C1

Biologia celulară, sau citologia, este o disciplină care studiază celulele: structura

lor, organitele pe care le conțin, fiziologia lor, interacțiile lor cu mediul înconjurător, ciclul lor de
viață, diviziunea și moartea lor. Studiul este făcut atât la nivel microscopic cât și la
nivel molecular. Cercetările de biologie celulară cuprind întreaga gamă a organismelor, de la
organisme unicelulare ca bacteriile și protozoarele până la multitudinea de celule specializate
din organismul uman.
Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei,
independente, în timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar
masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm
și se găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel, cele
mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la
partea inferioară a trunchiului cerebral. Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de
struț nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 1,5 kg.
Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii.
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul
descriptiv pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke
într-o carte pe care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin
microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor.
Biologia celulară stabileste legături cu Biochimia, Fiziologia, Histologia,
Anatomia, Biofizica, Genetica, Patologia, Imunologia, Microbiologia, Biologia moleculară s.a.
Cea mai timpurie dovadă privind lentilele de mărit o găsim în lucrarea
”Book of Optics” scrisă în 1021 de către Ibn al-Haytham (Alhazen). După ce
această lucrare a fost tradusă în limba latină în secolul 13, în Anglia Roger
Bacon a descris proprietătile lentilelor de mărit, urmând ca apoi în Italia să se
utilizeze tot mai mult lentilele de ochelari.
În anul 1590, fratii Hans si Zacharias Jansen (Middleburg-Olanda) au
obtinut prin slefuire primele lentile biconvexe, ce au permis confectionarea
primelor instrumente optice de mărit. În anul 1609, cei doi frati alături de Hans
Lippershey au construit primul telescop.
Spre sfârsitul secolului 15, olandezul Christiaan Huygens a inventat un
sistem simplu de ocular cu două lentile, care de-a lungul timpului a fost
corectat si îmbunătătit acromatic.
În 1610, Galileo Galilei a confecŃionat o ”lunetă microscopică” drept
”ochean” (occhiolino), pe care filozoful grec Demisciano îl va numi microscop.
Fizicianul si astronomul englez Robert Hooke în 1665, perfectând
microscopul compus al fratilor Jansen, a examinat o felie subtire de plută de
stejar si a observat că este străbătută de mici cavităti, pe care le-a numit celule
(„mici cavităti sau celule, distincte una fată de cealaltă”). În cartea sa

1
”Micrographia” a inserat 38 de planse cu sectiuni din diferite plante si animale, în care se
distingeau cu usurintă celulele, a demonstrat importanta
microscopului si a utilitătii modificărilor aduse de el acestui instrument. Fiind
fizician, a desenat celula, a denumit-o, dar nu i-a acordat nici o valoare
morfologică.
Savantii Nehemia Grew [1671] si Marcello Malpighi [1675] au regăsit
la plante celulele lui Robert Hooke si le-au descris ca fiind niste cavităti
(„veziculele lui Grew”, „utriculele sau saculii” lui Malpighi), separate de pereti
membranosi.

Figura 1 - SecŃiune prin plută de stejar

desenată după microscop de către
Robert Hooke (după Karp, 1984)

2
 Figura 2 - Desen ce reproduce
microscopul utilizat de Robert Hooke în 1665

Antony van Leeuwenhoeck [1677] au descoperit o serie de elemente structural-anatomice

proprii animalelor adulte. Antony van Leeuwenhoeck si-a confectionat singur instrumentele de
mărit, lentile unice, cu care a atins măriri ale obiectelor studiate de circa 300x.
În felul acesta, a observat structura microscopică a aripei si acului de albină,
celulele din foita de ceapă, structura firului de păr, a crustelor de mătreată, a
osului, a fibrei nervoase, a fibrelor musculare striate.
Hugo von Mohl încă din 1835, a descris diviziunea directă a unor celule
vegetale (Cladophora sp.), stabilind ceva mai târziu că diviziunea nucleului
precede întotdeauna diviziunea protoplasmei.
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a
observat mici "granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară,
dezvoltată pentru prima oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann,
afirma că toate organismele sunt compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin

3
din celulele preexistente, că funcțiile vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că
toate celulele conțin informațiile ereditare necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de
transmitere a informațiilor pentru următoarea generație de celule.

În 1836, Gabriel G. Valentin semnala în interiorul nucleului celulei

conjunctive, un corpuscul mai mic, pe care l-a numit nucleol, care a fost
semnalat si de către Willam Bowman în 1840.
În 1840, Wilhem Hofmeister identifica cromozomii în celulele
meristematice de Tradenscantia sp., iar Ian Evanghelista Purkinje propunea
înlocuirea termenului de „sarcodiu” cu cel de „protoplast” pentru substanta
fundamentală a celulei, pe care azi o numim matrice sau citosol. În 1848,
Albert von Kölliker denumea continutul celular ca fiind citoplasma, iar în
1850 descoperea mitocondria.
O nouă etapă s-a marcat în istoricul Biologiei celulare când cercetătorii
au început să-si facă o idee exactă asupra valorii celulei, ca element morfologic
si fiziologic al organismelor. În 1855, Karl W. von Nägeli si Caspar Cramer
introduceau termenul de membrană celulară prin care definea „structura de
frontieră ce înconjoară protoplastul celulei”, iar în 1859 Nägeli punea în
evidentă birefringenta peretelui celular la specii de plante superioare.
Germanul Rudolf Virchow, în cartea sa ”Cellularpathologie”
(„Patologia celulară”), extinzând teoria celulară în domeniul Anatomiei
patologice a demonstrat geneza produselor morbide prin diviziunea si
transformarea celulelor din tesutul normal si a arătat importanta dominantă a
principiului individualitătii celulare pentru fiziologie si patologie, formulând în
1858 celebra sa axiomă ”Omnis cellula e cellula” (orice celulă se naste dintr-o
celulă).
În 1866, Ernst Haeckel afirma că nucleul este „elementul fundamental al
ereditătii”. În 1873, Camillo K. Schneider descria diviziunea indirectă, iar în
1876 Eduard Strasburger observa mitoza si fazele ei. În 1880, Walther
Flemming explica termenul de cromatină ca fiind „materialul genetic nuclear
format din nucleoproteine”, pentru ca în 1882 să introducă termenii de mitoză,
amitoză, asteri, cromatină, carioplasmă si placă ecuatorială. În 1883,
Edouard van Beneden a descoperit meioza ca tip special de reproducere al
celulelor sexuale
Microscopul (grec. mikrós: mic; skopein: a observa) este un instrument optic care transmite o
imagine mărită a unui obiect observat printr-un sistem de lentile. Cel mai răspândit tip de
microscop este microscopul cu lumină artificială, inventat prin anii 1600.În anul 1679, unul din
pionerii microscopului, Antoni Van Leeuwenhoek, a comunicat Societății Regale din Londra că
numărul de "animale mici" (spermatozoare) pe care le-a detectat în lapții unui cod —150 de
miliarde — era cu mult mai mare decât numărul total de oameni pe care planeta l-ar putea
suporta. La două secole distanță, în secolul al XIX-lea, puterile de mărire și de rezoluție a
microscoapelor au crescut, lentilele nemaiavând distorsiuni cromatice și sferice.

4
Principalele părți componente ale unui microscop optic sunt:

1. Ocularul
2. Turelă rotativă
3. Lentile obiectiv
4. Butoane de reglaj (reglaj grosier)
5. Reglaj fin
6. Platformă
7. Iluminator sau oglindă
8. Diafragma și condensorul
9. Cleme de poziționare

Lentila (convexă sau concavă) reprezintă elementul de bază al tuturor instrumentelor optice.

Această bucată de sticlă sau de mase plastice cu suprafețele curbate modifică traiectoria razelor
de lumină care o traversează. Lentila redirecționează razele de lumină, venind de la obiect și
formând o imagine.
Cel mai simplu microscop este format din două lentile convexe suprapuse, ocular și obiectiv.
Obiectul care trebuie observat este puternic iluminat și privit din transparență. Lentila convexă a
obiectivului produce o imagine a obiectului, care este la rândul ei mărită de lentila convexă a
ocularului. Cele două lentile își însumează puterile de mărire, ceea ce produce în final o imagine
foarte mărită a obiectului respectiv.
Pentru ca imaginea rezultată să fie corectă trebuie efectuate câteva reglaje:

 Luminozitatea este ajutată de condensor (înclinarea oglinzii în multe cazuri) și de

deschiderea lentilei obiectiv.
 Focalizarea este controlată prin butonul specific și depinde totodată de grosimea
preparatului și a lamelelor sale.
 Rezoluția reprezintă distanța minimă la care s-ar putea afla două puncte ale imaginii
pentru a mai putea fi percepute separat.
 Contrastul definește diferența dintre iluminarea preparatului propriu-zis și cea a zonelor
adiacente acestuia. Se poate regla prin modificarea intensității luminii și a dimensiunilor
diafragmelor, precum și prin utilizarea unor substanțe de contrast.

Tipuri de microscoape

 microscop cu lumină artificială:

o microscop cu lumină polarizată
o microscop fluorescent
o microscop cu contrast de fază
o microscop de contrast prin interferență
o microscop confocal cu laser (Confocal Laser Scanning Microscope, CLSM)

5
 o microscop de contrast și reflexie

 microscop electronic
 microscop cu forță atomică (Atomic Force Microscope, AFM)
Punerea la punct a microscopului electronic si a tehnicilor asociate,
începând cu 1933 [Max Knoll, Ernst si Helmut Ruska], brusc au adus
numeroase notiuni noi. Au fost dezvăluite structuri cu dimensiuni între 10 Å si
2000 Å, unele în organite deja cunoscute (cristele mitocondriale, discurile
plastelor, fibrele cromozomilor, sacii si tubulii dictiosomilor), altele aflate în
ansamblul citoplasmei (reticulul endoplasmatic, ribozomii, citoscheletul).
Utilizarea tehnicilor combinate a condus la asocierea din ce în ce mai
mult a studiului structurilor si ultrastructurilor cu cel al functiilor. Mecanismele
fundamentale de metabolism, absorbtie, secretie, reproducere etc., au fost
abordate la nivel celular, cu explicatii si aplicatii mai ales la nivel molecular.

O ramură a Biologiei celulare, Biologia moleculară, a reusit să analizeze mai multe

macromolecule fundamentale din celule -acizi nucleici, proteine,enzime.

La începutul secolului 19, în cadrul Facultătii de Medicină din

Bucuresti a început să functioneze prima Scoală de microscopie din România.
În 1839, profesorul Nicolae Kretzulescu a descris, într-o serie de lucrări
stiintifice publicate la Paris, structura microscopică a dintilor si mediile
transparente ale globului ocular.
În 1859, profesorii Ludovic Fiala, Gheorghe Polizu si Mihail
Obedenaru înfiintează disciplina de Microscopie optică, condusă mai târziu
de profesorii Mihai Petrini-Galati, Alexandru Obredja, Ioan Bruckner si Ion
T. Niculescu.
În 1886, Victor Babes si profesorul francez Victor-A. Cornil au publicat
la Paris primul Tratat de bacteriologie din lume, Babes fiind si autorul a peste
1.000 de lucrări stiintifice, multe dintre ele referindu-se la studiul celulei sau al
unor tesuturi normale si patologice. Victor Babes a fost initiatorul seroterapiei
si pionier al descoperirii antibioticelor, a fost printre primii care a cercetat
celula canceroasă si celula infectată de virusi, iar în 1893 comunica lumii
stiintifice că poate pune cu certitudine diagnosticul de turbare, confirmat în
1903 de italianul Aldechi Negri (corpusculii Babes-Negri în turbare si apoi
corpusculii Babes-Ernst în bacilul difteric). În cadrul aceleiasi facultăti,
profesorul Ion Cantacuzino a înfiintat disciplina de Imunologie comparată.
Microbiologie si de Medicină experimentală (experiente privind secretia
lacrimilor).
Cunoscutul neurolog Gheorghe Marinescu si-a consacrat multi ani
studiului celulei nervoase, scriind o carte monumentală în două volume ”La
Cellule nerveuse”, care după aparitia ei în 1909 a cunoscut o faimă mondială,
fiind considerată cea mai completă monografie în domeniu. O parte din
discipolii profesorului Marinescu, precum Nicolae Ionescu-Sisesti, Oscar

6
Sager, State Drăgănescu, Artur Kreindler au initiat în paralel cu activitatea
de clinică si valoroase cercetări de histologie patologică a sistemului nervos.
Pe lângă Facultatea de StiinŃe naturale si de Medicină Veterinară din
Bucuresti, ia fiintă Scoala de citofiziologie, care înainte de primul Război
mondial a fost condusă de profesorii Ion Athanasiu si Ioan Drăgoiu. Ei au
efectuat primele studii de citofiziologie musculară cardiacă. Între cele două
războaie, scoala a fost condusă de renumitul citolog Dimitrie Voinov, Paul
Bujor (histologie comparată la om si la animale), Theodor Dornescu si Ion
Steopoe.
După cel de-al doilea Război mondial, pe lângă Facultatea de Medicină
din Cluj, se înfiintează Scoala de histologie si citologie de către profesorii
Ioan Drăgoiu si Ion A. Scriban.
În anul 1969, profesorul M. Ionescu-Varo a scris primul curs si caiet de
lucrări practice de Biologie celulară, iar în 1971 profesorul Ilie Diculescu a
publicat prima monografie de Biologie celulară, la Bucuresti. În centrele
universitare din tară au început să functioneze laboratoare de Microscopie
electronică si de Biologie celulară normală si patologică conduse de profesori
de prestigiu.
În 1979, la Institutul de Biologie si Patologie celulară din Bucuresti,
condus de către sotii Maia si Nicolae Simionescu, s-a înfiintat un centru de
studii atasat la sectia de Biologie celulară a Facultătii de Medicină Yale din
USA, sub îndrumarea renumitului profesor George Emil PALADE.
Deocamdată singurul român laureat al Premiului Nobel pentru medicină sau fiziologie, George
Emil Palade este cel mai influent specialist în biologia celulară. Cu toate acestea, profesorul
Palade nu s-a manifestat doar în domeniul biomedical. Prin activitatea şi strădaniile sale, a
contribuit decisiv la câştigarea Premiului Nobel pentru fizică, în anul 1986 şi a celui pentru
chimie din 2009. Mai presus de acestea, el este principalul „geograf al celulei“. Un interviu
cu acad. Laurenţiu M. Popescu.
Interviu cu acad. Laurenţiu M. Popescu
Cine este, în esenţă, George Emil Palade?
– Pentru a răspunde, aş face uz de cea mai cunoscută şi influentă sursă de informaţie din
epoca modernă – Encyclopaedia Britannica, al cărei motto este: „Facts matter“. În traducere
liberă, numai faptele contează. Ei bine, articolul dedicat marelui savant începe cu două
formulări. „Romanian born“, adică născut în România. „American cell biologist“, specialist
american în biologie celulară. În esenţă, mixtura aceasta sofisticată, mai mult sau mai puţin
întâmplătoare, devenită celebră în timp, este esenţa personalităţii profesorului Palade. Aş
continua să răspund la întrebare, făcând apel şi la cea mai utilizată sursă de informare online,
binecunoscuta Wikipedia. Acolo, prima frază despre profesorul Palade este: „The most
influential cell biologist ever“. Uşor de tradus, în mare parte: cel mai influent specialist în
biologie celulară. Acel „ever“ este ceva mai greu de tradus – „vreodată“ sau, printr-o
licenţă, „forever“, pentru totdeauna... Partea interesantă este că această afirmaţie citată
de Wikipedia a fost preluată dintr-un editorial publicat în Journal of Cellular and Molecular
Medicine, în 2007, nr. 1, revistă al cărei redactor şef sunt.
  – George Emil Palade este singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru medicină sau
fiziologie. Ce însemnătate are acest fapt, în context internaţional?

7
   – Să vedem întâi care ar fi şansa unui om, în istoria recentă, de un secol şi ceva, de a
câştiga un premiu Nobel. De la 1900 încoace, în strictă contemporaneitate – şi vă aduc aminte
că Premiul Nobel se acordă începând cu 1901, cu două pauze scurte, în timpul Primului şi al
celui de-al Doilea Război Mondial – ar fi trăit circa 15–20 de miliarde de oameni. Mai trebuie
să se ştie că, din 1901 până în 2012 inclusiv, au fost 201 laureaţi ai Premiului Nobel pentru
medicină sau fiziologie. Aritmetica simplă ne duce a o variantă statistică, în care, dacă am
considera că şansele tuturor ar fi egale, cam unul la 100.000.000 de oameni are şansa să devină
laureat al Premiului Nobel pentru medicină. Eu mă înclin în faţa acestor calcule şi aş îndrăzni
să cred că gândirea noastră nu este pregătită să aprecieze concret ce înseamnă unul la o sută de
milioane... Pe un alt palier de încercare de apreciere a valorii cuiva distins cu Premiul Nobel,
m-aş referi la influenţa personalităţii respective asupra elevilor săi şi asupra altor domenii. Ca
să fiu mai clar, aş începe relatând o întâmplare anecdotică, din urmă cu vreo 40 de ani. Un
faimos om de ştiinţă din domeniul studiului metabolismului celulelor, Hans Krebs, a ţinut o
conferinţă, undeva în Statele Unite. Cum „sportul naţional“ acolo este să pui întrebări
inteligente la sfârşitul unei prelegeri importante, profesorul Krebs a fost întrebat de unul din
studenţi: „Cum aţi obţinut Premiul Nobel pentru medicină?“. Răspunsul a fost foarte simplu.
„Pentru că – a răspuns profesorul Krebs – profesorul profesorului meu a fost şi el laureat al
Premiului Nobel şi pentru că profesorul meu a fost şi el laureat Nobel“. În această filiaţie,
trebuie spus că unul dintre cei mai importanţi elevi ai profesorului Palade, e vorba de Günter
Blobel, a fost distins, în 1999, cu Premiul Nobel pentru medicină, ca urmare a unor cercetări
făcute în laboratorul profesorului Palade asupra mecanismelor de semnalizare a proteinelor.
Sigur, un sceptic ar spune că influenţa profesorului Palade s-a manifestat doar în domeniul
biomedical. Eu cred că ar fi o formă nefericită de scepticism, pentru că G George Emil Palade,
prin activitatea lui, prin studiile sale de microscopie electronică, a contribuit decisiv la
acordarea, în 1986, a Premiului Nobel pentru fizică profesorului german Ernst Ruska, de la
Heidelberg, cel care construia primul microscop electronic, la sfârşitul anilor ’20 – începutul
anilor ’30 din secolul trecut. Paradoxul situaţiei este că acela care a construit aparatul pe care
profesorul Palade l-a folosit cel mai intens a luat Premiul Nobel la 12 ani distanţă  a posteriori.
Dar şi în chimie a fost evidentă influenţa activităţii ştiinţifice a profesorului Palade. O pură
întâmplare face ca Premiul Nobel pentru chimie, în 2008, să fi fost acordat unui cercetător care
lucra în aceeaşi clădire cu profesorul Palade, americanul Roger Tsien, de origine chineză, care
a descoperit o proteină specială utilizată în cercetare, faimoasa green fluorescent protein.
Premiul a fost anunţat în aceeaşi zi de octombrie în care profesorul Palade păşea în eternitate.
Dar şi în 2009, Premiul Nobel pentru chimie a fost acordat unui trio de cercetători: indianul
Venkatraman Ramakrishnan, de la Cambridge, americanul Thomas Steitz, de la Yale,
universitate pe unde trecuse pentru o lungă perioadă profesorul Palade, şi Ada Yonath, de la
faimosul Institut Weizmann, din Israel. Acestora li s-a acordat Premiul Nobel pentru chimie cu
următoarea motivaţie: „pentru studii asupra structurii şi funcţiei ribozomilor“. Dar ribozomii
sunt tocmai particulele intracelulare descoperite de profesorul Palade, numite iniţial chiar
„granulele Palade“, responsabile de sinteza proteinelor. Cele menţionate sunt ilustrative pentru
difuzibilitatea, importanţa şi influenţa studiilor lui George Emil Palade în alte domenii decât
8
cel biomedical. În planul cel mai general, chiar cu tente uşor filosofice, ar trebui să putem
vorbi despre contribuţia profesorului Palade în cât mai puţine cuvinte – dacă este atât de
importantă. Ceea ce a făcut profesorul Palade a fost, pur şi simplu, să întoarcă telescopul lui
Galileo Galilei dinspre bolta cerească spre microcosmosul celulei. Este vorba de utilizarea
microscopului electronic în studiul celulei. Descoperirile lui Galilei au schimbat, la vremea
respectivă, fundamentele ştiinţei, filosofiei, religiei şi chiar ale societăţii. Profesorul Palade a
schimbat biologia şi medicina. El este principalul geograf al celulei. Orice reprezentare, simplă
sau complicată, a unei celule conţine date descoperite de George Emil Palade.

– Cum poate fi percepută influenţa profesorului Palade la scară naţională?

 – Dacă ieşim din idiomatic şi din pitoresc, există, în zona nepolitică şi extrasportivă, trei
personalităţi care pot fi considerate ca exponente ale spiritului românesc. Este vorba de
Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu şi George Emil Palade. Brâncuşi a schimbat fundamentele
sculpturii moderne, Eugen Ionescu a schimbat teatrul modern, iar Palade a schimbat biologia şi
medicina. Chiar dacă fiecare se exprimă printr-o reţetă proprie unică, ei au în comun acest
lucru: sunt percepuţi ca având origine românească. Romanian born.
    – Profesorul Palade este fondatorul biologiei celulare...
 – Ar fi util să definim biologia celulară. În principiu, un domeniu al ştiinţei se defineşte
prin două lucruri, prin obiectul studiat şi prin metodele utilizate. Dacă obiectul este celula şi
mă uit cu microscopul obişnuit, domeniul se cheamă citologie. Dacă folosesc orice metodă de
care dispun, pentru a studia celula, să înţeleg fenomenele din interiorul ei, aceasta este o
atitudine, numită biologie celulară. Înţeleg biologia celulară în primul rând ca o atitudine, nu ca
un domeniu. Dorinţă de a înţelege fenomenele de la nivelul celulei, încercarea de a înţelege
corelaţia structură–funcţie.
– Conceptele au avansat şi astăzi vorbim de medicină celulară...
– O curiozitate ştiinţifică: biologia celulară a precedat definirea domeniului de medicină
celulară şi moleculară. Preocuparea legată de faptul că la baza anumitor boli ar sta perturbări
moleculare este relativ veche, din anii ’30. Nu sunt un adept al protocronismului, dar, în
perioada 1933–1935, la Oxford, doi medici, unul faimos, profesorul de biochimie din acea
vreme, sir Randolph Peters, împreună cu românul Nicolae Gavrilescu, un băcăuan care era, ca
pregătire, fiziolog şi hidrolog, au introdus noţiunea de leziune moleculară, biochimică, luând
ca exemplu carenţa de vitamină B1. Din păcate, publicul larg reţine mai degrabă formularea
mult mai târzie, din 1949, a unui faimos chimist, Linus Pauling, dublu laureat Nobel, care a
descoperit o formă anormală de hemoglobină în anemiile cu celule în formă de seceră. El este
cel care a folosit extensiv noţiunea de boală moleculară. Revenind, putem spune că nu există
vreo boală a organismului uman care să fie în afara celulelor, ceea ce îndreptăţeşte definirea
medicinii celulare. Profesorul Palade este primul în lume care a creat un departament, o
catedră, o specialitate – de medicină celulară. Şi acest lucru s-a întâmplat în 1990, când,
mutându-se de la Universitatea Yale, a ajuns la Universitatea din California la San Diego, unde
a înfiinţat departamentul de medicină celulară. Ca să vă faceţi o idee despre ce însemna
departamentul de medicină celulară al profesorului Palade, în 2006, acesta cuprindea: 23 de
cadre didactice (faculty), peste 100 de cercetători postdoctorali, aproximativ 50 de absolvenţi şi

9
nu mai puţin de 80 de angajaţi în administraţie. Asemenea departamente de medicină celulară
funcţionează astăzi în numeroase universităţi din Statele Unite, spre exemplu Universitatea
Virginia, lângă Washington, sau în Arizona, dar şi în faimoasa Cleveland Clinic, cea mai
profitabilă din SUA. În Europa, există asemenea departamente în Marea Britanie, dar şi în
Europa continentală, spre exemplu în Danemarca. Cu un mic coeficient de mândrie, aş putea
spune că al doilea departament de medicină celulară din lume a fost creat la Bucureşti. De
altfel, provin dintr-o catedră – de histologie – care a fost înfiinţată în 1879, prin decret al
primului ministru din acea vreme, Nicolae Kretzulescu; era a doua în lume, după cea din Paris.
A doua catedră de medicină moleculară, ca şi revista Journal of Cellular and Molecular
Medicine au fost create la Bucureşti.

      – Care ar fi mesajul, în încheiere?

  – Vreau să închei prin a cita cuvintele profesorului Günter Blobel, deocamdată singurul
elev al lui George Emil Palade laureat al Premiului Nobel. În original, el scria:  „I cannot
imagine a greater mentor“. Am motive personale să mă asociez cu plecăciune acestui gând.

10