumoră. În cazul bacteriilor de cele mai multe ori este necesară
acoperirea lor cu anticorpi şi/ sau complement, pentru a putea fi fagocitate. Acest proces de modificare
a suprafeţei bacteriilor pentru fagocitoză se numeşte opsonizare (gr. opsonein = a pregăti pentru
mâncare). c) Înglobarea: se face prin emiterea de către fagocit a unor prelungiri numite pseudopode,
ce înconjoară particula şi o închid apoi complet într-o veziculă internalizată în citoplasmă numită
fagosom. Procesul de înglobare a fost comparat cu închiderea unui fermoar. d) Omorârea celulelor
fagocitate şi digerarea lor: se face după fuziunea fagosomului cu endosomii tardivi şi cu lisosomii.
În omorârea bacteriilor au rol mai mulţi factori; unii ţin de lisosomi (vezi cap. „Lisosomii”). Un
rol important revine însă unei oxidaze din plasmalemă, care ajunge în cursul fagocitozei în membrana
fagosomului. Oxidaza catalizează următoarea reacţie:
2O2 + NADPH → 2O2- + NADP- + H+
Anionul superoxid (O2-) este generat în interiorul fagosomului şi, în mod spontan, este imediat
convertit în apă oxigenată (H2O2). Apoi, din recţia O2- cu H2O2 rezultă radicalul liber hidroxil (OH·) şi
oxigenul singlet (1O2), specii foarte reactive şi toxice care omoară microbii. Datorită reacţiei catalizate
de către oxidază se produce o creştere bruscă a consumului de oxigen al fagocitelor în momentul
activării lor sub acţiunea factorilor chemotactici din focarul de infecţie.
Lipsa oxidazei (o boală genetică) duce la apariţia în organism a numeroase focare de infecţie,
cu puroi (granuloame), de aici şi numele de boală cronică granulomatoasă. La aceşti bolnavi
leucocitele nu pot distruge nici microbii banali care pătrund în permanenţă în organism şi pe care un
organism normal îi distruge uşor.
Pinocitoza este de două feluri: independentă de receptori şi dependentă (sau mediată) de
receptori.
Pinocitoza independentă de receptori se mai numeşte endocitoză în fază fluidă (sau
constitutivă) şi se întâlneşte la multe celule. De pildă macrofagul ingerează în 30 min. echivalentul
întregii plasmaleme, fibroblastele o treime din plasmalemă, pe când amoebele au o viteză şi mai mare
a pinocitozei. În consecinţă, în celulă se introduc mari cantităţi de macromolecule în soluţie. Cum în
acest interval volumul celulei se menţine constant, înseamnă că, simultan cu endocitoza, este adăugată
o cantitate echivalentă de materiale plasmalemei. Aceasta se face prin vezicule ce vin de la aparatul
Golgi (a se vedea şi capitolul respectiv).
Pinocitoza dependentă de receptori sau endocitoza mediată de receptori (sau adsorbtivă) se
realizează cu ajutorul receptorilor din plasmalemă ce recunosc macromolecule specifice din lichidul
extracelular. Legarea ligandului de receptor induce difuziunea complexului ligand-receptor în zone
speciale din plasmalemă, care apar ca nişte depresiuni numite caveole, îmbrăcate sau tapetate, pe faţa
citoplasmatică de o proteină numită clatrină. Trei molecule de clatrină împreună cu trei polipeptide
mai mici se asociază într-o structură caracteristică, numită triskelion (ce are trei „picioare” realizate din
lanţuri proteice cu două schimbări de direcţie, care ar fi analoage articulaţiilor membrelor inferioare;
de aici numele: triskelion în limba greacă înseamnă trei picioare). Prin polimerizarea triskelioanelor se
formează reţeaua de clatrină, cu lanţuri proteice legate sub formă de hexagoane sau pentagoane (ca o
minge de fotbal!) ca o plasă care îmbracă depresiunile. Caveolele devin apoi vezicule de endocitoză,
care îşi pierd îmbrăcămintea de clatrină.

32
 Endocitoza mediată de receptori realizează o concentrare a anumitor liganzi în veziculele de
endocitoză, aceasta fiind o deosebire importantă în comparaţie cu pinocitoza independentă de
receptori, în care concentraţia substanţelor din vezicule este egală cu cea din fluidul extracelular.
Un proces important, ce se produce prin endocitoză mediată de receptori, este captarea
colesterolului în celulele animale şi umane. Majoritatea colesterolului este transportat în sânge sub
forma complexelor numite lipoproteine cu densitate mică („Low-density lipoproteins”, LDL) care sunt
particule sferice de circa 22 nm ce au la interior un miez compus din circa 1500 molecule de colesterol
esterificat cu acizi graşi, iar la exterior un strat dublu lipidic cu o proteină. Când o celulă necesită
colesterol pentru sinteza membranelor sale, se produc receptori pentru LDL, aceştia sunt inseraţi în
plasmalemă, după care complexele LDL-receptori se deplasează în caveolele îmbrăcate în clatrină. Se
produce endocitoza complexelor, veziculele îşi pierd rapid reţeaua de clatrină, fuzionează cu alte
vezicule numite endosomi timpurii. În aceştia, receptorii se aglomerează la un pol, după care această
parte se desprinde din endosom formând o veziculă cu receptori care se deplasează spre plasmalemă,
cu care fuzionează. În acest fel se produce reciclarea receptorilor. Restul endosomului timpuriu
fuzionează cu endosomii tardivi şi cu lisosomii, unde se produce hidroliza esterilor de colesterol.
Colesterolul liber trece în citosol unde inhibă sinteza receptorilor pentru LDL, dar şi sinteza
colesterolului.
La persoane cu o boală genetică în care se produc receptori pentru LDL anormali (receptori
care nu pot lega LDL sau nu se pot deplasa în caveole), nu se pot capta LDL în celulă, în consecinţă
celulele sintetizează colesterol în cantităţi foarte mari. Se produce o hipercolesterolemie enormă, ceea
ce duce la formarea prematură de plăci aterosclerotice în peretele vascular şi prin aceasta bolnavii mor
în copilărie sau foarte tineri prin complicaţiile aterosclerozei (infarct miocardic în special).
Elucidarea acestui proces a dus la descoperirea unor substanţe care blochează sinteza
colesterolului (statinele), care au fost introduse în practica medicală în tratamentul hipercolesterolemiei
şi în tratamentul bolii genetice menţionate mai sus.

6.6.5.3. Transcitoza
Este transportul transcelular de materiale incluse în vezicule care nu sunt interceptate de
lisosomi, ci trec nemodificate prin celulă, dintr-o parte a ei în cealaltă.
Trebuie subliniate contribuţiile româneşti în acest domeniu. Palade (1953) a fost primul care a
descris prin microscopie electronică în citoplasma celulelor endoteliului capilar vezicule ce traversează
celulele dintr-o parte în cealaltă; el a sugerat că aceste vezicule au rol important în realizarea
schimburilor de macromolecule dintre plasmă şi lichidul interstiţial, ceea ce s-a dovedit corect.
O contribuţie prioritară au avut academicianul Ion Baciu şi colab. (la Catedra de Fiziologie a
Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca, unde Ion Baciu a fost rector) demonstrând
viteza mare a transportului transendotelial: veziculele (cu diametrul de 40-200 nm) apăreau în primele
30 sec - 2 min de la injectarea tuşului de China. Demonstrarea faptului că procesul de veziculizare se
produce foarte rapid a fost făcută într-o perioadă în care mulţi autori căutau veziculele după câteva ore
de la injectarea tuşului de China.
Cercetări importante asupra acestui proces au fost făcute în continuare de către Nicolae
Simionescu, Maya Simionescu şi George Palade. Transportul în transcitoză poate avea loc fie prin
vezicule independente ce se deplasează prin celula endotelială dinspre faţa luminală (expusă
interiorului vasului) spre faţa interstiţială (expusă lichidului interstiţial), fie, mai rar veziculele
fuzionează formând un canal ce străbate celula.
Transcitoza s-a studiat ulterior şi în alte celule. Un proces important este trecerea prin
transcitoză prin celulele intestinale ale sugarului a anticorpilor din laptele de mamă. De aceea sugarul
alimentat natural este rezistent la infecţii.

6.7. Joncţiunile celulare

Joncţiunile celulare sunt structuri stabile situate între celulele vecine în care plasmalemele
interacţionează foarte specific. Se disting trei categorii de joncţiuni celulare speciale (fiindcă şi spaţiul
intercelular poate fi considerat ca o joncţiune simplă), după funcţiile lor: joncţiuni de adezivitate,
joncţiuni impermeabile şi joncţiuni de comunicare.
33
 6.7.1. Joncţiuni de adezivitate: desmosomii
Desmosomii sunt joncţiuni ce menţin laolaltă celulele, dând astfel rezistenţă mecanică unor
ţesuturi ce sunt supuse la forţe mecanice mari: epiteliile, muşchiul cardiac, colul uterin. Există trei
forme, întâlnite toate în celulele epiteliale: desmosomii în centură, desmosomii în pată şi
hemidesmosomii.
a) Desmosomii în centură (sau în bandă, „belt desmosomes”) sunt formaţi dintr-un inel
(bandă) de filamente de actină ce înconjoară capătul apical al celulei epiteliale; benzile din toate
celulele vecine sunt situate la acelaşi nivel, iar între plasmaleme, în regiunea benzilor, se află un
material filamentos ce ţine celulele împreună.
b) Desmosomii în „pată” („spot desmosomes”) sunt nişte regiuni de cimentare intercelulară
formate din două discuri dense numite plăci citoplasmatice, situate sub plasmaleme în cele două celule
vecine, şi din filamente subţiri ce unesc cele două plăci străbătând plasmalema şi spaţiul intercelular.
În fiecare placă citoplasmatică se află ancorate (tangenţial sau prin capetele lor) filamente de cheratină
(tonofilamente). Spaţiul intercelular îşi păstrează grosimea de 20 nm. La microscopul electronic se văd
zonele dense corespunzătoare plăcilor şi filamentele din spaţiul intercelular, precum şi tonofilamentele.
c) Hemidesmosomii: au numai o jumătate din structura desmosomului „în pată”, fiindcă unesc
suprafaţa bazală a celulei epiteliale cu lamina bazală (structură specializată a matricii extracelulare).
Există deci o placă citoplasmatică şi tonofilamente în celulă, precum şi filamentele ce unesc placa, prin
plasmalemă, cu lamina bazală.
Desmosomii şi hemidesmosomii legând împreună celulele epiteliale realizează distribuirea
forţelor mecanice la întregul epiteliu şi la ţesutul conjunctiv subiacent.

6.7.2. Joncţiuni impermeabile: joncţiunile strânse

Joncţiunile strânse („tight junctions”) se realizează prin „sudarea” plasmalemelor a două celule
vecine astfel că spaţiul intercelular lipseşte complet. Ele sunt formate din proteine joncţionale din cele
două plasmaleme ce vin direct în contact. Joncţiunile strânse constau din mai multe şiruri de asemenea
perechi de proteine, anastomozate, realizând în ansamblu o centură situată la polul apical al celulelor
epiteliale din intestin, deasupra desmosomului în centură.
Prin aceasta se împiedică scurgerea fluidelor printre celule, toate substanţele, inclusiv cele
micromoleculare, fiind obligate să treacă prin plasmalemă. De exemplu, glucoza este pompată activ
din lumenul intestinal în celulă prin suprafaţa apicală, iar din celulă trece în sânge prin difuziune
facilitată, mediată de transportori situaţi în zonele bazolaterale ale plasmalemei. Joncţiunile strânse nu
numai că împiedică retrodifuziunea glucozei din spaţiul intercelular în lumenul intestinal, dar
împiedică şi difuziunea celor două categorii de transportori ai glucozei prin stratul dublu lipidic al
plasmalemei. Deci joncţiunile menţin domeniile membranelor (în acest caz apical şi bazolateral), ceea
ce în fond este funcţie comună a tuturor joncţiunilor celulare.
Joncţiuni strânse apar în porţiunile apicale ale tuturor celulelor ce delimitează lumenul unor
cavităţi, cu aceeaşi funcţie de a împiedica pătrunderea substanţelor din lumen în spaţiile intercelulare.
Un alt exemplu de rol al joncţiunilor strânse îl constituie bariera hematoencefalică, realizată de
joncţiunile strânse dintre celulele endoteliale ale vaselor din creier. Funcţia barierei hematoencefalice
este de a proteja creierul de unele substanţe toxice din sânge, permiţând însă trecerea glucozei
(principala sursă de energie a creierului) din sânge în creier şi trecerea în sens invers a CO2 rezultat din
respiraţia creierului. Există şi toxice care nu pot fi oprite de barieră: alcoolul etilic şi morfina.
Proteinele nu pot străbate bariera hematoencefalică, în schimb la nou-născut precursorii mielinei pot
străbate această barieră (este ştiut că mielinizarea este o expresie a maturizării). Antibioticele folosite
în tratamentul infecţiilor sistemului nervos pot fi oprite de barieră, ceea ce creează adeseori dificultăţi.

6.7.3. Joncţiunile de comunicare: joncţiunile permeabile şi sinapsele

Joncţiunile de comunicare mediază trecerea unor molecule mici între două celule care
interacţionează. În această categorie se disting două tipuri de joncţiuni: joncţiunile permeabile şi
sinapsele. Joncţiunile permeabile permit trecerea directă a moleculelor mici din interiorul unei celule
în interiorul altei celule. Joncţiuni de acest tip există şi în cazul sinapselor electrice. În schimb, în cazul

34
sinapselor chimice celulele comunică indirect, prin neurotransmiţători (secretaţi de celula presinaptică)
ce difuzează prin spaţiul sinaptic şi se leagă de receptori din membrana celulei postsinaptice.
Joncţiunea permeabilă („gap junction”) este cea mai răspândită joncţiune, întâlnindu-se în
ţesuturile tuturor animalelor. Joncţiunile sunt realizate prin structuri proteice numite conexoni ce
străbat plasmalema şi proemină de o parte şi de alta a stratului dublu lipidic. Fiecare conexon este
format din 6 subunităţi proteice permeabile. La formarea joncţiunii permeabile conexonii din cele două
celule participante se aşează cap la cap, realizând astfel canale de comunicare între citoplasmele celor
două celule. Canalele străbat spaţiul intercelular care este de numai 2-4 nm grosime (deci mult mai
îngust ca spaţiul intracelular obişnuit), interiorul canalelor fiind complet izolat de spaţiul intercelular.
Fiecare joncţiune constă din sute de conexoni aranjaţi în planul plasmalemei într-o reţea
hexagonală. Fiecare conexon are în mijloc un canal cu diametrul de circa 2 nm, care permite să treacă
dintr-o celulă în alta ioni şi molecule cu greutatea sub 1000-1500 daltoni: glucide, aminoacizi,
nucleotide, hormoni, vitamine. Nu pot să treacă macromolecule (proteine şi acizi nucleici).
Joncţiunile permeabile reprezintă o formă de comunicare între celule, prezentă încă de la
spongieri. La organismele superioare şi la om au rol în transmiterea infuxului nervos în sinapsele
electrice, fiind de 10000 ori mai permeabile pentru ionii metalici decât restul membranei sinaptice.
Joncţiunile permeabile mai realizează cuplarea electrică şi în miocard şi între celulele musculare
netede din intestin. Prin aceasta se asigură contracţia inimii şi de asemenea peristaltismul intestinal.
Astfel de joncţiuni există şi între celulele din alte ţesuturi: epiteliale şi glande salivare, ficat,
rinichi, tiroidă, piele etc. Se consideră că prin aceasta se realizează o cooperare metabolică între celule.
Joncţiunile permeabile au caracter dinamic. Creşterea concentraţiei Ca2+ în citoplasma unei
celule determină închiderea comunicării cu celulele vecine, ceea ce prezintă mare importanţă medicală.
Astfel, în cazul unei leziuni mecanice a unor ţesuturi (piele, ficat), în celulele lezate pătrunde Ca2+ din
spaţiul extracelular; închiderea imediată a comunicării prin joncţiuni permeabile împiedică scurgerea
materialului din celulele vecine în cele distruse, deci se previne extinderea leziunilor. Ulterior, în
procesul de vindecare a rănilor, se restabilesc joncţiunile permeabile dintre celule. Pe de altă parte, se
consideră că joncţiunile permeabile între celule pot explica de ce bolile afectează organe întregi sau
mari părţi ale lor şi nu celule individuale. În concluzie, joncţiunile permeabile, deşi reprezintă un
sistem primitiv de comunicare între celule, îşi păstrează importanţa şi la organismele superioare.

6.8. Implicaţiile membranelor în patologie

Există implicaţii ale membranelor celulare în toate procesele patologice. Le putem sistematiza
în felul următor.
a) Boli genetice datorate unor defecte de membrană localizate la un singur tip de celulă
Ca exemple sunt bolile genetice ale eritrocitului în care lipsesc (sau sunt modificate ca
structură) unele proteine din membrană, determinând modificarea formei şi/sau a dimensiunii celulei şi
creşterea fragilităţii sale, rezultând anemii hemolitice: sferocitoza, eliptocitoza.
b) Boli genetice datorate unor defecte de membrană cu caracter generalizat
În aceste boli sunt modificate ca structură, ori lipsesc, proteine care sunt prezente în mai multe
tipuri de celule, dar boala se manifestă într-un anumit sistem sau organ unde sunt celule în care
proteina respectivă are rol mai important decât în alte celule.
Ca exemplu se pot da distrofiile musculare, în care lipseşte ori este modificată ca structură
proteina numită distrofină, care este o proteină periferică prezentă în celula musculară, dar există
proteine înrudite şi în alte celule (spectrina în eritrocit şi în neuron). Bolile se manifestă la muşchi,
fiindcă în celulele musculare distrofina este esenţială pentru menţinerea permeabilităţii normale a
plasmalemei. În absenţa distrofinei creşte permeabilitatea pentru proteine din citosol şi astfel celula
musculară devine incapabilă de a-şi mai îndeplini funcţia. Deşi muşchii pot fi chiar hipertrofiaţi forţa
musculară este redusă.
Alt exemplu îl constituie canalopatiile, în care sunt modificate ca structură unul dintre
transportorii de ioni, deci unul dintre canalele ionice. Aceste proteine pot fi prezente în toate celulele,
totuşi canalopatiile se manifestă predominent ca boli ale sistemului nervos (unele epilepsii genetice),
fiindcă funcţionarea deficitară a canalului în celulele nervoase are efecte mai mari asupra unor

35
proprietăţi ale acestor celule decât în alte celule din organism (de pildă scăderea potenţialului de
membrană al neuronului face să apară mai uşor crizele epileptice).
c) Boli genetice ale organitelor celulare
În foarte multe boli genetice ale organitelor celulare defectul este lipsa (sau modificarea
structurii) unei proteine de membrană (a se vedea capitolul despre mitocondrii).
d) Implicarea membranelor în bolile infecţioase
Putem spune că în toate bolile infecţioase sunt implicate membranele celulare. Virusurile
infectează celulele după ce introduc acidul nucleic (materialul genetic, dar şi materialul infecţios) prin
plasmalema celulei. Alţi agenţi patogeni (bacteriile şi paraziţii) pătrund în celulele de la o „poartă de
intrare” şi trebuie să depăşească sistemele de apărare ale organismului (fagocitoza etc).
Pe de altă parte anticorpii acţionează asupra membranei agenţilor patogeni.
e) Implicarea membranelor în bolile autoimune
În acestea modificarea structurii membranelor (a proteinelor sau a lipidelor) este dobândită în
cursul vieţii. Rezultatul este că celulele sunt recunoscute ca străine de către organism, care produce
anticorpi pentru ca prin mecanismele imunitare să fie distruse celulele respective. Dar aceşti anticorpi
atacă toate celulele de un anumit tip din organism, rezultând boli autoimune: anemii, hepatite etc.
f) Implicarea membranelor în bolile cardiovasculare
În hipertensiunea arterială este cunoscută implicarea canalelor ionice, după cum în ateromatoză
există numeroase implicaţii ale membranelor, pe lângă defectul receptorilor pentru LDL.
g) Implicarea membranelor în cancer
S-au descris numeroase modificări ale plasmalemei, dar şi ale unor membrane intracelulare (de
pildă ale aparatului Golgi) în diferite celule maligne. Aşa cum se va prezenta la capitolul despre celula
malignă un mare număr dintre oncogene îşi exercită efectul asupra plasmalemei.
h) Toate medicamentele şi procedeele terapeutice presupun interacţiuni cu membranele
celulare. O mare parte dintre medicamente acţionează prin legarea de receptori din membrane. Alte
medicamente pătrund prin plasmalemă şi uneori şi prin alte membrane intracelulare.
Chirurgia grefelor şi a transplantelor implică interacţiuni între membranele din ţesutul (organul)
donor şi organismul acceptor.
Este clar din exemplele de mai sus că membranele celulare sunt implicate în întreaga patologie
umană, de la bolile genetice la cele dobândite, de la unele boli rare la bolile ce reprezintă principalele
cauze de morbiditate şi mortalitate pe Glob în toate ţările, chiar considerând ponderea lor diferită în
funcţie de nivelul de dezvoltare al acestora (bolile infecţioase, bolile cardiovasculare, cancerul).

ÎNTREBĂRI:
1. Ce sunt membranele celulare, ce funcţii au, ce tipuri de membrane cunoaşteţi?
2. Ce ştiţi despre lipidele din membranele celulare?
3. Ce este fluiditatea stratului dublu lipidic?
4. Ce ştiţi despre proteinele din membranele celulare?
5. Care este modelul acceptat în prezent pentru organizarea membranelor celulare?
6. Ce mişcări prezintă componentele membranelor celulare?
7. Ce este asimetria membranelor celulare?
8. Ce este suprafaţa celulară şi glicocalixul?
9. Ce sunt receptorii şi liganzii şi ce se întâmplă după legarea ligandului de receptor?
10. Câte tipuri de transport prin membrane cunoaşteţi?
11. Ce cazuri de transport pasiv prin membrane cunoaşteţi?
12. Ce pompe ionice cunoaşteţi şi ce rol au în celule?
13. Ce modificări patologice ale transportului activ cunoaşteţi?
14. Cum pot străbate macromoleculele membranele celulare?
15. Ce tipuri de transport pe calea veziculelor cunoaşteţi?
16. Ce ştiţi despre fagocitoză ?
17. Ce ştiţi despre pinocitoză ?
18. Ce ştiţi despre transcitoză ?
19. Ce implicaţii medicale ale pinocitozei cunoaşteţi?
20. Ce ştiţi despre desmosomi?
21. Ce ştiţi despre joncţiunile strânse ?
22. Ce ştiţi despre joncţiunile permeabile ?
23. Ce implicaţii ale membranelor în patologie cunoaşteţi ?
36
CAPITOLUL 7.
NUCLEUL
7.1. Roluri si componente
Nucleul îndeplineşte două roluri importante:
- depozitează majoritatea genelor din celula eucariotă în cromosomii aflaţi în nucleu (poate fi
comparat cu tezaurul genetic al celulei eucariote);
- coordonează toate activităţile celulei (constituie centrul de comandă al celulei).
Structura nucleului diferă după cum celula se găseşte între diviziunile celulare (în interfază) sau
dacă celula se află în diviziune. Se mai denumeşte nucleul din interfază ca metabolic, iar cel din
diviziune genetic (deoarece devin vizibili cromosomii sub formă de bastonaşe).
Nucleul are patru componente: învelişul nuclear, cromatina nucleară, nucleolul şi matricea
nucleară (carioplasma).

7.2. Structura nucleului în interfază

7.2.1. Studiul nucleului în celula vie
Se face mai ales prin microscopie în contrast de fază; se poate vedea nucleul înconjurat de o
membrană (înveliş nuclear), iar în interior se poate vedea o reţea granulară (cromatina) şi un corpuscul
foarte refringent (nucleolul). Refringenţa se datorează conţinutului mare de substanţă uscată.
În celula vie se mai pot face micromanipulări: perforarea cu o micropipetă fină a membranei
nucleului sau îndepărtarea lui din celulă (în ambele cazuri celula moare).
Prin centrifugare diferenţială se pot separa nucleii, ei reprezentând prima fracţiune care
sedimentează (fiind cele mai mari şi mai dense organite celulare). Vâscozitatea nucleului este mai
mare decât cea a citoplasmei, iar pH-ul mai alcalin (aprox. 7,5, pH-ul citoplasmei fiind aprox. 7,2).
Prin înregistrări video, cu camera plasată pe tubul microscopului şi programată a lua câte o
imagine la câteva minute (iar apoi proiectarea imaginilor cu viteza de câteva zeci pe secundă) se pot
observa şi mişcări ale nucleului (de rotaţie, de deplasare prin celulă, sau chiar expulzarea nucleilor
degeneraţi, la celulele bătrâne, care mor).

7.2.2. Morfologia şi ultrastructura nucleului fixat

7.2.2.1. Poziţie, număr, forme şi dimensiuni
Nucleul ocupă în general o poziţie centrală, însă există şi excepţii: este situat excentric în
celulele adipoase (acestea având aspect de „inel cu pecete") şi în celulele secretorii sau în cele cu rol de
absorbţie (celulele din intestinul subţire) în care nucleul este situat la polul bazal.
În ceea ce priveşte numărul, marea majoritate a celulelor din corpul uman sunt uninucleate, dar
există şi celule binucleate (hepatocitele, condrocitele), sau multinucleate (osteoclastele au până la 100
de nuclei), pentru ca în sinciţii (teritorii de protoplasmă nedivizate în celule, cum este muşchiul
cardiac) să existe sute sau mii de nuclei.
Forma nucleului corespunde în general cu forma celulei: sferică, de disc turtit (în celulele
epiteliale plate din mucoasa bucală), neregulată (nucleul polilobat în leucocitele neutrofile, numite şi
polimorfonucleare). Există şi nuclei cu forme „monstruoase”, întâlniţi în celulele maligne.
Dimensiunile nucleului sunt cuprinse în medie între 5-12 µm; dimensiuni extreme sunt
întâlnite la gameţi: 4 µm la spermatozoizi şi 25 µm la ovule. Un parametru important este raportul
dintre volumul nucleului şi volumul citoplasmei, numit raport nucleo-plasmatic, cu valori între 1/3 şi
1/20. Celulele tinere şi cu activitate metabolică intensă au nucleul mare şi citoplasma redusă, deci
raportul nucleo-plasmatic este mare (1/3). Cum şi celulele maligne (canceroase) sunt foarte tinere au şi
activitate metabolică intensă.
Raportul acesta este mare în celulele tinere şi în celulele canceroase, raportul nucleo-plasmatic
(mare) este un criteriu de diagnostic al cancerului în practica morfopatologică, atunci când se
examinează la microscopul optic secţiuni (sau frotiuri) din ţesuturi suspecte de a fi maligne.
Pe secţiuni fixate şi colorate se pot vedea, la microscopul optic şi la microscopul electronic,
morfologia, respectiv ultrastructura celor patru componente.

37
 7.2.2.2. Învelişul nuclear (membrana nucleului)
Membrana nucleului are două caracteristici unice între membranele celulei: este o membrană
dublă şi are pori vizibili la microscopul electronic (mitocondriile şi cloroplastele au şi ele membrane
duble cu pori, dar aceia nu sunt vizibili la microscopul electronic).
Învelişul nuclear este compus din:
- foiţa externă a învelişului nuclear care se continuă cu membrana reticulului endoplasmic,
poate avea şi ribosomi legaţi de ea şi de aceea poate fi considerată o expansiune a reticulului
endoplasmic;
- foiţa internă vine în contact direct cu conţinutul nucleului şi poate fi considerată membrana
propriu-zisă a nucleului; spaţiul dintre cele două foiţe (numit spaţiul perinuclear) se continuă cu
lumenul reticulului endoplasmic;
- lamina nucleară tapetează faţa internă a învelişului nuclear între pori şi se prezintă ca o reţea
de proteine fibroase. Este formată din filamente intermediare, alcătuite din proteinele numite lamine
(A, B şi C). Această structură determină forma nucleului, interacţionează cu cromosomii, participă la
dezasamblarea învelişului nuclear la începutul mitozei şi reasamblarea acestuia la sfârşitul mitozei ;
- complexele porilor numite şi porosomi, ocupă aprox. 10% din suprafaţa membranei.
Structura porului: la nivelul acestuia, cele două membrane se continuă una cu cealaltă şi
orificiul este ocupat de o structură specială, porosomul (format din aprox. 100 de proteine diferite).
Există în porosom 8 subunităţi ca nişte coloane (numite subunităţi anulare, din lat. annulus = inel), care
prezintă nişte prelungiri sub formă de fibrile, atât spre citoplasmă, cât şi spre interiorul nucleului.
Fibrilele interioare formează coşul nuclear, la capătul căruia se află un disc.
Transportul prin por este cel mai complex transport din celula eucariotă, de el depinzând însă
funcţionarea celulei, deoarece: sinteza proteinelor se realizează în ribosomii din citoplasmă, dar şi
nucleul are nevoie de proteine şi enzime care să asigure sinteza de ADN, ARN şi metabolismul
nuclear. De asemenea, din citoplasmă intră în nucleu şi proteinele ribosomale (care vor servi la
asamblarea precursorilor ribosomilor în nucleol). Pe de altă parte, din nucleu trebuie să iasă molecule
de acizi ribonucleici, precum şi precursorii ribosomilor. Pentru ca aceste procese să poată avea loc,
porul manifestă o permeabilitate selectivă, lăsând să treacă rapid ionii, apa, şi substanţele cu greutate
moleculară mică. Dar şi transportul acestor specii chimice este reglat, dovadă conţinutul în apă şi pH-
ul nucleului care este mai mare decât al citoplasmei, iar ionii de Na+ şi K+se află în concentraţii diferite
faţă de citoplasmă: Na+ se află în concentraţie mai mică şi K+ în concentraţie mai mare în nucleu, de
aceea există la nivelul învelişului nuclear un potenţial de membrană de aprox. -12mV.
Transportul macromoleculelor prin por se face cu ajutorul unor „cărăuşi”, transportori
specializaţi numiţi proteine de transport nuclear, diferite în funcţie de direcţia de transport (dinspre
citosol spre nucleu, sau invers). Aceşti cărăuşi recunosc anumite secvenţe de aminoacizi de pe
proteinele ce trebuie transportate. În cazul proteinelor care intră în nucleu, secvenţele sunt numite
secvenţe de localizare nucleară („nuclear localization signals”, prescurtat NLS), iar transportorii sunt
numiţi receptori de import nuclear. Proteinele cu NLS se leagă de aceşti receptori de import nuclear,
complexul format este ghidat spre por de către fibrilele din citoplasmă, iar ajunse acolo interacţionează
cu proteine din por, rezultând deschiderea porului. Transportul este dependent de energie, aceasta
provenind din hidroliza GTP-ului: GTP→ GDP + Pa. Energia este folosită pentru modificarea
conformaţiei proteinei ce urmează a fi transportată prin porul nuclear, proteina devenind mai alungită,
ca şi pentru dilatarea porului. Proteinele ce ies prin por posedă alte secvenţe specifice, sunt
recunoscute şi transportate prin por de către alţi transportori, numiţi receptori de export nuclear.
Günter Blöbel (Laureat Nobel, 1999) a descoperit existenţa secvenţelor de aminoacizi numite
secvenţe semnal şi a demonstrat că toate proteinele sunt marcate de la începutul sintezei în ribosomi cu
asemenea semnale. Secvenţele semnal determină localizarea proteinelor în compartimentele celulei,
aceste secvenţe constituie un adevărat „cod poştal" al celulei. Pe această bază unele proteine sunt
importate în nucleu, altele (cu alte secvenţe semnal) în reticulul endoplasmic, altele în mitocondrii,
altele în peroxisomi etc.

38
 7.2.2.3. Cromatina nucleară
În interfază, cromatina nucleară reprezintă forma relaxată a cromosomilor. Deci cromosomii
există în permanenţă în celulă, ei nu apar în diviziunea celulară şi nu dispar în interfază (aşa cum se
credea în citologia clasică). Se schimbă doar aspectul cromosomilor, datorită împachetării
(condensării) cromatinei: mai relaxată în interfază şi mai compactă în cursul diviziunii.
Cromatina în interfază se prezintă sub forma unei reţele compusă din granule şi filamente
interconectate, care se poate observa la microscopul optic şi la microscopul electronic. Pentru
observarea la microscopul optic cromatina se colorează cu coloranţi bazici (hematoxilina, fucsina
bazică etc). Se observă că o parte a cromatinei se colorează intens şi aceasta constituie
heterocromatina (ce apare sub formă de granule), iar o altă parte se colorează slab (palid), şi aceasta
constituie eucromatina (ce apare sub formă de filamente). Nu este vorba de două substanţe diferite,
aceste forme sub care se prezintă cromatina reprezintă două grade diferite de împachetare sau
condensare: în heterocromatină cromosomii prezintă un grad înalt de condensare, iar în eucromatină
cromosomii sunt mult mai relaxaţi.
Eucromatina este forma activă metabolic, deoarece ea permite legarea transcriptazei, enzima
care asigură transcrierea genelor în ARNm, condiţie pentru exprimarea genelor. Celulele tinere, cu
activitate metabolică intensă, au o cantitate mare de eucromatină şi deci nucleul palid, iar celulele
adulte sau bătrâne au o cantitate mare de heterocromatină, nucleul intens colorat. Acesta constituie un
criteriu de diagnostic al cancerului în practica morfopatologică.
O altă aplicaţie medicală din studiul cromatinei nucleare în interfază este cromatina sexuală
(corpusculul Barr), care în mod normal se găseşte numai la femei, deoarece este un cromosom X ce
rămâne condensat în interfază, deci este inactiv. Fără un cromosom X activ (ale cărui gene să poată fi
exprimate) nu poate supravieţui un organism uman. Femeile au doi cromosomi X, dintre care unul este
activ, iar celălalt este inactiv (cromatina sexuală sau corpusculul Barr). De aceea în mod normal la
femei se observă un singur corpuscul Barr. Dacă nu se observă corpusculul Barr la o femeie înseamnă
că există un singur cromosom X: este vorba de o anomalie cromosomială (sindromul Turner). Dacă se
observă doi corpusculi Barr înseamnă că există 3 cromosomi X; este o altă anomalie cromosomială
(femei triplo X). Foarte rar există femei cu 4 cromosomi X, deci cu 3 corpusculi Barr.
Bărbaţii au în mod normal un cromosom X (activ) şi un cromosom Y. Deci în mod normal nu
se observă corpusculul Barr. Dacă acesta se vede la bărbat înseamnă că există 2 cromosomi X şi un
cromosom Y; este vorba de anomalia cromosomială numită sindromul Klinefelter.
Prin urmare determinarea cromatinei sexuale (testul Barr) este o metodă de citogenetică.
Această determinare se face pe frotiuri de mucoasă bucală, întinse pe lame de microscop. Acestea se
fixează prin încălzire, apoi se digeră citoplasma celulelor cu o soluţie diluată de acid clorhidric şi se
colorează nucleii cu un colorant bazic. Se examinează nucleii prin microscopie de imersie
identificându-se corpusculul Barr, ca o granulă mare de heterocromatină (cea mai mare din nucleu) de
formă triunghiulară sau emisferică, aflată la periferia nucleului, cu baza lipită de membrană. Se
numără 100 de nuclei şi se exprimă procentual numărul celor în care se observă cromatina sexuală. În
mod normal, la femei, rezultatul este de minimum 20%. Dacă se obţin valori mai mici la femei, sau se
observă cromatina sexuală la bărbaţi este foarte probabil vorba de o anomalie cromosomială şi se
recomandă determinarea cariotipului pentru confirmare.
Studiul cromosomului Y prin microscopie de fluorescenţă este o altă metodă de citogenetică.
Pe frotiuri de mucoasă bucală prelevate de la bărbaţi, colorate cu un colorant fluorescent (quinacrină)
se poate vedea în interiorul nucleului (nu la periferie) un corpuscul intens fluorescent, care a fost numit
corpusculul F şi care corespunde cromosomului Y. În mod normal există la bărbaţi un singur
cromosom Y, deci se vede un singur corpuscul F. Dacă se văd 2 corpusculi F înseamnă că există 2
cromosomi Y, deci este vorba de o anomalie cromosomială.
Ca ultrastructură, cromatina se prezintă sub forma unei reţele de fibre cu diametrul neuniform,
de maximum 30 nm, fibre ce se încrucişează în toate direcţiile în interiorul nucleului.

39
 7.2.2.4. Nucleolul
Nucleolul îndeplineşte o funcţie specifică, de importanţă majoră în economia celulei şi anume
realizează formarea (biogeneza) ribosomilor. De aceea înţelegem de ce lipseşte în celulele care n-au
sinteză proprie de proteine (cum sunt celulele embrionare, atâta vreme cât se hrănesc din materialul de
rezervă numit vitellus) şi de ce nucleolul este mare şi multiplu în celulele cu activitate metabolică
intensă (care presupune o sinteză intensă de proteine): celulele tinere, celulele secretorii şi în celulele
maligne (în care întâlnim până la 12 nucleoli, cu forme monstruoase). Acesta este un alt criteriu de
diagnostic al cancerului în practica morfopatologică. În celulele bătrâne, cu activitate metabolică
redusă nucleolul este mic şi unic.
Cele mai multe celule au doar un singur nucleol, care poate fi situat oriunde în nucleu, chiar şi
la periferia sa. Ultrastructura nucleolului este mai uşor de înţeles după ce descriem cum se realizează
funcţia specifică nucleolului: biogeneza ribosomilor.
În nucleol pătrund nişte bucle de ADN pe care se găsesc genele ce codifică ARN-ul ribosomal.
Aceste gene se replică în mod repetat, şi apoi toate aceste molecule de ADN rămân în nucleol şi pe ele
se realizează sinteza de ARN ribosomal (ARNr). Apoi ARNr se complexează cu proteinele ribosomale
(care vin din citoplasmă prin porii nucleari) şi formează precursorii ribosomilor, sub formă de granule,
care ies prin porii nucleari şi trec în citosol, unde devin subunitaţile ribosomilor (mare şi mică).
Se înţelege de ce din punct de vedere al ultrastructurii nucleolul prezintă: - o zonă fibrilară (ce
corespunde moleculelor de ADN şi ARNr, conform celor de mai sus; - o zonă granulară (ce
corespunde precursorilor ribosomilor; -o zonă amorfă, care ocupă spaţiul dintre fibre şi granule. Întreg
nucleolul este înconjurat de un inel de heterocromatină (ADN-ul nucleolo-asociat).

7.2.2.5. Carioplasma (matricea nucleară)

Carioplasma sau matricea nucleară este componenta situată în interiorul nucleului în afara
cromatinei şi a nucleolului. A nu se confunda cu nucleoplasma (care cuprinde întreg conţinutul
nucleului, deci cromatina, nucleolul şi carioplasma).
Matricea nucleară este formată din apă, ioni, substanţe micromoleculare, şi proteine de două
feluri: - proteine fibroase, ce formează o reţea ce se poate extrage din nucleu (componenta majoră este
o proteină numită nucleoplasmină);
- proteine solubile, foarte heterogene şi ca structură şi ca funcţii, care au o singură proprietate
comună, anume că nu sunt histone, de aceea se numesc proteine nonhistonice. Acestea pot avea
greutate moleculară mică sau mare, pot fi acide sau bazice, fiind reprezentate de enzime ce realizează
variate căi metabolice, cum ar fi: glicoliza, prin care se asigură energia necesară nucleului, sau sinteza
ADN-ului şi ARN-ului. Altele sunt enzime de scindare a acizilor nucleici, numite nucleaze.
De asemenea există şi proteine nehistonice care intră în structura cromatinei, unele având rol
structural, altele reglând exprimarea genelor.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt funcţiile şi componentele nucleului?
2. Cum se face studiul nucleului în celula vie şi ce putem vedea?
3. Ce ştiţi despre forma, numărul, poziţia şi dimensiunile nucleului în interfază?
4. Care este structura învelişului nuclear?
5. Cum se realizează trecerea substanţelor prin membrana nucleară?
6. Ce este cromatina nucleară şi ce aplicaţii medicale poate oferi studiul ei?
7. Se pot vedea cromosomii de sex în nucleu în interfază?
8. Ce ştiţi despre nucleol?
9. Ce ştiţi despre carioplasmă şi nucleoplasmă?

40
CAPITOLUL 8.
CROMOSOMII EUCARIOTICI: ASPECTE DE BIOLOGIE
CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ CU APLICAŢII MEDICALE
Aşa cum s-a spus în timpul diviziunii are loc dispariţia învelişului nuclear, condensarea
cromatinei şi cromosomii devin vizibili sub formă de bastonaşe.
Cromosomii, cu număr şi morfologie constantă la fiecare specie, sunt principalele structuri
celulare ale eredităţii (însuşirea organismelor de a da urmaşi asemănători în anumite condiţii de
mediu). Toate caracterele ereditare ale organismelor, atât cele morfologice vizibile (statura, culoarea
părului, a ochilor etc.), cât şi cele fiziologice şi biochimice, sau cele complexe (inteligenţa,
comportamentul etc.) sunt determinate de gene, care sunt formate din câteva sute până la mii de
nucleotide. Informaţia genetică este reprezentată de secvenţa nucleotidelor din genă.

8.1. Funcţiile cromosomilor

1. Depozitarea informaţiei genetice este prima funcţie importantă a cromosomilor. Ei conţin
marea majoritate a genelor celulei eucariote. În afara cromosomilor se mai află gene în celulele umane
şi animale numai în mitocondrii, iar în celulele vegetale în mitocondrii şi în cloroplaste.
2. Transmiterea informaţiei genetice: în interfază cromosomii se dublează (prin replicarea
ADN-ului), pentru ca în diviziunea celulară cromosomii dublaţi să se împartă în două, astfel încât
celulele fiice primesc acelaşi număr de cromosomi şi cu aceeaşi structură pe care o aveau cromosomii
în celula mamă în interfază.
3. Exprimarea informaţiei genetice, proces care se desfăşoară în două etape: în prima are loc
transcrierea informaţiei genetice de pe genă (deci de pe ADN) într-o moleculă de ARN mesager
(ARNm) care trece din nucleu în citoplasmă ducând informaţia genetică la ribosomi. Aici are loc a
doua etapă a exprimării informaţiei genetice, anume traducerea, care se face prin sinteza proteinelor.
Fluxul informaţiei genetice în celulă este redat prin dogma centrală a biologiei moleculare:
replicare
transcriere traducere
ADN ARN PROTEINE

4. Evoluţia informaţiei genetice este un aspect important. Mutaţiile (modificările secvenţei

nucleotidelor din gene) apar la întâmplare şi duc la apariţia unor indivizi cu caractere diferite în cadrul
aceleiaşi specii (astfel se realizează variabilitatea). Apoi, selecţia naturală (cum a descoperit Charles
Darwin) favorizează supravieţuirea indivizilor celor mai apţi. Astfel s-a produs evoluţia speciilor pe
Terra. Pe de altă parte mutaţiile se pot manifesta şi prin boli genetice.

8.2. Caracterele morfologice generale ale cromosomilor

Studiul cromosomilor la eucariote se face spre a pune diagnosticul anomaliilor cromosomiale,
pentru care este necesară cunoaşterea caracterelor morfologice generale ale cromosomilor. Acestea se
observă la microscopul optic în cea de a treia fază a diviziunii celulare numită anafază, când
cromosomii se prezintă sub formă de bastonaşe.
Cromosomii prezintă trei caractere morfologice generale:
a. Centromerul (constricţia primară) este o zonă îngustată pe traiectul cromosomului, care
apare mai palid colorată cu coloranţi bazici pentru cromatină (hematoxilină, fucsină) şi este locul pe
care se ataşează fibrele fusului de diviziune de cromosomi. La nivelul centromerului are loc deviaţia
segmentelor cromosomului, acestea formând un unghi între ele.
La om în mod normal cromosomii au un singur centromer (sunt monocentrici). În condiţii
patologice (iar la unele specii în mod normal) cromosomii sunt policentrici (au mai mulţi centromeri).
După poziţia centromerului există 4 tipuri de cromosomi: - telocentrici, la care centromerul
este situat chiar la capăt (luând aspectul literei I); - acrocentrici, cu centromerul situat aproape de
periferie (luând tot aspectul literei I); - submetacentrici, cu centromerul mai aproape de un capăt decât
de celălalt, rezultând două braţe inegale (de aspectul literei L), majoritatea cromosomilor de la om
41
fiind submetacentrici; - metacentrici, centromerul fiind situat aproape de sau chiar la mijloc, rezultând
două braţe egale (de aspectul literei V).
b. Constricţia secundară este o zonă mai îngustată situată pe un braţ al cromosomului. La
nivelul ei nu se modifică direcţia segmentelor unite.
c. Satelitul este o sferă legată la capătul unor cromosomi printr-un pedicul.

8.3. Cariotipul: numărul şi morfologia cromosomilor în metafază. Cariotipul uman

şi noţiuni despre anomaliile cromosomiale
Cariotipul reprezintă numărul şi morfologia cromosomilor în metafază (a doua fază a
diviziunii celulare). Numărul şi morfologia cromosomilor este o constantă de specie. În metafază
cromosomii sunt dublaţi, fiecare pereche de cromosomi fiind formată din două jumătăţi simetrice
denumite cromatide surori, care sunt unite la nivelul centromerului. Cromosomii apar în perechi
pentru că toate celulele organismelor pluricelulare provin din creşterea şi diviziunea celulei ou (zigot),
formată din fuziunea celor doi gameţi, ovul şi spermatozoid, fiecare având jumătate din numărul de
cromosomi ale celulelor somatice (deci un set reprezentat de câte un cromosom din fiecare fel).
Numărul de perechi de cromosomi se notează cu n şi este o caracteristică de specie.
Din punctul de vedere al numărului de cromosomi, celulele din corpul organismelor
pluricelulare se împart în două categorii:
celule diploide, cu numărul total de 2n cromosomi, în fiecare pereche unul din cromosomi fiind de
origine maternă, iar celălalt de origine paternă; toate celulele somatice (majoritatea celulelor din
corpul organismelor, numite aşa de la gr. soma = corp) sunt diploide şi au acelaşi număr de perechi de
cromosomi, n, precum şi acelaşi număr total de cromosomi 2n;
celule haploide (grec. haplos = jumătate), conţinând doar n cromosomi, adică jumătate din numărul
cromosomilor celulelor somatice; este cazul gameţilor, (ovulele la femeie, respectiv spermatozoizii la
bărbat), precum şi al celulelor precursoare care dau naştere gameţilor.
La om, numărul perechilor de cromosomi este n=23, iar numărul total al cromosomilor din
celulele somatice este 2n = 46. Deci numărul de cromosomi caracteristic speciei umane este 46.
Formula cromosomială completă la om cuprinde aşadar 46 de cromosomi din care 44 sunt
autosomi şi 2 sunt cromosomi de sex sau gonosomi: la femeie 2 cromosomi X, iar la bărbat un
cromosom X şi un cromosom Y. Astfel, formula cromosomială normală sau cariotipul normal la om
este: la femeie 46, XX, la bărbat 46, XY. Deci în formula cromosomială se scrie cifra ce indică
numărul total de cromosomi, iar apoi, după virgulă, se scriu cromosomii de sex.
Fiecare pereche de cromosomi autosomi are unul din cromosomi de origine maternă, iar
celălalt de origine paternă, aceştia numindu-se şi cromosomi omologi pentru că au aceeaşi morfologie
şi aceeaşi aranjare a genelor (pentru fiecare caracter există două gene alele, una pe cromosomul de
origine maternă, iar cealaltă pe cromosomul de origine paternă).
Spre deosebire de cromosomii autosomi, cromosomii de sex nu sunt omologi nici la bărbat
(unde acest lucru este evident, cromosomul X fiind mult mai mare decât cromosomul Y şi având şi altă
morfologie), nici la femeie (la care deşi există doi cromosomi X, unul dintre ei este condensat sub
forma corpusculului Barr). Cu toate acestea între cromosomul X şi Y există anumite zone de omologie
(lucru important pentru meioză, după cum se va descrie la capitolul respectiv).
Clasificarea cromosomilor umani se face după un sistem adoptat pe plan internaţional. În
cariotipul uman cromosomii sunt aranjaţi în perechi în ordinea descrescândă a mărimii, iar perechile
sunt aranjate în grupe, notate cu litere mari ale alfabetului astfel: grupa A (perechile 1, 2, 3), grupa B
(perechile 4, 5), C (perechile 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 şi cromosomul X), D (perechile 13, 14, 15),
E (perechile 16, 17, 18), F (perechile 19, 20), G (perechile 21, 22) şi cromosomul Y care nu face parte
din nici o grupă. Uneori cromosomii X şi Y se aranjează separat.
Determinarea cariotipului este metoda de bază a citogeneticii. Determinarea cariotipului se
face uzual pe limfocite din sângele periferic recoltat pe heparină (anticoagulant). Hematiile
sedimentează, iar supernatantul, care conţine plasma cu leucocitele se pune în flacoane cu un mediu de
cultură, adăugându-se şi substanţe ce stimulează proliferarea celulară. După un timp, singurele celule
care rămân în viaţă sunt limfocitele; după trei zile se blochează diviziunea celulară în metafază prin
adaus de colchicină. Celulele sunt separate de mediu prin centrifugare, apoi se pun într-un mediu
42
hipoton, se iau cu o pipetă şi se lasă să picure pe lame de microscop de la o înălţime de aprox. 30 cm.
În aceste condiţii celulele vor plesni şi cromosomii se împrăştia pe lamă; în continuare are loc fixarea
(prin încălzire), colorarea şi studierea lamelor pentru a identifica mitozele complete şi în care
cromosomii sunt separaţi unul de altul. Cromosomii din aceste mitoze se studiază prin fotografiere,
decuparea fotografiilor şi aranjarea cromosomilor, sau prin videomicroscopie şi prin aranjarea
cromosomilor folosind softuri speciale.
Prin colorarea uniformă a cromosomilor se poate observa dimensiunea şi morfologia acestora,
astfel că se poate face cu certitudine diagnosticul anomaliilor cromosomiale numerice, dar anomaliile
mai fine se pot decela mumai prin tehnici speciale cum este cea a bandării cromosomilor. Cel mai des
este folosită bandarea G (de la Giemsa, colorantul care se foloseşte după ce se face digestia
cromosomilor în condiţii blânde cu tripsină): cromosomii prezintă benzi luminoase (ce se colorează
palid) alternând cu benzi întunecate (intens colorate), astfel fiind posibilă decelarea unor anomalii mai
fine de structură a cromosomilor.
Anomaliile cromosomiale (denumite şi cromosomopatii) pot fi numerice sau structurale.
Cele numerice înseamnă prezenţa unor cromosomi în plus sau, dimpotrivă, absenţa unor cromosomi.
S-au dat anterior (la descrierea cromatinei nucleare) câteva exemple de anomalii numerice privind
cromosomii de sex.
Există şi anomalii numerice privind autosomii. Dintre acestea cele mai frecvente sunt trisomiile
(în loc de 2 cromosomi omologi există 3 cromosomi de acelaş tip). Trisomia 21 (sindromul Down) este
cea mai frecventă anomalie cromosomială. Cel de-al 3-lea cromosom 21 poate fi liber (trisomie liberă)
sau poate fi legat de alt cromosom (sindrom Down prin translocaţie). Clinic se observă malformaţii ale
capului (ochi cu aspect mongoloid etc.) şi ale membrelor superioare, însoţite de retardare mentală.
Frecvenţa sindromului Down creşte cu vârsta mamei: la 30 de ani riscul apariţiei este peste 1%, peste
35 de ani riscul este de peste 2%, iar la vârste mai înaintate de 40 de ani riscul este şi mai mare, de 5%.
În aceste condiţii se recomandă determinarea cariotipului prenatal (prin studii pe vilozităţi coriale sau
pe celule amniotice cultivate din lichidul amniotic prelevat prin amniocenteză), pentru a informa
cuplul despre existenţa unei anomalii cromosomiale la embrion sau la făt (în acest caz cuplul poate
opta pentru întreruperea cursului sarcinii, spre a evita naşterea unui copil cu o anomalie
cromosomială).
Anomaliile structurale constau în rupturi ale cromosomilor, prezenţa cromosomilor inelari,
translocaţii (un fragment de pe un cromosom este sudat pe un alt cromosom), deleţii, duplicaţii etc.
În general, anomaliile cromosomiale se manifestă prin malformaţii multiple, în special la
nivelul capului şi al membrelor superioare, dar şi la alte nivele, fiind însoţite aproape întotdeauna de
diferite grade de retardare mentală. Se manifestă de la naştere şi nu pot fi vindecate, dar se pot corecta
unele defecte fizice pe cale chirurgicală, iar prin stimulare neuropsihică se pot obţine câteodată
ameliorări spectaculoase, chiar până la nivelul inferior al normalului.
Cele mai multe anomalii cromosomiale nu sunt compatibile cu viaţa, fiind cele mai frecvente
cauze ale avorturilor spontane. Totuşi, multe sarcini cu feţi prezentând astfel de anomalii sunt duse
până la capăt.
Unele anomalii cromosomiale caracteristice se întâlnesc în diferite forme de cancer şi servesc
la confirmarea diagnosticului. A existat o controversă care a durat zeci de ani, dacă anomaliile
cromosomiale sunt o consecinţă a procesului de malignizare sau dacă nu cumva chiar ele determină
cancerul. Astăzi se crede că mai întâi apar anomaliile cromosomiale care determină apoi apariţia
cancerului.

8.4. Compoziţia chimică, ultrastructura şi organizarea moleculară a cromatinei (biologia

moleculară a cromatinei)
În compoziţia chimică a cromatinei la eucariote intră: ADN (componenta principală,
materialul genetic), puţin ARN (care ia naştere pe cromosom în cursul procesului de transcriere) şi
proteine.
Proteinele sunt de două feluri: - proteinele nehistonice, descrise la matricea nucleară;
- histonele, proteine caracteristice cromatinei de la eucariote.
Histonele sunt proteine cu greutate moleculară mică (între 10000 – 20000 daltoni) şi se împart în 5
43
clase: H1, H2A, H2B, H3 şi H4. Aceste clase au fiecare compoziţia în aminoacizi precum şi secvenţele
de aminoacizi specifice. Astfel, histonele din clasa H1, H2A, H2B sunt bogate în lizină, iar cele din
clasa H3 şi H4 sunt bogate în arginină, alt aminoacid basic. Numai histonele din clasa H1 prezintă o
variabilitate a secvenţelor la diferite specii, în timp ce histonele din clasele H2A şi H2B au secvenţa
mult mai constantă, iar cele din clasele H3 şi H4 foarte constantă, indiferent de specie.
Ultrastructura cromatinei: la microscopul electronic cromosomii la eucariote se prezintă sub
forma unui ghem format din fibra de cromatină care, la cromosomii din metafază, este împachetată
foarte compact, fiecare cromatidă fiind formată dintr-o singură moleculă de ADN. La periferia
ghemului se pot observa diametrele neuniforme ale fibrei de cromatină (la fel ca în cazul cromatinei
din interfază) cu diametrul maxim de 30 nm.
Nivele de organizare moleculară a cromatinei
a. Unitatea fundamentală de organizare a cromatinei este nucleosomul format dintr-un miez al
nucleosomului sau o „inima” şi o porţiune de ADN internucleosomic (ADN-ul de legătură dintre doi
nucleosomi). Miezul are în centru un octamer format din 8 histone (câte 2 din clasele H2A, H2B, H3 şi
H4). Octamerul are forma unui cilindru turtit (cu diametrul de 10-11 nm şi înălţimea pe jumătate, deci
5,5 nm) sau a unei bile turtite. Pe circumferinţa octamerului ADN-ul este înfăşurat în 2 spire.
Lungimea ADN-ului care înconjoară miezul este fixă la toate speciile, anume 146 perechi de
baze (pb) nucleotidice. ADN-ul internucleosomic are lungimea variabilă la diferite specii, între zero şi
100 perechi de baze. Deci nucleosomul are 146-246 pb. De ADN-ul internucleosomic se leagă
histonele din clasa H1.
Se înţelege acuma de ce histonele din clasa H1 au secvenţe de aminoacizi variabile la diferite
specii (fiindcă şi lungimea ADN-ului internucleosomic este variabilă) şi de ce histonele din clasele
H2A, H2B, H3 şi H4) au secvenţe constante (fiindcă lungimea ADN-ului care înconjoară miezul este
fixă la toate speciile). Iată cum se regăseşte principiul biologiei moleculare (relaţia structură – funcţie)
şi în structura moleculară a cromatinei!
Urmează nivelele superioare de organizare a cromatinei la eucariote.
b. Filamentul subţire de cromatină este rezultatul înşiruirii unui mare număr de nucleosomi
unul după altul ca perlele unui şirag. Diametrul filamentului subţire este egal cu diametrul
nucleosomului care este de 10 – 11 nm.
c. Fibra groasă de cromatină de 30 nm, rezultă prin aranjarea (împachetarea) în spaţiu a
nucleosomilor, astfel încât fibra groasă atinge diametrul maxim de 30 nm. Dar diametrul este
neuniform, iar detaliile privind felul cum se realizează împachetarea nucleosomilor în fibra groasă nu
este încă bine cunoscut (aşa cum este cunoscută structura filamentului subţire).
d. Bucla de cromatină (domeniul de cromatină): fibra groasă de 30 nm se pliază în bucle, care
pot avea dimensiuni diferite. Bucla este realizată prin aducerea şi legarea unor zone din fibra de 30 nm
de o reţea proteică de structură a cromosomului, numită „eşafodul” cromosomului. Această structură
se poate observa la microscopul electronic: după extragerea completă a ADN-ului şi a histonelor se
păstrează forma cromosomului, datorată acestei reţele proteice. Bucla se realizează prin legarea de
eşafod a aşa numitelor „regiuni de ataşare de eşafod”. Domeniul de cromatină este unitatea funcţională
de transcriere a cromatinei, pentru că genele de pe o buclă se transcriu toate sau nu se transcriu deloc
şi tot pe buclă se află şi un punct de origine a replicării ADN-ului.
e. Benzile cromosomilor sunt rezultatul împachetării în spaţiu a buclelor: acolo unde
împachetarea este compactă apar benzile întunecate (la bandarea G), iar acolo unde împachetarea este
mai laxă apar benzile sunt luminoase.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt funcţiile cromosomilor? Dar caracterele morfologice generale ale cromosomilor?
2. Ce este cariotipul, celulele diploide şi celulele haploide?
3. 4. Ce ştiţi despre cariotipul uman şi despre anomaliile cromosomiale?
5. Care sunt metodele de citogenetică? Cum se determină cariotipul uman?
6. Ce ştiţi despre compoziţia chimică a cromatinei la eucariote?
7. Ce este nucleosomul? Dar nivelele superioare de organizare a cromatinei la eucariote?
44
 CAPITOLUL 9.
DIVIZIUNEA CELULARĂ CA ETAPĂ A REPRODUCERII CELULARE

9.1. Diviziunea celulară este o etapă a reproducerii celulare şi a ciclului celular

Diviziunea celulară este procesul prin care o celulă numită „celulă mamă” se scindează pentru
a forma două celule noi (tinere) numite „celule fiice”. Dar ea este doar ultima etapă a unui proces mai
amplu care este reproducerea celulară. La rândul ei, reproducerea celulară este numai un aspect al
reproducerii ca proprietate generală a materiei vii, care include şi reproducerea indivizilor şi a
speciilor. În toate cazurile însă la bază este reproducerea celulară, care duce în final la diviziunea
celulară. Aceasta este precedată de anumite procese biochimice care fac posibilă diviziunea, aşa
numita reproducere biochimică.
Fiecare diviziune celulară este precedată de reproducerea biochimică, în care celula captează
din mediu apa, ionii şi alte substanţe necesare pentru sinteza micromoleculelor (cele cu greutate
moleculară mică) din diferitele clase de substanţe; apoi, din micromolecule se sintetizează şi
macromoleculele (inclusiv proteinele şi ARN-ul), iar în final se produce replicarea (dublarea) ADN-
ului, care este cel mai complex proces, având drept consecinţă dublarea cromosomilor în vederea
scindării lor din timpul diviziunii.
Reproducerea biochimică se produce în perioada dintre două diviziuni celulare numită
interfază. În cele mai multe cazuri procesele se succed ciclic: o diviziune urmează după o interfază,
apoi o nouă interfază şi o nouă diviziune etc. Aşa s-a impus noţiunea de ciclu celular, ce reprezintă
intervalul de timp care se scurge de la sfârşitul unei diviziuni celulare din care care ia naştere o celulă
până ajunge şi ea să se dividă. Astfel, ciclul celular este format dintr-o interfază şi o diviziune celulară,
iar diviziunea celulară reprezintă ultima fază a ciclului celular.
Sinteza proteinelor are loc în toată interfaza, pe când sinteza ADN-ului este strict delimitată la
o perioadă a ciclului celular, numită perioada sintetică notată simbolic S. Perioada sintetică împarte
interfaza în trei perioade, înaintea perioadei S fiind perioada G1, iar după perioada S este perioada G2;
în ambele perioade nu are loc sinteza ADN-ului, de aici şi simbolul G (de la engl.
„gap”=discontinuitate, este discontinuitate în sinteza ADN-ului).
Ciclul celular complet are astfel patru perioade: G1, S, G2, M (mitoza). În general durata
perioadei S este foarte constantă, indiferent de tipul de celulă şi de specie (la om durează 7 ore),
perioada G2 este relativ constantă şi durează câteva ore, perioada M este foarte constantă şi durează o
oră. Duratele diferite ale ciclului celular la diferite tipuri de celule se datorează perioadelor G1 diferite,
astfel că există cicluri celulare foarte scurte de 14-16 ore la celulele care se divid foarte rapid (de pildă
celulele intestinale sau celulele maligne), şi cicluri celulare lungi sau foarte lungi, acestea durând zile
sau chiar săptămâni (la hepatocite un an). Există şi posibilitatea ca celulele să părăsească ciclul celular
din G1 şi să treacă în stadiul G0 unde pot rămâne timp nedefinit şi de unde se pot întoarce să continue
ciclul celular dacă sunt îndeplinite anumite condiţii necesare.
Există în corpul uman celule care după naştere nu se mai divid: celulele musculare, unele celule
din stomac, neuronii; aceste celule sunt oprite în perioada G1 a ciclului celular şi rămân aşa întreaga
viaţă. Recent, s-a constatat că în anumite condiţii se poate stimula diviziunea neuronală, lucru foarte
important pentru posibila tratare a unor boli neurodegenerative (ex. boala Alzheimer, numită şi
demenţă senilă, care este în creştere în lume şi datorită creşterii duratei de viaţă în ţările dezvoltate),
sau a distrugerilor de neuroni provocate de accidente vasculare cerebrale.
Reglarea (controlul) ciclului celular constituie un proces foarte important, intens studiat şi
pentru că la celulele maligne ciclurile celulare sunt foarte rapide şi scăpate de sub control, astfel că are
loc o proliferare anarhică a celulelor. Aceasta este principala caracteristică a cancerului. Elucidând
mecanismele de control al ciclului celular se pot introduce noi metode de tratare a cancerului.
În ciclul celular s-au identificat puncte de control, adică puncte ce trebuie depăşite pentru ca
celula să continue ciclul celular. Dacă nu se depăşesc punctele de control celula nu poate să termine
ciclul celular.
Un prim punct de control este în perioada G1 punctul în care se decide dacă celula continuă
ciclul celular sau îl părăseşte trecând în stadiul G0. Aceasta depinde în mare măsură de prezenţa unor

45
stimuli pentru creşterea celulei numiţi factori de creştere celulară (existând mai multe familii de
asemenea proteine, specializate în stimularea creşterii diferitelor tipuri de celule: familia factorului de
creştere al fibroblastelor, familia factorului de creştere epidermic etc). Dacă nu există la un moment
dat asemenea stimuli celula trece în stadiul G0, de unde poate reveni în ciclul celular când este
stimulată prin factorii respectivi; (acest prim punct de control din ciclul celular se poate compara cu o
răscruce de drumuri, la care un drumeţ ce are forţe şi provizii merge înainte, iar altul obosit şi fără
provizii se abate din drum spre a se reface).
Al doilea punct de control este spre sfârşitul perioadei G1 când „trebuie decis” dacă celula
poate începe replicarea ADN-ului. Dacă au fost depistate greşeli rămase de la replicarea ADN-ului din
ciclul celular precedent, celula este oprită până se termină corectarea, pentru a nu se amplifica greşelile
într-o nouă replicare.
Există apoi un punct de control spre sfârşitul perioadei S, unde celula „controlează” dacă nu
există greşeli în replicarea ADN-ului din ciclul celular în curs de desfăşurare. Dacă există greşeli,
celula este oprită până la corectarea lor, pentru a nu se transmite prin diviziune ADN cu greşeli.
Depăşirea punctelor de control se realizează prin intervenţia unor enzime care fosforilează
proteinele. Asemenea enzime se numesc kinaze. Cele care intervin în controlul ciclului celular au
particularitatea că nu sunt active decât după ce formează un complex cu o proteină numită ciclină. De
aceea kinazele din ciclul celular se numesc cdk (acronim de la „cyclin dependent kinase”). Deci
complexul cdk-ciclină este cel care determină depăşirea punctului de control. Există mai multe familii
de cicline şi mai multe tipuri de cdk. În diferitele perioade ale ciclului celular cresc în concentraţie
cicline diferite, care se leagă de cdk diferite şi astfel se explică specificitatea controlului la fiecare
punct de control.
S-au descris două mari categorii de diviziuni celulare:
- diviziunea directă (numită şi amitoză fiindcă lipseşte aparatul mitotic; este discutabil dacă
există la om);
- diviziunea indirectă, care se întâlneşte numai la celulele eucariote, şi care se prezintă sub
două forme: mitoza (în care dintr-o celulă mamă diploidă rezultă două celule fiice tot diploide) şi
meioza (în care din celule diploide rezultă celule haploide).

9.2. Desfăşurarea mitozei

Este tipul de diviziune prin care se conservă numărul de cromosomi în celulele fiice (tot 2n ca
în celula mamă) având o durată invariabilă de 60 de minute, indiferent de specie.
Se împarte clasic în 4 faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. În cadrul profazei se mai
descrie o subfază, prometafaza, care, după cum îi şi spune numele, precede metafaza.
Profaza este cea mai lungă fază consumând jumătate din timpul diviziunii (30 minute). În
profază au loc procese sau evenimente nucleare şi altele citoplasmatice.
Procesele citoplasmatice constau în formarea aparatului mitotic, care este un complex alcătuit
din fusul de diviziune şi doi asteri (lat. aster = astru, stea). Succesiunea acestor evenimente este
următoarea: a) dublarea centrului celular (a celor doi centrioli) rezultând doi centri celulari (fiecare
conţinând câte doi centrioli perpendiculari unul pe celălalt); este primul semn de intrare a celulei în
mitoză; b) îndepărtarea centrilor celulari spre cei doi poli ai celulei; c) asamblarea fusului de diviziune
între cei doi centri celulari şi formarea celor doi asteri în jurul celor doi centri celulari;
Procesele nucleare constau în: dispariţia nucleolilor şi condensarea cromatinei, care din
aspectul de reţea granulară din interfază trece printr-o fază intermediară de condensare numită spirem
(după aspectul de spirală), pentru ca în final să devină vizibili cromosomii cu aspect de bastonaşe, în
care cromatina este condensată la maximum.
Prometafaza este o subfază care marchează sfârşitul profazei din care face parte. Este
caracterizată de următoarele evenimente: a) dispariţia învelişului nuclear; b) dezvoltarea maximă a
aparatului mitotic (cei doi centri celulari ajung la polii celulei); c) aranjarea cromosomilor la
ecuatorul fusului de diviziune unde formează placa sau coroana ecuatorială.
Metafaza presupune prezenţa cromosomilor la ecuatorul fusului de diviziune, fiecare
cromosom, având câte 2 cromatide; cromosomul este legat de fibrele fusului de diviziune la nivelul
centromerului. La sfârşitul metafazei se produce despicarea longitudinală a cromosomilor în cele 2
46
cromatide surori, iar fiecare cromatidă devine un cromosom. Deci la om din 46 de cromosomi se
formează prin scindare două seturi identice de câte 46 de cromosomi.
Anafaza este cea în care se produce migrarea celor două seturi de cromosomi spre poli pe
fibrele fusului de diviziune. În final vom găsi 46 de cromosomi la un pol şi alţi 46 de cromosomi la
celălalt pol al celulei.
Telofaza implică succesiunea evenimentelor în ordinea inversă celor din profază.
Evenimente nucleare: a) cromosomii ajung la poli; b) se reface învelişul nuclear; c) are loc
relaxarea cromatinei: de la stadiul de condensare maximă din cromosomi, trecând prin faza
intermediară de spirem, ajunge în final la structura de reţea caracteristică din interfază; d) reapar
nucleolii.
Evenimente citoplasmatice: a) dezasamblarea aparatului mitotic prin depolimerizarea
tubulinei; b) scindarea celulei la mijlocul distanţei dintre cei 2 nuclei. Acest din urmă fenomen, care
este caracteristic telofazei, poartă denumirea de citodiereză şi este procesul prin care se încheie
diviziunea celulară.

9.3. Evenimentele moleculare din cursul mitozei

1. Dublarea centrilor celulari, ceea ce presupune dublarea centriolilor şi aceasta se realizează
prin: separarea centriolilor şi asamblarea pe fiecare centriol a unui nou centriol, perpendicular pe cel
vechi.
2. Asamblarea aparatului mitotic constă în formarea fusului de diviziune între cei doi centri
celulari şi formarea celor doi asteri în jurul celor doi centri celulari. Ca şi asamblarea centriolului nou
(alin. 1) şi aparatul mitotic se asamblează din tubulina din citosol (rezultată prin depolimerizarea
reţelei de microtubuli a interfazei). Cum s-a spus şi la subcap. despre microtubuli fiecare fibră din
fusul de diviziune şi din asteri este formată din aprox.1000 microtubuli, care au capătul „–” (capătul la
care se scurtează) în centrul celular, iar capătul „+” (capătul la care se alungesc) orientat distal (spre
centrul fusului de diviziune, respectiv spre plasmalemă).
Fibrele aparatului mitotic sunt de trei tipuri: - fibre astrale, - fibre polare, care pleacă de la un
centru celular către mijlocul fusului de diviziune unde se întrepătrund; - fibre cinetocorice, care pleacă
de la fiecare centru celular spre centromerii cromosomilor. Ultimele două tipuri de fibre aparţin fusului
de diviziune.
3. Deplasarea cromosomilor în cursul anafazei constituie cel mai fascinant eveniment din
mitoză şi se realizează prin motoare celulare.
Fiecare cromosom din metafază are în centromer doi cinetocori de care se ataşează fibre
(cinetocorice) se realizează ancorarea cromosomilor. Procesul de prindere a cromosomilor se
realizează prin alungiri repetate ale fibrelor cinetocorice prin polimerizarea tubulinei; dacă nu reuşesc
să prindă cromosomii, fibrele se retrag şi are loc o nouă polimerizare a fibrei; astfel se fac mai multe
încercări până este posibilă ancorarea fiecărui cromosom.
Cromosomii sunt deplasaţi de la ecuatorul fusului de diviziune spre poli prin mai multe forţe:
a) Îndepărtarea celor doi centri celulari, realizată prin alungirea celor două seturi de fibre polare
şi îndepărtarea lor prin motoare celulare ce au coada fixată pe o fibră polară ce pleacă de la un centru
celular şi cu capul păşesc pe fibra polară ce pleacă de la celălalt centru celular.
b) În aster, există motoare celulare, care au coada fixată de plasmalemă şi cu capul păşesc pe
fibra astrală, trăgând fibra şi centrul celular spre periferia celulei.
În final, prin procesele descrise la punctele a) şi b) se creează o forţă „de aspiraţie” la mijlocul
fusului de diviziune, care tinde să deplaseze cromosomii de la mijlocul fusului spre poli. Fenomenul de
aspiraţie a fost demonstrat şi prin injectarea unor granule fluorescente la mijlocul fusului de diviziune,
când s-a observat îndepărtarea acestora spre polii celulei simultan cu îndepărtarea centrilor celulari şi a
cromosomilor.
c) Deplasarea cromosomilor pe fibrele cinetocorice constituie mecanismul principal. Intervin
motoare celulare care au coada fixată pe cromosom şi cu capul păşesc pe fibra cinetocorică. Aceasta se
şi scurtează prin depolimerizarea tubulinei în centrul celular şi astfel cromosomul este deplasat spre
centrul celular. Procesul a fost comparat cu „tragerea unei ancore”.

47
 Motoarele celulare care intervin în procesele de mai sus sunt mai ales proteine înrudite cu
kinesina, numite KRP („kinesin related proteins”).
4. Dezasamblarea învelişului nuclear în prometafază este determinată de fosforilarea
laminelor, proteinele din lamina nucleară. Are loc fosforilarea laminelor A şi C, care devin solubile,
iar a treia lamină (B) rămâne legată de membrana învelişului nuclear, care se transformă în vezicule
care înglobează aparatul mitotic. În telofază are loc defosforilarea laminelor, ceea ce determină
refacerea învelişului nuclear.
5. Mecanismul citodierezei constă în esenţă în scindarea celulei la mijlocul distanţei dintre cei
doi centri celulari, datorită unui inel de actomiozină care se află sub plasmalemă, inel care se contractă,
dar pe măsura contracţiei se produce şi depolimerizarea actomiozinei. Plasmalema este astfel trasă spre
interior până celula se scindează. Prin microscopie electronică de baleiaj se poate vedea în telofază un
şanţ pe suprafaţa celulei, iar în profunzimea şanţului apar nişte cute, ceea ce denotă tracţiunea ce se
exercită asupra plasmalemei prin inelul de actomiozină.
Prin urmare în cursul diviziunii celulare intervin şi sistemele moleculare bazate pe
motoare celulare ce păşesc pe microtubuli şi sistemul actină-miozină.
6. Tot prin microscopie electronică de baleiaj s-a observat la celulele libere (cum sunt
leucocitele) că pe măsură ce o celulă parcurge ciclul celular creşte volumul celulei, dar creşte foarte
mult şi numărul de prelungiri ale plasmalemei (celula devine mai „păroasă”), ca şi cum celula
mamă îşi formează o „rezervă de îmbrăcăminte“ spre a înveli celulele fiice „nou născute“ (la care
numărul de prelungiri este iarăşi mic, aşa cum era la celula mamă la începutul ciclului celular).

9.4. Desfăşurarea şi evenimentele moleculare din meioză

Există câteva noţiuni fundamentale privind meioza.
a) Meioza este o diviziune reducţională, numită astfel deoarece prin meioză se reduce la
jumătate numărul de cromosomi, din celule diploide se formează celule haploide.
b) Meioza constă din două diviziuni successive, numite meioza I şi meioza II, între care nu se
produce sinteză de ADN. Deci cromosomii dublaţi înainte de începerea meiozei se împart de două ori.
c) La om meioza I este diviziunea reducţională, pe când meioza II este ca o mitoză.
d) În meioza I cromosomii nu se despică longitudinal, ci cromosomii întregi din fiecare
pereche se împart câte unul la o celulă, celălalt la cealaltă celulă. Astfel se reduce la jumătate
numărul de cromosomi de la celula mamă la cele două celule fiice. În meioza II se despică
longitudinal cromosomii, ca la mitoză. Deci rezultatul meiozei este că dintr-o celulă diploidă care
începe meioza I rezultă în final patru celule haploide.
d) Semnificaţia biologică a meiozei este foarte profundă. Ea se produce la generarea
gameţilor. La om procesul de generare a ovului se numeşte oogeneză iar procesul de generare a
spermatozoidului se numeşte spermatogeneză. Prin meioză se produc celule haploide (cu n cromosomi,
adică la om cu 23 de cromosomi), deci gameţi haploizi, iar prin fuziunea acestora (spermatozoidul cu
ovulul) are loc fertilizarea ovulului şi se produce celula ou sau zigotul, care este diploidă (cu 2n
cromosomi, adică la om cu 46 de cromosomi). De aici semnificaţia biologică a meiozei: dacă gameţii
ar fi celule diploide celula ou ar avea 4n cromosomi, ceea ce constituie o anomalie cromosomială
incompatibilă cu viaţa, numită tetraploidie (la om 4n=92 de cromosomi). În concluzie, în absenţa
meiozei, nu s-ar fi putut perpetua organismele, deci nici speciile.
e) Durata meiozei la femei este de ani de zile (aprox. 12 – 40 de ani), iar la bărbaţi de aprox.
4 săptămâni.
La femei meioza începe în ovare în luna a 3-a a vieţii intrauterine, când se formează oocitele
primare. Acestea sunt celulele care încep meioza, însă rămân oprite în profaza I până la pubertate; apoi
în fiecare lună se generează câte un ovul (câte un oocit primar termină meioza) cât durează perioada
vieţii fertile a femeii (până la menopauză). Din sutele de mii de oocite primare numai câteva sute ajung
să-şi termine meioza. Durata profazei I la femei durează deci ani de zile (aprox. 12-40 ani) şi în această
perioadă lungă, ovocitul primar poate suferi influenţa factorilor mutageni care duc la alterarea ADN-
ului. Datorită acestui fapt anomaliile cromosomiale apar cu o frecvenţă mai mare odată cu înaintarea în
vârstă a mamei, aşa cum s-a spus anterior despre trisomia 21 (sindromul Down).

48
 La bărbaţi celulele din care se vor forma spermatozoizii rămân până la pubertate în stare de
spermatogonii şi doar la pubertate se transformă în spermatocit primar, care, intrând în meioză, în
decurs de aprox. patru săptămâni dă naştere la patru spermatozoizi. Şi la bărbaţi există influenţa
factorilor de mediu asupra spermatogenezei, astfel încât în prezent pe Glob (mai ales în ţările avansate)
a scăzut numărul de spermatozoizi la bărbaţi şi mobilitatea lor; acest fapt contribuie la scăderea
natalităţii. Printre factorii care intervin în apariţia sterilităţii masculine amintim: poluarea, stresul,
alcoolul (acesta chiar şi în cantităţi foarte mici afectează spermatogeneza).
Meioza I are cele patru faze ale diviziunii indirecte, dar cele mai importante evenimente se
produc în profaza I, care este şi cea mai lungă (la bărbat durează aprox. 2 săptămâni, la femei decenii).
Pentru simplificare vom descrie procesele fundamentale din profaza I fără a menţiona şi stadiile
din această fază. În esenţă au loc trei procese fundamentale:
a) Condensarea cromatinei şi formarea cromosomului meiotic, care are o structură specială:
pe o parte a sa are o lamă (muchie) proteică, iar cromatina este dispusă sub formă de bucle de o
singură parte a axei (şi aici sunt două cromatide surori, dar buclele de cromatină din care sunt formate
sunt amestecate). Cromosomul este fixat de învelişul nuclear la cele două capete ale sale.
b) Conjugarea cromosomilor omologi, proces numit sinapsă, este este procesul de alipire a
cromosomilor omologi (un cromosom de la mamă şi celălalt de la tată) prin axele lor. Prin aceasta se
realizează alinierea perfectă a genelor alele (genele care determină acelaşi caracter) de pe cei doi
cromosomi. Sinapsa începe fie de la mijlocul cromosomilor spre capetele fixate de învelişul nuclear,
fie de la capete spre mijloc, procesul fiind comparat cu închiderea unui fermoar circular.
Spaţiul dintre cele două axe este umplut cu o structură proteică numita complex sinaptonemal.
Prin conjugarea cromosomilor omologi se formează cromosomul bivalent, numit şi tetradă.
Denumirea de cromosoml bivalent se datorează faptului că este compus dintr-un cromosom de origine
maternă şi unul de origine paternă, iar cea de tetradă se datorează faptului că există patru cromatide,
două de origine maternă şi două de origine paternă.
Sinapsa face posibil cel de al treilea proces din profaza I.
c) Procesul de crossing-over (engl. „încrucişare peste”) înseamnă încălecarea unei cromatide
de origine maternă cu o cromatidă de origine paternă în cromosomul bivalent, urmată de ruperea
cromatidelor la punctul de încălecare şi apoi sudarea lor încrucişată: ceea ce a fost pe un cromosom
trece pe celălalt. Dintre cele patru cromatide din tetradă, două se încalecă şi schimbă materialul genetic
între ele, iar celelalte două cromatide rămân pure (una maternă pură şi una paternă pură). Deci după
producerea crossing-over-ului fiecare din cei doi cromosomi vor avea câte o cromatidă pură (maternă
în cazul cromosomului de origine maternă, respectiv paternă în cazul cromosomului de origine
paternă) şi una mixtă (având şi gene de origine maternă şi gene de origine paternă).
Semnificaţia biologică a crossing-over-ului este foarte profundă: datorită acestui proces
gameţii unui organism primesc gene de la ambii părinţi şi astfel descendenţii moştenesc caractere de
la ambii părinţi, dar şi de la bunici şi de la generaţiile anterioare. Tot pe această cale se transmit şi
bolile genetice.
După ce s-a produs crossing-over-ul are loc condensarea completă a cromatinei şi acuma devin
vizibile cele două cromatide în fiecare cromosom. Apoi cei doi cromosomi din tetradă se îndepărtează,
rămânând la început alipiţi doar în punctele în care s-a produs crossing-over-ul, puncte numite
chiasme. Îndepărtarea celor doi cromosomi are loc la sfârşitul profazei I.
În prometafaza I dispare învelişul nuclear, se dezvoltă la maximum aparatul mitotic şi are loc
aranjarea cromosomilor la ecuatorul fusului de diviziune.
În metafaza I se despart complet cei doi cromosomi din tetradă, însă fiecare dintre ei rămâne
cu două cromatide. Se despart cromosomii întregi, dar ei sunt diferiţi de cei care s-au alipit în procesul
de conjugare; datorită crossing-over-ului cei doi cromosomi posedă o cromatidă paternă, sau maternă
pură, şi o cromatidă mixtă. Din fiecare pereche de cromosomi câte un cromosom întreg trece la o
celulă şi altul la cealaltă celulă. Astfel numărul de cromosomi pe care îl vor avea celulele fiice este
jumătate din cel pe care-l avea celula mamă.
În telofaza I are loc refacerea învelişului nuclear, relaxarea cromatinei, şi fenomenul de
citodiereză, prin care se despart cele două celule.
În cazul ovogenezei în meioza I din ovocitul primar se formează un ovocit secundar şi o celulă
49
total diferită, numită primul corp polar. În cazul spermatogenezei din spermatocitul primar se
formează două spermatocite secundare, celule aparent identice, dar diferite în privinţa genelor
(datorită crossing-over-ului).
Meioza II este ca o mitoză obişnuită, în care cromosomii se despică în metafază, şi rezultă
două celule haploide (n cromosomi).
În cazul ovogenezei în meioza II din ovocitul secundar se formează o ootidă (ce devine ovul) şi
încă o celulă numită al doilea corp polar, iar din primul corp polar se formează alţi doi corpi polari.
Deci rezultatul meiozei la femei este producerea unui singur gamet şi a trei corpi polari.
În cazul spermatogenezei în meioza II din fiecare spermatocit secundar se formează două
spermatide, care se transformă, fiecare, în câte un spermatozoid. Deci rezultatul meiozei este
producerea a patru gameţi, care sunt diferiţi unul de altul, datorită crossing-over-ului.
De aceea fiecare celulă ou formată prin fuziunea unui spermatozoid cu un ovul este un unicat
genetic, aşa cum este fiecare om. Excepţie fac gemenii monozigoţi care au gene identice.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce ştiţi despre reproducerea celulară?
2. Ce ştiţi despre ciclul celular?
2. Cum se desfăşoară mitoza?
3. Care sunt evenimentele moleculare din mitoză?
4. Care sunt principalele caracteristici ale meiozei?
5. Cum se desfăşoară meioza I?
6. Cum se desfăşoară meioza II şi care este rezultatul final în cazul ovogenezei şi al spermatogenezei la
om?

50
CAPITOLUL 10.
RETICULUL ENDOPLASMIC
10.1. Morfologie, ultrastructură şi compoziţie chimică
În citologia clasică au fost descrise structuri celulare precum granulaţiile lui Nissl în neuroni,
corpii sferici ai lui Berg în hepatocite sau ergastoplasma în celulele pancreasului exocrin, care s-au
dovedit a fi aspecte morfologice ale reticulului endoplasmic, observat prima dată la microscopul
electronic de către Keith Porter (unul dintre ctitorii biologiei celulare) prin 1945.
Ca ultrastructură reticulul endoplasmic se prezintă ca un sistem de membrane intracelulare
sub formă de cisterne şi tuburi interconectate, care se continuă, pe de o parte, cu foiţa externă a
învelişului nuclear, iar, pe de altă parte, se întinde spre plasmalemă, dar fără a fuziona cu ea.
Denumirea vine de la faptul că membranele sunt interconectate (reticul), precum şi de la localizarea
acestui organit celular în endoplasmă (în profunzimea citoplasmei, aproape de nucleu).
Pe membranele reticulului endoplasmic George Emil Palade (lucrând pe atunci în laboratorul
lui Porter la Institutul Rockefeller din New York) a descoperit nişte granule, denumite timp de câţiva
ani granulele lui Palade, pentru ca ulterior să se impună denumirea de ribosomi.
Există două tipuri de reticul endoplasmic:
- reticulul endoplasmic rugos (RER), denumit astfel, deoarece la microscopul electronic, pe
membrană se observă ribosomii sub formă de granule (asperităţi); în engleză „rough endoplasmic
reticulum” (RER);
- reticul endoplasmic neted (REN), lipsit de ribosomi, a cărui membrană nu prezintă granule
(deci este netedă); în engleză „smooth endoplasmic reticulum” (SER).
Între RER şi REN nu există o graniţă, membranele celor două tipuri de reticul endoplasmic se
continuă una cu cealaltă, dar există diferenţe în ceea ce priveşte structura şi modul de organizare al
membranei, compoziţia chimică precum şi funcţiile. RER este organizat mai ales sub forma unor
cisterne (vezicule sau saci mari aplatizaţi) interconectate prin canale (sub forma unor tuburi) de
legătură. REN este organizat sub formă de tuburi interconectate. De aceea pe secţiuni, la microscopul
electronic, RER are aspectul unor cisterne cu ribosomi legaţi de membrană, iar REN are aspect de
tuburi sau vezicule.
Compoziţia chimică a putut fi elucidată numai după ce s-a realizat izolarea şi separarea
membranei reticulului endoplasmic prin centrifugare diferenţială. În cursul omogenizării ţesutului
membranele reticulului endoplasmic se rup şi apoi se reînchid sub formă de vezicule mici numite
microsomi care nu sunt organite celulare, ci sunt artefacte, ei derivând din reticulul endoplasmic.
Evident, din cele două tipuri de reticul endoplasmic se formează două tipuri de microsomi: rugoşi şi
netezi. În cei rugoşi se păstrează orientarea ribosomilor: in situ (în ţesut) ribosomii sunt dispuşi spre
citoplasmă; în microsomi se află pe faţa externă.
Ribosomii pot fi separaţi de membrana reticulului endoplasmic prin tratarea microsomilor
rugoşi cu detergenţi, urmată de ultracentrifugare: membranele sedimentează, iar ribosomii rămân în
supernatant.
Membranele RE conţin aprox. 50% proteine şi 50% lipide. În privinţa lipidelor majoritatea sunt
fosfolipide, care în general conţin acizi graşi nesaturaţi în proporţie mare. Având în vedere şi conţinutul
mic de colesterol din membranele RE, acestea sunt foarte fluide, ceea ce are importanţă funcţională.
Diferenţele de compoziţie chimică a celor două tipuri de reticul endoplasmic neted şi rugos
sunt mari în privinţa proteinelor. În primul rând în RER există proteine care asigură legarea
ribosomilor de membrană, care formează canalul prin care se scurge lanţul polipeptidic pe măsura
sintezei sale în lumenul reticulului, precum şi enzimele ce realizează funcţiile specifice RER (în
special sinteza proteinelor). În REN nu există proteine pentru legarea ribosomilor şi pentru sinteza
proteinelor, dar există enzime speciale care corespund funcţiilor specifice REN (sinteza lipidelor şi
prelucrarea substanţelor toxice).
Putem compara RER cu o mare platformă industrială (parc tehnologic) cu multe uzine de
asamblare a proteinelor, iar REN cu un mare combinat chimic de sinteză a grăsimilor şi de prelucrare a
substanţelor toxice.

51
 10.2. Funcţii specifice reticulului endoplasmic rugos
a) Având în vedere rolul ribosomilor de a sintetiza proteine (ribosomii sunt „fabricile de
proteine” ale celulei) funcţia esenţială a RER este sinteza proteinelor.
Proteinele sintetizate în RER sunt: - proteinele de secreţie (sau de export celular);
- enzimele din lisosomi;
- proteinele de membrană (destinate majorităţii membranelor celulare);
- proteinele ce rămân în lumenul RE, în lumenul aparatului Golgi şi în alte vezicule din celulă.
Se înţelege atunci de ce RER este foarte bine dezvoltat în celule care sintetizează multe
proteine din aceste categorii: neuronul (care trebuie „să întreţină” o suprafaţă mare de membrane,
având axon şi dendrite), hepatocitul sintetizează proteinele plasmatice şi multe alte proteine, celula
pancreasului exocrin sintetizează enzimele pancreatice pe care le secretă în intestin. De aici şi
aspectele morfologice ale RER amintite anterior în cele 3 tipuri de celule (granulaţiile lui Nissl,
corpii lui Berg, ergastoplasma).
Celelalte proteine din celulă (de pildă proteinele din citosol) sunt sintetizate de ribosomii liberi
(adică aflaţi în citosol, nelegaţi de membrana RER).
S-au precizat unele detalii privind sinteza proteinelor în RER. Sinteza lanţului polipeptidic
începe în ribosom înainte de ataşarea lui de membrana RER. Când lungimea lanţului sintetizat este de
aprox. 50-70 de aminoacizi, primii 18-20 de aminoacizi se află în afara ribosomului (ceilalţi sunt la
interiorul acestuia). Această primă secvenţă a lanţului polipeptidic va fi cea care se va lega de
membrana RER şi de aceea se numeşte semnal de inserţie (descoperit de Günter Blobel).
De acest semnal de inserţie şi de ribosom se leagă o particulă din citosol (formată din ARN şi
proteine) numită particula de recunoaştere a semnalului (SRP, acronimul de la „signal recognition
particle”), care blochează sinteza lanţului polipeptidic până când ribosomul se leagă de membrana
RER.
Urmează apoi legarea ribosomului de membrană determinată de interacţiunea dintre complexul
format de ribosom-semnal de inserţie-SRP şi proteine specifice din membrana RER: receptorul pentru
SRP şi canalul de translocare (a lanţului polipeptidic). Acestea difuzează în membrană (care s-a spus
că este fluidă) pentru a „primi” complexul. Imediat după legarea de membrană din complex se
desprind: SRP (trece în citosol spre a se lega de un alt ribosom) şi receptorul pentru SRP (care
difuzează în membrană spre a lega un alt complex), rămând ribosomul cu semnalul de inserţie introdus
în canalul de translocare (semnalul de inserţie având şi funcţia de a deschide canalul).
În acest fel este „eliberată” sinteza lanţului polipeptidic în ribosom. Pe măsura sintezei
(elongării) lanţul se scurge prin membrană prin canalul de translocare („ca un şarpe care trece printr-o
gaură aflată într-un zid”), semnalul de inserţie rămânând şi el în canal: uneori până se termină sinteza
lanţului polipeptidic, alteori numai o perioadă de timp. Semnalul de inserţie este tăiat printr-o enzimă
specifică RER numită peptidaza semnalului.
Lucrurile se petrec diferit în funcţie de tipul de proteină. În cazul proteinelor de membrană,
când apare în lanţul polipeptidic o secvenţă hidrofobă canalul de translocare se deschide lateral, astfel
ca secvenţa hidrofobă să fie inclusă în stratul dublu lipidic al membranei (aceasta va fi partea
transmembranară a proteinei de membrană). Apoi canalul se reînchide şi altă secvenţă se scurge prin
membrană, iar procesul se repetă pentru fiecare secvenţă hidrofobă (transmembranară). În final,
proteina rămâne în membrană datorită interacţiunii dintre secvenţele transmembranare şi lipidele din
stratul dublu lipidic.
În cazul tututor celorlalte clase de proteine sintetizate în RER lanţul polipeptidic este
transferat complet prin canalul de translocare şi în final este eliberat în lumenul RER.
Pe măsura sintezei, lanţul polipeptidic se pliază luând o conformaţie spaţială apropiată de cea
finală, dar aceasta este realizată şi prin intervenţia unor proteine specifice numite chaperone; în cazul
RER aceasta este chaperona Bip.
Deci în esenţă lanţul polipeptidic este translocat (transferat sau trecut) prin membrana RER pe
măsura sintezei sale. Acest lucru este avantajos din punct de vedere energetic, deoarece transferul

52
întregii proteine prin membrană ar necesita mult mai multă energie. Se spune că lanţul polipeptidic
este transferat vectorial prin membrana RER, deoarece este trecut dintr-o parte în alta a membranei.
Toate componentele care participă la acest proces, inclusiv la realizarea plierii lanţului
polipeptidic formează aparatul de transfer vectorial. Acesta este deci format din: semnalul de inserţie,
particula de recunoaştere a semnalului (SRP), receptorul pentru SRP, canalul de translocare a
lanţului polipeptidic, peptidaza semnalului şi chaperona Bip.
b) O altă funcţie specifică RER este glicozilarea proteinelor: adausul sau grefarea de grupări
glucidice pe lanţul polipeptidic. Aceasta se realizează tot pe măsura sintezei lanţului polipeptidic.
Procesul începe prin asamblarea grupărilor glucidice pe o moleculă lipidică (dolicol) aflată în
membrana RER. Monozaharidele sunt aduse una câte una prin cărăuşi specifici şi sunt legate într-un
lanţ oligozaharidic pe dolicol. Apoi întreg lanţul oligozaharidic este transferat pe un rest de
asparagină din lanţul polipeptidic în curs de formare. Acest al doilea transfer este realizat de glicozil
transferaze specifice din RER.

10.3. Funcţii specifice reticulului endoplasmic neted

a) Sinteza lipidelor constituie o funcţie importantă a REN. Aceasta explică de ce REN este
foarte bine reprezentat în celulele cu sinteză intensă de lipide, cum ar fi: celulele din corticosuprarenale
(unde are loc sinteza hormonilor corticosteroizi), sau celulele din testicule (unde se sintetizează
hormonii sexuali androgeni).
Mai există REN în celulele intestinale, la polul apical, pe unde intră prin absorbţie acizii graşi şi
glicerolul (rezultaţi din digestia grăsimilor în intestine). În REN din celulele intestinale se
resintetizează trigliceridele rezultând chilomicronii, care sunt picături de grăsime; prin plasmalema de
la polul bazal şi din părţile laterale ale celulei intestinale chilomicronii trec în sânge, de aici aspectul
lactescent al plasmei după mese (în special bogate în lipide).
b) Funcţia de detoxificare presupune modificarea substanţelor toxice prin reacţii de oxidare,
reducere, hidroliză sau conjugare cu acid glucuronic. Prin aceste reacţii, substanţele prelucrate: - devin
mai solubile şi pot fi eliminate uşor prin urină (solubilizarea); - îşi pierd efectul biologic (inactivarea);
- îşi pierd efectul toxic (detoxificarea propriu zisă).
Aceleaşi reacţii catalizate de enzimele REN intervin nu doar la prelucrarea substanţelor toxice,
ci şi în metabolismul unor substanţe rezultate normal în organismul uman. Astfel, degradarea hemului
(partea neproteică a hemoglobinei) în fagocite (mai ales fagocitele din splină) duce la formarea
bilirubinei indirecte (insolubilă). Pe calea sângelui aceasta ajunge la hepatocite, unde suferă o
conjugare cu acidul glucuronic şi trece în bilirubină directă (solubilă), care se elimină în bilă.
Perturbarea acestor procese duce la creşterea concentraţiei bilirubinei în sânge, urmată de depunerea
excesului de bilirubină în piele şi sclerotică, rezultând icterul (ce poate fi de mai multe feluri).
De asemenea REN intervine într-o etapă din sinteza colesterolului în hepatocite.
Dar funcţia de detoxificare cuprinde şi aspectul foarte important de prelucrare a substanţelor
toxice (alcoolul, drogurile) şi a numeroase medicamente.
Enzimele din REN ce realizează funcţia de detoxificare sunt numite oxidaze cu funcţiuni
mixte microsomale, între care principalul reprezentant este citocromul P450. Citocromii sunt proteine
cu o anumită structură care conţin un ion de fier ce poate avea două stări: redusă (Fe2+) sau oxidată
(Fe3+). Substratul preluat de citocromul P450, în prezenţa oxigenului molecular (O2) şi a 2 electroni,
formează complexul enzimă-substrat în care un electron este preluat de ionul de fier (Fe3+ → Fe2+), iar
cel de al doilea electron trece pe oxigen (O2 → O2-). În continuare, în prezenţa a doi protoni, substratul
este hidroxilat, rezultă apa (H2O), iar citocromul P450 revine la starea iniţială (Fe2+ → Fe3+).

O + 2e 2H+
S + P450(Fe3+) 2 2+
S P450(Fe ) O2 P450(Fe3+) + S OH + H2O

53
 Denumirea de oxidaze cu funcţiuni mixte provine de la faptul că sunt doi acceptori diferiţi
pentru cei doi atomi de oxigen din molecula O2, un acceptor este substratul, celălalt atom de oxigen
este preluat de cei doi protoni.

Electronii provin dintr-un lanţ transportor de electroni microsomal:

NADH Fp
cit b5 cit c
NADPH Fp

10.4. Funcţii comune ale reticulului endoplasmic rugos şi neted

a) Sinteza fosfolipidelor se realizează prin enzime ce au centrul activ pe faţa citoplasmatică a
membranei RE, astfel că fosfolipidele sunt iniţial sintetizate în monostratul lipidic aflat în contact cu
citoplasma. Ulterior fosfolipidele sunt trecute în monostratul aflat în contact cu lumenul RE, printr-o
mişcare de difuziune transversală, numită de „flip-flop”, datorită unor enzime numite flipaze.
b) Biogeneza membranelor celulare: din moment ce în RER se sintetizează proteinele de
membrană, iar în ambele părţi ale RE se sintetizează fosfolipidele (componente esenţiale ale
membranelor celulare) este clar că RE intervine în biogeneza membranelor. Componentele nou
sintetizate (proteine şi lipide) sunt expediate de la RE spre alte membrane celulare în două feluri:
- prin difuziune în planul membranei componentele ajung la membranele care se continuă cu
membrana RE (cum este cazul cu foiţa externă a învelişului nuclear):
- pe calea unor vezicule care se desprind din RE şi duc în membrana veziculei proteinele şi
lipidele nou sintetizate. Aceste vezicule se deplasează spre alte compartimente celulare, fuzionează cu
membranele lor şi astfel componentele noi sunt inserate în membranele „vechi”. Astfel ajung
componentele de membrană la aparatul Golgi sau alte compartimente „ţintă”. De obicei însă veziculele
sunt întâi transportate la aparatul Golgi, unde componentele membranelor sunt maturate şi apoi sunt
livrate altor membrane.

10.5. Aplicaţii medicale din studiul reticulului endoplasmic

În celulele tinere cu activitate metabolică intensă, sinteza intensă de proteine face ca în
citoplasmă să predomine reticulul endoplasmic rugos, iar citoplasma se colorează în albastru cu
coloranţi acizi, fenomen numit bazofilia citoplasmei. În celulele adulte sau bătrâne, predomină
reticulul endoplasmic neted iar citoplasma se colorează în roz cu coloranţi bazici, proprietate numită
eozinofilia citoplasmei. Cum celulele maligne sunt celule foarte tinere şi cu activitate metabolică foarte
intensă bazofilia citoplasmei este un alt criteriu de diagnostic al cancerului în practica
morfopatologică.
O caracteristică a RE neted este proliferarea sa marcată în funcţie de necesităţile crescute de
metabolizare a unor substanţe străine. De pildă, administrarea unor medicamente ca fenobarbitalul
induce proliferarea marcată a RE neted care se dublează după câteva zile. Aceasta se produce şi la om
în cazul administrării fenobarbitalului în tratamentul epilepsiei. Inducţia enzimelor microzomale sub
acţiunea medicamentelor are importante aplicaţii în practica medicală. Proliferarea RE sub acţiunea
unui medicament creşte capacitatea RE de a metaboliza mai rapid şi alte medicamente metabolizate în
microsomi. De aceea dacă se tratează simultan un bolnav cu mai multe medicamente, ce se
metabolizează în RE, este necesară ajustarea precisă a dozelor administrate spre a evita ineficacitatea
tratamentului.
În acelaşi timp însă, trebuie să se ţină seama că dacă se administrează simultan două
medicamente ce se metabolizează în RE neted, fiecare inhibă metabolizarea celuilalt. Acelaşi efect de
inducţie a enzimelor microsomale îl are şi alcoolul. Ingestia cronică de alcool accelerează
metabolizarea medicamentelor (dispar mai rapid în sânge), în schimb ingestia acută de alcool o inhibă.
De aici toleranţa mare în general a alcoolicului la sedative şi intoleranţa în alcoolismul acut.
54
Cunoaşterea acestor particularităţi este importantă în administrarea de medicamente ce se
metabolizează în RE.
Inducţia enzimelor microsomale reprezintă un fenomen ce capătă o importanţă tot mai mare.
S-a descris de pildă şi la personalul din sălile de operaţie sau chiar la 3 săptămâni după operaţii la care
s-a folosit anestezie generală cu halotan sau chiar numai anestezie spinală (aceasta sugerează că şi alţi
factori asociaţi actului operator, pe lângă anestezic, produc inducţia RE).
În mod paradoxal, un mecanism ce apără organismul de toxice se poate întoarce împotriva
omului. Aceasta se produce şi prin faptul că agenţii carcinogeni (metilcolantren) produc inducţia unui
citocrom P448 care activează carcinogeneza.
RE prezintă aspecte diferite în raport de starea funcţională a celulei. De exemplu în hepatocit,
când sinteza proteinelor este maximă, predomină RE rugos, care ocupă toată citoplasma. Dimpotrivă,
la un animal flămând predomină RE neted. Aceste aspecte au importanţă şi în practica histopatologică.
În sfârşit, tot aplicaţie practică are şi faptul că toate leziunile toxice într-un organ sau ţesut
atacă RE. După cum lipsa O2 afectează mitocondriile, tot aşa orice toxic (otravă sau medicament)
modifică RE, ceea ce permite stabilirea diagnosticului de intoxicaţie în practica medico-legală.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce ştiţi despre morfologia, ultrastructura şi compoziţia chimică a reticulului endoplasmic?
2. Care sunt funcţiile specifice ale reticulului endoplasmic rugos?
3. Care sunt componentele aparatului de transfer vectorial şi rolul fiecăreia?
4. Care sunt funcţiile specifice ale reticulului endoplasmic neted?
5. Cum se realizează prelucrarea substanţelor toxice în reticulul endoplasmic neted?
6. Care sunt funcţiile comune ale reticulului endoplasmic rugos şi neted?
7. Care sunt aplicaţiile medicale din studiul reticulului endoplasmic?

55
CAPITOLUL 11.
APARATUL GOLGI

11.1. Morfologie şi ultrastructură

Aparatul Golgi a fost descoperit la microscopul optic de către italianul Camillo Golgi la finele
sec. XIX sub forma unei reţele în jurul nucleului din ganglionii spinali (l-a denumit aparat reticular
intern, dar ulterior s-a impus denumirea de aparat Golgi).
Este folosită denumirea de zonă cis, zona din imediata vecinătate a nucleului, şi zona trans,
zona distală faţă de nucleu.
Aparatul Golgi are o ultrastructură caracteristică, se recunoaşte la microscopul electronic prin
faptul că prezintă nişte saci suprapuşi situaţi în vecinătatea nucleului (de care-l desparte reticulul
endoplasmic). Sacii pot fi rectilinii sau curbaţi, cu convexitatea spre nucleu sau invers. Faţa dinspre
nucleu a aparatului Golgi s-a denumit ca faţă cis, iar cea situată distal în raport cu nucleul s-a denumit
ca faţă trans. Dar de fapt în alcătuirea aparatului Golgi există trei părţi:
a) Elementul central îl constituie sacii Golgi de forma unor cisterne, care la om sunt în număr
de 5-10 (îi putem compara cu „un teanc de farfurii suprapuse”). Sacii sunt heterogeni; chiar un sac are
zona centrală diferită de zona periferică, atât în privinţa aspectului (zona periferică este mai dilatată),
cât şi în privinţa conţinutului (cum ar fi „fundul farfuriei diferit faţă de marginea ei”). Sacii sunt diferiţi
şi unul faţă de altul. Se descriu astfel 3 zone: sacii din zona cis, sacii din zona de mijloc (medială) şi
sacii din zona trans.
b) Al doilea element din aparatul Golgi îl constituie nişte vezicule mici, de ordinul Å, care sunt
situate între reticulul endoplasmic şi sacii Golgi. Această parte a aparatului Golgi este numită reticulul
cis (denumirea veche fiind vezicule de tranziţie).
c) Al treilea element din aparatul Golgi îl constituie nişte vezicule mai mari ca cele precedente
şi care formează reticulul trans.
Există un gradient de formare a componentelor aparatului Golgi pe direcţia cis – trans, în sensul
că primeşte vezicule de la reticulul endoplasmic, iar materialele din vezicule, atât membrana, cât şi
conţinutul sunt prelucrate în aparatul Golgi, pentru a fi apoi expediate tot prin vezicule.

11.2. Funcţiile aparatului Golgi

A) Aparatul Golgi constituie principala staţie pe calea secreţiei celulare. În sacii Golgi
sosesc materialele sintetizate în reticulul endoplasmic rugos şi prelucrate în reticulul endoplasmic
neted, iar în aparatul Golgi se realizează mai multe procese (pe care le putem considera subfuncţii
legate de secreţia celulară, principala funcţie a aparatului Golgi).
a) Concentrarea produşilor de secreţie: se realizează în special în părţile periferice, mai
dilatate ale sacilor Golgi şi în veziculele din reticulul trans, prin formarea unor agregate între
proteinele de secreţie, care au sarcini negative şi ioni de Ca2+ sau între proteinele de secreţie şi
proteoglicani cu sarcini pozitive. Formarea de agregate scade numărul de particule, deci scade
presiunea osmotică şi apa iese din compartimentul respectiv.
b) Prelucrarea biochimică a produşilor de secreţie se face prin mai multe procese.
Prelucrarea biochimică a proteinelor include proteoliza (tăierea unor porţiuni din lanţul
polipeptidic) după care precursorii proteinelor devin proteine finale. De pildă albumina este sintetizată
în ficat la început sub formă de preproalbumină, ce are un lanţ lung, din care se taie un fragment
rezultând proalbumina, din care iarăşi este îndepărtată o secvenţă formându-se albumina.
Alt proces de prelucrare biochimică a proteinelor în aparatul Golgi este glicozilarea terminală,
prin care se îndepărtează o parte din monozaharidele aflate în resturile oligozaharidice care fuseseră
grefate pe lanţul polipeptidic în RER, după care se adaugă monozaharidele care rămân în final pe
resturile oligozaharidice ca grupări terminale. Glicozilarea terminală se face prin glicoziltransferaze
specifice aparatului Golgi.
Pe lângă glicozilarea proteinelor în aparatul Golgi se produce şi glicozilarea lipidelor cu
formarea de glicolipide, dintre care cele mai complexe sunt gangliozidele. Acestea, ca şi
mucopolizaharidele (glicozaminoglicanii) sunt sintetizate numai în aparatul Golgi.

56
 Tot „monopol” al aparatului Golgi este şi sulfatarea proteinelor şi lipidelor prin
sulfotransferaze specifice.
c) Sortarea produşilor de secreţie (segregarea faţă de enzimele lisosomale) reprezintă un
proces foarte important, esenţial pentru biogeneza lisosomilor şi pentru prevenirea eliminării enzimelor
lisosomale la exteriorul celulei.
d) Ambalarea în vezicule de secreţie: după ce au fost maturate şi separate de enzimele
lisosomale, materialele de secreţie sunt ambalate în reticulul trans în vezicule de secreţie.
e) Expedierea materialelor ambalate: după ce au fost incluse în veziculele de secreţie, acestea
sunt expediate spre periferia celulei pentru a putea fi eliberate din celulă prin exocitoză.
B) A doua funcţie a aparatului Golgi este biogeneza lisosomilor.
C) Biogeneza membranelor este a treia funcţie a aparatului Golgi. Aceasta se realizează, pe
de o parte, prin procesele de prelucrare biochimică a proteinelor şi lipidelor de membrană descrise mai
sus, iar pe de altă parte prin includerea proteinelor şi lipidelor de membrană nou sintetizate în vezicule
speciale, diferite de veziculele de secreţie şi de cele cu enzime lisosomale. Aceste vezicule sunt apoi
expediate de la aparatul Golgi spre plasmalemă sau alte membrane celulare.
D) Dirijarea circulaţiei (traficului) membranelor (sub forma veziculelor) în celulă
constituie a patra funcţie a aparatului Golgi. Acesta dirijează fluxul de vezicule care vin de la reticulul
endoplasmic pe direcţia cis-trans, de asemenea şi fluxul invers trimiţând vezicule spre reticulul
endoplasmic. Apoi, aparatul Golgi expediază veziculele cu enzimele lisosomale şi trimite spre
plasmalemă veziculele de secreţie şi veziculele cu proteinele şi lipidele de membrană nou sintetizate
(ce vor fuziona cu plasmalema). Pe de altă parte, aparatul Golgi primeşte vezicule ce vin de la
plasmalemă în procesul numit reciclarea membranelor (descoperit de George Palade). Dacă ar exista
numai procesul de fuziune a veziculelor ce vin de la aparatul Golgi cu plasmalema, suprafaţa ei ar
trebui să crescă continuu. Dar de fapt suprafaţa se menţine relativ constantă fiindcă din plasmalemă se
desprind vezicule care se întorc în celulă, ajungând la aparatul Golgi, la RE, dar mai ales sunt distruse
de lisosomi.
Prin funcţiile sale aparatul Golgi poate fi comparat cu „o companie complexă de producţie şi
transporturi” sau cu „agentul de circulaţie al celulei”.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce ştiţi despre morfologia şi ultrastructura aparatului Golgi?
2. De ce aparatul Golgi este staţia centrală pe calea secreţiei celulare?
3. Ce alte funcţii ale aparatului Golgi cunoaşteţi în afara celor legate de secreţia celulară?

57
CAPITOLUL 12.
SECREŢIA CELULARĂ

Secreţia este o funcţie întâlnită la toate speciile, în celule eucariote foarte diferite, prin care sunt
realizate o serie de componente şi structuri foarte importante. Astfel, prin secreţie se produc: matricea
extracelulară, proteinele din sânge, mucusul din arborele respirator, enzimele din tubul digestiv,
sudoarea, neurotransmiţătorii şi neurohormonii secretaţi de neuroni, hormonii produşi de glandele
endocrine, scheletul extern la artropode etc.
Deşi celulele care au activitate secretorie şi produşii de secreţie sunt aşa de variaţi, George
Palade şi colaboratorii (în special Jamieson) au descoperit că există o cale a secreţiei celulare,
indiferent de celulă şi de substanţa secretată.
Descoperirea ei s-a făcut pe pancreasul exocrin de cobai prin tehnica numită „pulse-chase”. S-a
injectat la cobai o doză de aminoacizi radioactivi, urmată de o cantitate mult mai mare de aminoacizi
neradioactivi, după care s-au sacrificat animalele la diferite intervale de timp. S-a urmărit localizarea
radioactivităţii (ce corespunde proteinelor nou sintetizate din aminoacizii injectaţi) în celulele
pancreasului exocrin prin tehnica de autoradiografie. S-a constatat că la animalele sacrificate după
câteva minute radioactivitatea era în zona RE, la cele sacrificate după 20 de minute radioactivitatea era
în zona aparatului Golgi, iar la cele sacrificate după 2 ore radioactivitatea era în zona veziculelor de
secreţie (numite granule de zimogen, fiindcă au la interior enzimele pancreatice inactive).
De aici s-a dedus că există o cale comună a secreţiei celulare, care cuprinde în ordine
următoarele staţii: - reticulul endoplasmic rugos (unde începe sinteza proteinelor de secreţie, care sunt
eliberate în lumenul RER); - reticulul endoplasmic neted (materiile trec din lumenul RER în lumenul
REN); - aparatul Golgi constituie principala staţie, materialele de secreţie sosesc de la REN la
veziculele din reticulul cis, de aici trec prin sacii Golgi, unde sunt supuse proceselor descrise anterior; -
veziculele de secreţie, care duc materialele de secreţie spre plasmalemă şi în final acestea se varsă la
exteriorul celulei.
În concepţia clasică, se considera că membrana veziculei de secreţie este încorporată în
plasmalemă (cum este şi cazul veziculelor cu proteine şi lipide noi de membrană). După unele date noi,
veziculele de secreţie se ataşează temporar de plasmalemă şi se formează o structură numită por de
fuziune. Înainte de ataşarea de plasmalemă vezicula de secreţie se umflă prin transportul apei mediat de
aquaporina 1. După ataşarea de plasmalemă, din veziculă se varsă aprox. 20-30% din conţinut la
exteriorul celulei prin porul de fuziune. Apoi vezicula se întoarce înapoi în citoplasmă, se umflă iar,
urmează o nouă ataşare de plasmalemă, cu o nouă evacuare de materiale de secreţie şi ciclul se repetă
încă de 1-2 ori, iar în final vezicula este digerată în lisosomi.
Un caz important de secreţie celulară este secreţia insulinei de către pancreasul endocrin. În
acest caz există: - o secreţie bazală: permanent se varsă o anumită cantitate de insulină în sânge,
utilizată la menţinerea glicemiei în limite normale; - o secreţie stimulată, care se produce atunci când
creşte concentraţia de glucoză în sânge (post prandial sau în cazul hiperglicemiei provocate).
Citoplasma celulei pancreatice este plină cu vezicule cu insulină (ce se pot vedea la
microscopul electronic în vecinătatea microtubulilor). Veziculele sunt menţinute în celulă de reţeaua
periferică de microfilamente din ectoplasmă. Prin ochiurile acesteia „scapă” în permanenţă câteva
vezicule, care fuzionând cu plasmalema realizează secreţia bazală de insulină.
Secreţia stimulată are doi timpi. Într-un prim timp, rapid, se modifică structura reţelei de
microfilamente (se depolimerizează actina) şi toate veziculele din ectoplasmă fuzionează cu
plasmalema. În al doilea timp, mai lent, veziculele din endoplasmă sunt deplasate pe microtubuli (prin
motoare celulare) spre plasmalemă. Aceste modificări ale citoscheletului sunt determinate de creşterea
concentraţiei intracelulare a Ca2+, deoarece hiperglicemia determină scăderea efluxului Ca2+ prin
pompa de Ca2+ din plasmalemă.

ÎNTREBĂRI:
1. Care este calea secreţiei celulare şi cum a fost descoperită?
2. Ce ştiţi despre secreţia insulinei de către pancreasul endocrin?

58
 CAPITOLUL 13.
LISOSOMII
13.1. Conceptul de lisosom, caracteristicile generale şi biogeneza
Lisosomii sunt singurele organite celulare care au fost descoperite pe cale biochimică, fiind
întâi bănuite a exista, apoi fiind şi văzute prin microscopie electronică. Belgianul Christian de Duve a
observat că la fracţionarea subcelulară a ficatului de şobolan prin centrifugare diferenţială se poate
izola o fracţiune cu conţinut enzimatic neobişnuit: hidrolaze cu pH optim de acţiune acid (aprox. 4-5).
Fracţiunea sedimenta la centrifugare între cea mitocondrială şi cea microsomală. Cum nici
mitocondriile, nici reticulul endoplasmic (din care derivă microsomii, după cum s-a precizat anterior)
nu au asemenea enzime, de Duve a intuit corect că există încă o clasă de organite celulare, pe lângă
cele cunoscute la vremea respectivă (anii 1950’) şi le-a dat numele de lisosomi (gr. lysis = digestie,
soma = corp) sau „stomacul celulei”, pentru a sublinia funcţia lor de a digera diferite substanţe în
celulă.
Ulterior, conceptul de lisosom a fost modificat, astăzi se consideră că există în celulă un
sistem lisosomal, care cuprinde mai multe tipuri de vezicule în care se află hidrolazele lisosomale şi în
care pH-ul este semnificativ mai acid decât pH-ul citoplasmei.
Lisosomii au câteva caracteristici biochimice generale.
a) Conţinutul enzimatic: lisosomii sunt ca nişte saci plini cu peste 40 de tipuri de hidrolaze cu
pH optim de acţiune acid, adică enzime ce catalizează reacţii de scindare a diferitelor substanţe prin
hidroliză şi care sunt active numai la un pH acid (activitatea maximă fiind la un pH în jur de 4 - 5).
Hidrolazele lisosomale pot digera orice componentă a materiei vii: acizi nucleici (prin ribonucleaze
sau deoxiribonucleaze acide), proteine (prin colagenază şi catepsină), esteri fosforici (prin fosfataza
acidă), glicogen (prin α-glicozidază), mucopolizaharide (prin α-manozidază, β-galactozidază şi β-
glucuronidază). Acestea sunt câteva exemple de enzime lisosomale, folosite şi ca enzime marker la
izolarea lisosomilor prin fracţionarea celulei şi la diagnosticul unor boli lisosomale.
b) Latenţa enzimelor lisosomale: prin care se înţelege inactivitatea enzimelor în celula normală
(sau chiar izolate din celulă) atâta vreme cât membrana lisosomilor este intactă. Când membrana
lisosomilor este ruptă are loc activarea enzimelor lisosomale.
Există agenţi care stabilizează membrana lisosomilor, cum sunt hormonii glucocorticoizi. Dar
există şi agenţi care labilizează membrana lisosomilor: sărurile biliare, fosfolipazele, toxinele
bacteriene, raidaţiile ionizante, detergenţii, şocul osmotic, îngheţ alternând cu dezgheţ etc. Aceşti
agenţi au importanţă şi pentru determinarea enzimelor lisosomale în laborator (inclusiv pentru
diagnosticul bolilor lisosomale), dar şi pentru tratamentul stării de şoc (a se vedea în continuare).
c) pH-ul acid la interior: (sub pH 5) se realizează prin două mecanisme. Unul este pasiv,
echilibrul Donnan, care înseamnă distribuţia inegală a protonilor prin legarea lor de proteine. La
interiorul lisosomilor există foarte multe proteine (enzimele lisosomale împachetate compact) cu
sarcini negative, care leagă protonii menţinând astfel o concentraţie mai mare a lor faţă de citoplasmă.
Dar cel mai important rol în realizarea şi menţinerea pH-ului acid la interiorul lisosomilor îl are
o pompă de protoni din membrana lisosomului, H+-ATP-aza, care deci consumă ATP spre a pompa
protonii la interior. Prezenţa pompei de protoni în membrană este considerată azi drept criteriu de
apartenenţă a diferitelor vezicule din citoplasmă la sistemul lisosomal.
pH-ul acid are şi importanţă medicală. Există substanţe care în forma neîncărcată electric sunt
hidrofobe şi pătrund prin membrana lisosomului prin difuziune prin stratul dublu lipidic. Ajunse la
interiorul lisosomului substanţele se protonează şi nu mai pot ieşi din lisosom; astfel se acumulează
rezultând supraîncărcarea lisosomului putându-se ajunge la ruperea membranei acestuia cu distrugerea
celulei. Astfel se explică efectele toxice ale unor medicamente sau leziunile produse în diferite organe
(inclusiv în creier) la embrioni prin substanţe chimice teratogene (care produc malformaţii).
Biogeneza lisosomilor mai reprezintă încă un domeniu intens cercetat. Sinteza enzimelor
lisosomale se realizează în reticulul endoplasmic rugos, iar în cursul trecerii prin aparatul Golgi se
realizează glicozilarea terminală. Caracteristic pentru enzimele lisosomale şi extrem de important
pentru sortarea lor de proteinele de secreţie în aparatul Golgi este adăugarea la enzimele lisosomale ca

59
glucidă terminală a unei grupări caracteristice manoza-6-fosfatul (manoză-6-P). În membrana sacilor
Golgi din regiunea trans, precum şi în membrana unor vezicule din reticulul trans al aparatului Golgi
există receptori pentru manoza-6-fosfat. Enzimele lisosomale se leagă de aceşti receptori şi pleacă de
la aparatul Golgi incluse în vezicule speciale ce au în membrană receptorii pentru manoza-6-fosfat (în
timp ce proteinele de secreţie pleacă de la aparatul Golgi în alte vezicule, cele de secreţie). În acest fel
se realizează sortarea sau separarea enzimelor lisosomale de proteinele de secreţie.
Veziculele cu enzimele lisosomale se desprind din aparatul Golgi îmbrăcate într-o reţea de
clatrină. Imediat ce se desprind din aparatul Golgi, veziculele sunt dezbrăcate (prin depolimerizarea
triskelioanelor), după care vezicula cu enzime lisosomale fuzionează cu alte vezicule mai mari numite
endosomi tardivi. Acestea conţin în membrană pompa de protoni şi la interior se realizează un pH acid
(sub 6), ceea ce determină disocierea enzimelor lisosomale de receptorii pentru manoza-6-fosfat.
Din endosomul tardiv se desprind două tipuri de vezicule. Unele care au la interior enzimele
lisosomale inactive, iar în membrană pompa de protoni (şi pH-ul interior este în jur de 5) sunt
lisosomii propriu zişi. Alte vezicule au în membrană receptorii pentru manoză-6-P şi sunt numite
veziculele de reciclare a receptorilor pentru manoza-6-fosfat, care iau două direcţii. O parte din
vezicule se deplasează înapoi la aparatul Golgi aducând receptorii pentru o nouă sortare a enzimelor
lisosomale; alte vezicule cu receptori se deplasează spre periferia celulei. Ajunse aici fuzionează cu
plasmalema şi astfel receptorii ajung în plasmalemă. Ce rol au acolo? Dacă din greşeală la sortare
scapă enzime lisosomale în veziculele de secreţie şi sunt vărsate la exteriorul celulei împreună cu
materialele de secreţie, prin endocitoză mediată de receptorii pentru manoză-6-P se reintroduc în celulă
enzimele scăpate din greşeală, pentru a nu se produce digestie la exteriorul celulei.
Din cele de mai sus este clar că aparţin sistemului lisosomal (definit prin prezenţa în membrană
a pompei de protoni şi pH-ul acid la interior) endosomii tardivi şi lisosomii.

13.2. Funcţiile şi ultrastructura lisosomilor

Lisosomii reprezintă un sistem digestiv intracelular („stomacul celulei” după expresia lui C. de
Duve), care la origine avea rol de nutriţie, funcţie evidentă la protozoare, la care prin fagocitoză
pătrund în celulă substanţe străine, care sunt digerate în lisosomi, iar substanţele rezultate sunt folosite
în metabolismul celulei. Chiar şi la organismele superioare substanţele micromoleculare ce rezultă din
digestia intralisosomală trec în citoplasmă şi sunt folosite la fel de celulă.
Deci în esenţă, funcţiile lisosomilor sunt de digestie intracelulară, care poate fi de trei tipuri:
heterofagie, autofagie şi crinofagie.
Funcţia de heterofagie este digestia materialelor pătrunse în celulă din exterior prin endocitoză
(fagocitoză sau pinocitoză, procese ce au fost descrise la capitolul despre membrane).
Prin autofagie se digeră părţi uzate din citoplasmă, inclusiv organitele celulare bătrâne, care
trebuie distruse (de pildă mitocondriile au o viaţă de aproximativ 10 zile). Părţile care vor fi digerate
sunt izolate într-o membrană (a cărei origine din reticulul endoplasmic este în prezent disputată)
formând o veziculă de autofagie, care fuzionează cu un lisosom (sau cu endosomul tardiv); materialele
incluse sunt digerate, iar substanţele nedigerabile se acumulează sub forma granulelor de lipofuscină,
un pigment de culoare galbenă. Acesta este în cantitate mai mare la persoane în vârstă (în special în
creier, în muşchi şi în ficat) servind şi ca un criteriu de stabilire a vârstei în practica medico-legală în
cazul cadavrelor ce trebuie identificate.
O variantă a funcţiei de autofagie o constituie digestia ţesutului osos de către osteoclaste, care
în mod fiziologic elimină enzimele lisosomale la exteriorul celulei.
Autofagia este accelerată (şi se observă creşterea numărului vacuolelor de autofagie) în ficat în
inaniţie, şi în muşchi în caz de inactivitate (exemplu ilustrativ este atrofia musculară ce se produce la
persoanele imobilizate (sau la membrele imobilizate în caz de fracturi).
Crinofagia constă în fuziunea unor vezicule de secreţie cu lisosomii urmată de digestia
materialelor de secreţie care nu mai ajung să fie vărsate în afara celulei. Lisosomii intervin astfel în
reglarea cantităţii de materiale de secreţie eliminate din celule.
Ultrastructura lisosomilor este foarte diversă. Adesea identificarea precisă a unei vezicule ca
fiind o parte a sistemului lisosomal se poate face numai prin reacţii citochimice de punere în evidenţă a
enzimelor lisosomale sau a pompei de protoni din membrană.
60
 În vecinătatea aparatului Golgi se pot vedea vezicule cu o singură membrană şi conţinut dens,
ce corespund veziculelor desprinse din aparatul Golgi (cele ce au enzimele lisosomale ataşate de
receptorii pentru manoza-6-fosfat). Aceste vezicule corespund la ceea ce se denumea ca lisosomi
primari (denumire care se foloseşte rar în ultimii ani).
Endosomii tardivi şi lisosomii au şi dimensiuni şi structură foarte heterogenă, depinzând de
materialele incluse (se pot vedea materiale străine sau structuri celulare proprii, membrane etc), cum
spunea spiritual C. de Duve în funcţie de „prânzul” ingerat. Pentru aceste structuri se folosea
denumirea de lisosomi secundari, iar pentru veziculele cu materialele rămase nedigerate (corpii
reziduali) denumirea de lisosomi terţiari; în ultimii ani s-a renunţat la aceste denumiri.

13.3. Implicaţii medicale ale lisosomilor

Pe lângă implicaţiile deja menţionate (acumularea medicamentelor şi a substanţelor teratogene
în lisosomi, exacerbarea funcţiei de autofagie în anumite situaţii) mai există şi alte implicaţii medicale
importante.
a) Lisosomii joacă un rol esenţial în procesele de apărare ale organismului, în distrugerea
microorganismelor (bacterii, paraziţi) şi a celorlalte celule fagocitate (celule degenerate, îmbătrânite şi
celule maligne). Bacteriile sunt omorâte prin efecte multiple: pH-ul acid din lisosomii secundari (sub 4
în cazul neutrofilelor), degradarea pereţilor bacterieni sub acţiunea lisosimului, producerea de O2- şi
H2O2 de către oxidaza din citoplasmă ce ajunge în fagosom, iar în final digestia directă prin acţiunea
enzimelor lisosomale.
b) Există defecte în funcţia lisosomilor legate de fuziunea lisosomilor cu veziculele de
endocitoză. Astfel, uneori fuziunea este inhibată când fagosomii conţin la interior bacterii vii (bacilul
tuberculozei sau al leprei) sau toxoplasma, un parazit protozoar. Lipsa fuziunii permite acestor
microorganisme să distrugă celulele care le-au fagocitat şi să producă leziunile caracteristice bolii.
c) Alteori, fuziunea lisosomilor cu veziculele de endocitoză are loc prematur, înainte ca
membrana plasmatică să fi închis complet vezicula. În acest caz conţinutul lisosomilor se poate vărsa
prin vacuolă în spaţiul extracelular. Procesul este numit regurgitare celulară şi duce la inflamaţie din
cauza caracterului distructiv al enzimelor lisosomale. Astfel de procese apar în inflamaţiile
articulaţiilor în reumatism şi în artrita gutoasă. Colchicina, o substanţă foarte eficace în tratamentul
gutei, acţionează inhibând fuziunea lisosomilor cu veziculele de endocitoză şi deci nu se mai produce
regurgitarea. Inhibarea fuziunii produsă de colchicină se datorează acţiunii ei asupra microtubulilor, pe
care păşesc motoarele celulare ce deplasează lisosomii spre periferia celulei (a se vedea şi capitolul
despre microtubuli).
d) În mucolipidoza II (boală cu celule I) enzimele lisosomale nu posedă „semnalul de
recunoaştere“ manoză-6-P. Din acest motiv enzimele lisosomale sunt sintetizate în cantitatea normală
de celule, dar sunt eliminate la exterior împreună cu produşii de secreţie celulară şi nu mai pot fi nici
recaptate în celulă (fiindcă şi endocitoza enzimelor lisosomale se face prin recunoaşterea lor de către
receptorii pentru manoză-6-P din plasmalemă). În celule rămân substanţele nedigerate (substratele care
în mod normal sunt hidrolizate de către enzimele lisosomale) sub formă de incluziuni (de aici şi
numele bolii, „I” indicând incluziunile).
e) Alte defecte în funcţia lisosomilor sunt caracterizate prin lipsa unei enzime lisosomale.
Acestea sunt boli genetice care se numesc tezaurismoze lisosomale (sau boli lisosomale). Lipsa unei
hidrolaze produce acumularea în lisosomi a substratului enzimei respective; de exemplu se acumulează
lipide sau polizaharide nedigerate, care în final umplu celula şi astfel compromit funcţia ei. Cele mai
frecvent afectate organe sunt: creierul, ficatul şi splina. Acumularea produşilor de stocare este lentă,
durează ani de zile, timp în care copilul pare normal şi după ani de zile boala devine manifestă ducând
în final spre moarte. Exemple de boli lisosomale sunt: boala Gaucher, Niemann-Pick, Tay-Sachs etc,
care au fost descrise clinic înainte de a se descoperi lisosomii. Majoritatea bolilor lisosomale se
manifestă prin hepatomegalie, splenomegalie şi semne neurologice.
Astăzi este posibil nu numai diagnosticul, dar şi detectarea purtătorilor genei anormale (la ei
activitatea enzimei este redusă dar nu absentă). Este posibil şi diagnosticul prenatal în primele
săptămâni de sarcină prin testarea activităţii enzimelor lisosomale în celulele cultivate din lichidul
amniotic (prelevat prin puncţie – amniocenteză). Dacă lipseşte enzima în cauză, se informează cuplul
61
care de regulă decide întreruperea sarcinii. Majoritatea bolilor lisosomale nu beneficiază încă de
tratament eficace. Acesta este posibil în unele boli (Gaucher, Tay-Sachs), prin administrarea enzimelor
ce lipsesc, dar tratamentul este foarte scump şi trebuie urmat întreaga viaţă.
f) În orice necroză celulară se distrug lisosomii şi prin aceasta enzimele lisosomale sunt
eliberate în citosol (de aici şi compararea lisosomilor, de către Christian de Duve, cu nişte „saci de
sinucidere” ai celulei). Enzimele lisosomale eliberate afectează permeabilitatea plasmalemei şi astfel
trec în sânge unele componente din citosol (de pildă transaminazele), a căror dozare se foloseşte la
punerea diagnosticului în cazurile de necroză hepatică (în hepatite), miocardică (în infarct miocardic)
sau în alte organe. De altfel, când celula moare lisosomii se distrug, are loc o autoliză postmortem,
semnul cel mai precis de moarte celulară.
g) Descărcarea extracelulară a enzimelor lisosomale se produce în starea de şoc (indiferent de
tip: infecţios, traumatic, hipovolemic), datorită anoxiei generalizate ce determină ruperea membranei
lisosomilor şi activarea enzimelor; acestea sunt eliberate în sânge şi acţionează asupra miocardului
(produc aritmii cardiace) sau asupra sistemelor de coagulare din sânge producând coagulări
intravenoase diseminate etc. De aceea în terapia şocului se folosesc şi substanţe ce stabilizează
membrana lisosomilor (de pildă corticosteroizii).

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracteristicile generale ale lisosomilor?
2. Cum se produce biogeneza lisosomilor?
3. Care sunt funcţiile lisosomilor?
4. Ce ştiţi despre ultrastructura componentelor sistemului lisosomal?
5. Care sunt implicaţiile medicale ale lisosomilor?

62
 CAPITOLUL 14.
PEROXISOMII
14.1. Caracteristici generale, ultrastructură şi funcţii
Peroxisomii sunt organitele cel mai recent descoperite. Au fost observaţi la microscopul
electronic în 1954 de către Rhodin în rinichi (denumiţi „microbodies”). Ulterior conceptul de
peroxisomi, ca organite distincte, a fost dezvoltat de către De Duve şi colab. din studii de fracţionare a
celulei hepatice, prin care s-a evidenţiat o fracţiune subcelulară având un conţinut specific: enzime care
produc şi enzime care descompun apa oxigenată; din punct de vedere chimic apa oxigenată este
peroxidul de hidrogen (H2O2); de aceea de Duve a propus numele de peroxisomi.
Apoi aceste organite au fost caracterizate şi morfologic şi s-a observat că apar la foarte multe
specii de plante şi animale, iar la om în multe ţesuturi. Precizarea recentă a unor funcţii precise ale
peroxisomilor, ca şi implicarea lor într-o serie de boli, face studiul peroxisomilor o problemă foarte
actuală.
Ca ultrastructură, peroxisomii au formă sferică sau ovală, cu diametrul de 0,5-1 μm, variabil
de la o celulă la alta. Sunt înconjuraţi de o singură membrană de circa 6 nm grosime, iar la interior au o
matrice densă, cu aspect granular.
La unele specii în mod normal (dar la om numai în condiţii patologice) în matrice se observă o
zonă centrală densă, numită miez sau cristaloid, care la mărire puternică la microscopul electronic
prezintă o structură ordonată cvasicristalină, de fapt politubulară; cristaloidul este alcătuit din enzima
uratoxidază.
După introducerea unei coloraţii histochimice pentru catalază, s-a descris o variantă a
peroxisomilor, aşa-numiţii microperoxisomi, de circa 0,2 μm, la care lipseşte miezul central. Conţin
aceleaşi enzime ca şi peroxisomii şi sunt prezenţi în toate celulele mamiferelor, pe când peroxisomii
mai mari se află numai în unele celule.
Conţinutul enzimatic şi funcţiile peroxisomilor sunt caracteristice: ei conţin enzime ce
produc sau descompun H2O2.
a) Enzimele ce catalizează reacţii prin care se produce apa oxigenată folosesc oxigen
molecular pentru a îndepărta atomii de hidrogen din substrat:
RH2 + O2 → R + H2O2
Astfel de enzime sunt D-aminoacidoxidazele care constituie mecanismul primar de utilizare a
D-aminoacizilor, rezultaţi mai ales din bacteriile intestinale. Un exemplu este dezaminarea alaninei cu
formarea piruvatului.
α-hidroxiacidoxidazele convertesc α-hidroxiacizii la α-cetoacizi, de exemplu lactatul este
oxidat la piruvat.
Altă enzimă ce produce apă oxigenată este uratoxidaza, ce converteşte acidul uric (produs final
din degradarea acizilor nucleici şi a proteinelor) în substanţe ce sunt eliminate prin urină (uree etc).
Tot din această categorie fac parte şi enzimele din peroxisomi care catalizează oxidarea
acizilor graşi în acetil CoA. Acetil-CoA este apoi transportat la mitocondrii pentru a intra în ciclul
Krebs, sau este folosit pentru reacţii biosintetice. Se apreciază că 1/4-1/5 din totalul oxidării acizilor
graşi are loc în peroxisomi, restul având loc în mitocondrii. Caracteristic peroxisomilor este faptul că
oxidează acizii graşi cu lanţ lung de atomi de C, iar când lanţul s-a scurtat la 10-12 atomi de C
urmează oxidarea în mitocondrii; deci peroxisomii colaborează cu mitocondriile în oxidarea acizilor
graşi.
b) Principala enzimă ce foloseşte apa oxigenată generată prin reacţiile de mai sus este
catalaza, care poate oxida alcooli, fenoli, acid formic, formaldehidă, după reacţia:
H2O2 + R’H2 → R’ + 2H2O
Prin aceasta peroxisomii joacă rol în detoxificarea diferitelor molecule. De pildă, aproape
jumătate din etanolul băut este oxidat astfel la acetaldehidă. Peroxisomii consumă circa 10% din
oxigenul folosit de ficat. Pentru funcţia de detoxificare este important că membrana peroxisomilor este
neobişnuit de permeabilă pentru ioni şi molecule cu greutate moleculară mică.
La concentraţie mică a substanţelor R’H2 catalaza oxidează apa oxigenată:

63
 2H2O2 → H2O + O2.
Această reacţie se consideră ca o „supapă de siguranţă” pentru îndepărtarea agentului oxidant
H2O2 în absenţa unui aport suficient de donori de hidrogen R’H2. Apa oxigenată este toxică pentru
celulă, formând radicali liberi foarte reactivi, ce atacă proteinele şi acizii nucleici.
c) Peroxisomii au o funcţie specifică în celulele animale şi anume de a sintetiza plasmalogenii
(substanţe care seamănă cu fosfolipidele, dar lanţurile acizilor graşi sunt legate de glicerol prin legături
eterice, nu esterice ca în fosfolipide). Plasmalogenii intră în proporţie de circa 10% în unele membrane
(in special în creier) şi importanţa lor rezultă din gravele perturbări cerebrale, hepatice şi renale din
sindromul Zellweger.
La plante există două tipuri de peroxisomi cu roluri bine precizate. Un tip se află în seminţe,
unde participă la convertirea grăsimilor în glucide, proces ce intervine în dezvoltarea plantei din
seminţe. Procesul are la bază ciclul glioxilatului în care se folosesc două molecule de acetil CoA
(provenit din oxidarea acizilor graşi) pentru a produce acid succinic; acesta părăseşte peroxisomul
fiind convertit în glucoză. Aceşti peroxisomi se mai numesc glioxisomi. Tot la plante, peroxisomii din
frunze realizează fotorespiraţia, proces prin care plantele captează O2 şi elimină CO2.

14.2. Biogeneza şi implicaţiile medicale

Biogeneza peroxisomilor are loc în două feluri: de novo sau din peroxisomi preexistenţi.
Asamblarea peroxisomilor noi (de novo) se face în două etape: la început în nişte membrane
din citosol, numite membrane precursor, se adaugă componentele caracteristice membranelor
peroxisomilor; în a doua etapă sunt introduse în interiorul acestor „saci goi” enzimele matricii
peroxisomilor. Acestea sunt sintetizate de către polisomii liberi din citoplasmă şi sunt importate în
peroxisomi fiindcă au secvenţe semnal specifice.
Al doilea fel de biogeneză este adăugarea de noi componente (şi de membrană şi enzime în
matrice) la peroxisomi preexistenţi, ale căror dimensiuni cresc şi prin diviziune rezultă noi peroxisomi.
Există două categorii de boli în care sunt implicaţi peroxisomii: bolile genetice peroxisomale,
pe de o parte şi alte procese patologice, pe de altă parte.
A. Bolile genetice peroxisomale sunt, la rândul lor de două feluri.
a) Boli datorate unor defecte de biogeneză a peroxisomilor:
Sindromul cerebrohepatorenal Zellweger este cel mai mare defect de biogeneză. Deşi există
în citoplasmă şi membrane şi enzime peroxisomale, nu se produce asamblarea peroxisomilor, care nu
pot fi văzuţi la microscopul electronic. Se observă la nou născuţi şi se manifestă sub formă de:
hipotonie severă, acumulări de lipide în creier, hepatomegalie, ciroză hepatică, chiste renale, anomalii
scheletice, toate conducând la moartea copilului înaintea vârstei de un an.
b) Boli prin defecte monoenzimatice:
Adrenoleucodistrofiile se produc prin diminuarea funcţiei peroxisomilor de oxidare a acizilor
graşi cu lanţ lung de atomi de C şi sunt boli genetice letale caracterizate prin distrugerea progresivă a
substanţei albe din creier şi a corticosuprarenalei. Unele dintre adrenoleucodistrofii sunt produse prin
lipsa încorporării enzimelor în peroxisomi (deci sunt boli prin defecte de biogeneză), altele sunt
produse prin lipsa unei singure enzime peroxisomale.
Boala Refsum este produsă prin acumularea în plasmă a acidului fitanic (o lipidă), ducând la
polineuropatie.
Acatalazemia (lipsa catalazei din peroxisomi) poate fi fatală pentru organism sau poate trece
neobservată, în acest ultim caz lipsa enzimei din peroxisomi fiind compensată de o catalază din citosol.
B. Alte procese patologice:
În hepatitele virale şi la pacienţii care primesc un tratament de lungă durată cu hipolipemiante
(medicamente care scad lipidele în sânge) se produce proliferarea peroxisomilor cu apariţia
consecutivă a cristaloidului la om.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracteristicile generale, ultrastructura şi funcţiile peroxisomilor?
2. Cum se produce biogeneza peroxisomilor şi care sunt implicaţiile lor medicale?
64
 CAPITOLUL 15.
MITOCONDRIILE
15.1. Morfologie şi ultrastructură
Au fost observate pentru prima dată în sec. XIX, la microscopul optic, sub formă de granule
sau structuri alungite în citoplasmă, cărora li s-au dat diferite denumiri, pentru ca în final să se impună
cea de mitocondrii. Pe la mijlocul sec. XX s-a descoperit ultrastructura şi funcţiile lor.
Mitocondriile sunt „centralele energetice” ale celulei eucariote, având ca funcţie principală
furnizarea energiei necesară proceselor metabolice care se petrec în celulă sub formă de ATP, sintetizat
în mitocondrii prin procesul numit fosforilare oxidativă.
Numărul mitocondriilor dintr-o celulă variază în funcţie de activitatea metabolică a acesteia:
sunt de ordinul zecilor, sutelor (de pildă în hepatocite) sau chiar mii la unele protozoare.
Localizarea lor în celulă este în zonele unde necesităţile de energie sunt mai mari: în muşchi,
aranjate ordonat între miofilamente (furnizând ATP necesar contracţiei musculare), în neuroni, în
regiunea sinaptică (furnizând ATP necesar repolarizării membranei), în spermatozoizi, în jurul
axonemei flagelului (furnizând ATP necesar mişcării acestuia), în pancreasul exocrin, în apropierea
reticulului endoplasmic rugos (furnizând ATP necesar sintezei proteinelor). De asemenea localizarea
este şi în apropierea sursei de substrate pentru oxidări, de pildă în apropierea depozitelor de grăsimi.
Morfologia mitocondriilor diferă după tipul celulei, dar în general sunt de formă ovală, cu
dimensiunile: axa mică de 0,5-1 m, iar axa mare de 1-3 m; uneori pot atinge chiar 10 m ca în
celulele din pancreas.
La microscopul optic, în celule vii se poate vedea că mitocondriile nu sunt statice, aşa cum
sugerează studiile pe celule fixate. Dimpotrivă, există modificări continue ale formei, fuziuni şi fisiuni
(diviziuni) ale mitocondriilor.
Prin microscopie electronică s-a putut preciza ultrastructura mitocondriei, iar în acest
domeniu George Emil Palade a avut contribuţia esenţială, descoperind pliurile membranei interne
mitocondriale, pe care le-a denumit creste mitocondriale (a fost prima contribuţie de seamă a lui
Palade în biologia celulară). Sjöstrand a descoperit membrana externă, astfel că în final s-a ajuns la
modelul de ultrastructură a mitocondriei Palade-Sjöstrand. Mitocondria prezintă o membrană dublă,
cea externă fiind netedă, iar cea internă formează pliuri numite creste mitocondriale. Cele două
membrane delimitează două spaţii: între cele două membrane se află spaţiul intermembranar, iar
membrana internă delimitează matricea mitocondrială.
Ca detalii de ultrastructură, se mai pot observa în matrice ribosomi, precum şi granule
electrondense (care corespund precipitatelor de ioni de calciu). Pe faţa dinspre matrice a membranei
interne se pot observa (numai printr-o tehnică specială de microscopie electronică numită colorarea
negativă) proeminenţe sferice ataşate printr-un pedicul, ce corespund unei părţi din complexul ATP-
azei. Tot prin tehnici speciale se poate vedea în matrice şi ADN-ul mitocondrial, sub formă circulară.
Numărul şi aspectul crestelor mitocondriale diferă în funcţie de celulă, dar sunt cu atât mai
numeroase şi au suprafaţa mai mare cu cât metabolismul energetic al celulei este mai intens. Creste
foarte numeroase, mari şi orientate perpendicular pe axa lungă a mitocondriei se pot vedea în miocard
şi în pancreasul exocrin; în corticosuprarenală crestele sunt dispuse longitudinal având aspect de
tuburi, în neuron apar dispuse una sub alta, ca nişte cupe suprapuse; în ficat crestele sunt mai puţine şi
mai puţin ordonate.
După izolarea lor prin centrifugare diferenţială, mitocondriile devin sferice şi se pot prezenta în
două stări conformaţionale. În conformaţia numită ortodoxă, ultrastructura este asemănătoare cu cea
a mitocondriei din celulă (in situ), adică se disting clar cele două membrane, spaţiul intermembranar şi
matricea, doar că forma devine sferică. În conformaţia numită condensată, spaţiul intermembranar este
mult mărit, iar matricea şi membrana internă formează un singur compartiment dens. Aceasta este
conformaţia în care se prezintă mitocondriile cu funcţiile intacte. Cea ortodoxă apare după câteva ore
de la izolare, când mitocondriile „au îmbătrânit”. Cele două conformaţii se datorează modificărilor
osmotice induse prin pătrunderea ionilor în mitocondrii.
15.2. Compoziţia chimică, procesele metabolice şi enzimele localizate în mitocondrii
65
 Compoziţia chimică a mitocondriilor este reprezentată în principal de proteine şi lipide.
Membrana externă conţine proteine şi lipide în proporţie aproximativ egală, precum şi 5%
colesterol (întreg conţinutul de colesterol al mitocondriei se află în membrana externă). Membrana
internă, fiind o membrană la care predomină activitatea metabolică conţine mai multe proteine (aprox.
75%) şi mai puţine lipide (25%). Dintre fosfolipide, fosfatidilcolina, fosfatidiletanolamina,
fosfatidilserina şi fosfatidilinozitolul se află în ambele membrane, pe când cardiolipina, care este o
fosfolipidă caracteristică mitocondriilor, se află numai în membrana internă.
Compoziţia în acizi graşi a fosfolipidelor din membranele mitocondriale este o caracteristică de
specie. Pentru mitocondriile hepatice umane, această compoziţie a fost determinată pentru prima dată
de către Gheorghe Benga şi colaboratorii la Cluj-Napoca. S-a precizat că există un conţinut relativ
mare de acid linoleic (C18:3) şi relativ mic de acid arahidonic (C20:4), iar această particularitate este
întâlnită şi la membranele reticulului endoplasmic.
Proteinele sunt diferite în cele două membrane şi în cele două compartimente. De remarcat că
membrana externă are o proteină numită porina, care permite trecerea foarte rapidă (prin difuziune) a
ionilor şi a micromoleculelor (cu greutatea moleculară de până la 6.000 Da), în schimb nu permite
trecerea macromoleculelor (acizi nucleici, proteine). În schimb, membrana internă este impermeabilă
chiar şi pentru trecerea ionilor prin difuziune, la impermeabilitatea membranei având rol cardiolipina.
Ionii sunt transportaţi prin proteine cu rol de transportori din membrana internă.
Procesele metabolice din mitocondrii sunt de două categorii: procese biosintetice şi procese
ale metabolismului energetic.
Procesele biosintetice comune mitocondriilor din toate celulele sunt cele de biosinteză a ADN-
ului mitocondrial, a ARN-ului mesager ce corespunde genelor din ADN-ul mitocondrial şi biosinteza
proteinelor în ribosomii din mitocondrii. Există apoi procese biosintetice specifice mitocondriilor din
unele celule, cum este participarea mitocondriilor la efectarea unor etape din sinteza hormonilor
steroizi in corticosuprarenală.
Pentru a înţelege care sunt procesele metabolismului energetic localizate în mitocondrii, este
necesară menţionarea sumară a stadiilor metabolismului energetic.
Organismul obţine energie în principal din alimente. Există 3 stadii ale metabolismului
energetic. În primul stadiu, alimentele sunt digerate, iar produşii rezultaţi (aminoacizii din proteine,
glucoza din glucide, acizi graşi şi glicerolul din grăsimi) sunt absorbiţi şi ajung în celule unde continuă
celelalte două stadii (aceleaşi categorii de substanţe rezultă şi din digestia intracelulară prin enzimele
lisosomale). Deci în primul stadiu mitocondriile nu sunt implicate.
În stadiul al doilea, se ajunge la acetil-coA (“piatra unghiulară” sau „cheia de boltă” a
metabolismului intermediar). Glucoza este întâi metabolizată în citosol (în primul rând pe calea
glicolizei) rezultând piruvat, care este transportat apoi în matricea mitocondrială, unde este metabolizat
la acetil-coA de către complexul piruvat dehidrogenazei. Acizii graşi sunt şi ei transportaţi în matricea
mitocondrială, unde intră în ciclul -oxidării, de unde rezultă tot acetil-coA. Deci din stadiul al doilea
al metabolismului energetic în mitocondrii se desfăşoară procese importante, metabolizarea piruvatului
şi oxidarea acizilor graşi.
Stadiul al treilea al metabolismului energetic este „monopolul” mitocondriilor. Acetil-coA intră
în ciclul citric rezultând în final, dintr-o asemenea moleculă, 2 molecule de CO2, 3 molecule de NADH
şi una de FADH2. Ciclul citric are loc în matricea mitocondriilor.
NADH şi FADH2 sunt oxidate la nivelul membranei interne mitocondriale de lanţul respirator
mitocondrial (din membrana internă a mitocondriei), rezultând energie, care este apoi folosită pentru
sinteză de ATP de către complexul ATP-sintetazei sau ATP-azei (tot din membrana internă).
Deci procesele metabolismului energetic localizate în mitocondrii sunt: - în matrice:
metabolizarea piruvatului, oxidarea acizilor graşi şi ciclul citric; - în membrana internă lanţul respirator
mitocondrial şi fosforilarea oxidativă.
În privinţa localizării enzimelor mai trebuie menţionat că în membrana externă se află
monoaminoxidaza (implicată în oxidarea aminelor biogene, ca serotonina, triptamina), enzimă ce a fost
implicată în unele boli psihice (schizofrenie).
În spaţiul intermembranar este localizată adenilatkinaza, enzimă ce catalizează reacţia dintre
o moleculă de ATP şi una de AMP pentru a forma două molecule de ADP:

66
 AMP+ATP adenilatki
 naza
 2ADP
Prin această reacţie este reutilizat AMP-ul rezultat în citosol în urma folosirii ATP-ului în
procesele metabolice celulare. Din hidroliza ATP-ului rezultă ADP, care la rândul său este o substanţă
macroergică, fiind transformat mai departe în AMP. Dar mitocondriile folosesc ADP-ul pentru sinteza
de ATP. De aceea este importantă transformarea AMP-ului în ADP.
În membrana internă se află lanţul respirator mitocondrial, complexul ATP-azei şi
transportorii ionilor.
În matricea mitocondriei se află complexul piruvat dehidrogenazei, enzimele de oxidare a
acizilor graşi şi ale ciclului citric.
De asemenea, în matrice se desfăşoară sinteza acizilor nucleici şi a proteinelor mitocondriale.

15.3. Organizarea moleculară a lanţului respirator

În ultima analiză, mitocondriile obţin energia reacţiei: H2 + ½ O2 → H2O în mici etape, în loc
ca aceasta să se elibereze brusc sub formă de căldură, ca în cazul arderii H2 în O2. Pentru aceasta
folosesc o cale indirectă a reacţiei, în care primul pas este separarea electonilor de protoni. Electronii
sunt trecuţi prin lanţul respirator aflat în membrana internă, pe când protonii scapă în mediul apos
înconjurător şi se reîntorc abia în finalul lanţului respirator, când neutralizează sarcinile negative create
de electroni pe molecula de oxigen. Iniţial electronii au o energie foarte mare; pe măsură ce se scurg în
lanţul respirator energia lor scade, dar ea este folosită pentru pomparea protonilor din matrice în spaţiul
intermembranar (înafara mitocondriei) de către componentele lanţului respirator. Apoi protonii se
scurg înapoi în matrice prin complexul ATP sintetazei care produce ATP din ADP şi fosfat anorganic
(o moleculă de ATP pentru 3H+). Această sinteză de ATP (fosforilarea ADP-ului) ce acompaniază
oxidarea metaboliţilor prin lanţul respirator este numită fosforilare oxidativă.
Lanţul respirator este un complex de componente (majoritatea proteine) care oxidează NADH
şi FADH2 proveniţi din ciclul citric şi din oxidarea acizilor graşi. Componentele lanţului respirator
suferă oxidare sau reducere prin adaosul ori îndepărtarea electronilor. Organizarea funcţională a
lanţului respirator mitocondrial trebuie privită sub două aspecte, cel al secvenţei componentelor din
lanţul respirator şi cel al topografiei, adică al aranjării lor spaţiale în membrana internă mitocondrială.
Transferul electronilor de pe substrat pe oxigenul molecular se produce într-o secvenţă
determinată de valoarea potenţialului redox al componentelor lanţului respirator. Se ştie că un cuplu
redox este reprezentat de două forme, una oxidată şi alta redusă al unui anumit compus. Capacitatea
unui cuplu redox de a ceda sau accepta electroni este exprimată prin potenţialul de electrod, adică
potenţialul unui electrod de platină cufundat într-o soluţie ce conţine componentele cuplului redox.
Dacă se măsoară potenţialul unui cuplu redox faţă de electrodul standard de hidrogen la 25oC, pH
= 7 şi când concentraţia formei reduse este egală cu concentraţia formei oxidate, se obţine potenţialul
standard redox. Potenţialul redox al unui cuplu este o măsură a puterii oxidante ori reducătoare a acelui
cuplu redox. Un cuplu redox are tendinţa să oxideze, adică să accepte electroni de la un cuplu cu
potenţial mai negativ şi să reducă, adică să doneze electroni altor cupluri redox cu potenţial mai pozitiv.

Potenţialele redox standard (E0’ ) ale unor componente ale lanţului respirator

Forma redusă Forma oxidată E0’ (V)

NADH + H+ NAD+ (+2e-) –0,32
FADH2 – proteină FAD – proteină
Ubiquinona (UQH2) Ubiquinona oxidată +0,10
Citocrom b (Fe2+) Citocrom b (Fe3+) +0,12
Citocrom c1 (Fe2+) Citocrom c1 (Fe3+) +0,21
Citocrom a (Fe2+) Citocrom a (Fe3+) +0,29
H2O 1/2O2 + (2H+ + 2e-) +0.82

În lanţul respirator mitocondrial electronii se scurg de la o componentă la alta în ordinea

creşterii potenţialului redox, ca şi apa care se scurge într-un şir de cascade pentru a avea starea cea mai
stabilă din punct de vedere termodinamic. În tabel sunt redate potenţialele redox standard (E’o) ale
67
acestora. Din aceste valori se poate calcula diferenţa de potenţial (Eo) în lungul lanţului respirator:
(+0,82)- (-0,32) = 1,14 V.
Secvenţa principalelor componente ale lanţului respirator este următoarea:
NADH FADH2
↓
↓ Succinat dehidrogenaza
↓
NADH dehidrogenaza → CoQ → cit b → cit c1 → cit c→ cit (a+ a3) în citocromoxidază → O2

Unele substrate din ciclul citric generează NADH (sunt aşa-numitele substrate NAD-
dependente: izocitrat, malat, α-cetoglutarat). În prima reacţie din lanţul respirator, catalizată de NADH
dehidrogenază, NADH (+H+) este oxidat la NAD+, iar cei doi protoni şi doi electroni sunt preluaţi de
gruparea prostetică a NADH dehidrogenazei, FMN, care se reduce la FMNH2. Electronii şi protonii
sunt apoi transferaţi de pe FMNH2 la coenzima Q (CoQ numită şi ubiquinonă), rezultând FMN şi
ubiquinona redusă.
Pe de altă parte, din succinat (în ciclul citric), precum şi din oxidarea acizilor graşi rezultă
FADH2, care este oxidat la FAD de către coenzima Q. Deci electronii proveniţi din oxidarea acestor
substrate FAD-dependente străbat numai porţiunea lanţului respirator cuprinsă între CoQ şi oxigen.
De la CoQ electronii se scurg până la O2 prin lanţul citocromilor (prescurtaţi mai sus cit.), care
au drept grupare prostetică hemul, în care ionul de fier alternează între Fe2+ şi Fe3+.
Prin urmare, în prima parte a lanţului respirator NADH, flavinproteinele şi CoQ transportă câte
doi electroni şi doi protoni. De la CoQ protonii scapă în mediul apos pentru ca să ajungă în final pe O2,
în timp ce electronii sunt transportaţi la O2 prin lanţul citocromilor, fiecare citocrom fiind transportor
al câte unui singur electron. Deci CoQ transferă electronii la două molecule de citocrom b. Dintre
citocromi, cei notaţi cu a şi a3 sunt componentele finale din lanţul respirator. Aceşti citocromi se află
în complexul citocromoxidazei. Electronii sunt transferaţi la început pe citocromul a şi apoi pe
citocromul a3, iar de aici pe oxigenul molecular.
Lanţul respirator cuprinde multe molecule diferite transportoare de electroni (dintre cele 40 de
proteine din lanţul respirator 15 au fost identificate ca fiind implicate direct în transferul electronilor).
Cu excepţia ubiquinonei (coenzima Q) şi a citocromului c restul componentelor nu sunt independente,
ci sunt grupate în complexe respiratorii, care au putut fi purificate din membrana internă. Acestea sunt
următoarele:
I. complexul NADH dehidrogenazei (numit şi complexul NADH-CoQ reductazei), care acceptă
electroni de la NADH şi îi transferă ubiquinonei;
II. complexul succinatdehidrogenazei (numit şi complexul succinat-CoQ reductazei), care
acceptă electroni de la FAD H2 şi îi transferă ubiquinonei;
III. complexul b-c1, (numit şi complexul CoQH2-cit.c reductazei), care acceptă electroni de la
ubiquinonă şi îi transferă citocromului c, care apoi duce apoi electronii la
IV. complexul citocromoxidazei, ce acceptă 4 electroni de la molecule de cit. c şi îi predă O2,
după reacţia: O2 + 4H+ + 4e- → 2H2O
Citocromoxidazei îi revine 90% din consumul de oxigen al celulei. Deci respiraţia celulară
este consumul de oxigen pentru formarea apei după reacţia de mai sus.
Complexele majore difuzează ca entităţi independente în planul membranei: într-o secundă
parcurg o distanţă echivalentă cu de 1000× diametrul lor. Moleculele ubiquinonei şi cit. c se mişcă de
10 ori mai rapid, transportând electronii între complexe, ele au coeficienţi de difuziune similari cu ai
fosfolipidelor. Deci transportul electronilor se face prin ciocnirea la întâmplare a componentelor
lanţului respirator, nu există o aranjare ordonată a lor în membrană. De altfel, şi raportul între
componente diferă: la 1 complex NADH dehidrogenazei corespund: 3 complexe b-c1, 7 complexe
citocromoxidază, 9 molecule de cit. c şi 50 molecule de ubiquinonă.

15.4. Fosforilarea oxidativă (aspecte de termodinamică)

68
 Pentru a înţelege de unde provine energia folosită pentru sinteza de ATP este necesară
considerarea unor aspecte de termodinamică a fosforilării oxidative.
Funcţia esenţială a mitocondriei constă în sinteza ATP folosind energia rezultată din oxidarea
NADH şi FADH2 proveniţi din ciclul citric şi din oxidarea acizilor graşi.
Am văzut că diferenţa de potenţial (E0) în cazul oxidării NADH de către O2 este de 1,14 V.
Reacţia poate fi scrisă sub forma:
½O2 + NADH + H+  H2O + NAD+; E0=1,14 V.
Energia liberă corespunzătoare acestei reacţii este dată (ca la orice reacţie de oxidoreducere) de
formula: G0 = –nFE0
unde n este numărul electronilor transferaţi (în cazul acesta 2), F este numărul lui Faraday (având
valoarea de 23.062 cal = aprox. 23 kcal).
Deci în cazul oxidării NADH energia liberă este:
G = –2 × 23.062 × 1,14= –52,6 kcal/ mol
0

adică reacţia este una exergonică, energia degajată având valoarea de circa 53 kcal/mol NADH oxidat.
În cazul oxidării FADH2, calcule analoage dau valoarea de circa 37 kcal/mol.
Energia rezultată prin oxidările NADH şi FADH2 este în proporţie de circa 50% folosită pentru
sinteza de ATP, care se produce simultan cu scurgerea electronilor prin lanţul respirator. Restul
energiei provenite din oxidări, neînmagazinată în ATP, este disipată sub formă de căldură. Acest
proces joacă un rol esenţial în menţinerea temperaturii corpului la animalele cu sânge cald.
Energia necesară pentru sinteza unei molecule de ATP este în condiţii standard (concentraţii
ale reactanţilor de 1M) de circa 7 kcal/mol, dar în condiţiile din celulă (pH = 7,0, concentraţiile de
ATP, ADP, fosfat anorganic şi magneziu existente în celulă) de circa 9 kcal/mol. Deci, numai reacţiile
din lanţul respirator care eliberează o cantitate mai mare de energie decât 9 kcal/mol pot genera ATP.
Astfel de reacţii sunt: oxidarea NADH de către NADH dehidrogenază, a citocromului b de către
citocromul c1 şi a citocromilor aa3 de către oxigen. Deci, în cazul oxidării NADH de către lanţul
respirator există trei locuri de fosforilare, fiind generate trei molecule de ATP pentru o moleculă de
NADH. Cum oxidarea FADH2 începe de la nivelul CoQ, pentru fiecare moleculă de FADH2 oxidată se
sintetizează două molecule de ATP.
Pe lângă argumentele termodinamice, randamentul fosforilării oxidative de mai sus este astăzi
dovedit şi experimental. Dacă se măsoară cantitatea de fosfat anorganic folosită pentru sinteza ATP în
timpul oxidării unor substrate, se constată că în cazul substratelor NAD-dependente (glutamat, piruvat
etc.) se consumă 3 moli de fosfat pentru un mol de oxigen. În schimb, la oxidarea succinatului se
consumă numai 2 moli de fosfat. Raportul dintre fosfatul consumat (prin sinteza de ATP) şi oxigen se
numeşte raportul P:O. El măsoară, deci, randamentul fosforilării oxidative. Un echivalent al acestuia
este raportul ADP:O, ce se determină polarografic.
Studiul fosforilării oxidative a beneficiat şi de utilizarea inhibitorilor lanţului respirator şi al
fosforilării oxidative. Aceştia sunt de trei feluri:
a) inhibitorii transferului electronilor: blochează trecerea electronilor într-o anumită etapă a
lanţului respirator; de exemplu, amitalul şi rotenona acţionează între NAD şi CoQ, antimicina A între
cit. b şi c1, iar cianura şi CO la nivelul citocromoxidazei; blocarea transferului electronilor explică
mecanismul toxicităţii acestor substanţe;
b) decuplanţii fosforilării oxidative împiedică sinteza ATP, fără a influenţa transferul electronilor
prin lanţul respirator. Exemplul clasic este 2,4-dinitrofenolul, care scade până la 0 câtul P:O;
c) inhibitorii transferului de energie (inhibitorii fosforilării oxidative): blochează transferul
energiei de la lanţul respirator spre ATP, de exemplu oligomicina. Ea acţionează numai asupra F1-
ATP-azei legate de membrană, nu şi asupra F1-ATPazei detaşate. De aici şi denumirea de OSCP
(factor de conferire a sensibilităţii la oligomicină) dată tulpinii ATP-azei. Oligomicina inhibă respiraţia
cuplată cu fosforilarea, dar nu influenţează respiraţia mitocondriilor decuplate.
În lanţul respirator există deci trei locuri de fosforilare, locuri în care trecerea a doi electroni dă
naştere la o moleculă de ATP.

15.5. Mecanismul fosforilării oxidative

Sistemul enzimatic de sinteză a ATP-ului este reprezentat de complexul ATP sintetazei (numit
69
şi ATP sintază sau ATP-ază). La microscopul electronic se disting trei părţi: a) sectorul membranar
al ATP-azei; b) un pedicul de legătură cu membrana numit OSCP („Oligomycin Sensitivity Conferring
Protein”) şi c) proeminenţa sferică vizibilă la microscopul electronic prin coloraţie negativă (numită
F1-ATPaza). Sectorul membranar şi pediculul formează împreună Fo-ATP-aza.
Există o complexitate structurală considerabilă a complexului ATP-azei. Astfel, în sectorul
membranar se află, pe de parte un inel format din polipeptide identice (notate cu c), pe de altă parte
alte polipeptide diferite, de la care coboară în matrice un braţ subţire, care ajunge apoi în contact cu
proeminenţa sferică. Aceasta, la rândul ei, este formată din mai multe specii de polipeptide, care se
continuă cu pediculul.
Aceste detalii sunt importante pentru înţelegerea mecanismului molecular prin care energia
eliberată prin transportul electronilor este utilizată în sinteza ATP din ADP şi fosfat anorganic, o
problemă fundamentală de bioenergetică.
Acest mecanism a fost explicat prin teoria chemiosmotică (elaborată în1961 de Mitchell,
distins cu Premiul Nobel în 1978). Mitchell a sugerat că în paralel cu transportul electronilor în lanţul
respirator în secvenţa discutată mai sus, complexele respiratorii mai realizează şi o pompare a
protonilor din matrice spre spaţiul intermembranar (dar membrana externă fiind foarte permeabilă
pentru protoni această pompare este de fapt expulzarea protonilor din mitocondrii în citosol.
Dacă membrana este impermeabilă pentru protoni înseamnă că prin activitatea lanţului
respirator de pompare a protonilor dintr-o parte în alta a membranei se creează un gradient
electrochimic de protoni prin membrana internă mitocondrială având două componente: un gradient
de pH şi un potenţial electric de membrană (interiorul devine negativ). Ambele compnente ale
gradientului electrochimic de protoni acţionează în sensul atragerii protonilor în matrice, deci
gradientul exercită o forţă protonmotrice, care se poate măsura în mV. Protonii trec înapoi în matrice
prin ATP sintetază, care, ca o turbină ce converteşte o formă de energie în alta, sintetizează ATP din
ADP şi fosfat anorganic (Pa), într-o reacţie cuplată cu fluxul protonilor spre interiorul mitocondriei.
S-a calculat că în cazul funcţionării eficiente a lanţului repirator forţa protonmotrice ar putea
realiza o diferenţă de pH de 3,5 unităţi sau o diferenţă de potenţial de 220 mV. Ambele valori
considerate izolat sunt nefiziologice, dar o combinare a celor două componente în limitele fiziologice
poate corespunde atât valorilor calculate, cât şi a celor determinate experimental, anume un gradient de
pH de 1 şi potenţialul de membrană de 160 mV.
Cum se produce sinteza ATP ca urmare a forţei protonmotrice?
Reacţia catalizată de ATP-ază este:
ADP + Pa ↔ ATP +H2O
În timp ce hidroliza ATP este o reacţie exergonică, sinteza sa din ADP şi Pa este endergonică.
Mitchell consideră că gradientul de protoni furnizează energia necesară deplasării echilibrului reacţiei
de mai sus în sensul sintezei de ATP. ATP-aza, localizată în sferele de pe faţa M a membranei interne,
catalizează în acest caz condensarea unei molecule de ADP cu o moleculă de fosfat anorganic, deci
sinteza de ATP prin deshidratare.
Ulterior a fost descoperit şi mecanismul molecular propriu zis. Polipeptidele identice (notate cu
c) din sectorul membranar al ATPazei, împreună cu pediculul şi cu sfera de la capătul pediculului (F1-
ATP-aza) formează un ansamblu ce se roteşte (a fost numit de aceea rotor). Celelalte polipeptide din
sectorul membranar, împreună cu braţul subţire formează statorul.
Datorită gradientului de protoni, aceştia se scurg înapoi în matricea mitocondriei prin
complexul ATP-azei, anume printre rotor şi stator, iar energia protonilor este folosită de rotor pentru a
se roti. Având în vedere că braţul subţire din stator se află în contact cu sfera, mişcarea de rotaţie
generează energie mecanică (aşa ca la orice mişcare de frecare). Apoi această energie este preluată de
sferă, polipeptidele de aici îşi modifică prin această energie conformaţia, realizează sinteza de ATP din
ADP şi fosfat anorganic, energia fiind astfel preluată în legătura macroergică din ATP.
Deci sinteza propriu zisă de ATP o face ATP sintaza, prin care se scurg înapoi în matrice
protonii din citosol ce fuseseră pompaţi prin complexele respiratorii. S-a estimat că trecerea prin ATP
sintază a 3 protoni determină sinteza unei molecule de ATP şi că pe secundă se sintetizează 100 de
molecule de ATP.
Deci cuplarea transportului electronilor cu fosforilarea se realizează după teoria
70
chemiosmotică, datorită gradientului de protoni (forţei protonmotrice) şi aceasta explică necesitatea
integrităţii membranei interne. Dacă aceasta devine permeabilă pentru ioni, atunci protonii generaţi în
cursul transportului electronilor se scurg înapoi în matrice şi nu se poate forma gradientul necesar
fosforilării. De fapt acesta este mecanismul de acţiune a decuplanţilor fosforilării oxidative (DNP),
care fiind acizi slabi transportă protonii din citosol în matrice. Teoria chemiosmotică este susţinută de
date experimentale. Astfel, respiraţia mitocondriilor este însoţită de acidifierea mediului extern, deci o
expulzare a protonilor. De asemenea s-au putut evidenţia şi potenţiale de membrană mitocondriale.
Cea mai concludentă dovadă este experienţa lui Racker şi Stoeckenius efectuată pe vezicule
fofolipidice artificiale în a căror membrană s-au încorporat fragmente din membrana purpurie a
bacteriei Halobacterium halobium şi un preparat de ATP-ază mitocondrială (purificată din miocard
bovin). Membrana purpurie conţine lipide în care se află bacteriorodopsina, o proteină care la
iluminare funcţionează ca o pompă de protoni. În cazul bacteriei vii protonii sunt expulzaţi de la
interiorul spre exteriorul celulei şi aceasta generează ATP. În experienţa menţionată bacteriorodopsina
a dus la captarea protonilor în vezicule (bacteriorodopsina fiind orientată invers faţă de situaţia din
bacterie). Gradientul protonic astfel format a dus la sinteza ATP de către ATP-aza mitocondrială.
Mecanismul chemiosmotic este universal, fiind întâlnit la toate celulele, inclusiv la bacterii.
Unele bacterii aerobe au lanţ respirator în membrana plasmatică similar cu cel mitocondrial. Altele au
lanţ respirator având acceptor final un compus azotat (nitrat, nitrit), sulfurat (sulfat, sulfit), sau
compuşi organici (fumarat). Transportorii de e- sunt similari celor din mitocondrii sau acceptorul final
este diferit de oxigen. În ambele cazuri există o ATP-ază ce sintetizează ATP prin mecanismul
chemiosmotic. La alte bacterii anaerobe la care lipseşte lanţul respirator, ATP-ul rezultat din glicoliză
este folosit parţial pentru a pompa H+ la exterior şi a crea gradientul electrochimic de H+, folosit pentru
procese de transport ale aminoacizilor, glucidelor sau pentru transportul Na+, care este pompat în afară
de către un sistem antiport Na+-H+.
Trebuie subliniat că orice ATP-ază poate funcţiona şi pentru a sintetiza ATP-ului, dar şi pentru
a hidroliza ATP şi a pompa protoni în direcţie opusă. Aşa cum s-a spus mai sus, în cazul mitocondriei,
scurgerea protonilor prin ATP-ază printre rotor şi stator din citosol în matrice produce rotirea rotorului
într-un sens şi energia este folosită la sinteza ATP-ului. Dacă însă ATP-aza hidrolizează ATP
scurgerea protonilor este în sens invers, din matrice spre citosol, prin rotirea în sens invers a rotorului.
Deci complexul ATP-azei poate funcţiona în două feluri: poate folosi ATP-ul pentru a pompa protoni
(deci ca o ATP-ază) sau foloseşte gradientul de protoni pentru sinteza ATP-ului (deci ca o ATP
sintază).
Este de fapt principiul reversibilităţii oricăror pompe ionice. Analogia cu mişcarea apei într-o
turbină este utilă: rotirea într-un sens a turbinei prin căderea apei în sensul gravităţii (de la un nivel
superior la unul inferior) duce la transformarea energiei apei în energie electrica (cum este cazul unei
hidrocentrale); rotirea turbinei în sens invers pentru a pompa apă de la un nivel inferior la unul
superior necesită energie.

15.6. Transportul ionilor prin membrana internă mitocondrială

Reprezintă procese esenţiale pentru funcţionarea celulei eucariote, după cum se poate vedea din
prezentarea succintă de mai jos. Există cinci sisteme principale de transport al ionilor prin
membrana internă mitocondrială.
a) Translocarea adeninnucleotidelor (transportul antiport ATP-ADP): se realizează printr-un
transportor numit şi translocatorul adeninnucleotidelor, ce realizează schimbul dintre o moleculă de
ATP care iese din matrice în citosol cu o moleculă de ADP care este introdusă din citosol în
mitocondrie. Astfel, ATP-ul produs în mitocondrie prin fosforilare oxidativă este pus la dispoziţia
citoplasmei, iar mitocondria primeşte ADP-ul necesar pentru fosforilare. Deci transportul este esenţial
pentru a se „încărca bateria de ATP a celulei”.
b) Transportul simplu al unor anioni: din citosol piruvatul (produs al glicolizei din citosol) este
introdus în matrice unde va fi transformat în acetil-coA, fosfatul anorganic este transportat din citosol
în mitocondrie pentru a fi folosit pentru fosforilarea ADP-ului.
c) Transportul de schimb aspartat/glutamat: are şi el o semnificaţie fiziologică deosebită,
fiindcă prin reacţiile cuplate cu acest proces de schimb de anioni, reacţii ce se desfăşoară în citosol, pe
71
de o parte, precum şi în matricea mitocondriei, pe de altă parte, se realizează transportul echivalenţilor
reducători ai NAD-ului. Membrana internă este impermeabilă pentru NADH, însă mitocondria
necesită NADH pentru a-l oxida. Prin aceste reacţii cuplate cu transportul aspartat/glutamat se asigură
refacerea în permanenţă a NADH din mitocondrii.
d) Transportul acizilor graşi din citosol în mitocondrie, de asemenea foarte important, fiindcă
în matrice are loc oxidarea lor. Transportul se face prin trecerea acizilor graşi prin membrana internă
transportaţi de un cărăuş specific, anume carnitina.
e) Transportul ionului de calciu: este şi el important pentru menţinerea unei concentraţii mici,
controlate, a concentraţiei Ca2+ în citosol, aşa cum s-a menţionat anterior.

15.7. Biogeneza şi originea evoluţionară a mitocondriei

Biogeneza mitocondriei, organit complex prezent în toate celulele eucariote, este o problemă
pasionantă de biologie celulară. Compoziţia lipidică distinctă a membranei interne, dar mai ales faptul
că mitocondriile au ADN propriu şi un sistem propriu de biosinteză a proteinelor conferă
mitocondriilor o autonomie, în sensul că o parte a componentelor noi adăugate unei mitocondrii
preexistente sunt sintetizate chiar în mitocondrii.
ADN-ul mitocondrial este circular, existând unul (la mamifere) sau mai multe (5-10) inele într-
o mitocondrie la animale şi 20-80 de molecule la plante, putând codifica 30-50 de proteine mici. Acest
ADN se replică şi este transcris în ARN mesager (ARNm). În matricea mitocondriei există ribozomi
care diferă de cei din citosol, fiind mai mici şi prin aceasta se apropie (fără a fi identici) de ribozomii
procariotici. Pe lângă ARNm există şi ARN de transfer (ARNt) şi toate enzimele necesare biosintezei
proteinelor. Prin urmare, mitocondriile conţin ADN capabil de replicare şi toate sistemele de
exprimare a informaţiei genetice incluse în molecula de ADN.
Biosinteza proteinelor în mitocondrii este inhibată de cloramfenicol (ca şi cea de la procariote)
şi nu de inhibitorii biosintezei proteinelor în citosol (cicloheximida). Cum se explică faptul că se pot
administra la om antibiotice care acţionează pe ribozomii 70S şi nu se blochează complet biosinteza
proteinelor mitocondriale? Explicaţiile sunt multiple: unele antibiotice nu pot să treacă prin membrana
internă a mitocondriei (eritromicina). Unele celule din corpul uman nu se divid sau se divid foarte rar,
astfel că mitocondriile se înlocuiesc foarte lent (în 5 zile); deci, o blocare a sintezei proteinelor
mitocondriale trebuie menţinută multe zile pentru a deprima sever mitocondriile. Condiţiile locale pot
împiedica medicamentul să atingă celulele sensibile. De pildă, Ca2+ formează cu tetraciclina complexe
care nu pot intra în celulele ce se divid rapid (precursorii eritrocitelor). Totuşi, la tratatmente cu doze
mari de cloramfenicol se produce depresia sintezei leucocitelor sau hematiilor în măduva osoasă, iar la
tratamentul prelungit cu tetraciclină apar defecte în epiteliul intestinal. Aceste efecte pot fi legate de
blocarea biogenezei mitocondriale.
Proteinele sintetizate în mitocondrii sunt foarte hidrofobe. Printre acestea se numără: cele 4
polipeptide din porţiunea ATP-azei aflate în interiorul membranei mitocondriale, 3 dintre cele 7
subunităţi ale citocromoxidazei şi apoproteina citocromilor b. Aceste proteine hidrofobe joacă probabil
un rol esenţial în asamblarea componentelor nou sintetizate în membrana internă a mitocondriei.
Celelalte proteine mitocondriale, precum şi lipidele sunt sintetizate în citosol şi sunt apoi transferate,
„importate” în mitocondrii.
Biogeneza mitocondriei se desfăşoară, ca şi biogeneza celorlalte membrane celulare, prin
inserarea componentelor nou sintetizate într-o membrană preexistentă, deci prin expansiunea
membranei preexistente. În cazul mitocondriei este necesar să subliniem, ca particularităţi, sinteza
intramitocondrială a unor componente şi diviziunea mitocondriei.
Cum are loc transportul proteinelor mitocondriale produse în citosol? Aceste proteine au
„secvenţe semnal”, fie într-o poziţie „leader” (la capătul N-terminal), fie în interiorul lanţului
polipeptidic. Aceste secvenţe le permit să treacă prin membranele mitocondriale (de exemplu proteinele
matricii trebuie să străbată şi membrana externă şi pe cea internă) sau să rămână într-o membrană. Spre
deosebire de RE rugos unde avea loc „descărcarea vectorială“ în cursul traducerii („import simultan cu
traducerea”, engl. „co-translational”), aici (ca şi la cloroplaste şi peroxisomi) este un „import post-
traducere” (engl. „post-translational”). Secvenţa semnal este scindată atunci când proteina ajunge în
compartimentul pentru care a fost sintetizată. S-a precizat că importul proteinelor în mitocondrii se face
72
prin canale speciale, asamblate în punctele în care membrana externă vine în contact cu membrana
internă, din componente prezente în ambele membrane, componente ce se „pun cap la cap”.
Existenţa ADN-ului şi a biosintezei proteice în mitocondrii şi asemănările pe care acestea le
prezintă cu sistemele corespunzătoare de la procariote au generat discuţii interesante privind originea
evoluţionară a mitocondriei. La procariote transportul electronilor şi sinteza ATP sunt localizate în
membrana limitantă, ele neavând mitocondrii. Teoria endosimbiotică a originii mitocondriilor susţine
că ele ar fi luat naştere printr-o invazie a unei procariote relativ mari anaerobe de către o bacterie mică
aerobă. Ulterior bacteria invadantă a pierdut o parte din procesele şi genele neesenţiale (unele le-a
transferat în nucleul gazdei), specializându-se în sinteza ATP, iar celula gazdă îi furnizează metaboliţii
necesari. Evenimentul s-a produs înaintea separării plantelor de animale.
Genetica mitocondrială a înregistrat progrese spectaculare. S-au elucidat hărţile genetice la o
serie de specii, iar din 1981 şi la om; secvenţa completă (de 16.569 nucleotide) a ADN–ului
mitocondrial uman conţine 2 gene pentru ARNr, 22 gene pentru ARN t şi 13 gene pentru proteine.
Codul genetic mitocondrial este diferit de codul „universal” şi există chiar diferenţe între specii
(de exemplu în mitocondriile umane faţă de cele din drojdii). Există 4 codoni diferiţi în codul
mitocondrial faţă de citoplasmă; la om: UGA = Trp; AUA = Met; AGA = AGG = STOP.
Este interesant că la transcrierea ADN –ului mitocondrial se transcriu ambele lanţuri din
duplexul de ADN, deci transcrierea este simetrică. Dar ulterior ARN transcris pe un lanţ este scindat
„asimetric” rezultând diferite molecule de ARN de pe cele două lanţuri.

15.8. Implicaţiile mitocondriilor în patologie

Există două categorii de procese patologice în care sunt implicate mitocondriile: bolile genetice
mitocondriale, pe de o parte şi alte procese patologice, pe de altă parte.
A. Boli genetice mitocondriale
Aceste boli se datorează unor mutaţii ale proteinelor mitocondriale, ale componentelor lanţului
respirator sau ale complexului ATP-azei. Cum o parte dintre lanţurile polipeptidice ale acestor
compenente sunt codificate de genele nucleare şi o altă parte de genele din ADN-ul mitocondrial, se
înţelege de ce bolile mitocondriale pot fi produse atât prin mutaţii ale ADN-ului mitocondrial (cel mai
adesea), cât şi prin mutaţii ale genelor din cromosomi.
În general, în aceste boli mitocondriile apar cu dimensiuni mărite („megamitocondrii”), dar
sunt ineficiente din punct de vedere al furnizării unei cantităţi suficiente de ATP celulei (sunt ca nişte
„giganţi fără vlagă”). Suferinţa este manifestă în special la nivelul muşchilor (frecvent la nivelul
muşchilor pleoapelor, apărând ca simptom frecvent ptoza palpebrală) şi la nivelul creierului (frecvent
se manifestă prin crize epileptice). De aceea bolile genetice mitocondriale sunt numite
encefalomiopatii mitocondriale. Alteori sunt afectate şi alte organe (ficat, rinichi etc) şi în acest caz
sunt numite citopatii mitocondriale. Debutul poate fi la orice vârstă, de la naştere până la 60 de ani.
Cele care se manifestă de la naştere sau în copilărie sunt mai ales citopatii mitocondriale, iar cele cu
debut la tineri şi adulţi sunt mai ales encefalomiopatii mitocondriale.
Diagnosticul este dificil, sunt necesare analize complexe, de la dozări de componente
plasmatice (frecvent apare acidoza lactică, adică este crescut în sânge nivelul acidului lactic, mai ales
în episoadele în care apar şi crizele epileptice), la examenul electronomicroscopic al mitocondriilor în
fragmente de ţesut prelevate prin biopsie musculară şi studiul mitocondriilor izolate din asemenea
fragmente (în laboratoare specializate în diagnosticul acestor boli, unde se pot analiza componentele
lanţului respirator şi ale complexului ATP-azei), până la secvenţarea ADN-ului mitocondrial.
S-au identificat modificări complexe ale ADN-ului mitocondrial (de pildă deleţii) sau mutaţii
punctiforme. Un lucru important este faptul că genele mitocondriale provin numai de la mamă.
Aceasta se datorează probabil faptului că în cursul fuziunii spermatozoidului cu ovulul numai capul
spermatozoidului (unde se află nucleul) este de fapt introdus în ovul, în timp ce coada (flagelul, unde
se află mitocondriile în jurul axonemei) rămâne în afară. Această descoperire prezintă importanţă
pentru înţelegerea transmiterii bolilor mitocondriale numai pe linie maternă.
Genetica bolilor mitocondriale mai este complicată de faptul că în ovulul ce are ADN
mitocondrial mutant, acesta nu este prezent în toate mitocondriile, ci există în aceeaşi celulă şi
mitocondrii cu ADN normal. Apoi, la diviziunea celulelor cu ADN mitocondrial mutant, mitocondriile
73
cu acest ADN nu se împart în mod egal celulelor fiice. De aici şi complexitatea formelor sub care se
manifestă bolile mitocondriale.
Dintre acestea se pot da câteva exemple.
- Boala Leber (numită după autorul ce a descris-o): este o neuropatie optică (atrofia nervului
optic), care duce la orbire. Debutul poate avea loc la orice vârstă şi este brutal, orbirea
putându-se instala istantaneu sau în decurs de câteva zile. S-a constatat că printre cei mai
frecvenţi factori declanşatori ai bolii se numără expunerea la monoxid de carbon (CO),
inclusiv prin fumat (activ sau pasiv).
- Sindromul MERRF: apare la copii şi este caracterizat prin crize de epilepsie şi ataxie (lipsa
coordonării mişcărilor) şi aspectul caracteristic la microscop al fibrelor musculare, ce par
„zdrenţuite” (de unde provine şi acronimul prin care s-a dat denumirea bolii: MERRF,
mitochondrial encephalomyopathy with red ragged fibers”).
- Sindromul MELAS: debuteată între 5 şi 15 ani apar episoade cu accident vascular cerebral
(în engl. „stroke”) şi acidoză lactică (de aici acronimul MELAS, mitochondrial
encephalopathy with lactic acid and stroke episodes).
- Sindromul Leigh (numit după autorul ce l-a descris): este o encefalopatie acută necrozantă,
moartea survenind în 2-5 ani.
- Boala Luft (numită după autorul ce a descris-o): deşi a fost prima boală mitocondrială
descoperită nu se cunoaşte precis defectul molecular, deşi se ştie că se produce decuplarea
fosforilării oxidative. Înseamnă că energia rezultată din oxidările celulare este eliberată sub
formă de căldură, de aici şi simptomele bolii: hipertermie, transpiraţii excesive (ca şi în
cazul unui organism normal supraîncălzit, de pildă după un efort muscular intens).
B. Alte procese patologice în care sunt implicate mitocondriile
Se afirmă în prezent, justificat, că mitocondriile sunt implicate în toate bolile. Dacă se ţine cont
de faptul că majoritatea energiei necesare celulei este furnizată celulei de către mitocondrii, este clar că
în lipsa unui suport adecvat de energie celula suferă şi se îmbolnăveşte. Dar mai mult decât atâta,
ADN-ul mitocondrial se află în matrice neprotejat (cum este cazul ADN-ului din cromosomi protejat
prin învelişul nuclear), fiind expus la speciile reactive ale oxigenului (radicali liberi, oxigenul singlet)
ce se produc în matricea mitocondriei în cantităţi mari prin reacţiile de oxido-reducere. Aceste specii
reactive modifică ADN-ul mitocondrial şi de aici suferinţa întregii celule. Speciile reactive ale O2 sunt
azi implicate în patogeneza tuturor bolilor, inclusiv a celor ce reprezintă principalele cauze de
morbiditate şi mortalitate pe Glob (bolile cardio-vasculare, cancerul, diabetul zaharat).
În fine, implicarea mitocondriilor în declanşarea morţii celulare programate (apoptoza) este
dovedită (a se vedea capitolul privind moartea celulară).

ÎNTREBĂRI:
1. Ce ştiţi despre morfologia şi ultrastructura mitocondriilor?
2. Ce ştiţi despre compoziţia chimică, procesele metabolice şi enzimele localizate în mitocondrii?
3. Ce ştiţi despre organizarea moleculară a lanţului respirator?
4. Ce aspecte de termodinamică a fosforilării oxidative cunoaşteţi?
5. Care este mecanismul molecular prin care mitocondriile sintetizează ATP?
6. Care sunt procesele de transport al ionilor prin membrana internă mitocondrială?
7. Ce ştiţi despre biogeneza şi originea evoluţionară a mitocondriilor?
8. Ce ştiţi despre implicaţiile mitocondriilor în patologie?

74
CAPITOLUL 16.
MATRICEA EXTRACELULARĂ ŞI ADEZIVITATEA CELULARĂ
16.1. Definiţie şi funcţii
Toate celulele organismelor pluricelulare ce formează ţesuturi se află în contact cu o reţea
intricată de macromolecule numită matricea extracelulară şi care ocupă spaţiul interstiţial (dintre
celule) continuându-se cu glicocalixul. Din această matrice se formează şi structuri specializate:
membranele bazale, cartilagiile, tendoanele, iar după depunerea de cristale de fosfat de calciu se
formează oasele şi dinţii.
Adeseori se foloseşte numele de ţesut conjunctiv pentru matricea extracelulară împreună cu
celulele aflate în ea: fibroblaste, macrofage, mastocite. Cantitatea de ţesut conjunctiv din diferite
organe variază foarte mult: este abundent în piele şi oase şi foarte puţin în creier. De asemenea, variază
cantitatea şi tipul de macromolecule prezente, în funcţie de adaptările particulare la funcţiile organului
respectiv.
Matricea extracelulară îndeplineşte funcţii multiple:
a) stabilizează structura fizică a ţesuturilor (s-a comparat cu rolul mortarului dintre cărămizi în cazul
unei construcţii realizate din asemenea materiale de construcţie);
b) rol de lubrefiere, amortizarea şocurilor mecanice şi asigurarea elasticităţii ţesuturilor şi a organelor;
c) rol în adezivitatea celulară (fiind un „adeziv universal intercelular”); adezivitatea se poate măsura
prin forţa necesară pentru a dezlipi două celule;
d) influenţează forma celulei;
e) influentează proliferarea, migrarea şi dezvoltarea celulelor în evoluţia embrionului;
f) rol metabolic; departe de a fi un material „de umplutură”, inert, matricea celulară este o structură
dinamică, activă, în interrelaţie cu celulele, schimbă cu acestea numeroase substanţe cu rol nutritiv
şi reglator.

16.2. Compoziţia chimică şi implicaţii medicale

Îndeplinirea funcţiilor amintite este posibilă datorită compoziţiei matricii extracelulare. În
esenţă ea constă dintr-o reţea de proteine fibroase cufundate într-un gel hidratat de polizaharide.
Proteinele asigură organizarea matricii şi îi dau rezistenţă şi elasticitate, în timp ce gelul de
polizaharide permite (prin faza sa apoasă aflată în ochiurile gelului) difuziunea substanţelor nutritive, a
metaboliţilor şi hormonilor între sânge şi celulele din ţesuturi. Componentele matricii celulare sunt
secretate de către celulele aflate în ea.
Polizaharidele din matricea extracelulară sunt mucopolizaharide sau, după denumirea mai
nouă, glicozaminoglicani. Există 7 tipuri de glicozaminoglicani: acidul hialuronic, condroitin 4-
sulfatul, condroitin 6-sulfatul, dermatan sulfatul, heparan sulfatul, heparina şi keratan sulfatul. În
afară de acidul hialuronic, celelalte macromolecule se leagă şi de lanţuri polipeptidice formând
proteoglicani (sau mucoproteine) în care 90-95% din greutate este componenta glucidică (spre
deosebire de glicoproteine, care au 1-60% glucide). Aceste molecule adoptă conformaţii destinse la
întâmplare („random-coil”), ocupând spaţii mari şi sunt foarte hidratate (a se vedea capitolul despre
compoziţia chimică a celulei).
Acidul hialuronic joacă un rol special în dezvoltarea embrionului şi în repararea rănilor.
Producţia locală de acid hialuronic se pare că facilitează migrarea celulelor în timpul morfogenezei şi
în vindecarea rănilor.
Există boli lisosomale în care lipsesc enzimele de degradare a mucopolizaharidelor; acestea
sunt mucopolizaharidozele. Acumularea proteoglicanilor în ţesutul conjunctiv de la nivelul feţei şi din
limbă duce la modificări caracteristice ale feţei şi la macroglosie, semne sugestive pentru diagnostic
(care se face însă prin analiza mucopolizaharidelor eliminate în urină, prin determinarea activităţii
enzimelor lisosomale în leucocite şi alte metode de laborator). Exemple de mucopolizaharidoze sunt
sindroamele: Hunter, Hurler, San Filippo, Morquio.

75
 Proteinele principale din matricea extracelulară sunt: colagenul, elastina, moleculele
adezivităţii celulare şi laminina (aceasta din urmă numai în membranele sau laminele bazale).
Colagenul este proteina cea mai abundentă din organismul mamiferelor: 25% din totalul
proteinelor. De fapt, este o familie de proteine fibroase ce au ca trăsătură caracteristică structura
formată din trei lanţuri răsucite într-un triplu helix (ca într-o frânghie). Lanţurile se numesc  şi pot fi
de 7 tipuri diferite. Combinaţiile lor dau cele 5 tipuri de molecule de colagen. Fiecare moleculă are
lungimea de 300 nm şi diametrul de 1,5 nm. Caracteristic pentru colagen este conţinutul mare în
glicină şi prolină precum şi de hidroxiprolină şi hidroxilizină. Mai mult, în secvenţă glicina se repetă la
fiecare a treia poziţie. Glicina este singurul aminoacid suficient de mic pentru a ocupa spaţiul de la
interiorul triplului helix; pe de altă parte, hidroxilizina şi hidroxiprolina formează legături de hidrogen
între lanţurile  stabilizând molecula. Hidroxilarea lizinei este necesară şi pentru că de hidroxilizină se
leagă grupări glucidice (dizaharide).
În deficitul de vitamină C prolina nu este hidroxilată şi lanţurile sunt degradate în celulă, astfel
că pielea şi vasele sanguine devin extrem de fragile. Această situaţie patologică apare în starea extremă
în scorbut (boală produsă prin carenţa totală de vitamina C timp de luni de zile, cum era cazul
marinarilor în Evul Mediu), dar şi la persoanele în vârstă din ţările dezvoltate care nu consumă fructe
şi legume proaspete în cantităţi suficiente (obiceiuri alimentare greşite sau dantura deficitară).
Sinteza colagenului are loc în ribozomii ataşaţi RE sub formă de prolanţuri , care sunt apoi
hidroxilate, glicozilate şi se asociază câte trei formând molecula de procolagen (procese ce se întâmplă
în RE şi aparatul Golgi). După secreţia la exteriorul celulei, are loc tăierea unor peptide de la capetele
moleculelor, apoi acestea se aşează paralel, iar între ele se stabilesc legături covalente, ce determină
formarea microfibrilelor; acestea, la rândul lor, aşezate în mănunchiuri formează fibrila de colagen.
Mănunchiurile de fibrile formează fibrele de colagen vizibile la microscopul optic.
Este clar că o asemenea structură posedă o rezistenţă mecanică mare, în special la tracţiune,
necesară funcţiei (să ne gândim la forţa la care este supus tendonul lui Achile).
Elastina este şi ea bogată în prolină şi glicină (nehidroxilate). Secretate în spaţiul extracelular,
moleculele alungite de elastină se leagă într-o reţea. Fiecare moleculă fiind încolăcită la întâmplare
(„random-coil”), reţeaua ce se realizează (sub formă de fibre sau foiţe) are elasticitatea cauciucului
fiindcă „ochiurile” plasei îşi modifică forma după direcţia forţei. Este bine reprezentată în piele, vase
sanguine şi plămâni.
În matricea extracelulară se mai găsesc molecule ale adezivităţii celulare (fibronectina, factorul
von Willebrand şi multe altele). De menţionat că o mare parte dintre zecile de tipuri de molecule ale
adezivităţii celulare (grupate în familii, cum sunt integrinele, selectinele etc) sunt proteine
transmembranare, care au partea extracelulară foarte mare, parte care este inclusă în glicocalix. În
prezent moleculele adezivităţii celulare sunt implicate în foarte multe boli, inclusiv în cancer, o
caracteristică a celulei maligne fiind adezivitatea scăzută.
Fibronectina este o glicoproteină (cu 5% glucide) formată din două subunităţi identice liniare
legate cap la cap (fiecare cu greutate moleculară de 220.000 daltoni). Această proteină are rol esenţial
în adezivitatea celulelor, ea formând agregate în spaţiul extracelular (se mai poate găsi în sânge şi în
alte fluide). Rolul său în adezivitatea celulară a fost relevat de studiul celulelor în cultură, unde
fibronectina a fost găsită a fi mult mai redusă pe suprafaţa fibroblastelor maligne faţă de cele normale;
Capacitatea celulelor maligne de a invada ţesuturile producând tumori precum şi capacitatea de a da
tumori secundare (metastaze) au fost puse în legătură cu adezivitatea scăzută a celulelor maligne, la
rândul ei corelată cu cantitatea redusă de fibronectină de pe suprafaţa celulelor.
Celulele maligne în cultură aderă slab de suport, sunt rotunde, proliferează în mai multe
straturi. Dacă li se adaugă fibronectină se modifică forma (devine stelată ca la fibroblastele normale),
aderă de suport, dar se menţine proliferarea anormală. Deci, fibronectina influenţează adezivitatea, dar
nu şi proliferarea celulară.

16.3. Membrana bazală ca specializare a matricii extracelulare

Membrana bazală (sau lamina bazală) este o structură specială situată sub celulele epiteliale
(separându-le de ţesutul conjunctiv subiacent), interpusă între cele două straturi unicelulare în
glomerulii renali, sau înconjurând celule individuale (musculare, adipoase, celule Schwann).
76
 Membrana bazală este produsă prin secreţie de celulele ce stau pe ea; compoziţia chimică
variază după ţesut, dar cuprinde colagen de tipul IV, proteoglicani, fibronectină şi o glicoproteină cu
greutate moleculară mare (formată dintr-o subunitate de 220 000 şi alta de 440 000 daltoni) numită
laminină.
Funcţiile membranei bazale sunt multiple. În glomerulii renali acţionează ca un filtru
semipermeabil reglând trecerea macromoleculelor din sânge în urină. În epitelii este o barieră celulară,
oprind trecerea fibroblastelor, dar permite trecerea macrofagelor şi limfocitelor.
Membrana bazală joacă rol important în regenerarea ţesuturilor după leziuni. Dacă se produc
distrugeri ale muşchilor, nervilor şi epiteliilor, membrana bazală rămasă funcţionează ca un suport
(„eşafod”) pentru migrarea celulelor în cursul regenerării. Membrana bazală care înconjoară celula
musculară are rol important în regenerarea joncţiunii neuromusculare la distrugerea celulei musculare,
a axonului sau chiar a ambelor structuri. În acest ultim caz membrana bazală de la nivelul joncţiunii
„ghidează” atât celula musculară în regenerare, cât şi regenerarea axonului spre refacerea structurii,
inclusiv a joncţiunii. Aceasta sugerează că matricea extracelulară joacă un rol important în procesele
de recunoaştere celulară, inclusiv cele din dezvoltarea embrionului.
Îngroşarea membranei bazale a glomerulului renal cu scăderea capacităţii de filtrare s-a descris
în diabetul zaharat şi în sindromul nefrotic. De asemenea, interacţiunea bacteriilor cu membranele
bazale renale ar avea rol în iniţierea pielonefritei.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce este matricea extracelulară şi ce funcţii are?
2. Ce ştiţi despre compoziţia chimică a matricii extracelulare?
3. Ce implicaţii medicale din studiul matricii extracelulare cunoaşteţi?
4. Ce este membrana bazală, ce implicaţii medicale cunoaşteti legate de această structură?

77
78
CAPITOLUL 17.
RECUNOAŞTEREA CELULARĂ

Organismele superioare multicelulare (cum este şi organismul uman) sunt sisteme în care
funcţiile organismului şi ale celulelor sunt coordonate complex, pe cale nervoasă şi umorală, aspecte
studiate de fiziologie. Acest aspect al unităţii întregului organism nu trebuie pierdut din vedere nici
atunci când studiem biologia celulară şi moleculară. Altfel, cădem în greşeala pe care atât de plastic o
exprimă filosofii: „a vedea copacii şi a nu vedea pădurea”.
Există o serie de observaţii care arată că celulele posedă capacitatea de a se recunoaşte unele pe
altele în mod specific. Astfel, dacă embrionul de găină este disociat în celule independente (prin
tratament cu tripsină), după câteva ore se observă agregarea celulelor aflate în suspensie. Dacă se
amestecă celulele ectodermice şi mezodermice, la început se formează un conglomerat sferic, iar după
1-2 zile celulele se separă după tip, cele mezodermice la interior, cele ectodermice la exterior.
Deci celulele de acelaşi tip se recunosc unele pe altele. Fenomenul se datorează
glicoproteinelor aflate în membrana citoplasmatică, care formează structuri specifice, capabile de a
transmite informaţia biologică.
Tot prin glicoproteine specifice se explică şi ataşarea spermatozoidului de ovul.
Recunoaşterea celulară prezintă importanţă medicală majoră în cazul transfuziilor, al grefelor şi
transplantelor, unde sunt acceptate de organismul primitor numai celule, ţesuturi sau organe
compatibile, adică asemănătoare din punct de vedere al structurii antigenice a plasmalemei celulelor cu
celulele proprii ale acceptorului. În plus, recunoaşterea celulară prezintă importanţă deosebită în cazul
cancerului.
Fenomenul recunoaşterii celulare s-a evidenţiat şi la celulele în cultură. La celulele normale
recunoaşterea celulară se manifestă prin aşa-numita inhibiţie de contact. Astfel, dacă se cultivă celule
pe o placă Petri, multiplicarea celulelor are loc numai până în momentul când suprafaţa plăcii a fost
acoperită cu un strat monocelular. Prin urmare contactul cu peretele lateral al vasului şi cu celulele
vecine oferă celului informaţia necesară pentru oprirea diviziunii.
Caracteristic pentru celulele maligne şi cele transformate este lipsa inhibiţiei de contact. Dacă
celulele maligne sau cele transformate sunt cultivate într-o placă Perti, diviziunea celulară nu se
opreşte când suprafaţa plăcii este acoperită complet de un strat monocelular (ca la celulele normale),
obţinându-se mai multe straturi de celule suprapuse.
Transformarea celulelor se obţine prin tratarea lor cu unele virusuri, carcinogeni chimici sau
raze X. Chiar şi în culturile de celule normale apar spontan câteva celule transformate. Definirea
transformării este dificilă. Astfel, pierderea inhibiţiei de contact nu este un criteriu suficient. Nici
capacitatea de a da tumori după înjectarea la animale, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, nu
este suficientă, fiindcă nu se produc întotdeauna. În general, transformarea se defineşte pe baza unor
modificări morfologice şi de colorabilitate a celulelor. Celulele transformate se utilizează experimental
presupunând că datele obţinute cu ele se pot aplica şi celulelor tumorale propriu-zise.
Prin anii 1960 Aub a descoperit că celulele transformate şi cele maligne au încă o proprietate ce
le distinge pe cele normale, pe lângă inhibiţia de contact. Ele sunt aglutinate de către proteine vegetale
numite lectine (fitohemaglutinine), cum este aglutinina din germeni de grâu (o glicoproteină cu
GM=17.000). Se pare că acesta posedă două capete cu locuri active care leagă printr-o punte celulele
pe care le aglutinează. Aglutinarea prin lectine denotă modificări în glicoproteinele şi glicolipidele din
membranele celulelor transformate şi tumorale, modificări studiate şi prin dozări biochimice.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce este recunoaşterea celulară şi ce implicaţii medicale are?

79
CAPITOLUL 18.
ÎMBĂTRÂNIREA ŞI MOARTEA CELULARĂ
Biologia celulară şi moleculară oferă perspective revoluţionare şi în altă problemă biomedicală
cu profunde implicaţii teoretice şi practice, aceea a îmbătrânirii.
Principalele modificări morfologice ale celulelor îmbătrânite sunt următoarele:
a) scăderea ritmului mitotic şi creşterea coeficientului de celule moarte (în ţesut)
b) scăderea volumului celular cu scăderea raportului nucleo-plasmatic şi a celui nucleolo-nuclear;
c) modificări nucleare: picnoză nucleară (retractarea şi condensarea nucleilor, care sunt intens coloraţi,
hipercromi, cu detaliile de structură dispărute; carioliza, dispariţia (“dizolvarea”) nucleului;
cariorexis: fragmentarea nucleului;
d) modificări citoplasmatice: scăderea bazofiliei citoplasmei, acumularea de pigmenţi şi lipide,
vacuolizarea citoplasmei.
Celulele moarte sunt caracterizate prin:
a) forma rotundă a celulei cu retractarea pseudopodelor;
b) colorarea difuză a nucleului şi a citoplasmei cu coloranţi vitali;
c) umflarea şi dispariţia mitocondriilor;
d) picnoză, cariorexis, carioliză nucleară.
Aceste modificări de datorează eliberării enzimelor din lisosomii alteraţi, ca urmare a
încetării circulaţiei şi constituie semn cert al morţii organismului animal.
Acestea corespund celulelor moarte prin necroză. Există de fapt două forme de moarte
celulară: necroza şi apoptoza.
Necroza este o moarte accidentală, ce survine brutal în viaţa unei celule, de pildă în condiţii de
anoxie, cum este cazul infarctelor (miocardic, renal) sau a trombozelor arteriale, sau în arsuri,
degerături etc. Caracteristic pentru necroză este activarea intracelulară a enzimelor lisosomale, care
sunt responsabile de distrugerea celulei. Celula se umflă, apoi se „sparge”, rezultând inflamaţia în jurul
celulelor moarte. Deci necroza determină şi afectarea celulelor vecine, datorită inflamaţiei.
Se pare că numai celulele organismelor superioare îmbătrânesc şi mor, deoarece bacteriile sau
eucariotele simple se divid mereu, atâta timp cât condiţiile de mediu sunt favorabile.
Există mai multe ipoteze şi teorii privind îmbătrânirea şi moartea celulară. Acestea se pot
grupa în două categorii. Unele teorii consideră senescenţa celulară ca o consecinţă a acumulării
defectelor genetice produse prin radiaţii, agenţi mutageni sau radicali liberi din mediu. Aceşti factori
pot acţiona fie asupra ADN-ului însuşi, fie asupra diferitelor etape din transcriere şi traducere. Rezultă
pierderea treptată a capacităţii de sinteză a proteinelor şi producerea unor „erori”, adică sinteza unor
proteine deficitare. O variantă a teoriei „erorilor” este şi teoria invaziei virale a celulelor: senescenţa
este consecinţa încorporării ADN-ului viral în genomul celulei. Dar astfel de teorii nu pot explica
duratele variate de viaţă ale celulelor: neuronii, celulele musculare, cele ce secretă zigmogen în stomac
au o viaţă egală cu organismul însuşi, pe când alte celule se reînnoiesc, deci unele mor şi altele se nasc.
Reînnoirea poate fi lentă (celulele tractului respirator, hepatocitele) sau rapidă (viaţă sub 30 zile au:
celulele epiteliale din piele şi cornee, precursorii celulelor albe şi roşii din sânge).
A doua explicaţie pentru moartea celulară este dată de teoria morţii programate a celulelor,
după care fiecare tip de celulă are înscris în programul genetic o anumită durată de viaţă, după care
celula moare. La fel cum celulele au diferite caracteristici morfofuncţionale, la fel au şi o durată de
supravieţuire caracteristică. Experienţele lui Hayflick sunt aduse în sprijinul acestei teorii. Autorul a
cultivat fibroblaste din piele şi a constatat că cele provenite din ţesutul embrionar se divid exact de 50
ori, apoi cultura moare. Dacă se iau fibroblaste de la persoane de diferite vârste, numărul diviziunilor
scade treptat cu vârsta (cam cu 0,2 pe an de vârstă a donorului). Dacă culturile de celule sunt îngheţate
chiar mai mulţi ani, la dezgheţarea cestea se divid exact de atâtea ori ca şi celulele de aceeaşi generţie
neîngheţate. Se pare că efectul radiaţiilor se exclude fiindcă acest efect ar continua şi în stare îngheţată.
De asemenea nu se pot explica rezultatele acestor experienţe prin acumularea de produşi toxici în
mediul de cultură a celulelor. Explicaţia posibilă este aceea a morţii programate, numită apoptoză:
după epuizarea duratei de viaţă a celulei programată genetic (diferită de la o celulă la alta) se
declanşează un mecanism specific pentru a se produce moartea celulei.
Apoptoza, cea de a doua formă de moarte celulară se deosebeşte de necroză prin mai multe
lucruri: a) este de regulă o moarte „fiziologică”, apare după ce o celulă a trăit durata de viaţă
caracteristică; b) nu sunt de loc implicaţi lisosomii în producerea morţii celulei; c) spre deosebire de
80
necroză unde sinteza proteinelor încetează, în apoptoză se sintetizează proteine specifice, care
„demontează” componentele celulei în mod organizat; d) celula nu se umflă, ci dimpotrivă îşi
micşorează volumul: e) nu se produce afectarea celulelor vecine şi nici nu apare inflamaţie, fiindcă
celula apoptotică este fagocitată de macrofage. Acestea sunt atrase de modificarea plasmalemei celulei
apoptotice în care dispare asimetria fosfolipidelor (a se vedea capitolul de membrane).
În ceea ce priveşte „demontarea” componentelor celulei, acest proces se face prin acţiunea unor
proteaze specifice, care sunt activate pe rând, în cascade. Principalele proteaze sunt numite caspaze (de
la proteaze ce acţionează prin mecanismul cisteinei, scindând lanţul polipeptidic lângă un rest de acid
aspartic). Există o familie de caspaze, din care unele sunt activate prin mecanisme ce pleacă de la
exteriorul celulei, altele de la interior. Astfel, prin legarea unor polipeptide specifice (de pildă
polipeptida Fas eliberată din leucocitele numite „ucigaşe”) de receptori specifici din plasmalemă
(numiţi „receptorii morţii”, engl. „death receptors”) se activează în interiorul celulei o secvenţă a
receptorului numită domeniul letal, ce declanşează mecanismele de activare a unei caspaze specifice.
Pe de altă parte, în apoptoză intervin şi mitocondriile, din care se pune în libertate citocromul c.
Aceasta se produce datorită modificării permeabilităţii membranelor mitocondriale prin nişte enzime
specifice din citosol; citocromul c ajuns în citoplasmă activează o altă caspază.
Caspazele activate prin cele două mecanisme încep atacul împotriva componentelor celulei.
Astfel este distrusă lamina nucleară, este activată ADN-aza (care era blocată printr-o altă proteină, care
este scindată de o caspază). ADN-aza scindează ADN-ul din cromosomi, anume între miezii
nucleosomilor. De aceea apar fragmente de ADN cu lungimi de 200 perechi de baze (cât este lungimea
medie a ADN-ului în nucleosom) şi multipli a 200 pb, astfel că la electroforeza ADN-ului extras din
celulele apoptotice apar un aspect de „scară”, distanţa între trepte corespunzând la 200 pb. Este unul
dintre testele folosite în laborator la identificarea apoptozei. Urmează apoi fragmentarea nucleului cu
apariţia unor fragmente dense numite corpi apoptotici (un alt criteriu de identificare a apoptozei), ce se
pot vedea prin microscopie de fluorescenţă. Apoi celula se fragmentează şi fragmentele sunt fagocitate
de către macrofage, fără ca celulele din jur să fie afectate.
Apoptoza intervine, aşa cum s-a spus, pentru îndepărtarea celulelor care nu mai sunt necesare.
De pildă în maturarea mormolocului de broască are loc pierderea cozii prin apoptoza celulelor de la
baza cozii, La fel în dezvoltarea embrionului uman se îndepărtează unele zone pentru a fi remodelate,
de pildă în creier, sau celulele din zonele dintre degetele de la membre. Apoi, în organismul adult, mor
prin apoptoză zilnic miliarde de celule în măduva osoasă ori în intestin.
Există şi situaţii patologice de activare a apoptozei, de pildă apoptoza neuronilor indusă prin
foarte mulţi factori toxici din mediu, apoptoza indusă de virusuri etc. Dar inducerea apoptozei prin
radiaţii sau citostatice este la baza tratamentului cancerului prin radioterapie şi chimioterapie.
Descoperirea apoptozei şi mai buna cunoaştere a mecanismelor moleculare prin care se
produce deschide perspective tulburătoare în faţa umanităţii. Pe de o parte, celulele tumorale în cultură
sunt imortale, adică pot fi cultivate nedefinit. Descifrarea mecanismului programării morţii în celulele
normale ne poate da cheia vindecării cancerului. Pe de altă parte, identificând mecanismul molecular
ce programează moartea celulelor, oamenii ar putea interfera în acest proces extinzând viaţa omului.
Teoria morţii programate nu trebuie luată ca o predestinare supranaturală şi fatalistă, ci
dimpotrivă ca baza materială a unui proces natural, cel al îmbătrânirii. Biologia moleculară aduce o
notă optimistă şi în acest domeniu.
Trebuie însă precizat că între senescenţa celulară şi îmbătrânirea organismului întreg este o
mare diferenţă. La scara organismului îmbătrânirea este definită ca o creştere a probabilităţii morţii
într-un anumit interval de timp. Moartea celulelor în cultură exprimă însă pierderea capacităţii lor de
multiplicare. O extrapolare directă a senescenţei şi a teoriei morţii programate a celulelor la scara
organismului este deci greşită, întrucât neglijează aspectele complexe ale interrelaţiilor ce
caracterizează organismul ca un sistem în care există relaţii de subordonare între întreg şi parte şi
relaţii de coordonare între elementele componente.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracterele morfologice ale celulelor bătrâne şi necrotice?
2. Ce este necroza celulară şi în ce condiţii apare?
3. Ce este apoptoza şi cum se produce?
81
CAPITOLUL 19.
DOGMA CENTRALĂ A BIOLOGIEI MOLECULARE ŞI
APLICAŢII MEDICALE

19.1. Ce este dogma centrală a biologiei moleculare?

Aşa cum s-a spus la capitolul despre cromosomi dogma centrală a biologiei moleculare este o
reprezentare a fluxului informaţiei genetice în celulă, care se reprezintă astfel:

replicare
transcriere traducere
ADN ARN PROTEINE

Dogma centrală este valabilă la toate celulele eucariote şi procariote. În cazul celulelor
eucariote, materialul genetic este situat în nucleu. Replicarea ADN-ului şi sinteza ARN-ului mesager
se petrec în nucleu, după care ARNm trece prin porii nucleari în citoplasmă, unde se desfăşoară sinteza
proteinelor în ribosomii liberi din citosol sau legaţi de membrana reticulului endoplasmic rugos. În
celulele procariote nu există nucleu, astfel că toate procesele amintite mai sus, se vor desfăşura în
citoplasmă.

19.2. Materialul genetic

Materialul genetic este suportul material al eredităţii şi este reprezentat de ADN atât în cazul
celulelor eucariote cât şi procariote. În cazul celulelor eucariote s-au prezentat formele sub care se
află materialul genetic: molecule liniare de ADN în cromosomi şi molecule circulare de ADN în
mitocondrii (la plante în mitocondrii şi în cloroplaste).
În celula eucariotă, majoritatea materialului genetic este reprezentat de ADN-ul cromosomial
care conţine aprox. 30 de mii de gene, iar în fiecare genă informaţia genetică este reprezentată de
secvenţa de baze nucleotidice. Totalitatea genelor constituie genomul.
În celula procariotă ADN-ul este sub formă circulară şi se află în două elemente genetice:
cromosomul (un inel mai mare de ADN) şi plasmidele (inele mai mici de ADN).
În cromosomul unic al celulei procariote se găsesc câteva mii de gene esenţiale pentru
creşterea şi multiplicarea celulei. Plasmidele conţin 3-200 gene opţionale, numite aşa deoarece ele
cresc posibilitatea de supravieţuire a celulelor bacteriene în condiţii vitrege de viaţă. Între cromosom şi
plasmide poate avea loc schimb de gene, chiar plasmida întreagă se poate integra în cromosom şi în
acest caz plasmida integrată se numeşte episom.
Plasmidele au o mare importanţă medicală din două puncte de vedere. Întâi pentru că
plasmidele constituie vehicule pentru ADN în biotehnologia ADN-ului recombina(n)t. Pentru aceasta
se scot plasmidele din celula bacteriană (prin liza celulelor, urmată de ultracentrifugare) şi în ele se
introduc gene străine bacteriei; apoi plasmidele astfel modificate se reintroduc în alte celule bacteriene,
iar acestea încep să sintetizeze proteina codificată de gena străină şi în final din mediul de cultură al
bacteriei se purifică proteina respectivă. Există azi proteine de mare interes medical, produse
comerciale realizate prin această tehnologie, folosite în practica medicală (interferonii, care sunt
proteine sintetizate de celulele infectate cu virusuri şi care sunt eliberate în mediul înconjurător şi
apără alte celule de invazia virală; insulina umană, hormonii de creştere umană, proteina
antihemofilică, eritropoetina etc).
Al doilea motiv de interes medical al plasmidelor este acela că în plasmide sunt genele care dau
rezistenţa bacteriei la antibiotice. Antibioticele sunt substanţe produse de bacterii, ele fiind descoperite
de om şi nu inventate de om.

19.3. Esenţa replicării ADN-ului

Înţelegerea replicării presupune cunoaşterea structurii ADN-ului. O genă este alcătuită din
câteva sute până la câteva mii de nucleotide, care sunt unităţi de structură a ADN-ului. Nucleotidul
82
este format dintr-o bază azotată care poate fi purinică (adenina şi guanina) sau pirimidinică (timina şi
citozina), o pentoză (dezoxiriboza) şi un rest de acid fosforic; nucleotidele diferă unele de altele prin
baza azotată pe care o conţin. În acizii nucleici, nucleotidele sunt legate între ele prin resturi de acid
fosforic formând punţi fosfodiesterice între deoxiribozele nucleotidelor vecine. Molecula de ADN este
formată din două lanţuri polinucleotidice legate între ele prin legături de hidrogen la nivelul bazelor
azotate purinice de pe un lanţ şi bazele azotate pirimidinice de pe celălalt lanţ; secvenţa bazelor azotate
de pe cel de al doilea lanţ este determinată de bazele de pe primul lanţ, astfel că se formează perechi de
baze complementare: A-T, G-C. De aceea cele două lanţuri polinucleotidice sunt complementare.
În ansamblu, molecula de ADN are forma unui dublu helix (duplex), care a fost comparat cu o
scară în spirală în care treptele sunt reprezentate de bazele azotate, iar resturile de dezoxiriboză legate
prin punţi fosfodiesterice constituie balustradele spiralei (a se vedea şi capitolele despre compoziţia
chimică a celulei şi despre cromosomi). Cele două lanţuri polinucleotidice mai sunt şi antiparalele,
deoarece direcţia legăturilor deoxiriboză-fosfat de pe un lanţ este opusă celei de pe lanţul pereche
(complementar) din moleculă. Astfel la un capăt al duplexului un lanţ polinucleotidic are liber OH din
poziţia 3’ a deoxiribozei (acesta este numit capătul 3’), iar celălalt lanţ nucleotidic are liber fosfatul
legat de atomul 5’ din deoxiriboză (acesta este numit capătul 5’).
Prin replicarea ADN-ului se dubleză cantitatea de material genetic, dar se păstrează aceeaşi
secvenţă a bazelor, deci se păstrează aceeaşi informaţie genetică. În esenţă, duplexul de ADN se
desface în cele două lanţuri componente şi pe fiecare se sintetizează un lanţ nou complementar cu
lanţul vechi. Prin îndepărtarea celor două lanţuri se formează furca de replicare, iar sinteza ADN-ului
se relizează cu ajutorul unor enzime numite ADN-polimeraze. Acestea nu pot acţiona decât în direcţia
5’ spre 3’. De aceea pe lanţul cu capătul 3’ liber sinteza ADN se face continuu (acesta este lanţul
conducător, engl. „leading strand”), dar pe celălalt lanţ, cu capătul 5’ liber, sinteza ADN se face
discontinuu, pe fragmente, numite fragmentele Okazaki; în final ele sunt legate la capete prin ADN-
ligază şi s-a realizat şi aici un lanţ nou complementar cu cel vechi. Lanţul pe care se sintetizează
fragmentele Okazaki se numeşte lanţ întârziat sau succesor (engl. „lagging strand”).
După terminarea sintezei pe ambele lanţuri se despart cele două duplexuri, fiecare având un
lanţ nou şi unul vechi. De aceea replicarea se numeşte semiconservativă.
La cromosomii de la E. coli poate fi observat la microscopul electronic o singură origine a
replicării, acesta fiind locul din care pleacă două furci de replicare în sens opus. Când furcile se
întâlnesc, replicarea se termină şi se despart cei doi cromosomi (procesul a fost comparat cu desfacerea
unui fermoar circular).
În timpul diviziunii celulare cantitatea de ADN se împarte în mod egal la cele două celule fiice,
fiecare celulă primind aceeaşi informaţie genetică pe care o avea celula mamă, materialul genetic
transmis constituind suportul eredităţii.
Există unele particularităţi ale replicării la eucariote..
a) Viteza replicării este de 10 ori mai mică a la eucariote faţă de procariote (50 nucleotide pe
secundă, faţă de 500 la procariote). Cum un cromosom uman are circa 150 milioane nucleotide, dacă
ar exista o singură origine a replicării (deci o singură furcă de replicare) ar fi nevoie de: 0,02 × 150 ×
106 secunde (circa 800 de ore). Dar întreaga replicare trebuie să aibă loc în perioada S a ciclului celular
(deci de 7-8 ore). Aceasta se realizează prin începerea replicării pe fiecare cromosom simultan în mai
multe puncte de origine (circa 100 pe fiecare cromosom uman).
La fiecare origine apar două furci de replicare ce se deplasează pe direcţii opuse în lungul
cromosomului. Apar astfel structuri ca nişte „ochi”, numite bule de replicare.
b) În lungul cromosomului originile furcilor de replicare nu apar la întâmplare, ci în grupe de
20-80, situate toate într-o anumită zonă a cromosomului. Fiecare grupă se numeşte unitate de replicare
(sau replicon). Repliconii se activează treptat în decursul fazei S a ciclului celular. Zonele de
heterocromatină sunt ultimele activate.
c) Replicarea ADN-ului are loc în paralel cu sinteza de histone, care sunt sintetizate numai în
faza S a ciclului celular (spre deosebire de alte proteine din celulă). În cursul replicării miezul
nucleosomului vechi rămâne asociat de ADN şi toţi miezii vechi trec numai pe unul din duplexuri, în
timp ce pe celălalt duplex de ADN se leagă numai miezi nou sintetizaţi.
d) ADN polimerazele la eucariote (nucleare, mitocondriale şi din cloroplaste) sunt diferite de
cele de la procariote.
83
 19.4. Implicaţii şi aplicaţii medicale din studiul replicării ADN-ului
Există importante şi numeroase implicaţii medicale ale replicării ADN-ului, dintre care vom da
exemple de mutaţii şi de inhibitori ai sintezei ADN-ului.
Conservarea informaţiei genetice şi transmiterea ei fidelă la urmaşi ce stau la baza eredităţii,
presupun o replicare precisă a ADN, adică reproducerea fidelă a secvenţei bazei din molecula parentală
în cele două molecule fiice de ADN. Orice greşeală în replicare duce la apariţia unor mutaţii. Un
anumit nivel de apariţie a mutaţiilor (în general scăzut) a fost un proces necesar în evoluţia speciilor.
Dar peste o anumită limită, mutaţiile fac imposibilă viaţa celulei sau duc la o proliferare necontrolată a
celulelor (cancer). Tocmai de aceea celulele (atât procariotele, cât şi eucariotele) au numeroase sisteme
de enzime de reparare a erorilor ce pot apare în ADN spontan sau induse de agenţi chimici şi fizici.
Mecanismele reparatorii ale ADN sunt foarte eficace, considerând că o greşeală în replicare se produce
numai o dată la un milion de replicări ale genelor.
Mutaţiile pot fi punctiforme (alterarea unui singur nucleotid) sau mai complexe (inclusiv lipsa
unor secvenţe din ADN, numite deleţii, sau secvenţe în plus, numite inserţii).
Mutaţii punctiforme pot apare spontan în ADN. Astfel, deaminarea (prin hidroliză) duce la
transformarea citozinei în uracil, deci la replicare, o pereche C-G va fi înlocuită cu A-T fiindcă uracilul
poate forma pereche complementară cu adenina.
Prin hidroliză spontană se produce şi depurinarea, proces prin care adenina sau guanina sunt
rupte din ADN. Aceasta este cea mai frecventă leziune din ADN, circa 5000 de baze purinice fiind
pierdute pe zi în fiecare celulă umană, faţă de 100 deaminări.
Repararea leziunilor produse prin deaminare implică în prima etapă îndepărtarea bazei
modificate, prin hidroliza legăturii ei cu dezoxiriboza. Aceasta o fac enzimele numite ADN glicozilaze,
din care s-au identificat circa 20, fiecare specifică unei anumite modificări a bazelor. După acţiunea
ADN glicozilazei, în duplexul de ADN rămâne o leziune similară cu cea produsă prin depurinare
(lipseşte o bază). Repararea se face prin excizia zonei în care lipseşte baza, urmată de sinteza unui
fragment corect de ADN de către ADN polimeraza reparatorie, iar în final ADN ligaza uneşte
fragmentul nou cu cel vechi din acelaşi lanţ.
Pe lângă leziunile spontane în ADN pot apare cu frecvenţă mult mai mare mutaţii induse de
agenţi chimici şi fizici. Aceşti agenţi mutageni, care sunt foarte mulţi, sunt în majoritatea cazurilor şi
cancerigeni.
Dintre agenţii mutageni chimici unii modifică direct bazele din ADN. Astfel agenţii alchilanţi
fixează radicali alchil (metil, etil etc.) în ADN. Pe de o parte agenţii alchilanţi sunt cancerigeni, dar pe
de altă parte celulele maligne sunt mult mai sensibile la acţiunea agenţilor alchilanţi. Dacă celulele
normale pot repara leziunile produse de agenţii alchilanţi, cele maligne au mecanismele de reparare
deficitare. De aceea, unii agenţi alchilanţi (derivaţii nitrozoureei) sunt folosiţi în chimioterapia
cancerului.
Alte substanţe chimice mutagene se intercalează între perechile de baze din ADN
distorsionând duplexul, ceea ce duce la erori în replicare. Astfel sunt bromura de etidiu (folosită în
laborator la identificarea prin fluorescenţă a acizilor nucleici separaţi prin electroforeză, deci trebuie
lucrat luând măsuri de protejare adecvate) şi cafeina (efectul ei mutagen a fost considerat a explica
frecvenţa mai mare a cancerului de pancreas la marii consumatori de cafea, 5-6 ceşti pe zi).
După intercalare în ADN, unele substanţe stabilesc punţi între cele două lanţuri
polinucleotidice (legături covalente). Din această categorie fac parte şi unele substanţe ce se folosesc
în chimioterapia cancerului: mitomicina C, sărurile de platină (medicamentul cisplatin).
Pe de altă parte psoralenul este o substanţă folosită în tratamentul bolii de piele numită
psoriazis. Administrat per os (adică pe cale orală) psoralenul este absorbit din tubul digestiv, iar pe
calea sângelui ajunge în celulele bolnave din piele. Expunerea la radiaţii ultraviolete determină
formarea de punţi între cele două lanţuri, mutaţii ce duc la moartea celulelor bolnave, care se
descuamează şi rămâne pielea sănătoasă.
Există o boală genetică în care sunt deficitare mecanismele de reparare a leziunilor de către
substanţele ce stabilesc punţi între lanţuri. Boala este anemia Fanconi (anemie severă, retardarea
creşterii, deficite imunitare grave, apariţie frecventă a unor forme de cancer de piele şi ficat).
Dintre agenţii fizici, radiaţiile ultraviolete (UV) şi cele ionizante produc leziuni importante în
ADN. Radiaţiile UV cu lungime de undă în jur de 300 nm au o energie pe foton similară unei legături
84
covalente. Deoarece acizii nucleici absorb puternic radiaţiile UV, se produce în ADN o leziune
caracteristică, dimerizarea timinei (sau în general a pirimidinelor). Două timine de pe acelaşi lanţ
polinucleotidic sunt legate prin legături covalente, rezultând un dimer ce distorsionează duplexul de
ADN, blocând replicarea.
Celulele au sisteme de reparare a leziunilor produse de UV, fiindcă acestea se produc în mod
continuu (deşi majoritatea radiaţiilor UV din lumina solară sunt oprite de ozonul din atmosfera
superioară, o parte ajung totuşi pe pământ).
Leziunile de acest tip (voluminoase faţă de mutaţiile punctiforme) pot fi reparate în două feluri.
Există o enzimă ce foloseşte energia luminii pentru a desface legătura covalentă printr-un mecanism
numit de fotoreactivare. Al doilea mecanism de reparare este mai complex implicând cel puţin 5
enzime. La început se face o scindare a lanţului nucleotidic (printr-o endonuclează), apoi excizia zonei
cu dimerul (printr-o exonuclează); urmează apoi refacerea unui lanţ corect printr-o ADN polimerază
reparatorie şi în final intervine ADN ligaza.
Dacă există deficienţe în aceste procese reparatorii faţă de UV, apare boala genetică de piele
xeroderma pigmentosum. Din copilarie apar pe piele şi pe cornee zone uscate şi atrofice, care după un
timp se malignizează şi bolnavii mor de tineri prin metastaze. Defectul molecular (cu variante
multiple) constă în imposibilitatea îndepărtării zonelor cu dimeri de timină.
Radiaţiile ionizante pot fi radiaţii electromagnetice cu lungime de undă foarte mică (raze X sau
γ), electroni (razele β) sau nucleii de heliu acceleraţi (razele α). Ele au o proprietate comună de a
smulge electronii din atomi, şi astfel se produc ioni şi radicali liberi. Leziunile produse de radiaţiile
ionizante sunt complexe: ruperea unuia sau a ambelor lanţuri de ADN, pierderi de baze, modificări ale
bazelor sau ale dezoxiribozei. Celulele normale au şi faţă de asemenea leziuni sisteme reparatorii.
Există însă o boală genetică ataxia teleangiectasia (lipsă de coordonare a mişcărilor, dilataţii
ale vaselor vizibile ca pete roşii pe piele) în care numai repararea leziunilor produse de radiaţiile
ionizante este anormală (nu şi cea faţă de radiaţiile UV). Există şi deficite imunitare grave, ceea ce
diminuează capacitatea de îndepărtare a celulelor canceroase. În consecinţă apar cancere, în special
leucemii, cu frecvenţă mare.
Radiaţiile ionizante sunt folosite în radioterapia cancerului, deoarece celulele care proliferează
rapid, cum sunt cele maligne, sunt foarte sensibile la radiaţii. Aceasta deoarece procesele reparatorii
ale ADN necesită un anumit interval de timp spre a se produce. Dacă celula proliferează foarte rapid,
există posibilitatea să înceapă un nou ciclu de replicare înainte ca repararea să fie completă.
Inhibitorii biosintezei ADN-ului au importanţă nu numai fundamentală (în studiul
mecanismelor replicării), ci şi în practica medicală, fiind folosiţi ca substanţe antibiotice
(antimicrobiene şi antivirale) şi antitumorale (citostatice).
Un antibiotic sau chimioterapic poate fi definit ca o substanţă ce împiedică multiplicarea
bacteriilor, având o acţiune selectivă la nivel molecular, astfel încât să fie activ în doze mici, care pe
cât posibil să nu afecteze acelaşi proces molecular (dacă acesta există) în organismul uman. Dintre
antibioticele antimicrobiene ce inhibă biosinteza ADN-ului este de subliniat acidul nalidixic.
Există agenţi antivirali (printre primii a fost acidul fosfonoacetic) ce inhibă selectiv ADN
polimerazele virale; acestea sunt enzime codificate de materialul genetic al virusului şi a căror sinteză
este indusă în celula gazdă după infectare. Acidul fosfonoacetic acţionează numai în concentraţii mult
mai mari şi asupra ADN polimerazelor din celula gazdă.
Dintre substanţele antitumorale ce acţionează inhibând sinteza ADN, amintim:
arabinozilcitozina, arabinoziladenina şi neocarcinostatina (proteină formată din 109 aminoacizi ce
produc rupturi în molecula de ADN).

19.5. Esenţa transcrierii şi aplicaţii medicale

Transcrierea este procesul prin care se sintetizează ARN, folosind drept matriţă unul din
lanţurile din molecula de ADN. Transcrierea presupune desfacerea duplexului genei şi sinteza pe unul
din lanţurile polinucleotidice a unui lanţ de ARN complementar cu gena. Acest ARN este apoi folosit
de ribosomi pentru sinteza lanţului polipeptidic codificat de genă. De aceea se numeşte ARN mesager
(ARNm). Enzimele ce realizează acest proces se numesc ARN-polimeraze sau transcriptaze.
Transcriptazele copiază pas cu pas lanţul polinucleotidic şi adaugă baze complementare, cu menţiunea
că în loc de timină adăugă adenină.
85
 Conceptul de ARN mesager a fost introdus în 1961 de Jacob şi Monod. Luând în considerare
că genele se află în nucleu, iar sinteza proteinelor (exprimarea genelor) se face în citoplasmă, ei au
propus existenţa unei molecule mesager, care preia informaţia de pe genă şi o transportă în citoplasmă
la ribosom, sediul biosintezei proteinelor. Jacob şi Monod au propus că acest intermediar, mesager al
genei, este o specie de ARN cu viaţă scurtă, care este sintetizat pe matriţa de ADN. Deci, ARNm preia
secvenţa de baze dezoxiribonucleotidice de pe gena transcrisă într-o secvenţă complementară de baze
ribonucleotidice. La rândul său ARNm va servi ca matriţă pentru sinteza proteinei codificată de gena
respectivă. Acest concept este deci inclus în dogma centrală a biologiei moleculare.
Conceptul de ARNm a fost demonstrat de către Spiegelman în 1961 într-o experienţă devenită
şi ea celebră în biologia moleculară. Bacteria E. coli a fost infectată cu bacteriofagul T2 şi la scurtă
vreme de la infecţie s-a adăugat fosfor radioactiv. În acest fel ARN-ul sintetizat după infecţie devine
marcat radioactiv. S-a izolat ARN-ul din E. coli după infecţia cu bacteriofagul T2 şi în paralel s-a
extras şi ADN -ul fagului. Acest ADN a fost desfăcut prin încălzire în lanţuri separate de ADN, care au
fost amestecate cu ARN-ul extras din bacterie. Prin răcirea înceată a amestecului se refac legăturile de
hidrogen între perechile de baze complementare. Amestecul a fost apoi analizat prin centrifugare în
gradient de CsCl: s-a observat că ARN-ul extras din E. coli după infecţia cu fagul T2 formează o
moleculă hibrid cu ADN-ul fagului (deci un duplex în care un lanţ este de ARN şi unul de ADN).
Formarea moleculelor hibrid ARN-ADN are loc strict numai cu ADN-ul fagului T2 (cu care s-a
infectat bacteria) şi nu cu ADN din alţi bacteriofagi.
Experienţa a demonstrat că ARN-ul sintetizat în E. coli după infecţia cu fagul T2 are o secvenţă
complementară cu ADN-ul fagului, deci că ARNm postulat de Jacob şi Monod are o existenţă reală. În
plus, Spiegelman a mai introdus tehnica hibridizării, în care ulterior s-a demonstrat că şi ARNt şi
ARNr sunt sintetizaţi pe matriţe de ADN.
Deşi în principiu şi la eucariote transcrierea se produce similar cu cea de la procariote, există
câteva particularităţi esenţiale ale transcrierii la eucariote, dintre care menţionăm două.
a) La eucariote există trei tipuri de ARN polimeraze, fiecare transcriind seturi diferite de gene.
ARN polimeraza II produce toţi precursorii mARN şi deci determină proteinele ce vor fi
sintetizate de o celulă, ARN polimeraza I produce speciile de rARN mari, iar ARN polimeraza III
sintetizează tARN-ul şi rARN-ul 5S.
b) Înainte ca moleculele sintetizate de ARN polimeraza II (produsul transcrierii) să devină
ARNm şi să părăsească nucleul ele suferă un proces de maturare cu două modificări importante:
adaosuri la capetele lanţului de ARN şi îndepărtarea unor porţiuni din mijlocul lanţului de ARN
(prelucrarea ARN-ului).
La capătul 5` se adaugă 7-metilguanozina, iar la capătul 3` se adaugă 100-200 resturi de acid
adenilic (poli A).
După ce a suferit modificări la capete lanţul de ARN poartă numele de produs primar al
transcrierii („primary RNA transcript”) sau precursorul ARNm.
c) Prelucrarea precursorului mARN este o diferenţă esenţială între procariote şi eucariote. La
procariote, molecula de ARN produs al transcrierii este în întregime tradusă în secvenţă de aminoacizi
în lanţul polipeptidic. În schimb, la eucariote precursorul ARNm este astfel prelucrat încât se
îndepărtează din mijlocul moleculei mai multe porţiuni, iar zonele rămase sunt sudate la capete.
Procesul se numeşte înnădirea ARN-ului („splicing”). Porţiunile din ARN care sunt îndepărtate nu mai
ajung în ARNm, deci nu vor fi exprimate în secvenţe de aminoacizi în proteina codificată de genă.
Porţiunile din genă care nu se exprimă se numesc introni. Dimporivă, fragmentele de ARN înnădite
formează ARNm, deci vor fi exprimate în secvenţe de aminoacizi în proteină. Ele corespund
porţiunilor din genă numite exoni. Deci genele la eucariote sunt discontinue având introni şi exoni.
Într-o celulă animală tipică, 7-10% din totalul ADN nuclear este transcris, iar după înnădire
rămâne doar 1-2 % din totalul ADN care va fi tradus în proteine.
Ca aplicaţii medicale menţionăm inhibitorii transcrierii: antibioticele rifamicina şi
actinomicină D, care inhibă specific transcrierea.
Rifamicina (extrasă din Streptomyces) şi rifampicina (derivat semisintetic) inhibă iniţierea
sintezei mARN-ului la bacterii: acţionând asupra subunităţii beta din transcriptază, inhibă formarea
primei legături fosfodiesterice.
86
 Actinomicina D are în structura sa două peptide ciclice legate printr-un inel fenoxazonic. Acest
inel se intercalează în ADN între două „trepte” ale scării în spirală şi anume două perechi de baze
adiacente G-C. Actinomicina inhibă în mod specific transcrierea fără a înhiba replicarea sau biosinteza
proteinelor.

19.6. Esenţa traducerii şi aplicaţii medicale

Traducerea se desfăşoară la nivelul ribosomilor, care sintetizează lanţul polipeptidic pe baza
informaţiei genetice preluată de pe genă în ARNm. Ribosomul citeşte mesajul genetic din ARN. Dar în
structura acizilor nucleici secvenţele de baze azotate sunt scrise într-un limbaj de 4 litere (deoarece
sunt patru baze azotate diferite), pe când în proteine există 20 aminoacizi diferiţi şi deci secvenţele
sunt scrise într-un limbaj de 20 litere.
Traducerea informaţiei genetice în sinteza lanţului polipeptidic codificat de genă se face pe
baza unui cod genetic, ce poate fi definit drept relaţia dintre secvenţa bazelor azotate din acizii nucleici
şi secvenţa aminoacizilor din proteine. Cuvintele codului genetic sunt numite codoni.
Se pot enumera caracteristicile codului genetic: a) Codul genetic este triplet (fiecare
aminoacid este codificat de trei nucleotide, deci codonul este format din 3 nucleotide). Codul genetic
fiind triplet, atunci combinări de 4 elemente (patru baze azotate diferite) luate câte 3, dau 64
posibilităţi de combinare, sau 64 codoni. Dintre aceştia, 3 codoni au semnificaţia de terminare a
sintezei lanţului polipeptidic, iar restul de 61 codoni codifică cei 20 aminoacizi; b) Codul genetic este
degenerat: un aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni, fapt dovedit de calculul de mai sus; c)
Codul genetic este universal: codonii au aceeaşi semnificaţie la bacterii, plante, animale şi om.
Ribosomii sunt sediul biosintezei proteinelor, aici se realizează legarea aminoacizilor în lanţul
polipeptidic, deci ribozomii sunt „uzinele de fabricare” a proteinelor celulei. Ribosomii au rol esenţial
în coordonarea traducerii codului genetic, interacţionând cu ARNm şi cu celelalte molecule necesare în
biosinteza proteinelor (factorii din citosol, de iniţiere, de elongare şi de terminare, precum şi ARNt,
care leagă câte un aminoacid, iar apoi complexul aminoacil-ARNt se leagă de ribosom).
Ribosomii sunt organite prezente în toate celulele în foarte multe exemplare. La eucariote pot fi
liberi în citoplasmă ori ataşaţi reticulului endoplasmic (aceştia din urmă au fost primii descoperiţi prin
microscopie electronică de către George Palade, fiind numiţi multă vreme „granulaţiile lui Palade”).
La microscopul electronic ribosomii se prezintă sub formă de granule cu dimensiunea de 20-30 nm
cărora nu li se pot distinge detaliile de structură.
Ulterior s-a descoperit că există de fapt două mari categorii de ribosomi, după constanta de
sedimentare la centrifugare, măsurată în unităţi Svedberg, (S): ribosomii 70S şi ribosomii 80S.
Ribosomii 70S sunt ribosomii procariotici, dar şi ribosomii din mitocondrii şi din cloroplaste.
Ribosomii sunt formaţi din două subunităţi: una mai mare şi alta mai mică. Ribosomul 70S are
două subunităţi numite 50S (subunitatea mare) şi 30S (subunitatea mică), tot după constantele de
sedimentare. Ribosomii bacterieni, de pildă la E. Coli, au subunitatea mică 30S compusă dintr-un
singur fel de ARNr numit ARN 16S şi din 21 de proteine distincte. Subunitatea mare 50S este
compusă din două tipuri de ARN (5S şi 23S) plus 34 proteine diferite.
A doua categorie de ribosomi, 80S, deci mai mari, sunt ribosomii eucariotelor aflaţi liberi în
citoplasmă ori ataşaţi reticulului endoplasmic, fiind formaţi dintr-o subunitate 60S şi una 40S.
În cazul ribosomilor eucariotici subunitatea mare 60S conţine trei specii de ARNr (5S; 5,8S şi
28S), iar subunitatea mică 40S conţine ARN 18S, numărul de proteine fiind de 33.
Deci toate subunităţile ribosomilor conţin ARNr şi proteine. S-a putut determina aranjarea
spaţială a tuturor proteinelor ribosomale cât şi dimensiunile şi forma spaţială a ribosomilor. Ei au
structură asimetrică cu diametrul mic de circa 20 nm şi cel mare de 30 nm. Subunitatea mare posedă o
adâncitură în formă de şa, în care se află subunitatea mică, alungită, reniformă.
O proprietate remarcabilă a ribosomilor este faptul că aceste structuri se autoasamblează.
Autoasamblarea în biologia moleculară este procesul prin care componentele izolate dintr-un complex
specific se asociază în mod spontan în anumite condiţii pentru a reconstitui complexul cu structura
iniţială şi cu aceleaşi funcţii. În cazul ribosomilor, Nomura în 1968 a demonstrat că dacă se pun în
contact moleculele de ARN 16S cu cele 21 proteine ribosomale din subunitatea mică, se reface în mod
spontan structura subunităţii mici. După câţiva ani s-a reuşit şi reconstituirea subunităţii 50S. Aceste
87
subunităţi reconstituite sunt la fel de active în biosinteza proteinelor ca şi cele iniţiale. Reconstituirea
ribosomilor din componente izolate demonstrează că formarea ribosomilor in vitro şi probabil in vivo
este un proces de autoasamblare. Informaţia necesară pentru formarea ribosomilor este conţinută în
componentele sale, nefiind necesari factori neribosomali. Pe lângă aceasta s-a putut determina rolul
componentelor în asamblarea ribosomilor: ARNr este esenţial, în schimb unele din proteinele
ribosomale se pot exclude şi totuşi asamblarea subunităţii se produce.
Toate speciile de ARNr provin dintr-un precursor comun, care, după ce a fost sintetizat pe
matriţă de ADN, este scindat.
Aşa cum s-a spus la capitolul despre nucleu, biogeneza ribosomilor este funcţia specifică a
nucleolului. Aici are loc transcrierea ARNr pe genele pentru ARNr. Aceste gene există în copii
multiple pe o anumită porţiune a cromosomului numită organizator nucleolar. Aceste gene sunt
multiplicate prin replicări repetate, iar ADN-ul extracromosomial ce rezultă prin această replicare intră
în structura nucleolului. Pe acest ADN are loc transcrierea ARN-ului ribosomal, care poate fi văzută la
microscopul electronic: pe filamentul central de ADN se observă ramificaţii laterale de ARNr din ce în
ce mai lungi, pe măsură ce ARN polimeraza (transcriptaza) se deplasează în lungul genei (aspectul
general este cel al unei frunze de ferigă). Imediat după sinteză ARNr este îmbrăcat în proteină formând
precursori ribosomali care dau aspectul granular al cortexului.
Ca aplicaţii medicale menţionăm efectele unor antibiotice şi toxine asupra biosintezei
proteinelor. Antibioticele care inhibă biosinteza proteinelor au atât importanţă fundamentală în studiul
mecanismelor moleculare ale acestui proces, cât şi o mare importanţă în practica medicală. Se pot
clasifica antibioticele după tipul de ribosom (70S sau 80S) şi după subunitatea (mare sau mică) pe care
acţionează.
Astfel, streptomicina şi tetraciclinele acţionează pe subunitatea 30S. Streptomicina
interacţionează cu o singură proteină (S12) din subunitatea 30S producând citirea greşită a mARN-
ului. Mutaţiile în proteina S12 duc la pierderea sensibilităţii bacteriilor la streptomicină. Tetraciclinele
blochează legarea aminoacil-tARN-ului pe ribosom.
Cloramfenicolul şi cicloheximida acţionează pe subunitatea mare a ribosomului, inhibând
activitatea peptidiltransferazei (enzima ce realizează timpul esenţial în elongarea lanţului polipeptidic).
Dar cloramfenicolul acţionează pe subunitatea 50S a ribosomilor 70S de la bacterii, sau din
mitocondrii sau cloroplaste, pe când cicloheximida este activă pe subunitatea 60S a ribosomilor
eucariotici. Cele două antibiotice se folosesc şi spre a diferenţia ribosomii 70S şi 80S.
În schimb, puromicina acţionează pe ambele tipuri de ribosomi producând terminarea
prematură a sintezei lanţului polipeptidic. Puromicina „înşeală” ribosomul, deoarece având structura
asemănătoare cu aminoacil-ARNt se leagă de locul din ribosom pe care ar trebui să se lege aminoacil-
ARNt. Puromicina are şi o grupare NH2 liberă, de care se va lega lanţul polipeptidic aflat în curs de
sinteză în ribosom. După aceea, peptidilpuromicina părăseşte ribosomul, astfel că lanţul polipeptidic
este mai scurt. Din experienţe cu puromicină s-a născut ideea că există două locuri în ribosom: unul pe
care se leagă aminoacil-ARNt, iar celălalt pe care se află ARNt cu lanţul polipeptidic în formare.
Există toxine bacteriene care inhibă biosinteza proteinelor la eucariote. Astfel, toxina difterică,
produsă de Corynebacterium dyphteriae, blochează faza de elongare la eucariote (nu şi la procariote)
inactivând translocaza. Toxina difterică este activă în cantităţi foarte mici, având efecte letale în
cantităţi de câteva mg.

19.7. Particularităţi de organizare şi de exprimare a materialului genetic la virusuri

Aşa cum s-a spus anterior, virusurile nu sunt celule şi au în structura lor un singur fel de acid
nucleic; deci există virusuri cu ADN şi virusuri cu ARN. Acidul nucleic este materialul genetic şi
materialul infecţios al virusului. Rezultă că la virusurile cu ARN, spre deosebire de virusurile cu ADN,
apare o particularitate importantă: ARN-ul joacă rolul de a depozita informaţia genetică. Secvenţa
nucleotidelor din ARN reprezintă în acest caz informaţia genetică. Un asemenea virus este virusul
mozaicului tutunului.
Virusurile au acidul nucleic îmbrăcat în capsida proteică, iar la unele virusuri şi într-un înveliş
ce conţine lipide şi glicoproteine. Numărul de gene variază de la 3 (la cele mai simple) până la 250.

88
 Studiul virusurilor a jucat un rol de seamă în apariţia concepţiei biologiei moleculare (relaţia
structură-funcţie la nivel molecular) şi a dus la o serie importantă de descoperiri.
Virusurile cu ADN au particularităţi de organizare a materialului genetic. Astfel, la unele
virusuri ADN-ul dublu catenar (duplex) poate avea formă lineară sau circulară. La bacteriofagul
lambda (λ) există chiar interconveriunea dintre forma lineară şi forma circulară în celula gazdă.
Alte virusuri au ADN circular monocatenar (adică format dintr-un singur lanţ polinucleotidic).
Acesta este cazul bacteriofagului Ø x 174, care mai are particularitatea că aceeaşi secvenţă de ADN
este citită în două feluri şi astfel codifică două proteine diferite.
La virusurile cu ARN amintim trei particularităţi de exprimare a materialului genetic: 1) în
unele cazuri ARN viral introdus în celula gazdă funcţionează direct ca ARNm; 2) în alte cazuri ARN
viral serveşte ca matriţă pentru sinteza de ARNm în celula gazdă; 3) ARN viral serveşte ca matriţă
pentru sinteza de ADN în celula gazdă, apoi acest ADN este transcis ca ARNm.
Acest ultim caz este de mare importanţă, deoarece a dus la completarea cunoştinţelor privind
fluxul informaţiei genetice în celule. S-a descoperit această particularitate la virusurile oncogene cu
ARN (oncorna virusuri), care produc tumori la unele animale. Primul virus de acest fel a fost desoperit
de Rous în 1911, virusul ce produce sarcom la găini. După circa 50 de ani, Temin a constatat că
dezvoltarea tumorii era inhibată atât de către inhibitorii biosintezei ADN-ului (ametopterina,
arabinozilcitozina), cât şi de către actinomicina D (inhibitor al biosintezei ARN-ului). El a sugerat că
în multiplicarea virusurilor oncogene cu ARN, pe matriţa de ARN se sintetizează ADN şi acesta la
rândul său serveşte ca matriţă pentru sinteza de ARNm. Deci fluxul informaţiei genetice în acest caz
este: ARN→ADN→ARN→proteine.
Fiind în contradicţie cu „dogma centrală a biologiei moleculare”, ipoteza lui Temin este primită
cu rezerve, dar în 1970 Temin şi, independent, Baltimore, izolează enzima capabilă de a sintetiza ADN
pe matriţă de ARN, numită ADN polimerază-ARN dependentă sau transcriptază inversă. Această
enzimă sintetizează ADN în direcţia 5’→3’. Deci „dogma centrală a bioogiei moleculare„ trebuie
completată în sensul reversibilitaţii fluxului informaţiei genetice între ADN şi ARN:
ADN↔ARN→proteine

19.8. Amendamente la dogma centrală a biologiei moleculare

Se pot formula mai multe amendamente la dogma centrală a biologiei moleculare.
a) Reversibilitatea fluxului informaţiei genetice între ADN şi ARN (ADN↔ARN) este un
fenomen prezent la virusurile cu ARN la care ARN-ul viral serveşte ca matriţă pentru sinteza
ADN-ului cu ajutorul transcriptazei inverse.
b) Posibilitatea schimbării poziţiei genelor pe cromosomi este fenomenul cunoscut sub
denumirea de transpoziţie a genelor; iar genele care îşi pot schimba poziţia se numesc gene
transpozabile;
c) Transcrierea ambelor lanţuri din inelul ADN mitocondrial duce la sinteza pe aceeaşi genă
a două molecule de ARNm complementare (din care una este apoi ) scindată.
d) Deosebirile existente între codul genetic nuclear faţă de cel mitocondrial (a se vedea
capitolul de mitocondrii) au dus la considerarea codului genetic mitocondrial ca un cod genetic
primitiv (vechi de circa 1,5 miliarde de ani), în timp ce codul genetic nuclear a suferit un proces de
evoluţie.
e) Deosebirea existentă între transcrierea informaţiei genetice la procariote faţă de
eucariote, anume înnădirea ARN-ului face ca principiul coliniarităţii între ADN, ARN şi proteine să
nu fie valabil la eucariote:
Conform dogmei clasice, fiecare genă de pe ADN este transcrisă nucleotid cu nucleotid în
ARNm, iar la nivelul ribosomului are loc traducerea întregii molecule de ARNm în proteine. Deci
dogma clasică afirmă principiul coliniarităţii între ADN, ARN şi proteine:
ADN → ARN → proteine.
Acest principiu îşi păstrează valabilitatea numai la procariote, deoarece la eucariote ARN-ul
care a copiat gena (transcriptul primar) suferă un proces de înnădire, astfel încât genele de la
eucariote sunt discontinue, fiind alcătuite din porţiuni care se exprimă (exoni) şi care nu se exprimă
(introni).
89
 f) La eucariote o moleculă de ARNm este tradusă într-un singur lanţ polipeptidic, în timp ce la
procariote o moleculă de mARN se poate traduce în mai multe lanţuri polipeptidice, pentru că pe
ARNm există mai mulţi codoni de iniţiere, respectiv de terminare. Astfel, la procariote o moleculă de
ARN serveşte ca matriţă pentru mai multe lanţuri polipeptidice, fiecare porţiune dintr-un lanţ de
ARNm ce constituie matriţă pentru un lanţ polipeptidic formând un cistron. În concluzie, la
procariote ARNm este policistronic, iar la eucariote monocistronic.

ÎNTREBĂRI:
1. Cum se reprezintă dogma centrală a biologiei moleculare şi ce semnifică dogma?
2. Ce ştiţi despre materialul genetic din celula procariotă?
3. Puteţi descrie în esenţă replicarea ADN-ului?
4. Care sunt particularităţile replicării ADN-ului la eucariote?
5. Care sunt implicaţiile şi aplicaţiile medicale din studiul replicării ADN-ului?
6. Ce este conceptul de ARN mesager?
7. Care este esenţa transcrierii şi aplicaţiile medicale din studiul transcrierii?
8. Care sunt diferenţele dintre transcrierea mesajului genetic la eucariote şi la procariote?
9. Ce ştiţi despre esenţa traducerii şi despre codul genetic?
10. Ce ştiţi despre ribosomi şi despre aplicaţiile medicale din studiul traducerii?
11. Care sunt particularităţile organizării şi exprimării materialului genetic la virusuri?
12. Care sunt amendamentele la dogma centrală a biologiei moleculare?

90
CAPITOLUL 20.
CELULA MALIGNĂ ŞI ONCOGENELE
S-au expus anterior caracteristicile morfologice ale celulei maligne (nucleu mare şi hipocrom,
nucleoli mari şi multipli, citoplasma redusă şi bazofilă, deci raport mare nucleo-plasmatic şi raport
mare nucleolo-nuclear), precum şi unele modificări de membrană ale plasmalemei celulei maligne.
Modificările de membrană nu pot fi socotite cheia comportării celulelor maligne, deoarece
modificările de suprafaţă sunt numai secundare modificărilor în exprimarea genelor, iar genele
determină compoziţia şi proprietăţile suprafeţei celulare. Ceea ce este caracteristic celulelor maligne
este capacitatea lor de creştere autonomă, adică ele cresc şi se reproduc independent de mecanismele
normale de reglare.
În 1969 Huebner şi Todaro au propus un model al genezei cancerelor, după care în toate
celulele normale ar exista un virus integrat în cromosomi (provirus). La un moment dat, se produce
depresia uneia din genele virale, oncogenele, care codifică proteine ce pot să transforme o celulă
normală într-una malignă.
Studiul oncogenelor ia o dezvoltare foarte mare după 1975, când s-au caracterizat în termeni
moleculari oncogenele virusurilor cu ARN ce produc tumori maligne la animale. Prima oncogenă virală
a fost identificată în virusul sarcomului Rous. Acest virus are doar 4 gene. S-au descoperit mutante ale
virusului care nu produceau sarcom şi la care lipsea o genă (gena src). Evident, aceasta era responsabilă
de transformarea malignă a celulelor musculare şi de apariţia cancerului, deci era oncogena virală.
S-a constatat însă că şi în cromosomii normali ai păsărilor există secvenţa src, deci s-a dedus că
există două feluri de oncogene: oncogenele virale (v-oncogene) şi oncogenele celulare (c-oncogene).
Pe de altă parte, secvenţa src în cromosomii păsărilor era sub forma unor exoni separaţi de introni. De
aici concluzia că nu oncogenele celulare provin din cele virale (deci nu sunt virusuri integrate, cum
propunea modelul original Huebner-Todaro), ci dimpotrivă, virusurile au preluat din celulele normale
aceste oncogene. O altă dovadă: oncogenele se găsesc şi la fiinţe foarte îndepărtate: Drosophilla sau
chiar la drojdii unicelulare. De aceea oncogenele celulare se mai numesc proto-oncogene. Faptul că s-au
conservat în evoluţie peste un miliard de ani demonstrează că oncogenele au în celula normală funcţii
foarte importante.
Când oncogenele se exprimă normal, prin proteinele oncogene codificate de ele, care au
structură normală şi apar şi în cantitate normală, oncogenele determină creşterea şi dezvoltarea
normală a celulei. Numai în cazul în care oncogenele celulare se exprimă crescut (proteina oncogenă,
codificată de oncogenă este produsă în cantitate mult crescută faţă de normal) sau se exprimă
inadecvat (adică proteina oncogenă este cu structură anormală) se produce transformarea malignă a
celulei şi apoi apare cancerul. Exprimarea crescută sau inadecvată a oncogenelor celulare poate fi
determinată de virusurile oncogene, sau de agenţii mutageni (radiaţii, agenţi chimici etc.).
Aceasta este teoria unificatoare a cancerelor.
S-au descoperit zeci de oncogene celulare, care au fost înpărţite în mai multe clase. De pildă
între oncogenele din clasa myc sunt unele care codifică proteinele nucleare ce reglează transcrierea.
Astfel, proteine codificate de genele myc induc transcrierea unor gene esenţiale, critice, pentru
proliferarea celulară.
Proteinele codificate de oncogenele din clasa ras sunt localizate în citoplasmă, pe suprafaţa
internă a plasmalemei şi sunt implicate în modificările de formă şi adezivitate ale celulelor maligne, ca
şi în recepţionarea unor semnale de creştere.
O singură oncogenă nu poate produce cancer. Este necesară colaborarea mai multor oncogene
pentru a se produce cancerul. Aceasta este în concordanţă cu cancerogeneza naturală, care apare ca un
proces multi-stadial (ce se produce în etape), în fiecare din etape fiind activate noi oncogene.
Cercetările privind cauzele cancerelor au arătat că există două categorii:
- cancerul ca boală genetică, în care oncogena este modificată în cromosomii omului purtător
şi în unele cazuri se ştie că anumite oncogene vor duce la apariţia cancerului (de sân sau de colon) la o
anumită vârstă (motiv pentru care se recomandă acestor oameni profilaxia radicală: extirparea sânilor,
a colonului);
- cancerul ca boală multifactorială, este determinat de modificarea exprimării oncogenelor
91
normale (în sensul explicat mai sus la teoria unificatoare a cancerelor) prin agenţii cancerigeni din
mediu sau din alimentaţie, care pot fi agenţi fizici, chimici sau biologici (virusuri fără oncogene).
Din totalul cancerelor numai o mică parte sunt genetice, marea majoritate sunt determinate de
agenţii cancerigeni exogeni. Există mai multe dovezi în acest sens.
În primul rând, din 1954 s-a demonstrat ştiinţific legătura dintre fumat şi cancerul pulmonar
(care apare în proporţie de 95% la marii fumători). Apoi, s-a demonstrat că fumatul este responsabil
de o treime din TOTALUL cancerelor, nu numai cel pulmonar, ci toate formele de cancer sunt mai
frecvente la fumători. În ultimii ani s-a demonstrat că fumatul pasiv (în special la copii şi la femei) este
la fel de periculos ca şi cel activ. În fumul de ţigară s-au identificat câteva mii de substanţe chimice,
între care mulţi agenţi cancerigeni (gudronul, hidrocarburi aromatice policiclice, denumite prin
acronimul PAH etc). De asemenea în fumul de ţigară s-au identificat şi substanţe numite promotori,
care nu sunt cancerigene, dar favorizează foarte mult acţiunea agenţilor cancerigeni (cancerul apare
după o perioadă mult mai scurtă sau după o expunere la o doză mult mai mică de agent cancerigen).
De aceea s-a interzis în toate ţările civilizate fumatul în locuri publice, iar numărul de fumători în
rândul persoanelor cu studii superioare (medici, alţi intelectuali) este mult mai mic faţă de persoanele
cu nivel de instruire redus.
Agenţi cancerigeni (printre care şi PAH) apar în toate gazele de ardere ale combustibililor
fosili: cărbuni, combustibili lichizi (păcură, motorină, benzină) sau gazoşi (gazul natural). De aceea
trebuie evitată expunerea la gazele de ardere, nu numai cele rezultate din circulaţia autovehiculelor, ci
şi cele rezultate din arderea gazului natural în bucătării şi în dispozitivele termice individuale (inclusiv
în aşa zisele „microcentrale de apartament”; acestea de fapt sunt destinate spaţiilor comerciale şi
caselor familiale, cu evacuarea gazelor deasupra acoperişului şi nu sunt destinate a fi montate în
apartamentele din blocurile de locuinţe, cu eliminarea gazelor de ardere direct prin pereţii exteriori ai
blocului, de unde se infiltrează înapoi în apartamentele din blocuri).
O altă treime din cancere sunt determinate de alimentaţie, dovadă distribuţia inegală a
diferitelor tipuri de cancere în diverse ţări, cu modificarea tipului de cancer la acelaşi tip de populaţii
prin modificarea alimentaţiei. De pildă, în Japonia era întâlnit cu mare frecvenţă (cea mai mare din
lume) cancerul gastric, legat de alimentaţia tradiţională (în care peştele afumat ocupa un loc
important). Dar la japonezii stabiliţi în SUA nu s-a mai întâlnit cu frecvenţă mare cancerul gastric, ci
formele de cancer frecvente la populaţia din SUA. În prezent, în urma schimbării obiceiurilor
alimentare în Japonia frecvenţa cancerului gastric a scăzut la nivelul întâlnit în alte ţări dezvoltate.
Consumul crescut de carne şi sărac în fibre vegetale este responsabil de o frecvenţă mai mare a
cancerului de colon (probabil datorită secreţiei crescute de acizi biliari care sunt iritanţi pentru
mucoasa colonului).
Consumul crescut de grăsimi este responsabil de o frecvenţă mai mare a cancerului mamar
(probabil datorită hiperproducţiei de hormoni estrogeni indusă prin alimentaţia bogată în grăsimi,
hormonii estrogeni având efect cancerigen asupra glandei mamare).
Există şi alte cauze dovedite ale cancerelor.
Comportamentul sexual: cancerului de col uterin este mai frecvent la prostituate, iar la
homosexualii infectaţi cu virusul HIV care produce SIDA (sindromul de imunodeficienţă dobândită),
numit în engleză AIDS („acquired immunodeficiency syndrome”) este foarte frecvent sarcomul
Kaposi (o formă de cancer extrem de rară la restul oamenilor).
Consumul de alcool: în forma băuturilor tari (gin, whisky, vodcă, ţuică etc.) produce cancerul
oral şi faringian, iar băuturile cu conţinut mai mic de alcool (vinul) produce cancer hepatic (o
consecinţă a cirozei hepatice care apare la marii băutori de vin, dar şi la cei ce consumă cantităţi mari
de băuturi tari).
Agenţii cancerigeni fizici (radiaţii emise prin dezintegrări radioactive sau radiaţii
electromagnetice) produc diverse forme de cancere, inclusiv leucemii (cu frecvenţă mare), în timp ce
radiaţiile ultraviolete produc cancere de piele (în special melanoame, a căror frecvenţă este în creştere
pe Glob, mai ales datorită „modei bronzării”; în ultimele decenii se vorbeşte de o „epidemie de
melanoame”, forma cea mai frecventă a cancerului de piele.
Mai trebuie subliniată poluarea cu agenţi cancerigeni foarte diverşi la diferite locuri de muncă,
ducând la apariţia cu frecvenţă mare a anumitor forme de cancer.
92
 De asemenea trebuie spus că există, pe lângă zecile de agenţi cancerigeni dovediţi (pe bază
epidemiologică) a fi responsabili de producerea cancerelor la om, există alte sute şi mii de agenţi la
care efectul cancerigen este dovedit pe alte specii; dar la om nu se pot face experienţe de expunere la
fiecare agent, în plus este greu de dovedit efectul cancerigen al unui anumit agent în condiţiile
expunerii simultane la mai mulţi agenţi (cum este de regulă cazul în expunerea în viaţa de toate zilele).
De aceea se impune o atitudine de prudenţă, luându-se măsuri de protecţie a populaţiei (reducerea
expunerii la asemenea agenţi), fiindcă este bine dovedit că există o relaţie clară între doză, timp de
expunere la un agent şi producerea cancerului. Adică, expunerea la o doză foarte mică, dar în timp
îndelungat, produce cancer, chiar dacă acesta apare după un timp foarte lung. De pildă, după accidente
nucleare, experienţe nucleare, sau după folosirea armelor nucleare în războaie, iradierea masivă a dus
la apariţia cancerelor la scurtă vreme după expunere. În schimb, la persoanele expuse la doze mici, au
apărut cancere (în special leucemii) după ani şi zeci de ani (un exemplu tragic îl constituie apariţia
leucemiilor la japonezi la câteva decenii după expunerea la radiaţiile produse prin bombele atomice
aruncate asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki în 1945).
În final trebuie spus că celulele sunt cu atât mai sensibile la agenţii cancerigeni cu cât sunt mai
tinere. De aceea organismul uman este cu atât mai sensibil la agenţii cancerigeni cu cât este mai tânăr,
începând cu stadiul de embrion şi făt, continuând cu copiii, a căror expunere trebuie redusă cât mai
mult posibil. S-a raportat o frecvenţă crescută a leucemiilor la copiii din locuinţele situate în apropierea
surselor puternice de radiaţii electromagnetice.
În plus, agenţii mutageni pot produce modificări ale gameţilor care se traduc prin apariţia
cancerului la copii. De pildă s-a raportat frecvenţa crescută a leucemiilor la copiii mecanicilor din
aviaţie sau a bărbaţilor ce lucrau în staţiile radar.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracteristicile principale ale celulelor maligne?
2. Ce ştiţi despre oncogene şi despre teoria unificatoare a cancerelor?
3. Ce ştiţi despre cauzele cancerelor din punct de vedere al biologiei celulare şi moleculare?

93