Biologie(Organizare) celulară

Histologie
Embriologie

Semestrul I
Biologie (Organizare)Celulară
Embriologie
CUVÂNT ÎNAINTE
Manualul de „ Biologie celulară, Histologie,Embriologie
animală ” este destinat, în principal, studenţilor în medicină
veterinară şi în biologie, dar este util şi altor specialişti care se
ocupă de creşterea, reproducerea, exploatarea şi păstrarea
biosecurităţii animalelor domestice, precum medici
veterinari, ingineri zootehnişti, biologi şi biotehnologi.
Preluând datele de microscopie optică, microscopie
electronică, embriologie şi îmbinându-le cu rezultatele
ştiinţifice obţinute în activitatea, de peste treizeci de ani din
domeniul morfologiei normale (macro- şi microscopice) a
autorului, s-a elaborat o lucrare
 structurată logic, ancorată în realităţile biologiei, creşterii,
exploatării şi medicinei animalelor domestice. Lucrarea prezintă
nivelul celular, tisular, organic şi sistemic de organizare a
organismului animal, împreună cu noţiunile de embriologie
aferente.
Se urmăreşte, astfel, ca instruirea actualilor studenţi să
se realizeze metodic, de la simplu la complex, încât însuşirea
cunoştiinţelor să se facă raţional şi gradual, rezultând o bază
solidă de cunoştiinţe fundamentale, cu implicaţii practice, care să
permită înţelegerea, perfecţionarea continuă şi îmbunătăţirea
eficacităţii activităţilor viitorilor absolvenţi.
Adresându-se, în primul rând, studenţilor din anii începători ,
lucrarea a fost concepută ţinând cont de programa programa
analitică a disciplinelor de Biologie celulară, histologie şi
embriologie de la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti
şi a disciplinelor de Oraganizare celulară ( citologie animală),
Histologie şi embriologie animală de la Facultatea de
Agricultură din Bucureşti, specializarea Biologie.
 Celulele care intră în alcătuirea unui organ realizează
o structură stabilă, asemănătoare la specii diferite, fenomen
cunoscut sub denumirea de homeostazie structurală. Pentru
realizarea unei astfel de structură cooperează un mare număr
de celule de tipuri diferite, care comunică între ele, îşi
controlează forma, mărimea, poziţia, orientarea în spaţiu şi
activitatea în aşa fel, încât fiecare celulă şi structură, în
ansamblul său, să funcţioneze optim, obţinându-se efecte
maxime cu minimum de cheltuieli materiale şi energetice.
Funcţiile celulelor, ţesuturilor sau organelor pot fi
explicate numai după cunoaşterea în profunzime, până la
nivelul molecular, a structurilor, care formează baza lor
materială. A înţelege o structură, un ansamblu de fapte
observabile optic sau electronomicroscopic înseamnă să
descoperi interrelaţiile dintre elementele componente.
 Domeniul ştiinţific prezentat în manual înregistrează o
gigantică explozie informaţională, încât a trebuit să selectez, din
multitudinea de date recente, numai pe acelea care prezintă o
importanţă majoră pentru latura formativă, instructivă şi
ştiinţifică a pregătirii studenţilor . Acest fapt limitează, de la
început orice pretenţii asupra cartacterului exhaustiv al lucrării
şi al indicaţiilor bibliografice.
Pentru a facilita însuşirea materialului teoretic, autorul a
desenat o serie de scheme după preparate histologice, iar alte
scheme au fost preluate, prelucrate şi modificate din lucrări
consacrate.
Mulţumesc tuturor celor care îmi vor adresa
sugestii şi idei ce vor duce la îmbunătăţirea acestui material
didactic, pe care îl doresc a fi cât mai util studenţilor.

Autorul
 1.1 Repere istorice în evoluţia cunoştiinţelor despre
celule şi ţesuturi

Descoperirea celulei a fost posibilă după inventarea

microscopului în anul 1590 de către doi fraţi olandezi
HANS şi ZACHARIAS JENSSEN. În anul 1665, ROBERT
HOOKE (1635-1703), fizician englez a observat cu ajutorul
microscopului, într-o bucată subţire de plută, o serie de
cavităţi mici pe care le-a denumit celule ( de la latinescul
cella = cămăruţă). Mai târziu (1674), A. van
LEEUWENHOEK (1632-1723) descoperă mai multe tipuri
de celule libere (protiste, globulele roşii) , iar HAM
LUDWIG (1650-1723) a descoperit spermatozoizii, în 1677.
Tot în secolul al XVII-lea, MARCELLO MALPIGHI (1628-
1694) a descris pentru prima dată capilarele sanguine în
peritoneul de broască şi le-a denumit astfel după latinescul
"capillus", care înseamnă fir de păr. Totodată, Malpighi a
mai descoperit glomerulii renali, stratul intermediar al
epidermului, dar nu şi-a dat sema că celula este unitatea
de bază a lumii vii. Olandezul REGNIER de GRAAF (1641-
1693) a descoperit foliculii ovarieni, în anul 1672.
 Astfel, “Biologia celulară” ( citologia sau organizarea
celulară) studiază organizarea, structura, ultrastructura şi
funcţionarea celulelor animale, permiţând cunoaşterea
substratului celular al fenomenelor biologice, iar "Embriologia"
se ocupă cu studiul dezvoltării ontogenetice, din momentul
producerii gameţilor, al apariţiei zigotului şi până la formarea
întregului organism animal. Formaţiunile sunt prezentate atât cu
denumirea în limba română, cât şi cu denumirea internaţională
în limba latină, fapt ce are menire de facilita reţinerea lor de
către studenţii străini.
Organismul animalelor domestice conţine o serie de
substanţe anorganice (apă, elemente şi săruri minerale, etc.) şi
organice (proteine, glucide, lipide, enzime, acizi nucleici,
etc.), care nu formează soluţii la întâmplare, ci sunt organizate
cu mare precizie, intracelular sau extracelular, sub forma unor
structuri şi ultrastructuri, care îndeplinesc roluri bine definite.
La rândul lor, celulele sunt grupate, morfologic şi funcţional în
ţesuturi sau organe, rezultând organismul, ca un tot unitar.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, FRANCOIS MARIE
XAVIER BICHAT (1771-1802) a descris şi a introdus
noţiunea de ţesut, individualizând 21 tipuri de ţesuturi şi
descriind în mod magistral ţesutul osos, cartilaginos şi
muscular.Pentru descoperirile sale este considerat
părintele histologiei.
Un moment crucial în dezvoltarea cunoştiinţelor
despre celule l-a avut cristalizarea teoriei celulare pe baza
cercetătilor şi generalizărilor efectuate de botanistul
MATHIAS JACOB SCHLEIDEN (1804-1880) şi de zoologul
THEODOR SCHWANN (1810-1882). Ei au arătat că celula
nu este goală,ci conţine un "utricul azotat", cu caracter
reticular, ce se formează din citoblastem.
Teoria celulară, elaborată de ei, susţinea că: 1-
corpul tuturor plantelor şi animalelor este format din
celule; 2- celulele au o viaţă proprie, caracteristică fiecărei
celule; 3- viaţa individuală a celulelor este influenţată de
viaţa în ansamblu a organismului.
 Mai târziu, RUDOLPH VIRCHOW (1821-1902) a
completat şi îmbunătăţit teoria celulară, susţinând că: 1)
"Omnis cellula e cellula" -toate celulele provin din celule
preexistente, negând în acest fel generaţia spontană din
citoblastem; 2) "Omnis vivum ex ovo" - tot ce este viu
provine din diviziunea şi creşterea unui ou fecundat, rezultat
din contopirea a două celule diferite, ovulul şi
spermatozoidul; 3) În afara celulelor nu există viaţă, iar
organismul este o confederaţie de celule.
Microscopul optic modern a apărut în a doua
jumătate a secolului a XIX-lea ca urmare a contribuţiei unor
fizicieni, printre care se disting doi germani, mecanicul
KARL ZEISS (1816-1888) şi profesorul ERNEST ABBE (1840-
1905).
 Primul microscop electronic a fost pus la punct de
germanii G.A. KAUSCHE şi H. RUSKA în 1939, când au
reuşit să observe şi să fotografieze un virus. În paralel cu
perfecţionarea microscopului optic,s-au pus la punct
tehnicile de colorare şi impregnare cu substanţe de
contrast a componentelor celulare, în acest domeniu
remarcându-se germanii G.H. HOFMANN, R.
HEIDENHEIM, C.WEIGERT, R. FEULGEN, A.
PAPPEMHEIM, P.EHRLICH, G.MANN, danezii M.G.
GRAM, italianul C. GOLGI, spaniolul RAMON Y.CAJAL,
românii V.BABEŞ, G.LEVADITI, D.VOINOV şi alţii.
 În secolul XX, histochimia şi histoenzimologia
modernă au fost fondate şi ilustrate de personalităţi ca: R.
FEULGEN, J.VERNE, J.BRACHET, G.GMRI, A.
SELIGMAN, A.C.PEARSE şi alţii.
 1.2. Contribuţii româneşti la studiul celulei şi la
dezvoltarea histologiei

Constituirea unei discipline de histologie de sine

stătătoare în învăţământul medical din România s-a
realizat în anul 1873, la Iaşi de către profesorul LEON
SCULLY (1853-1912) şi în anul 1881 la Bucureşti de către
profesorul Mihail PETRINI de GALATZ (1846-1926), elev a
lui LOUIS-ANTOINE RANVIER (1835-1922), prin separarea
histologiei de anatomie. Înainte de aceste date, în 1839,
NICOLAE KRETZULESCU (1812-1900) şi-a susţinut teza de
doctorat privind structura microscopică a dinţilor şi
cristalinului, iar din 1859 ADOLF LUDOVIC FIALLA (1831-
1910) a predat un curs de Anatomia microscopică şi
histologie, fiind primul profesor de histologie la şcoala de
medicină din Bucureşti, ctitorită de CAROL DAVILA
(1828-1884).
 La Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti,
în anul 1883,histologia figura printre obiectele de studiu ale
anului I, fiind predată de profesorul Constantin Gavrilescu
până în anul 1899, iar în continuare de profesorul Ion
Athanasiu, în paralel fiziologia animală. Din 1905 până în
1923, cursul de histologie a fost predat de profesorul Ion
Drăgoi, elev al lui Ion Athanasiu, împreună cu care a
efectuat cercetări remarcabile privind histofiziologia
ţesutului muscular, descriind sarcolema şi tubii " T ". Între
anii 1923-1941, profesorul Drăgoi a predat histologia la
Facultatea de medicină umană din Cluj. După 1923, la
conducerea disciplinei, s-au succedat profesorii: G. NIKITA
(între anii 1923-1928), I.T.NICULESCU (între 1928-1932)- un
strălucit elev al lui G. MARINESCU (fondatorul
neurohistologiei româneşti), ILIE BĂDESCU (între 1932-
1848), ILIE DICULESCU (între 1946-1962), V.CIUREA(între
anii 1948-1952) şi GH.BORDA ( între anii 1962 -1985).
 Profesorul ILIE DICULESCU, absolvent al Facultăţii
de medicină veterinară, a condus din anul 1962 disciplina
de Citologie şi histologie, de la Facultatea de medicină
umană din Bucureşti, impunându-se ca un creator al şcolii
de histoenzimologie şi citochimie ultrastructurală. Un
merit deosebit în dezvoltarea biologiei celulare revine
savatului de origine română, GEORGE EMIL PALADE (1912
– prezent), laureat al premiului Nobel pentru medicină (în
anul 1974), considerat principalul cartograf al celulei.
În prezent, disciplinele de Biologie celulară,
histologie şi embriologie sunt predate la Facultăţile de
medicină veterinară din ţară de: prof.dr. Corneliu Cotea la
Iaşi, prof.dr. IClaudiu Lizovschi-Cheleşanu la Cluj-Napoca,
prof.dr. Mariana Şincai la Timişoara şi prof.dr. Nicolae
Cornilă la Bucureşti, continuându-se şi dezvoltându-se
tradiţiile valoroase ale întemeietorilor şi înaintaşilor Şcolii
româneşti de morfologie microscopică.
 1.3.Concepţia actuală despre biologia celulară

Biologia celulară sau citologia este o ramură a

ştiinţelor biologice, care studiază structurile funcţionale şi
fenomenele biologice generale comune tuturor celulelor,
evidenţiind legile generale de desfăşurare a proceselor
vitale la nivelul celular şi molecular de organizare.
Manifestându-se ca o ştiinţă integrativă, ea foloseşte
noţiuni de morfologie, biochimie moleculară şi celulară,
fiziolgie celulară şi genetică moleculară. Ultimul deceniu
se remarcă prin intensificarea studierii nivelului molecular
al proceselor celulare. Celula este considerată ,astfel, un
microcosmos, în care structurile şi funcţiile
interacţionează armonios, fiind determinate şi reglate
genetic, încât să se realizeze o eficacitate maximă
Dezvoltarea biologiei celulare şi moleculare se
datorează pe de o parte perfecţionării tehnicilor de
studiere a celulei, iar pe de altă parte progreselor teoretice
(conceptuale).
 1.1 Repere istorice în evoluţia cunoştiinţelor despre
celule şi ţesuturi
Descoperirea celulei a fost posibilă după inventarea
microscopului în anul 1590 de către doi fraţi olandezi HANS şi
ZACHARIAS JENSSEN. În anul 1665, ROBERT HOOKE (1635-
1703), fizician englez a observat cu ajutorul microscopului,
într-o bucată subţire de plută, o serie de cavităţi mici pe care
le-a denumit celule ( de la latinescul cella = cămăruţă). Mai
târziu (1674), A. van LEEUWENHOEK (1632-1723) descoperă
mai multe tipuri de celule libere (protiste, globulele roşii) , iar
HAM LUDWIG (1650-1723) a descoperit spermatozoizii, în
1677. Tot în secolul al XVII-lea, MARCELLO MALPIGHI (1628-
1694) a descris pentru prima dată capilarele sanguine în
peritoneul de broască şi le-a denumit astfel după latinescul
"capillus", care înseamnă fir de păr. Totodată, Malpighi a mai
descoperit glomerulii renali, stratul intermediar al
epidermului, dar nu şi-a dat sema că celula este unitatea de
bază a lumii vii. Olandezul REGNIER de GRAAF (1641-1693) a
descoperit foliculii ovarieni, în anul 1672.
 La sfârşitul secolului al XVIII-lea, FRANCOIS MARIE
XAVIER BICHAT (1771-1802) a descris şi a introdus noţiunea
de ţesut, individualizând 21 tipuri de ţesuturi şi descriind în
mod magistral ţesutul osos, cartilaginos şi muscular.Pentru
descoperirile sale este considerat părintele histologiei.
 Un moment crucial în dezvoltarea cunoştiinţelor
despre celule l-a avut cristalizarea teoriei celulare pe baza
cercetătilor şi generalizărilor efectuate de botanistul
MATHIAS JACOB SCHLEIDEN (1804-1880) şi de zoologul
THEODOR SCHWANN (1810-1882). Ei au arătat că celula
nu este goală,ci conţine un "utricul azotat", cu caracter
reticular, ce se formează din citoblastem.
Teoria celulară, elaborată de ei, susţinea că: 1-
corpul tuturor plantelor şi animalelor este format din
celule; 2- celulele au o viaţă proprie, caracteristică fiecărei
celule; 3- viaţa individuală a celulelor este influenţată de
viaţa în ansamblu a organismului.
Mai târziu, RUDOLPH VIRCHOW (1821-1902) a
completat şi îmbunătăţit teoria celulară, susţinând că: 1)
"Omnis cellula e cellula" -toate celulele provin din celule
preexistente, negând în acest fel generaţia spontană din
citoblastem; 2) "Omnis vivum ex ovo" - tot ce este viu
provine din diviziunea şi creşterea unui ou fecundat,
rezultat din contopirea a două celule diferite, ovulul şi
spermatozoidul; 3) În afara celulelor nu există viaţă, iar
organismul este o confederaţie de celule.
 Microscopul optic modern a apărut în a doua
jumătate a secolului a XIX-lea ca urmare a contribuţiei unor
fizicieni, printre care se disting doi germani, mecanicul
KARL ZEISS (1816-1888) şi profesorul ERNEST ABBE (1840-
1905).
Primul microscop electronic a fost pus la punct de
germanii G.A. KAUSCHE şi H. RUSKA în 1939, când au
reuşit să observe şi să fotografieze un virus. În paralel cu
perfecţionarea microscopului optic,s-au pus la punct
tehnicile de colorare şi impregnare cu substanţe de contrast
a componentelor celulare, în acest domeniu remarcându-se
germanii G.H. HOFMANN, R. HEIDENHEIM, C.WEIGERT,
R. FEULGEN, A. PAPPEMHEIM, P.EHRLICH, G.MANN,
danezii M.G. GRAM, italianul C. GOLGI, spaniolul RAMON
Y.CAJAL, românii V.BABEŞ, G.LEVADITI, D.VOINOV şi alţii.
În secolul XX, histochimia şi histoenzimologia
modernă au fost fondate şi ilustrate de personalităţi ca: R.
FEULGEN, J.VERNE, J.BRACHET, G.GMRI, A. SELIGMAN,
A.C.PEARSE şi alţii.

 1.2. Contribuţii româneşti la studiul celulei şi la dezvoltarea histologiei

Constituirea unei discipline de histologie de sine stătătoare în

învăţământul medical din România s-a realizat în anul 1873, la Iaşi de către
profesorul LEON SCULLY (1853-1912) şi în anul 1881 la Bucureşti de către profesorul
Mihail PETRINI de GALATZ (1846-1926), elev a lui LOUIS-ANTOINE RANVIER
(1835-1922), prin separarea histologiei de anatomie. Înainte de aceste date, în 1839,
NICOLAE KRETZULESCU (1812-1900) şi-a susţinut teza de doctorat privind
structura microscopică a dinţilor şi cristalinului, iar din 1859 ADOLF LUDOVIC
FIALLA (1831-1910) a predat un curs de Anatomia microscopică şi histologie, fiind
primul profesor de histologie la şcoala de medicină din Bucureşti, ctitorită de
CAROL DAVILA (1828-1884).
La Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, în anul
1883,histologia figura printre obiectele de studiu ale anului I, fiind predată de
profesorul Constantin Gavrilescu până în anul 1899, iar în continuare de profesorul
Ion Athanasiu, în paralel fiziologia animală. Din 1905 până în 1923, cursul de
histologie a fost predat de profesorul Ion Drăgoi, elev al lui Ion Athanasiu, împreună
cu care a efectuat cercetări remarcabile privind histofiziologia ţesutului muscular,
descriind sarcolema şi tubii " T ". Între anii 1923-1941, profesorul Drăgoi a predat
histologia la Facultatea de medicină umană din Cluj. După 1923, la conducerea
disciplinei, s-au succedat profesorii: G. NIKITA (între anii 1923-1928),
I.T.NICULESCU (între 1928-1932)- un strălucit elev al lui G. MARINESCU
(fondatorul neurohistologiei româneşti), ILIE BĂDESCU (între 1932-1848), ILIE
DICULESCU (între 1946-1962), V.CIUREA(între anii 1948-1952) şi GH.BORDA ( între
anii 1962 -1985).
 Profesorul ILIE DICULESCU, absolvent al Facultăţii
de Medicină Veterinară, a condus din anul 1962 disciplina
de Citologie şi histologie, de la Facultatea de medicină
umană din Bucureşti, impunându-se ca un creator al şcolii
de histoenzimologie şi citochimie ultrastructurală. Un
merit deosebit în dezvoltarea biologiei celulare revine
savatului de origine română, GEORGE EMIL PALADE (1912
– prezent), laureat al premiului Nobel pentru medicină (în
anul 1974), considerat principalul cartograf al celulei.
În prezent, disciplinele de Biologie celulară,
histologie şi embriologie sunt predate la Facultăţile de
medicină veterinară din ţară de: prof.dr. Corneliu Cotea la
Iaşi, prof.dr. I Claudiu Lizovschi-Cheleşanu la Cluj-Napoca,
prof.dr. Mariana Şincai la Timişoara şi prof.dr. Nicolae
Cornilă la Bucureşti, continuându-se şi dezvoltându-se
tradiţiile valoroase ale întemeietorilor şi înaintaşilor Şcolii
româneşti de morfologie microscopică
 1.4.1.Tehnicile de studiere a celulei.

Sunt reprezentate de tehnici de microscopie (optică sau electronică) şi

de tehnici de cercetare ( fizice, biochimice, debiologie celulară şi
moleculară , etc).

1.4.1. Tehnicile de microscopie optică şi

electronică

Microscopia optică foloseşte fotonii pentru

realizarea imaginilor, asigurând măriri de
1500-3000 de ori (în mod obişnuit de
1400 ori), cu o putere de rezoluţie
de 0,2 micrometrii (µm).(Fig.1.1)

Fig.1.1 Formarea imaginii în microscopul optic

 1.Sursa de lumină; 2.Dispozitiv de uniformizare şi dozare a luminii;3.Condensor;4.Preparat;5.Lentilă obictiv;6.Imagine
formată în obiectiv;7.Lentilă ocular;8.Imagine finală.
 Microscopia în contrast de fază, permite examinarea
celulelor vii. Utilizează: microscoape cu interferenţă, pentru
aprecierea cantitativă a masei unor componente tisulare; -
microscoape cu interferenţă diferenţiată, pentru studierea
suprafeţei celulelor.

Microscopia de fluorescenţă evidenţiază moleculele

cu fluorescenţă naturală ( vitamina A, catecolaminele) sau
fluorescenţa indusă. Se foloseşte în imunohistochimie
pentru detectarea reacţiei antigen-anticorp.
Microscopia cu ultraviolete foloseşte lumina
ultravioletă pentru detectarea unor amino acizi sau a acizilor
nucleici.

Microscopia cu lumină polarizată pentru studierea

formaţiunilor cristaline.
Microscopul confocal
Permite obţinerea de imagini tridimensionale ale
structurilor din preparatele histologice.
Principiul de funcţionare este asemănător cu cel al
microscopului de fluorescenţă. Sursa de lumină este
reprezentată de un laser a cărei rază trece printr-o diafragmă
cu deschidere punctiformă, după care este reflectată de o
oglindă mobilă spre lentila obiectiv. Preparatul este situat la
nivelul distanţei focale a obiectivului. In urma acţiunii razei
laser asupra preparatului, acesta emite un fascicul de lumină
(eventual fluorescentă) care este colectat de lentila obiectiv şi
dirijat spre diafragma punctiformă a detectorului , situată
confocal ( în focarul lentilei obiectiv, opus focarului în care
este situat preparatul), rezultând o imagine finală, care este
captată de un detector (similar ocularului).
 Razele luminoase emise de formaţiuni situate în alte
planuri nu vor fi captate de detector, încât se obţine o imagine
foarte"curată", neestompată de imagini ale obiectelor situate
proximal sau distal faţă de planul focal. Prin deplasarea în plan
vertical a focarului lentilei obiectiv, se pot obţine imagini ale
unor planuri succesive, ca profunzime, realizând "secţiuni
optice", fără a fi nevoie de o resecţionare a preparatului.
Imaginile planurilor succesive sunt stocate în memoria unui
computer, care le "ansamblează" obţinând o imagine
tridimensională a preparatului examinat.
 Microscopul confocal permite examinatorului să obţină
"tomografia" unei structuri histologice, fiind folosit pentru
studirea citoscheletului, a dispunerii cromozomilor în
nucleu,etc. Dacă este dotat cu lumină flurescentă se pot obţine
imagini confocale fluorescente.
Microscopul electronic se bazează pe
utilizarea fluxurilor de electroni pentru realizarea
imaginilor, permiţând obţinerea unor grosismente
teoretice mai puternice de 10.000 de ori decât în
microscopia optică. Se ajunge la o putere de
rezoluţie egală cu 0,1 nanometri (nm).Există
două tipuri principale de microscoape electronice:
- microscopul electronic de transmisie
- microscopul electronic de baleaj (scanning).(Fig.1.2)

Fig.1.2 Formarea imaginii în microscopul electronic

 1-Catod; 2-Anod; 3-Lentila (bobina)condensator;4-Preparatul; 5-Lentila (bobina) obiectiv;
6-Imaginea primară; 7-Lentila (bobina) de proiecţie; 8-Imagine finală.
Microscopul electronic de transmisie (Transmission
electron microscope - TEM) poate fi: - convenţional (CTEM),
când diferenţa de potenţial ajunge până la 100.000 volţi; sau
- de înalt voltaj (HVEM), când diferenţa de potenţial ajunga
la 800.000 volţi.
 Componentele esenţiale ale unui microscop
electronic de transmisie sunt:

Catodul sau sursa de electroni, reprezentat de un filament
de tungsten încălzit.
 Anodul, care relizează diferenţa de potenţial.

 Un sistem de electromagneţi, care acţionează ca nişte
lentile condensator, lentile-obiectiv şi lentile de proiecţie.

Un suport pentru preparat sau portobiect, reprezentat de o
grilă metalică fină pe care se fixează secţiunea de ţesut,
inclusă în masă plastică.

Un ecran pe care se captează imaginea.

 Un dispozitiv de fotografiere a imaginii.
Puterea de rezoluţie este de 2 Angstromi(Å), în
practică ajungându-se la 1,2 nanometri.

Fig.1.3 Formarea imaginii la microscopul de baleaj
(scanning)
1-Catod; 2-Anod; 3-Lentilă (bobină) condensator; 4-
Bobină de scanare; 5-Preparat; 5-Detector de electroni; 6-
Amplificator electronic; 7-Ecran de proiecţie;8-Imagine
finală.
 Ca fixatori se folosesc glutaralaldehida,
pentru constiutienţi proteici şi tetraoxidul de
osmiu pentru lipide şi fosfolipide.
Se realizează secţiuni de ordinul nanometrilor
cu ajutorul unor ultramicrotoame, înzestrate cu
cuţite de diamant.
Ultrasecţiunile sunt incluse în mase plastice şi
întise pe grile de cupru. Pentru realizarea
contrastului între diferite ultrastructuri se
folosesc substanţe precum citratul de plumb şi
acetatul de uranil.

La examinare se observă că structurile cu
densitate mare dispersează (împrăştie) electronii,
apărând de culoare închisă, în timp ce structurile
cu densitate mică, care permit trecerea
electronilor fară a-i devia apar clare.
În cazul microscoapelor electronice de înalt voltaj ( HVEM
), diferenţa de potenţial atinge un milion de volţi. Electronii
pot pătrunde prin celule întregi sau preparate de câţiva
microni (cca. 2 microni). Se obţine o imagine detaliată a
organizării tridimensionale, permiţându-se vizualizarea
texturii celulare interne şi a unor detalii de structură, cum
arfi de exemplu elemntele citoscheletului.
 Microscopul electronic de scanning (Scanning
electron microscope – SEM ) se carcterizează prin faptul că
electronii nu trec prin preparatul studiat, ci mătură (şterg)
suprafaţa acestuia, încât se va obţine o imagine
tridimensională a accidentelor de suprafaţă. Puterea de
rezoluţie este de cca. 100 Angstromi.
 Când electronii folosiţi de TEM sau SEM bombardează
preparatul se produc radiaţii X cu lungimi de undă
caracteristice elementelor lovite de electroni. Prin analiza
acestor raze X cu aparate adecvate se pot obţine estimări
calitative şi cantitative foarte exacte asupra elementelor cu
numărul atomic mai mare de 12.

 1.4.2.Tehnici fizice .biochimice,de biologie celulară şi
moleculară

Tehnici fizice:
- Fracţionarea celulei prin centrifugare diferenţiată permite obţinerea în
stare pură a unor componente celulare, precum complexul Golgi, aparatul mitotic,
ribozomi, etc.
O contribuţie deosebită la perfecţionare acestei tehnici a adus-o G.Em.Palade care a
pus la punct centrifugarea în gel de sucroză.
- Criofracturarea permite despicarea membranelor celulare îngheţate, la
nivelul planului median al bistratului lipidic.
- Autoradiografia localizează materialul radioactiv din ţesut.
- Historadiografia realizează o microradiografie cu raze X a unui preparat
histologic.
- Difracţia razelor X, care a permis descifrarea structurii spaţiale a
proteinelor şi a acizilor nucleici.
- Difracţia şi dispersia de neutroni, prin care s-a descifrat organizarea
moleculară a cromatinei.
- Rezonanţa magnetică nucleară de înaltă rezoluţie, ce se utilizează pentru
studierea interacţiunilor moleculare în membranele biologice.
- Rezonanţa magnetică în impulsuri, folosită la studiul permeabilităţii
membranelor pentru apă şi ioni.
- Rezonanţa electronică de spin, ce foloseşte ca markeri specifici substanţe
cu electroni impari care se ataşează şi evidenţiază molecule de ADN, de
proteine,etc.
- Spectrofluorometria,ce permite studierea vâscozităţii membranelor,
difuziunea, rotaţia proteinelor.

 Tehnici biochimice

În biologia moleculară se utilizează:

- Electroforeza în gel de poliacrilamidă, pentru studiiul
proteinelor şi acizilor nucleici.
- Marcările bazate pe fotoafinitate a unor părţi din
moleculelele integrate în structuri celulare.
- Reconstituiri de structuri şi funcţii celulare din
componentele purificate.
- Imunocitochimia evidenţiază reacţiile dintre antigen
şi anticorp.
Tehnici complexe de biologie celulară şi moleculară
Sunt reprezentate de:
- Tehnica ADN-ului recombinat.
- Producerea de anticorpi monoclonali cu ajutorul
hibridoamelor, ce a permis descifrarea mecanismelor care
reglează exprimarea genei.
- Sinteza artificială a genelor.
- Manipulări de gene, etc.
1.5. Progrese conceptuale.
 Progresele teoretice sau conceptuale au permis
îmbogăţirea, dezvoltarea şi aprofundarea cunoştiinţelor de
biologie celulară şi moleculară. Sunt reprezentate de:
 - Analiza şi sinteza informaţiilor obţinute de
morfologia celulară, biochimia şi biofizica celulară, fiziologia
celulară, genetica moleculară, imunologia celulară şi
moleculară, virusologie,etc. În acest concept se manifestă
două tendinţe opuse: una de acentuare a sintezei şi alta de
extindere a sferei de sinteză.
 - Molecularizarea informaţiilor , care constă în
descifrarea structurilor şi funcţiilor până la nivel molecular.
Acest fapt a dus la schimbarea denumirii acestei ramuri a
ştiinţelor biologice din "citologie generală" în "biologie
celulară" şi apoi în "biologie celulară şi moleculară".
 - Integrarea informaţiilor obţinute prin toate
metodele şi de la toate nivelele într-un tot unitar, încât
biologia celulară şi moleculară studiază în mod complex şi
complet aspectele morfofuncţionale ale celululelor,
observabile la microscopul optic, ultrastructurile relevate de
microscopul electronic, organizarea şi fiziologia moleculară,
realizând o imagine exhaustivă a nivelului celular de
organizare a materiei vii.
2. CELULA CA SISTEM BIOLOGIC

 Prin sistem biologic se înţelege un ansamblu de
elemente (componente) interconectate într-o formaţiune
complexă, relativ stabilă, formaţiune care se comportă ca un
întreg, cu proprietăţi şi funcţii distincte cantitativ şi calitativ
de proprietăţile elementelor componente.
 Există sisteme lipsite de viaţă (abiotice), precum
particulele subatomice, atomii, moleculele şi sisteme dotate
cu viaţă ( biotice )cum ar fi celulele, ţesuturile, organele,
organismul, populaţia, biocenoza şi biosfera.
 Celula (cellula) este primul sistem biologic care
manifestă cea mai importantă caracteristică a materiei vii -
capacitatea de auto reproducere. Formele de "viaţă
moleculară", identificate până în prezent, ca "prionii"
(microorganisme patogene, formate din particule proteice,
fară acizi nucleici) şi virusurile (microorganisme ce conţin
acizi nucleici şi proteine) sunt capabile să se reproducă
numai în interiorul celulei.
Celula, ca sistem, prezintă următoarele caracteristici:
 ►Este un sistem deschis, pentru că are în
permanenţă schimburi de energie şi substanţă cu mediul
extracelular.
 ► Are un caracter istoric, apărând la un anumit
moment al evuluţiei materiei vii şi putând să dispară, atunci
când materia vie îşi va produce o altă formă mai eficientă de
organizare decât celula.
 ► Are caracter informaţional, deoarece
recepţionează, acumulează, prelucrează şi transmite
informaţii cu ajutorul codului genetic.
 ► Prezintă trei categorii de programe, legate de
capacităţile sale structurale şi funcţionale: a- programul "
pentru sine", ce asigură autoconservarea celulei ( de expl. în
culturile de celule); b- programe ale sistemelor componente,
ca de exemplu programele organitelor sau ale complexelor
moleculare; şi c- programe superioare care asigură existenţa
sistemelor superioare ( ţesut, organ, organism).
► Echilibrul dinamic, ce se manifestă printr-o "pendulare"
continuă, faţă de o stare morfofuncţională optimă, stabilă.
► Autoreglarea sau "feed back"-ul, prin care îşi controlează
procesele interne, în funcţie de relaţiile cu mediul prin
mecanisme de tip cibernetic.
► Heterogenitatea internă este însuşirea de a fi alcătuită din
elemente componente mai mult sau mai puţin diferite ( de
expl. mitocondrii, ribozomi, microfilamente,
microtubului,etc.)
► Integralitatea, prin care celula ca sistem, nu se reduce la
suma însuşirilor elementelor componente, ci prezintă
însuşiri noi (structurale şi funcţionale) pe care nu le au
aceste elemente considerate izolat. Această înşuşire permite
desfăşurarea funcţiilor biologice fundamentale:
metabolismul, reproducerea, adaptarea, menţinerea stării de
stabilitatea diferenţiată,etc.
 Pe baza acestor caracteristici, concepţia actuală
despre celulă o defineşte ca fiind: unitatea elementară a
lumii vii, produs al evoluţiei, cu structură complexă, în
relaţie de autonomie şi echilibru dinamic cu mediul
înconjurător, având ca proprietăţi esenţiale metabolismul,
autoreproducerea, creşterea şi dezvoltarea.
2.1. Arhetipurile celulare
 Există două arhetipuri (arhetip = model primar, după G.E.Palade)
celulare: procariotele (procariot =prenucleat, fără nucleu distinct) şi
eucariotele (eukariot= cu nucleu distinct).
2.1.1. Procariotele
Sunt reprezentate, în principal, de bacterii şi de algele albastre verzi (denumite
şi cianobacterii).
Ele sunt mai mici (1-10 m) decât celulele eucariote şi lipsite de membrane
intracelulare.
 Organitele celulare sunt puţine ( numai ribozomi) sau absente.
 Nucleul nu apare distinct, genomul (totalitatea genelor) nefiind separat
de citoplasmă.
 Prezintă un cromozom unic, dispus în citoplasmă şi reprezentat de un
ADn circular neconjugat cu proteine. ARN-ul şi proteinele sunt sintetizate în
acelaşi compartiment, în citoplasmă.
Nu au aparat mitotic, deoarece se înmulţesc prin sciziparitate.
 Îşi realizează locomoţia prin flageli simpli.
Au metabolism aerob sau anaerob.
 Sunt delimitate de o membrană plasmatică, ce trimite prelungiri
endocelulare, denumite mezozomi, dublată la exterior de un perete celular.
Nu prezintă citoschelet, nu au curenţi citoplasmatici, iar endocitoza şi
exocitoza sunt absente.
 De obicei sunt monocelulare.
2.1.2.Eucariotele
Sunt reprezentate de protiste, fungi, plante şi animale.
Au dimesiuni mai mari (5-100 m) decât procariotele.
Prezintă un sistem complicat de membrane intracelulare,
care delimitează unele componenete intracelulare (nucleul)
şi unele organite (mitocondriile, reticulul
endoplasmic,complexul Golgi,etc).
Au un nucleu distinct, în care este situat genomul, ce
cuprinde mai mulţi cromozomi. Molecula de ADn este foarte
lungă şi conjugată cu proteine.
ARN-ul este sintetizat şi procesat în nucleu, în timp ce
proteinele sunt sintetizate în citoplasmă.
Au citoschelet compus din proteine filamentoase, curenţi
citoplasmatici şi desfăşoară procese de endocitoză şi
exocitoză.
Prezintă aparat mitotic.Se divid prin mitoză şi meioză.
2.2 Morfologia generală a celulelor eucariote

Dimensiunile celulelor eucariote sunt extrem de variate. Ele se exprimă
în următoarele unităţi de măsură: micrometrul, nanometrul şi
angstromul.
Unităţile de măsură folosite în morfologia microscopică
Denumire Simbol Valoare
Micrometrul ( = µm ( µ ) 1 µm =0,001 mm = 10 –6 m
micronul )
Nanometrul nm 1 nm = 0,001 µm = 10-9 m
Angstrom A 1A=0.1nm=10-4um=10-10m

 Limita practică de rezoluţie a ochiului uman este de cca. 0,1 mm,

a microscopului optic de 0,2m, iar a celui electronic de 2 angstromi(  ).
Pentru fiecare categorie de celule, dimensiunile sunt relativ constante,
indiferent de specie sau mărimea organului. Diferenţele de greutate a
aceluiaşi organ la specii diferite sunt generate de numărul de celule pe
care îl conţin şi nu de volumul celulelor.
 Limita practică de rezoluţie a ochiului uman este de cca. 0,1 mm, a
microscopului optic de 0,2m, iar a celui electronic de 2 angstromi(  ).
  Pentru fiecare categorie de celule, dimensiunile sunt
relativ constante, indiferent de specie sau mărimea
organului. Diferenţele de greutate a aceluiaşi organ la
specii diferite sunt generate de numărul de celule pe
care îl conţin şi nu de volumul celulelor.
De exemplu, nefrocitele şi celulele musculare cardiace
au dimensiuni
A. Cu ochiul
apropiate la hominide,
0,1 milimetri (mm)
ecvine şi canide.
Ovocitul de pasăre
 liber Ovocitul uman
Amoeba
B. Cu 0,2 micrometri sau Celule,
microscopul microni Hematii,
optic (μ sau μm) Neuroni
Nuclei
Mitocondrii
Bacterii, etc
C. cu 2 Angstromi (Ǻ) Ribozomi,
microscopul sau Virusuri,
electronic 0,2 nanometri (nm) Organite celulaere
Macromolecule
molecule
Dimensiunile medii ale diametrului celulelor se încadrează între 10-30 m, dar în
organismul animalelor există şi celule mai mici, precum: neuronii din stratul
molecular al scoarţei cerebrale ( de cca.4-4 m), eritrocitele (5-7 m), precum şi
celule ce ajung la dimesiuni foarte mari, un exemplu constituindu-l ovulul ce atinge
un diametru de 150-200 m la mamifere, 3,5 cm la păsări şi 10 cm la struţ. Neuronii
motori din coarnele ventrale ale măduvei spinării au un corp ce atinge un diametru
de 200 m, iar dacă se iau în considerare şi prelungirile ajung la o lungime de 1-1,5
m sau mai mult, în funcţie de talia animalului. Fibra musculară striată are un
diametru de ordinul micronilor, dar lungimea este foarte variată, de la 1 la 12 cm.


Volumul celulelor variază în limite foarte largi de la 200 la15000
micrometri cubi (m3), menţându-se constant pentru un anumit tip de celulă,
independent de mărimea organului, aspect cunoscut sub denumirea de "legea
constanţei volumului".
 Vârsta şi funcţia determină variaţii în mărimea celulelor. Se observă o
reducere a volumului celular în cursul embriogenezei timpurii, în cursul
îmbătrânirii şi o creştere volumetrică în timpul dezvoltării postnatale. Se
stabileşte un raport nucleo/citoplasmatic optim, un raport al suprafeţei celulei
faţă de volum şi un raport între metabolism şi volumul celulei.
 Masa (greutatea) unei celule este de aproximativ 10-12 g, iar cea a unui
ovocit uman de 10 -8 g.
 Fig.2.2. Forma celulelor
1-Ovula; 2-Hematie de mamifer; 3-Eritrocit de pasă re; 4-
Neutrofil de mamifer; 5-Spermatozoid; 6-Celule poliedrice;7-Celule
pavimentoase; 8-Celule cubice; 9-Leiocit; 10-Neuron piramidal; 11-
Neuron piriform; 12-Celulă mezenchimală ; 13-Fibroblast;14-
Melanocit,15-Adipocit alb; 16-Histiocit; 17-Celulă prismatică cu platou
striat; 18-Celulă caliciformă .
Forma celulelor, inţial sferică se modifică în cursul
diferenţierii şi maturării celulelor. Forma celulelor este
controlată atât de factori externi ca presiunea şi
vâscozitatea mediului, cât şi de factori interni ca activitatea
funcţională, vârsta, vâscozitatea citoplasmei, structura
internă şi caracteristicile suprafeţei.(Fig.2.2 )
 Forma celulelor se adaptează la funcţie, respectându-
se o lege generală a biologiei, conform căreia se obţine
maximum de randament funcţional cu minimum de
cheltuieli materiale şi energetice.Astfel,celulele contractile
sunt fuziforme sau cilindrice, iar celulele specializate în
conductibilitate prezintă numeroase prelungiri.
 Numărul celulelor este extrem de mare, ajungând la
ordinul de milioane de miliarde (1014).
Celulele sanguine reprezintă populaţia cea mai numeroasă,
reprezentată de mai multe zeci de miliarde. Numărul
hepatocitelor şi al neuronilor este de circa 100 de miliarde, iar
cel al nevrogliilor este de aproximativ 10 ori mai mare decât
numărul neuronilor.
 Durata vieţii celulei sau ciclul celular reprezintă
intervalul de la apariţia unei celule până îşi termină propria
sa diviziune.
Variază de la 10-20 minute până la 109 minute. Celulele
bacteriene trăiesc câteva zeci de minute, celulele epiteliale 1-2
zile, hematiile 127 zile, iar unele celule musculare şi nervoase
toată viaţa individului.
La om, în fiecare secundă au loc peste 4 milioane de
diviziuni celulare, într-o zi au loc cca. 350 bilioane diviziuni,
iar într-un an 1014 diviziuni, număr egal practic cu numărul
total al celulelor ce alcătuiesc corpul omului adult.

2.3. Compartimentarea celulelor eucariote
 Celula eucariotă prezintă trei componenete
principale: membrana, nucleul şi citoplasma.(Fig.2.3)
 Membrana poate fi situtată la periferie, realizând pe
de o parte delimitarea celulei de mediul extracelular, sau
poate fi dispusă în citoplasmă, unde formează un sistem de
membrane intracelulare cu o suprafaţă deosebit de activă
biologic, de 10-20 ori mai mare decât cea a membranei
periferice.
Fig.2.3. Schema unei celule eucariote ideale
 1-Membrana celulară;
 2-Nucleul;
 3-Citoplasmă;
 4-Lizozom primar;
 5-Poliribozomi liberi;
 6-Reticul endoplasmic rugos;
 7-Reticul endoplasmic neted;
 8-Complex Golgi;
 9-Microfilamente;
 10-Microtubuli;
 11-Centrioli;
 12-Corpuscul bazal;
 13-Microvili;
 14-Cil;
 15- Fagozom;
 16-Peroxizom;
 17-Caveolă acoperită;
 19-Nucleoli;
 20-eterocromatină;
 21- Cisternă perinucleară;
 22-Por nuclear;
 23-Mitocondrie;
 24-Corp rezidual;
 25-Granule de secreţie;
 26-Picătură de lipide;
 27-Granule de glicogen;
 28-Pseudopode.
Membranele intracelulare, endomembranele sau
citomembranele diferă între ele prin structură,
compoziţie chimică şi funcţie.
Ele împart celula în două compartimente:
compartimentul matriceal sau plasmatic "P" şi
compartimentul intracisternal sau "E". Există şi un
compartiment secundar sau de tip "C", reprezentat
de matricea mitocondrială şi a cloroplastelor.
Totodată endomembranele delimitează nucleul
şi unele organite celulare (lizozomii, reticulul
endoplasmic,complexul Golgi). Există şi organite
nedelimitate de membrane (ribozomii,centriolii,
corpusculii bazali, microfilamentele, filamentele
intermediare şi microtubulii).
3. Membranele celulare

 Membranele celulare (membrana celullaris) sunt
structuri moleculare complexe care marchează limita celulei
sau a unui teritoriu intracelular.
 Există trei categorii principale de membrane celulare:
 1.Membrana plasmatică sau plasmalema, ce conferă
individualitate celulei şi participă la interacţiunile dintre
celule sau la cele cu mediul extracelular.
 2.Citomembranele sau endomembranele, reprezentate
de membrana nucleului, membranele reticulului
endoplasmic, membranele complexului Golgi, membranele
mitocondriilor, lizozomilor şi peroxizomilor.
 3. Membranele speciale reprezentate de membranele
tecilor de mielină şi de membranele discurilor din segmentul
extern al celulelor vizuale din retină.
3.1 Organizarea moleculară a membranelor
 În evoluţia cunoştiinţelor despre
organizarea moleculară a membranelor se
disting mai multe modele: iniţial,
paucimolecular, unit, mozaicul fluid şi modelul
actual.

Fig.3.1 Modelul paucimolecular.
1-Bistratul lipidic; 2-Stratul proteic extern; 3-
Stratul proteic intern.
Modelul iniţial (elaborat de OVERTON în 1895)
a sugerat prezenţa lipidelor în membranele
celulare, observând că solvenţii organici
difuzează mai rapid prin membrane decât în apă.
Lipidele din membrane sunt dispuse în strat
dublu ( în bistrat ), pentru că suprafaţa filmului
lipidic din hematii este dublă faţă de suprafaţa
acestora. ( după GRTER şi GRENDEL – 1925 )
Modelul paucimolecular a fost elaborat ( în 1930 de
DANIELLI şi DAVSON ) , după măsurarea tensiunii
superficiale a membranelor celulare, când au găsit
aproximativ o dină/cm2 , faţă de 5 dine cât reieşea din
calcule.
Asfel, ei au dedus că bistratul lipidic (stratul lipidic dublu)
este tapetat pe ambele feţe de straturi de proteine, care
reduc tensiunea superficială. Totodată au demonstrat
experimental acest fapt, adăugând proteine, ce au produs
reducerea tensiunii superficiale. Tot ei au elaborat modelul
paucimolecular (paucus = puţin numeros), după care
membranele celulare au un centru lipoid "lamina
intermedia", ( format din fosfolipide, dispuse în strat dublu, cu
capetele polare orientate spre exterior ), tapetat cu proteine,
care formează o lamină externă şi alta internă.(Fig.3.1)

Modelul "UNIT" a fost elaborat ( de ROBERTSON,
între 1958-1960 ), după cercetări efectuate la
microscopul electronic ( cu grosisment de 100.000),
efectuate pe membrana tecii de mielină. După acest
model, membranele celulare au o ultrastructură
trilaminară, prezentând două benzi dense (de 2,5 nm),
ce delimitează între ele o bandă clară ( de 3 nm),
formată dintr-un ax lipidic hidrofobAcest model
confirmă modele anterioare şi le dezvoltă, adăugând
două noi concepte: - universalitatea bistratului lipidic şi
- asimetria chimică, după care glucidele sunt ataşate
numai pe faţa externă, lipsind pe faţa internă. Modelul
este incomplet pentru că ignoră dinamismul
moleculelor componente.(Fig.3.2).
Modelul"mozaicului fluid", (elaborat de SINGER şi
NICOLSON în 1972 ) susţine că moleculele
componente ( de lipide şi de protide) se mişcă în
mod întâmplător în bistratul lipidic.
Cercetările ulterioare au arătat că mişcările
moleculelor sunt controlate de citoschelet şi sunt
limitate la anumite porţiuni ale suprafeţei
membranei. Există şi zone ale feţei externe a
bistratului lipidic neacoperite de proteine.

Modelul actual susţine că: - bistratul lipidic este
asimetric, fluid şi reprezintă axul întregului edificiu
molecular al membranelor; - pe feţele hidrofile,
proteinele sunt distribuite asimetric, în aranjamente
caracteristice.

3.2. Ultrastructura membranei periferice
Membrana periferică are trei componente
ultrastructurale: plasmalema, glicolema,citoscheletul
membranei.
 Glicolema Componenta 20 nm Puţin densă Conţine:
internă la fluxul Galactoza
de Galactozamina
elecroni Manoza,
Fucoza,
Glucoza

(50 nm) Componenta 30 nm Mai densă la Glucozamina,

externă fluxul de Acidul sialic
electron
i

Lamina externa 2,5 nm Bandă densă Conţine:

la fluxul Grupă rile polare
de hidrofile ale
elecroni fosfolipidelor
Proteine extriseci

Membrana Plasmalema Lamina intermedia 3 nm Bandă clară Conţine:

celulară (7- 8 nm) la fluxul Fosfolipide –70%
periferică de Colesterol-25%
electron Glicolipide-5%
i
Lamina interna 2,5 nm Bandă densă Conţine:
la fluxul Grupă rile polare
de hidrofile ale
electron fosfolipidelor
i Proteine
extrinseci
Citoscheletul 5-9 nm Conţine:
membranei Actină
Anchirină
Spectrină
Proteina benzii 4-1
3.2.1. Plasmalema

 Plasmalema (plasmalemma) reprezintă structura de bază a tuturor
membranelor celulare ( periferice sau endomembrane), fiind alcătuită din
bistratul lipidic asociat cu proteine. Are o grosime de cca. 7,5 nm.
 La un grosisment redus (de 10.000 ori ) apare ca o linie unică
elecronodensă. La o mărire de 100.000 ori, dacă planul secţiunii a căzut
perpendicular pe membrană, plasmalema prezintă un aspect caracteristic,
trilaminar, cu două benzi dense (de 2,5 nm), separate de o bandă clară ( de 3 nm).
Endomembranele au ,în general, acelaşi aspect electronomicroscopic,
respectând modelul unit. (Fig.3.3)
Banda luminoasă, clară (lamina intermedia) corespunde radicalilor de acizi
graşi hidrofobi din fosfolipidele bistratului, iar benzile dense (lamina externa et
interna) cuprind grupările polare hidrofile ale fosfolipidelor şi parţial proteinele
asociate membranei.
Fig.3.3 Componentele membranei celulare periferice
I-Glicolema;
II-Plasmalema;
III-Citoscheletul membranei
Compoziţia chimică a plasmalemei cuprinde: lipide complexe, proteine şi
glucide.

LIPIDELE sunt conţinute în bistratul lipidic, fiind reprezentate de fosfolipide
(70%), colesterol (25%) şi glicolipide (5%).

Fig.3.4. Tendinţa de organizare a moleculelor de fosfolipide

A-Monostrat; B,C- Micelii
1-Laţuri de acizi graşi; 2-Grup polar; 3-Apă ; 4-Aer
Fosfolipidele şi glicolipidele sunt molecule complexe cu caracter
amfofil (=amfipatice=bimodale), prezentând un "cap" hidrofil (sau
grupare polară) şi o "coadă"hidrofobă, ce cuprinde fragmente de
acizi graşi esterificaţi.Ele au tendinţa de a se organiza în « pelicule
sau micelii » , deoarece cozile trebuie să se dispună în afara
contactului cu apa.Menţinerea moleculelor în pelicule sau micelii se
realizează prin legături hidrofobe ce nu implică cheltuieli de energie.

 În cazul fosfolipidelor şi glicolipidelor din membrană, forma
cea mai stabilă a miceliilor este reprezentată de stratul lipidic
dublu în care grupările polare sunt dispuse la exterior în contact
cu apa, iar lanţul de acizi graşi se află la interior. Asfel, se formează
un bistrat sau continuum lipidic.
 Fosfolipidele din plasmalemă sunt reprezentate de
fosfogliceride (ca de exemplu: fosfatidilcolină, fosfatidiletanolamina,
fosfatidilserina, fosfatidilinozitolul) şi de sfingolipide ( dintre care
cea mai răspâdită este sfingomielina. Molecula de fosfatidilcolină,
denumită şi lecitină, are aspectul unui "cui", în care "capul" (alcătuit
din radicali de colină şi fosfat) este hidrofil, poartă sarcini electrice
şi este numit grup polar. Radicalii de acizi graşi sunt hidrofobi şi
formează segmentul apolar al moleculei.
Glicolipidele pot fi simple ( de expl. cerebrozidele) sau
complexe (de expl.gangliozidele). Au asarcină electrică
negativă. Gangliozidele conţin unul sau mai multi radicali de
acid sialic (numit şi acid N-acetilneuraminic sau NANA) care
le conferă sarcină electrică negativă.
 Încărcătura electrică negativă a suprafeţelor celulare
este conferită în mare parte de grupările polare ale
fosfolipidelor, ale glicoproteinelor sulfatate şi îndeosebi de
radicalii carboxilici ai acidului sialic.

Colesterolul se găseşte în proporţie mai mare în
membranele la care predomină funcţia de barieră, dar scade
în membranele intracelulare.
 Există o asimetrie în dispunerea lipidelor în bistratul
membranei eritrocitare. Astfel,glicolipidele se găsesc numai în
stratul extern, la nivelul căruia este abundent şi colesterolul.
În stratul intern al bistratului lipidic sunt mai frecvenţi acizii
graşi nesaturaţi, în timp ce în stratul extern se întâlnesc în
proporţie mai mare acizii graşi saturaţi cu lanţuri lungi.
Lipidele sunt repartizate neuniform pe suprafaţa membranei celulare,
putându-se grupa în "petice" sau "calote", cu implicaţii funcţionale speciale,
îndeplinind rol de receptori.

 Fluiditatea lipidelor. La temperatura corpului, toate lipidele din membrană se
găsesc în stare fluidă. Ele pot executa două tipuri de mişcări: 1- mişcări în
interiorul unei molecule, precum mişcări ale atomilor de carbon în lanţurile de
acizi graşi şi în gruparea polară; 2-mişcări ale întregii molecule, ce pot fi: - de
translaţie sau de difuziune laterală; - de rotaţie în jurul axei longitudinale a
moleculei şi c- mişcări de difuziune transversală (flip-flop).(Fig.3.5)

Fig.3.5.Mişcările lipidelor în bistrat

1-Gruparea hidrofilă ; 2-Gruparea hidrofobă ; 3-Difuziune laterală ; 4-Rotaţie; 5-Flip-flop;6-Flexie.
Moleculele de lipide se deplasează mai uşor prin mişcări laterale în acelaşi strat
şi trec foarte greudintr-un strat în altul.
 Unele lipide (expl. cardiolipina) sunt capabile, în prezenţa ionilor de
calciu, să se detaşeze din straturile lipidice şi să se dispună în formă hexagonală, în
cilindri de lipide, care delimitează canale, ce permit schimburi selective prin
bistratul lipidic.
 PROTEINELE plasmalemei formează două straturi asimetrice, ce
tapetează bistratul lipidic sau pot traversa bistratul lipidic, unde execută mişcări
de translaţie (difuziune laterală) şi de rotaţie. (Fig.3.6).
Prin electroforeză în gel de poliacrilamidă au fost identificate 15 proteine majore,
cu greutăţi moleculare între 15.000-250.000 daltoni. Trei din aceste proteine
(spectrina, glicoforina şi proteina benzii 3) ocupă mai mult de 60% din greutatea
proteinelor membranare.

Fig.3.6.Formarea porilor hidrofili

1-Lipide - grupă ri hihrofobe;

2-Lipide - grupă ri hidrofile;
3-Proteine;
4-Por hidrofil.
S-au identificat două grupuri de proteine ( prin metode de cogelare-fracţionare
şi fracţionare - purificare ):
 -a) proteine transmembranare (intriseci sau integrale), cuprinse în
bistratul lipidic ca nişte cuburi de gheaţă, legate hidrofil şi hidrofob de lipide. Se
extrag foarte greu şi servesc ca dispozitive de recepţie-transducţie.
 -b) proteine membranare periferice (sau extrinseci), situate de o parte
şi de alta a bistratului lipidic, de care se ataşează prin slabe legături hidrofile.
(Fig.3.7)

Fig.3.7. Dispunerea proteinelor în plasmalemă

1-Bistratul lipidic;
2- Proteine extrinseci externe;
3-Proteine extrinseci interne;
4-Proteine intriseci transmembranare
Proteinele extrinseci sunt distribuite pe o faţă sau
alta a bistratului lipidic şi şi se leagă de capatele
hidrofile ale lipidelor.
Sunt mai numeroase pe faţă internă unde participă
la realizarea citoscheletului membranei celulare.
 Proteinele de pe faţa externă a bistratului
lipidic sunt glicoproteine şi se prelungesc pe
distanţe mai scurte sau mai lungi în glicolemă,
ataşând pe lanţul lor polipeptidic fragmente de
oligozaharide.
Compoziţia, ordinea moleculelor şi dispunerea
lanţurilor de de oligozaharide faţă de proteinele
transmembranare determină specificitatea
funcţională şi identitatea fiecărui tip de celule.
 3.2.2. Glicolema sau glicocalixul
 Glucidele plasmalemei sunt reprezentate de hexoze, hexozamine şi acid
sialic. Fragmentele de acid sialic ocupă întotdeuna extremităţile periferice ale
lanţurilor de oligozaharide şi conferă sarcină electrică negativă suprafeţei
celulelor eucariote.(Fig.3.8)

 Fig.3.8. Organizarea glicocalixului
 A-Glicocalix;
 B-Bistratul lipidic.
 1-Rest glucidic;
 2-Glicolipidă;
 3-Glicoproteină adsorbită;
 4-Proteină transmembranară


Lanţurile de oligozaharide sunt ancorate pe versantul extern al plasmalemei,

formând un înveliş al suprafeţei celulare, numit glicocalix (înveliş dulce) sau
glicolemă. Nu există o delimitare netă între glicocalix şi substanţa vie din
spaţiul extracelular, cunoscută sub numele de matrice extracelulară.
 Glicolema sau glicocalixul (glicocalyx) este o componenta
externă, de natură glicoproteică a membranei celulare
periferice (cu grosimea medie de 50 nm) .
Glicocalixul prezintă două zone: - o zonă internă, denumită şi
înveliş de suprafaţă, mai puţin densă, (cu grosimea de 20 nm) şi o zonă
externă mai densă ( cu grosimea de 30 nm).
Grosimea glicocalixului apare variată. Este mult redusă la celulele
în culturi; - subţiat (pâna la 20-30 nm), când ocupă spaţiul dintre celulele
învecinate; - crescut (până la 50 nm) la celulele libere sau pe polul apical al
celulelor intestinale.
Din punct de vedere chimic, glicocalixul este alcătuit dintr-o
ţesătură delicată de de lanţuri proteice, pe care sunt ancorate fragmente
de glucide.
Dintre monozaharide, în glicoproteinele şi glicolipidele de la nivelul
membranelor şi din glicocalix, cele mai importante sunt: galactoza,
galactozamina, manoza,fucoza, glucoza, glucozamina şi acidul sialic.
Raportul strâns, de continuitate, dintre glicolemă şi plasmalemă se
datorează glicolipidelor şi glicoproteinelor componente, învelişul de
suprafaţă devenând parte integrantă a membranei celulare.
Glicocalixul conferă individualitate biochimică celulei,
comportându-se ca o "carte de identitate a celulei", datorită numeroaselor
variante moleculare pe care le realizează cu ajutorul monozaharidelor
componenete. Intre moleculele membranei, oligozaharidele induc o
variabilitate periferică pronunţată, în contrast cu varibilitatea redusă a
lanţului polipeptidc. Astfel, trei aminoacizi diferiţi pot da naştere la şase
tripeptide, în timp ce trei monozaharide pot genera 1056 trizaharide diferite.
Funcţiile glicocalixului sunt :
 ►Participă, alături de matricea extracelulară, la
realizarea adezivităţii intercelulare;
 ►Asigură specificitatea şi individualitatea biochimică
tipului de celule.Astfel grupele sanguine sunt determinate de
grupările glucidice terminale aflate pe glicoproteinele şi
glicolipidele din membrana eritrocitelor.
 ►Conţine grupările glucidice ale proteinelor-
receptori din membrană, dar şi ale unor proteine implicate în
fenomenele de transport.
 ►Depozitează ionii de calciu (Ca2+)datorită sarcinilor
electrice negative şi intervine în controlul schimburilor
ionice transmembranare.
 ► Participă la transmiterea informaţiei despre celulă.
 Astfel, unele celule din ficat şi din splină recunosc cu
ajutorul receptorilor de membrană glicoproteinele şi
glicolipidele de pe suprafaţa eritrocitelor uzate, care au pierdut
acidul sialic şi prezintă descoperită galactoza, ce ocupă
penultimul loc din lanţ. Galactoza este recunoscută de
receptorii macrofagelor din ficat (celulele Kupffer), încât
hematiile uzate sau îmbătrânite sunt imobilizate, fagocitate şi
lizate.
3.2.3. Citoscheletul
 Citoscheletul (cytoscheleton) membranei celulare este o reţea de
proteine extrinseci (cu grosimea de 5-9 nm), situate pe faţa internă a membranei
periferice. Citosheletul este legat de plasmalemă prin intermediul capătului
intern al proteinelor transmembranare, iar spre interiorul celulei se continuă cu
citoscheletul din matricea citoplasmatică.
La microscopul electronic, citoscheletul membranei apare ca o reţea de
microfilamente proteice orientate neregulat, în nodurile reţelei fiind prezente
proteine globulare. (Fig.3.9)

Datele referitoare la citoscheletul mebranei au fost obţinute în urma cercetărilor

efectuate pe membranele globulelor roşii, ulterior fiind considerate valabile şi
pentru membranele altor tipuri de celule.
 În membrana hematiilor, citoscheletul înglobează circa 60% din masa
proteinelor întregii membrane. Principalele tipuri de proteine citoscheletale sunt:
spectrina,anchirina, actina,glicoforina şi o proteină care în cursul electroforezei în
gel de poliacrilamidă migrează în banda 4-1. Mai sunt prezente şi alte proteine
neidentificate, ce au mase moleculare diferite. Prin extragerea spectrinei şi actinei,
citoscheletul membranei se dezintegrează, piezându-şi forma şi structura.
Spectrina (sau tectina) este proteina care predomină în citoschelet. Moleculele
solitare de spectrină sunt foarte flexibile.
 Apare sub forma a doi dimeri (unul de 240.000daltoni şi altul de 220.000
daltoni). Dimerii de spectrină au o formă de bastonaş cu o lungime de 100 nm şi o
grosime de 5 nm. Ei se pot lega cap la cap formând tetrameri, hexameri, octameri.

Fig.3.9.Schema citoscheletului membranei

A-Complexul spectrină , anchirină , proteină integrală ;
B-Complexul spectrină , actină ,proteina benzii 4-1;
1-Proteină transmembranară ;
2-Anchirină ;
3-Filamente scurte de actină ;
4-Proteina benzii 4-1;
5-Spectrină .
 Anchirina (nectina sau sindeina) este un polipeptid, cu formă sferică sau
piramidală ce leagă spectrina la capătul citoplasmatic al proteinei benzii 4,1.
Are o greuate moleculară de 200.000 daltoni,. Intr-o hematie de la om
există cca. 120.000 de molecule de anchirină, într-un neutrofil - 600.000, într-un
trombocit - 3.000, iar într-un fibroblast - 30.000.
Actina se găseşte sub forma de mici fragmente de actină fibrilară, ce
conţin 13 monomeri.
Lungimea fragmentelor de actină variază în funcţie de numărul moleculelor de
spectrină pe care le leagă prin capetele lor, fapt ce poate explica plasticitatea
citoscheletului membranei, in vivo şi aspectul lax al acestuia la microscopul
electronic.
Proteina benzii 4-1 are aspect globular ( cu diametru de 6 nm) .
Laturile ochiurilor din reţeaua citoscheletului membranar sunt alcătuite
din dimeri de spectrină, iar nodurile reţelei (complexele joncţionale) sunt formate
din două tipuri de complexe moleculare: - un complex ce conţine spectrină,
anchirină şi o proteină transmembranară, ce realizează legătura cu membrana
plasmatică; - şi un alt complex format din spectrină, actină, proteina benzii 4-1 şi
adducină, prezent în nodurile propiu zise ale reţelei. Proteinele citoscheletului
membranei, împreună cu lipidele şi proteinele de pe faţa internă a plasmalemei
prezintă numeroşi radicali hidrofili electronegativi, încât încărcătura electrică
negativă este mai puternică decât pe faţa externă.

Totodată, în citoscheletul membranei, se găsesc unele proteine cu locusuri de

legare a calciului, denumite calmoduline, ce joacă un rol important în reglarea
proceselor intracelulare. Legăturile dintre diferitele tipuri de proteine din
citoschelet sunt realizate prin procese de fosforilare, în care intervine o proteină
reglatoare, gelsolina, dependentă de calciu.
Citoscheletul conferă membranei:
1) elasticitate, prin dispunerea în reţea a proteinelor;
2) rezistenţă, prin complexele proteice de la nivelul nodurilor.
3.3.Diferenţieri de suprafaţa ale membranei celulare periferice.
Sunt neregularităţi ale citoplasmei periferice, cu caracter tranzitoriu sau
permanent, delimitate de membrană.

Diferenţieri ale membranei celulare periferice

Invagină ri Cripte
Canalicule intracelulare

Diferenţieri Expansiuni sau Pseudopode Filiforme

tranzitorii Digitiforme

procese Procese lamelare Vă luri

Membrane ondulante

Diferenţieri Microvilozită ţi Platou striat

Margine în perie

permanente Expansiuni Cili

Flageli
 Diferenţierile tranzitorii apar şi dispar în raport cu
anumite momente funcţionale ale celulei, având aspectul
unor învaginări (invaginatiocellularis) ale plasmalemei (în
endocitoză), sau al unor expansiuni (processus celularis),
cum ar fi pseudopodele sau vălurile ondulante, prin care se
realizează deplasarea celulelor.

Pseudopodele (processus amoeboideus) sunt

expansiuni cu formă de conuri (processus filiformis) sau
degete (processus digitiformis), cu ajutorul cărora leucocitele
aderă de suporturi, deplasându-se în timpul diapedezei. Ele
conţin organite celulare, precum mitocondrii, ribozomi,
lizozomi.

Vălurile şi membranele ondulante (processus

lamellosus) sunt expansiuni lamelare, foarte mobile, ce se
formează în mediul lichid. Nu conţin organite şi nu aderă la
suporturi. Apar în urma unor modificări ale tensiunii
superficiale şi se întâlnesc la histiocitele implicate în
fagocitoză.
Fig.3.10. Diferenţeri ale
membranei celulare
1-Capilar sanguin;
2-Neutrofile;
3-Pseudopod;
4-Nucleu de histiocit;
5-Vă luri ondulante;
6-Macrofag cu vă luri;
7-Enterocit;
8 -Microvili;
9-Glicocalix;
10-Lumenul nefronului;
11-Margine în perie;
12-Celulă prismatică ciliată ;
13-Cili;
14-Axonema;
15-Corpuscul bazal;
16-Ră dă cina cilului;
17-Secţiune transversală prin
tija cilului;
18-microtubuli centrali şi
periferici;
19-Stereocili pe celule
epiteliale din epididim;
20-Flagelul spermatozoidului
Expansiunile permanente sunt reprezentate de microvili, cili
şi flagel.
Microvilii (microvillus, i ) sunt expansiuni cilindrice, delimitate de membrana
polului apical (apex cellularis).Ele intervin în procesele de absorbţie prin mă rirea
suprafeţei de contact a celulei cu substanţele ce vor fi absorbite şi prin concentrarea
unui numă r mare de receptori. Pot fi dispuse grupat sau solitar. Microvilii solitari
sunt inegali, cu forme şi dimensiuni variabile, distanţate unele de altele, formâ nd
marginea în perie ( de expl.la nefrocite, din tubii contorţi ai nefronului).

Platoul striat cuprinde numeroşi microvili (300-3000/enterocit) uniformi ca

lungime (0,6-0,8m) şi diametru (200 nm), îmbracati în glicocalix. Plasmalema
microvililor conţine ATP-ază şi un numă r mare de transportori. Citoplasma
microvililor cuprinde în zona centrală microfilamente (10-40) de actină, dispuse
paralel cu axul lung al microvilului.(Fig.3.11)

Fig.3.11.Dispunerea microfilamentelor în microvilul intestinal

1-Microvili;
2-Microfilamente de actină ;
3-Microfilamente de miozină ;
4-Zonula adherens.
Microfilamentele de actină se inseră cu un capăt pe
plasmalema polului apical al microvilului, iar la polul
bazal al acestuia se termină într-o reţea
perpendiculară de filamente de actină şi miozină,
denumită buton terminal, ce are rolul de a menţine
poziţia microvilului. Mănunchiul de microfilamente
din microvil este legat de plasmalemă, din loc în
loc,printr-o proteină, denumită fimbrină. Aceste
legături formează o scară, în spirală, de-a lungul
microvilului.
Fig.3.12.Cili- aspect, structură şi ultrastructură
A-Epiteliu pseudostratificat prismatic cilat;
B-Celule prismatice ciliate,polul apical;
C-Secţiune transversală prin cil.
 Cilii (cilium,a) pot fi mobili (sau vibratili) şi rigizi (sau stereocili).
Cilii mobili (kinetocilii) sunt prezenţi la polul apical al celulelor epiteliale
din mucoasa aparatului respirator sau a oviductului. Au o lungime de 5-15 m, o
grosime de 0,2 m. unt formaţi din trei porţiuni: - tija sau porţiunea liberă,
-corpusculul bazal şi rădăcina.
Tija (pars extracellularis) conţine o matrice electrono -densă, plasată la
periferie şi un complex filamentos axial (sau axonema)(filamentum axiale), format
din 10 perechi de tubuli longitudinali: -o pereche centrală (microtubulus centralis)
şi - nouă perechi periferice (diplomicrotubulus periphericus), dispuse în jurul
perechii centrale.

Corpusculul bazal (corpusculum basale) are un aspect cilindric şi cuprinde

în structura sa nouă dublete sau triplete (triplomicrotubulus) periferice de
microtubuli, lipsându-i perechea centrală. Coordonează mişcarea cililor.(Fig.3.12)

Rădăcina (radix basalis) cilului este formată din dubletele sau tripletele
periferice ale corpusculului bazal care ajung în citoplasma polului apical al celulei
ciliate. Are rolul de a ancora cilul în citoplasmă, prezintă proprietăţi contractile şi
participă la conducerea stimulilor recepţionaţi de porţiunea liberă.

Stereocilii sunt cili rigizi, în structura cărora lipseşte perechea de

microtubuli centrali, având numai cele nouă dublete periferice. Se întâlnesc pe
polul apical al celulelor din epiteliul epididimului.

Flagelul (flagellum) are în axonemă o pereche centrală şi nouă perechi

periferice de microtubuli. Este prezent în alcătuirea spermatozoidului.
3.4. Joncţiunile celulare

Joncţiunile celulare (junctio intercellulares) sunt structuri stabile prin care plasmalemele celulelor

interacţionează specific.

Tipuri de joncţiuni celulare

Spaţii intercelulare

A. Joncţiuni simple Joncţiuni denticulate

Joncţiuni digitiforme

Joncţiuni de adezivitate Desmozomi în pată

Desmozomi în bandă
Hemidesmozomi
B.Joncţiuni complexe Joncţiuni impermeabile Joncţiuni focale

Joncţiuni de comunicare

C. Complexe joncţionale
 Fig.3.13.Tipuri de joncţiuni celulare
A-Joncţiuni impermeabile - zonula occludens;
B-Desmozomi în bandă - zonula adherens;
C-Desmozomi în pată - macula adherens;
D-Joncţiuni permeabile -gap.
In raport cu structura lor, se descriu joncţiuni
simple, joncţiuni complexe şi complexe joncţionale
(jonctio intercellularis complex). În cazul
joncţiunilor simple (junctio intercelluaris simplex), între
plasmaleme există un spaţiu (de cel puţin 30 nm) prin
care pot trece toate tipurile de molecule existente în
mediul intercelular. După aspectul lor, joncţiunile simple
sunt de trei feluri : - spaţii intercelulare, - joncţiuni
intercelulare denticulate (junctio intercellularis
denticulata), şi - joncţiuni intercelulare digitiforme
(junctio intercelluaris digitiformes).
În raport cu funcţiile lor , se disting trei categorii de
joncţiuni complexe: -de adezivitate, - impermeabile şi
-de comunicare.(Fig.3.13)
3.4.1.Joncţiunile de adezivitate sau dezmozomii.
 Desmozomii (desmosoma) sunt joncţiuni ce conferă o mare
rezistenţă mecanică unor ţesuturi şi organe, solicitate în acest
sens . Se prezintă sub trei forme, toate întâlnite în ţesuturile
epiteliale: 1-desmozomi în pată; 2-desmozomi în bandă; 3-
hemidesmozomi.
 Desmozomii în pată (macula adherens) .Se mai numesc şi
desmozomi în "spot", în "nit", sau macula adherens (macula = pată,
în limba latină). Sunt prezenţi mai ales în ţesuturile epiteliale de
acoperire. În alcătuirea lor intră următoarele componente: 1-
plasmalemele adiacente, dispuse paralel, la o distanţă de 25-30 nm;
2-un material proteic, intercelular dens la fluxul de electroni, cu
aspect filamentos, bisectat de o densificare centrală,bogată în
glucide şi calciu; 3-densificări intracelulare, în formă de disc,
ataşate de plasmalele joncţionate; 4-dispozitive de legătură sau
linkeri, reprezentaţi de microfilamente, ce se detaşează din
materialul dens intercelular, străbat plasmalemele şi apoi discurile
intracelulare, pentru a se ancora la microfilamentele
citoscheletului;
5-elemente citoscheletale, respectiv microfilamente de actină sau
filamente intermediare de cheratină, care se numesc tonfilamente.
(Fig.3.14)
Fig.3.14 Desmozom în pată-schemă
1 - Plasmalemele adiacente;
2- Spaţiu şi material intercelular;
3-Discuri intracelulare;
4-Linkeri;
5-Tonofilamente.
Desmozomii în bandă (zonula adherens) sau în panglică (zonula=panglică, în latină)
sunt prezenţi la polul apical al celulelor epiteliale şi la nivelul segmentelor transversale
ale discurilor intercalare cardiace.
Prezintă o structură asemănătoare cu cea a desmozomilor în pată, cu următoarele
deosebiri: -spaţiul intercelular, de 15-25 nm este mai sărac în material electronodens;
-densificările intracelulare, de pe faţa internă a plasmalemelor joncţionate, nu au formă de
disc, ci de bandă sau panglică. (Fig.3.15)

Fig.3.15. Schema desmozomilor

în bandă (zonula adherens)

A - Densifică ri intracelulare în bandă;

B - Spaţiul intracelular.
Hemidesmozomii (sau semidesmozomii)
(hemidesmosoma) reprezintă o variantă a
desmozomilor în pată, prin care se leagă celulele
epiteliale de membranele bazale. Prezintă numai
jumătate din structura desmozomului în pată, în sensul
că, pe frotul citoplasmatic al plasmalemei există un disc,
care se leagă de membrana bazală prin filamente.
3.4.2.Joncţiunile impermeabile

Sunt dispuse în panglică, fapt pentru care se mai numesc zonula

occludens ( sau joncţiuni strânse).
 Se caracterizează prin obliterarea spaţiului intercelular, deoarece
membranele adiacente se apropie complet sau se sudează pentru a
forma structuri pentalaminate sau heptalaminate. La realizarea
acestor joncţiuni participă proteine transmembranare, care se
dispun în şiruri gemene pentru a construi dispozitive ce se
conectează "în fermoar" pe feţele externe ale membranelor
adiacente. Pe feţele interne , proteinele transmembranare sunt
"ancorate" prin intermediul unor microfilamente la citoscheletul
matricei
 Fig.3.16.Schema joncţiunilor
impermeabile
A-,B-Plasmalemele adiacente;
C-Proteine transmembranare;
D-Spaţiu intercelular;
E-Enterocit;
F-Citoscheletul matricei.

Aceste joncţiuni împiedică scurgerea fluidelor printre celule, inclusiv a micromoleculelor,

care sunt obligate să treacă prin celulă . Sunt întâ lnite la porţiunile apicale ale celulelor care
delimitează lumenul intestinului. Astfel, glucoza este pompată activ din lumenul intestinal
în celulă prin suprafaţa polului apical, după care trece în sâ nge prin difuziune facilitată
mediată de transportorii situaţi în zonele bazo-laterale ale plasmalemei, pe care o
polarizează funcţional într-un domeniuapical şi altul latero-bazal.Totodată , joncţiunile
strâ nse împiedică Retrodifuziunea glucozei din spaţiul intercelular în lumenul intestinului.
(Fig.3.16).
Joncţiunile strânse au aspecte diferite, în funcţie de ţesutul
epitelial în care sunt prezente. Astfel, joncţiunile strânse de la polul
apical al celulelor din tubul contort proximal al nefronului au o
rezistenţă relativ scăzută, fiind formate numai din unul sau două
şiruri de proteine transmembranare. La nivelul celulelor epiteliale
din mucoasa vezicii urinare, joncţiunile strânse conţin şase sau mai
multe şiruri de proteine transmembranare, încât se realizează o
joncţiune puternică, extrem de greu de traversat. La nivelul barierei
hematoencefalice, joncţiunile strânse existente între celulele
endoteliale ale vaselor din encefal realizează o protecţie eficientă
pentru ţesutul nervos, permiţând însă trecerea glucozei (principala
sursă de energie) din sânge în creier şi trecerea, în sens invers a
bioxidului de carbon, rezultat din respiraţia celulelor nervoase.
 Joncţiunile celulare strânse se caracterizează prin:
-flexibilitate şi siguranţă; - formarea unor bariere chimice şi fizice
intercelulare; - conferirea unei polarităţi a celulelor angajate în
joncţiuni; -apariţia de timpuriu, între celulele embrionare, iniţial
sub formă de macule, care se extind treptat, luând formă de zonule.

Joncţiunile focale reprezintă o variantă a joncţiunilor strânse, în
care membrana celulei se apropie de substratul de adezivitate până
la 10-15 nm. Pe faţa extracelulară a membranei sunt prezente
filamente glicoproteice de fibronectină, iar pe faţa intracelulară se
aglomerează fascicule de microfilamente de actină şi vinculină,
care se leagă de plasmalemă prin intermediul unor densificări
adiacente membranei. Între filamentele de fibronectină şi
microfilamentele de actină şi vinculină se realizează dispozitive
transmembranare de legătură (de 8-20 nm), denumite fibronexuri.
3.4.3.Joncţiunile de comunicare
 Permit trecerea unor molecule
mici dintr-o celulă în alta şi sunt de de
două tipuri: joncţiunile permeabile şi
sinapsele.
 Joncţiunile permeabile, de tip
gap, nexus sau macula comunicans sunt
realizate prin structuri proteice,
denumite conexoni, ce străbat
plasmalema, proeminând de o parte şi
de alta a bistraturilor lipidice ale
membranelor adiacente. Sunt
răspândite în diferite tipuri de ţesuturi,
reprezentând principala cale de
comunicare intercelulară. Permit Fig.3.17Schema joncţiunii permeabile (gap)
schimburi rapide de molecule, făcând 1-Plasmalemele adiacente;
posibilă o cooperare metabolică 2-Spaţiu intercelular;
eficientă.Spaţiul intercelular (spatium 3-Conexoni;
intercellulare) este foarte îngust (2- 4-Canale intercelulare.
4nm). În momentul realizării joncţiunii
permeabile, conexonii din cele două
plasmaleme se aşează cap la cap,
formând canale directe de comunicare
între citoplasmele celor două celule, fără
deschideri în spaţiul intercelular.
(fig.3.18).

Fig.3.18.Diagrama
schimburilor moleculare
prin joncţiunile gap.
Un conexon are o formă de prismă hexagonală cu diametrul
de 7-8 nm şi este alcătuit din 6 subunităţi proteice
(oligomeri). Subunităţile delimitează un canal hidrofil cu
diametrul reglabil. Ionii de calciu intracelular (Ca2+) modifică
diametrul canalului, controlând astfel comunicarea
intercelulară.
 Canalul hidrofil al joncţiunii gap permite trecerea
dintr-o celulă în alta a ionilor şi a unor molecule cu greutate
sub 1.000-1500 daltoni, precum: glucide, aminoacizi,
nucleotide, hormoni, vitamine,etc. Nu pot să treacă
macromoleculele (proteine, acizi nucleici, etc.), dar sunt de
10.000 ori mai permeabile pentru ionii metalici decât restul
suprafeţei membranei.
 În culturile de celule, joncţiunile de tip gap se
organizează foarte rapid, din proteinele existente în
plasmalemă, care se grupează în conexoni. Ele permit
schimbul unor molecule de mărimi medii, ca nucleotizii.
 Joncţiunile gap sunt necesare mai ale în situaţiile în
care celulele trebuie să acţioneze simultan, în grup, cum este
cazul celulelor embrionare, pe cale de diferenţiere sau între
celulele musculare (cardiace şi netede), nervoase şi endocrine.
3.4.4.Complexele joncţionale
 Cuprind joncţiuni strânse spre frontul luminal şi
desmozomi spre frontul latero-bazal. Sunt întâlnite, mai ales,
între celulele din epiteliile intestinale şi renale. În complexele
joncţionale sunt prezente toate tipurile de legături
intercelulare necesare pentru îndeplinirea funcţiilor specifice
ţesuturilor respective.(fig.3.19) Fig.3.19. Complexe
joncţionale
în epiteliul intestinului
subţire.
A-Micvrovili;
B-Joncţiuni impermeabile;
C-Desmozomi în bandă ;
D-Desmozomi în pată ;
E-Filamente din citoschelet;
F-Joncţiuni permeabile;
G-Hemidesmozomi;
H-Mebrana bazală .
 3.5. Receptorii din membrane

 Receptorii din membrane sunt dispozitive moleculare proteice intramembranare, cu ajutorul

cărora se interceptează semnalele, ce sosesc pe cale nervoasă sau umorală.

Denumire Liganzi Receptori

= mesageri extracelulari (de pentru:
ordinul I)
Mediatori chimici locali Mediatori chimici locali

Hormoni hidrofili (insulina,glucagonul,etc)

Hormoni Hormoni hidrofobi (Hormoni steroizi sexuali)

A. Receptori Neurotransmită tori Acetil colina

pentru Adrenalina
substanţe Noradrenalina
endogene Dopamina, serotonina
GABA= Acidul gama aminobutiric
Acidul aspartic
Subst. imunogene Antigene endogene
Anticorpi
Componentele complementului
B. Receptori Virusuri Adenovirusuri
pentru Antigene non self Mixovirusuri
substanţe Toxine microbiene Antigene nonslef
exogene Lectine, etc Toxine microbiene
Lectine,etc
 Toate substanţele care se leagă de receptori şi modulează (modifică) funcţia
celulară se numesc liganzi. Liganzii sunt substanţe, produse de celule
specializate, care acţionează în mod specific asupra unui grup de celule "ţintă",
producând-le modificări ale activităţii . Ei sunt denumiţi şi mesageri
extracelulari sau mesageri de ordinul I, cei mai cunoscuţi fiind hormonii şi
neurotransmiţătorii.
 Liganzii acţionează în cantitate foarte mică (10-8 M), iar receptorii îi leagă cu o
constantă de afinitate mare (K=108 litri/mol).
 Există două mari categorii de receptori în membrane: receptori pentru
substanţe endogene şi receptori pentru substanţe exogene.
 3.5.1. Receptorii pentru substanţe endogene
 Se cunosc mai multe categorii de molecule semnal (de liganzi) de
natură endogenă (produse de organism): 1-mediatori chimici locali; 2-
hormoni; 3-neurotransmiţători; 4-substanţe imunogene.
 Mediatorii chimici locali sunt secretaţi de unele tipuri de celule şi
acţionează numai asupra celulelor din imediata lor vecinătate. Ei sunt rapid
captaţi şi distruşi.(Fig.3.20).
 Hormonii sunt substanţe endogene produse de celulele glandelor
endocrine. Pe cale sanguină, ajung la celulele ţintă din diferite organe,
acţionând la distanţe mari de locul de producere.
 Neurotransmiţătorii sunt substanţe endogene produse de neuroni şi
eliberate la nivelul sinapselor chimice. Ei acţionează numai asupra neuronilor
agajaţi în sinapsă.
 Hormonii şi neurotransmiţătorii sunt consideraţi mesageri de ordinul I.
Hormonii au o compoziţie chimică variată, putând fi substanţe steroide
(hormonii sexuali) sau polipeptide ( ca de expl. hormonii pancreatici şi
tiroidieni). Hormonii steroizi pătrund în celulă, traversând bistratul lipidic, pe
când cei polipeptidici se cuplează cu receptorii specifici din membrană,
acţionând de la acest nivel.
Substanţele imunogene sunt reprezentate de :
-antigene endogene; - anticorpi; - componentele
complementului.
 Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi
în membrana postsinaptică a celulelor nervoase, în
membrana celulelor musculare sau a altor celule
efectoare. Ei recepţionează acetilcolina, noradrenalina,
dopamina, serotonina, adrenalina, histamina, acidul
gama-aminobutiric, acidul aspartic, encefalina,etc.
 Fig.3.20. Molecule semnal endogene.
Receptorii pentru hormoni au o localizare
diferită în celulă , în funcţie de tipul hormonului,
hidrofil sau hidrofob.
Hormonii hidrofili (insulina, glucagonul, adrenalina,
hormonii hipofizari, parathormonul,etc.) se ataşează
de receptorii din membrana periferică , transmiţâ nd
celulei informaţia necesară pentru a-şi modula
activitatea. Dintre receptorii hidrofili, cei mai bine
studiaţi sunt receptorii pentru insulină din membrana
hepatocitelor şi adipocitelor.
Ei au o masă moleculară de 300.000 daltoni, iar în
membrana unei celule există circa 10.000 receptori
pentru insulină.
Hormonii hidrofobi (steroizi şi tiroidieni) traversează
membrana celulei ţintă şi se leagă de receptorii
membranelor intracelulare.
 Receptorii pentru substanţele imunogene sunt de trei feluri:
 1-pentru antigene endogene;
 2- pentru anticorpi;
 3- pentru complement.

 Receptorii pentru antigene endogene sunt mai numeroşi pe

membrana limfocitelor T, sunt codificaţi genetic şi au capacitatea
să recunoască structurile moleculare "self" (proprii organismului
respectiv).Ei pot fi prezenţi şi în membrana unor celule
neimunogene (expl. în membrana enterocitelor.)

 Receptorii pentru anticorpi sunt receptori Fc, pentru fracţiunea
cristalizabilă a imunoglobulinei G. Ei sunt prezenţi în membrana
celulelor din sistemul fagocitelor mononucleare. În membrana
bazofilelor şi mastocitelor se găsesc receptori pentru
imunoglobulina E.

 Receptorii pentru complement leagă cea de a treia componentă a
complementului de suprafaţa celulei, fiind caracteristici celulelor
din sistemul fagocitelor mononucleare.

3.5.2.Receptorii pentru substanţe exogene
 Sunt receptori pentru:
 - virusuri, capabili să recunoască adenovirusuri,
mixovirusuri,etc.;
 - antigene nonself (străine de organism); sunt prezenţi
pe suprafaţa limfocitelor B şi au o structură moleculară
asemănătoare imunoglobulinelor.Aceşti receptori determină
transformarea blastică a limfocitelor B, după contactul cu
antigenul.
 - toxine microbiene. Sunt prezenţi în membrana
celulelor imunocompetente.
 - lectine. Lectinele sunt substanţe proteice sau
glicoproteice, extrase din ţesuturi vegetale sau animale,
capabile să formeze punţi între glicoproteinele membranare.
3.5.3.Mecanismul de acţiune al receptorilor.

Receptorii din membranele de suprafaţă sunt activaţi în
majoritatea cazurilor de molecule semnal (liganzi) hidrofile.
 Moleculele semnal hidrofile nu pot străbate membrana
celulară decât după ce se leagă de receptorii specifici. Sub
influenţa diferiţilor liganzi se produc modificări metabolice în
celulele ţintă. Ataşarea liganzilor de receptori se realizează prin
legături hidrofobe şi legături de hidrogen ( ca de exemplu
legarea insulinei de receptori ). Legăturile sunt labile şi strict
dependente de concentraţia liganzilor din mediul extracelular.
 Efectele acţiunii complexului ligand-receptor asupra
celulelor constau în: modificări structurale ale membranei
celulare şi modificări funcţionale ale membranelor.
 Modificările structurale ale membranei celulare se
manifestă prin redistribuirea receptorilor, răspândiţi la
întâmplare înainte de interacţiunea ligand receptor. După
contactul ligand-receptor, receptorii se grupează la suprafaţa
membranei în zone delimitate sau "plaje".(Fig.3.21)
 Acest lucru se poate realiza datorită fluidităţii
bistratului lipidic, încât mai multe molecule de ligand pot
acţiona asupra mai multor receptori învecinaţi. Astfel în
limfocitele B, lectinele pot induce formarea unor agregate
receptor-ligand de dimensiuni mari, denumite cupole, unde se
declanşează un proces de endocitoză.
3.5.3.Mecanismul de acţiune al receptorilor.

Receptorii din membranele de suprafaţă sunt activaţi în

majoritatea cazurilor de molecule semnal (liganzi) hidrofile.
 Moleculele semnal hidrofile nu pot străbate membrana
celulară decât după ce se leagă de receptorii specifici. Sub influenţa
diferiţilor liganzi se produc modificări metabolice în celulele ţintă.
Ataşarea liganzilor de receptori se realizează prin legături
hidrofobe şi legături de hidrogen ( ca de exemplu legarea insulinei
de receptori ). Legăturile sunt labile şi strict dependente de
concentraţia liganzilor din mediul extracelular.
 Efectele acţiunii complexului ligand-receptor asupra
celulelor constau în: modificări structurale ale membranei celulare
şi modificări funcţionale ale membranelor.
 Modificările structurale ale membranei celulare se manifestă
prin redistribuirea receptorilor, răspândiţi la întâmplare înainte de
interacţiunea ligand receptor. După contactul ligand-receptor,
receptorii se grupează la suprafaţa membranei în zone delimitate
sau "plaje".(Fig.3.21)
Acest lucru se poate realiza datorită fluidităţii bistratului lipidic,
încât mai multe molecule de ligand pot acţiona asupra mai multor
receptori învecinaţi. Astfel în limfocitele B, lectinele pot induce
formarea unor agregate receptor-ligand de dimensiuni mari,
denumite cupole, unde se declanşează un proces de endocitoză.
Fig. 3.21. Redistribuirea receptorilor din membrana celulară
Modificările funcţionale ale membranelor constau în:
 1- Modificări de permeabilitate a membranei, caracteristice pentru liganzi de
tipul neurotransmiţătorilor. În acest sens, acetilcolina se leagă de receptorii din
membranele postsinaptice ale fibrelor musculare, determinând creşterea permeabilităţii
membranei pentru ionii din mediul extracelular.
 2- Inducerea de endocitoză, care se produce când ligandul este o substanţă
endogenă, vehiculată pe cale umorală.
 3- Pătrunderea din mediul extracelular a unor ioni cu funcţie de mesageri de
ordinul II. Astfel, ionii de calciu pătrund în celulă după ce neurotransmiţătorii se leagă de
receptorii din membranele post sinaptice ale joncţiunii neuromusculare.
 4- Activarea unor enzime din membrana celulară. Se produce când liganzii sunt
hormoni hidrofili. Asfel se activează adenilat ciclaza ce va cataliza sinteza, pe faţa internă
a membranei, a adenozin 3 - 5 monofosfatului ciclic (AMP-c) sau va determina
fosforilarea proteinelor celulare. Activarea adenilat ciclazei se realizează cu ajutorul unor
proteine reglatoare.(Fig.3.22)
După activarea adenilat ciclazei, în citosol creşte cantitatea de
AMP-c (considerat mesager de ordinul II) , amplificându-se
semnalul hormonal. Totodată se activează şi o proteinkinază care
controlează fosforilarea mai multor molecule proteice, stimulând
procesele metabolice din celulă. Sinteza de AMP-c poate fi blocată
de unele prostaglandine care acţionează prin inhibarea acţiunii
adenilat ciclazei.
 În unele maladii este implicată, în mod direct disfuncţia
receptorilor din membrană. Astfel, în "miasthenia gravis" este
inactivat receptorul pentru acetilcolină de la nivelul plăcii
neuromusculare, iar în hipercolesterolemia genetică sunt absenţi sau
nefuncţionali receptorii pentru colesterol.
 Există afecţiuni ale receptorilor care constau în blocarea funcţiei
autoimune prin autoanticorpi antireceptori.
Asfel, autoanticorpii pentru receptorii de insulină pot acţiona ca
insulinomimetici (activând receptorii) sau ca blocanţi ai acestora
(în diabetul insulinorezistent). Autoanticorpii care stimulează
receptorii dopaminei pot constitui cauze ale scizofreniei, iar
imunoautoanticorpii beta adrenergici sunt implicaţi în afecţiunile
asmatice. În procesul de îmbătrânire şi în unele boli neuropsihice
(la om) s-a observat o modificare a densităţii receptorilor
3.6.Schimburile prin membrană

Prin membrana celulară se efectuează schimbul de substanţe, fie prin

traversarea diferitelor structuri ale acesteia, sau pe calea transportului în
masă, cu ajutorul veziculelor, furnizate de membrana celulară.
 Bistratul lipidic funcţionează ca o barieră de difuziune pentru apă
şi alte molecule hidrofile, în timp ce moleculele liposolubile, oxigenul şi
dioxidul de carbon îl trec cu uşurinţă.
 3.6.1.Transportul transmembranar
 Realizează schimburile de molecule mici şi ioni (de unde şi
denumirea de microtransport) între celulă şi mediul extracelular.
Îndeplineşte următoarele funcţii:
 ► Preia din mediul extracelular o serie de combustibili
metabolici necesari menţinerii vieţii celulei şi activităţilor ei metabolice;
 ►Elimină în mediul extracelular compuşi fiziologici necesari
organismului (substanţe secretate), precum şi substanţe toxice toxice ,
rezultate din activitatea celulei;
 ►Reglează volumul celulelor;
 ►Asigură menţinerea ph-ului intracelular şi compoziţia ionică la
valori cât mai favorabile desfăşurarii activităţii metabolice celularte;
 ►Produce diferenţe de concentraţii (gradiente ionice), care
permit desfăşurarea unor activităţi biologice complexe, cum sânt
excitabilitatea nervului şi a muşchiului.
 Denumire Modalităţi Mecanisme

Pori
A.Transport pasiv Difuziune simplă Canale moleculare
transmembranare

Difuziune facilitată Cărăuşi proteici moleculari

Transport prin pompe ionice Pompa de Na+- K+
Pompa de Ca 2+
B. Transport Transport cuplat Pompare moleculară
activ
Translocare de grup
Fagocitoza
Endocitoza Pinocitoza fără receptori
Pinocitoza mediată de receptori
C. Transportul în Exocitoza
masă
Transcitoza distributivă
Transcitoza Transcitoza conectivă
În funcţie de mecanismele care intervin în mişcarea
moleculelor prin membrana celulară se deosebesc două
forme de transport : a-transportul activ şi b- transportul pasiv.
(Fig.3.23). 3.6.11.Transportul pasiv
 Realizează trecerea moleculelor mici în sensul gradientului de
concentraţie, iar a ionilor în sensul gradientului electrochimic. Se face fără
consum de energie, fiind independent de metabolismul celular.
 Există două modalităţi de realizare a transportului pasiv prin: difuziune
simplă şi prin difuziune facilitată.
 Transportul pasiv prin difuziune simplă. Se face lent, întrucât
restructurarea permanentă a membranelor biologice este o dificultate pentru
difuziune.Este supus legilor difuziunii şi osmozei, fiind dependent numai de
forţe fizice.

Fig.3.23. Transportul transmembranar.

1-Bistrat lipidic;
2-Proteine transmembranare;
3-Molecule transportate;
4-Difuziune simplă ;
5-Difuziune facilitată ;
6-Transport activ;
7-Sensul gradientului electrochimic.
 Moleculele mici liposolubile difuzează prin bistratul lipidic, iar cele
hidrosolubile trec prin orificii mici canale sau pori hidrofili situati în bistrat,
delimitaţi de proteine transmembranare. Canalele transmemebranare au un
diametru de 1 nm, fiind specializate şi selective. Vasopresina stimulează
transportul prin canale şi pori mărindu-le diametrul până la 2-3 nm. (Fig.3.24)

Fig.3.24. Transportul prin canale şi pori.

1-Por;
2-Bistrat lipidic;
3-Proteine transmembranare;
4-Ion.
Transportul prin difuziune faciliată. Este mult mai rapid (de cca.100.000 ori)
decât cel prin difuziune simplă, permiţând trecerea prin membrană a unor
substanţe greu solubile în lipide şi cu o masă moleculară relativ mare.

Se întâ lneşte frecvent la hepatocite,unde, în acest mod, se transportă

glucoza,aminoacizi,etc.(Fig.3.25.)

Fig.3.25.Tranportori de tip canal şi cărău

1 - Bistrat lipidic;
2 - Canal;
3 - Că ră uş sau tranportor mobil.

Se realizează cu ajutorul unor molecule proteice din compoziţia membranei cu

rol de că ră uşi.
Astfel, pe membrana hepatocitului există 800.000 de cărăuşi, iar fiecare cărăuş
transportă 100 molecule de glucoză pe secundă.
Transportul prin difuziune facilitată se efectuează în sensul gradientului de concentraţie
şi duce la echilibrarea concentraţiilor pe ambele feţe ale membranei, însă viteza de
transport este direct proporţională cu concentraţia lor. În raport cu numărul speciilor
transportate există transport uniport, simport şi antiport. (Fig.3.26.)

Fig.3.26. Tipuri de transport,

în funcţie de sens şi numărul speciilor
transportate
1-Bistrat lipidic;
2-Proteină transportor;
3-Molecule transportate;
4-Uniport:
5-Sinport;
6-Antiport.
3.6.1.2.Transportul activ
 Se realizează împotriva gradientelor de concentraţie sau a gradientelor
electrochimice, producând o creştere a concentraţiei pe o faţă a membranei. Solicită
cheltuială de energie, care este furnizată de metabolismul celular, fiind metabolic
dependent. Unele celule înalt diferenţiate (fibre musculare, neuroni) îşi procură energia
necesară transportului pe cale aerobă, prin producere de ATP. Hematiile îşi produc
moleculele de ATP necesare pentru transport prin glicoliză.
 Există mai multe tipuri de transport activ, în funcţie de modul în care este
folosită energia:
 1-Tranportul activ prin pompe ionice, în care proteinele ce efectuiază transportul
folosesc direct energia din ATP, având proprietăţi ATP-azice ( de descompunere a ATP-
ului).
 2-Trasportul cuplat (sau cotransportul), în care se foloseşte energia gradientelor
ionice, substanţele de transportat (glucide, aminoacizi) fiind cuplate cu unii ioni (Na).
 3-Translocarea de grup, întâlnită la unele bacterii, care folosesc ca sursă de
energie fosfoenolpiruvatul.
 Transportul prin pompe ionice.
 Pompele ionice sunt protein-enzime din compoziţia plasmalemei care transportă
ionii într-o direcţie termodinamică nefavorabilă, împotriva gradientului electrochimic sau
de concentraţie.
 În organism se cunosc pompe transportoare pentru ioni sau cationi,existând
pompe pentru un singur ion (Ca2+sau Mg2+) sau pentru doi ioni (pompa de Na+şi K+).
 Pompa de Na+ - K+ este ce a mai bine cunoscută.(Fig.3.27)
Fig.3.27. Organizarea moleculară a pompei ionice de Na+ - K+
1-Plasmalema;
,beta-Proteine transmembranare
 În condiţii normale, ionul de potasiu (K+) se găseşte într-o
concentraţie mai mare (de cca. 15 ori)intracelular, în timp ce
ionul de sodiu (Na+) are o concentraţie mai mare
extracelular. Gradientele ionice (diferenţele de concentraţii)
sunt menţinute printr-un sistem special de transport,
denumit pompa de Na+-K+.
 Pompa de Na+-K+ a fost studiată pe membranele
hematiilor, unde s-a constatat o deplasare concomitentă a
Na+ extracelular (spre o concentraţie mai mare), iar a K+
intracelular (tot spre o concentraţie mai mare), contrar
gradientelor de concentraţie. Energia necesară acestui
transport se obţine prin hidroliza ATP-ului, care este
realizată de către o enzimă din plasmalemă, denumită Na+-
K+-ATP-ază, deoarece acţionează numai în prezenţa ionilor
de Na+,K+ şi a unei concentraţii favorabile de Mg2+.
 Această enzimă este o glicoproteină mare, un tetramer cu o
greutate moleculară de 270.000 daltoni.
 Fig.3.28.Transportul cuplat prin pompare moleculară.

 Pompa de Ca2+ sau Ca2+-ATP-aza asigură transportul ionilor
de Ca2+ prin sistemul de membrane ale reticulului
endoplasmic din fibrele musculare.
 Există şi pompe pentru anioni, precum pompa de clor
(Cl-) din celulele parietale ale glandelor gastrice sau pompa
de iod (I-) din tiroidă.
 Transportul cuplat (sau mecanismul de pompare
moleculară) utilizează, pentru transportul unor molecule
(glucoză, aminoacizi), energia care rezultă din mişcarea Na+
împotiva gradientului de concentraţie şi al gradientului
electric. Această energie poate fi folosită pentru introducerea
în celulă a unor substanţe nutritive. (Fig.3.28).
Glucoza este pompată din mediul extracelular în celule
(enterocite sau nefrocite) odată cu ionii de Na + cu ajutorul
unei unităţi proteice de transport. După pătrunderea în
celulă, glucoza se decuplează de ionii de Na+ , care sunt
pompaţi în afara celulei printr-o Na+-K+-ATP-ază.

3.6.2. Transportul în masă

Este procesul prin care celulele preiau din mediul
extracelular particule de natură diferită, prin formarea de
vezicule pe seama membranei celulare. În funcţie de direcţia
în care se deplasează veziculele deosebim trei tipuri de
transport în masă: 1-exocitoza; 2-endocitoza; şi 3-transcitoza.
3.6.2.1. Exocitoza
 Exocitoza este procesul prin care celulele îşi descarcă în mediul
extracelular produsele secretate sau alte materiale pemtru export. Produsele
pentru export se colectează în vezicule intracitoplasmatice (vesicula
cytoplasmatica, care se deplasează dinspre complexul Golgi spre membrana
celulară, fie în mod spontan, fie după stimularea celulei de către unii factori
secretagogi (hormoni, neurotransmiţători, factori de eliberare). Deschiderea
veziculelor şi eliminarea conţinutului în spaţiul extracelular se datoreşte
contracţiei microfilamentelor, în prezenţa moleculelor de ATP , de AMP-c şia
ionilor de Ca2+.În celulele exocrine, exocitoza este limitată la domeniul apical
(luminal) al plasmalemei.

Fig.3.29.Transportul prin vezicule (în masă).

A-Endocitoza; B-Exocitoza; C-Transcitoza.
1-Plasmalema;
2-Fagozom;
3-Lizozom primar;
4-Lizozom secundar;
5-Vezicule de secreţie;
6-Vezicule de transport.
Exocitoza este prezentă şi la nivelul sinapselor, unde
veziculele ce conţin mediatori chimici (acetilcolină,
noradrenalină) fuzionează cu membrana presinaptică.
Mediatorii sunt eliberaţi în spaţiul sinaptic, după care se leagă
de receptorii specifici din membrana postsinaptică, producând
depolarizarea ei şi transmiterea influxului nervos.
 3.6.2.2. Endocitoza
 Endocitoza este procesul prin care celulele preiau din
mediul extracelular molecule mari ( cu greutate moleculară mai
mare de 10.000 daltoni), prin intermediul unor vezicule, care se
formează din membrana celulară. În acest fel se poate realiza
nutriţia celulei, purificarea mediului extracelular şi unele
procese de apărare imunitară.
 După natura materialului endocitat şi după modaliatea
de ingestie se disting două tipuri de endocitoză: 1-fagocitoza
(de la grecescul phagein = a mânca) sau endocitoza de
molecule şi particule solide,microorganisme (bacteriene sau
virale), macromolecule alterate, detritus celular, celule întregi,
etc. neînsoţite de fluid; 2- pinocitoza ( de la grecescul pinein = a
bea) sau endocitoza de fluid, ce conţine molecule sau particule.
3.6.2.2.1.Fagocitoza

 În condiţii normale şi patologice, pot participa la fagocitoză un

mare număr de tipuri celulare, denumite generic fagocite. În funcţie de
mărimea particulelor pe care sunt capabile să le înglobeze, se disting
microfage, care înglobează numai particule mici (exemplu neutrofilele) şi
macrofage, care înglobează particule mari, existând macrofage mobile
( monocitele circulante) sau macrofage fixe (histiocitele din ţesutul
conjunctiv, celulele Kupffer din ficat, celulele capilarelor sinusoide din
splină, unele celule din măduva osoasă hematogenă, din limfonoduri, din
pulmon,etc.).

Fagocitele prezintă pe suprafaţa membranei regiuni specializate

purtătoare de receptori, cu ajutorul cărora recunosc ceea ce este "self"
(macromoleculele proprii organismului) de ceea ce este ""non self", adică
macromoleculele străine de organism, denumite generic antigen. Dintre
macromoleculele self, receptorii pentru fagocitoză rercunosc ceea ce este
sănătos de ceea ce este alterat ( self alterat: celule degenerate, celule
maligne, celule îmbătrânite, resturi tisulare). În unele situaţii patologice,
receptorii celulelor ce intervin în fagocitoză pierd capacitatea de a
diferenţia self-ul de non-self , acţionând, asfel, împotriva proteinelor din
organismul propriu şi determinând apariţia reacţiilor autoimune, care pot
genera o serie de entităţi patologice.
Recunoaşterea antigenilor în organism este înlesnită de prezenţa
în mediul extracelular a unor proteine, denumite opsonine.
Opsoninele sunt proteine extracelulare care mediază şi facilitează
legătura între receptorii membranei fagocitelor şi antigenele ce vor
fi fagocitate, formând complexe antigen-opsonine.
 Se cunosc mai multe tipuri de receptori ai complexelor
antigen-opsonină, precum: - receptorii Fc, care leagă de suprafaţa
membranei antigenele opsonizate cu imunoglobuline G ( Ig G),
după ce au recunoscut fracţiunea cristalizabilă (Fc) a
imunoglobulinei G.; - receptorii C3, care reconosc şi fixează
antigenii opsonizaţi cu cel de al treilea component al
complementului.
 În membrana fagocitelor, în afară de receptoriii pentru
complexe opsonizate, s-au mai descris receptori nespecifici care
recunosc şi fixează selful alterat, reprezentat de resturi celulare sau
celule maligne.
 Fagocitoza se desfăşoara în patru
etape:chemotaxia,opsonizarea, ingestia şi digestia.
Chemotaxia este proprietatea unei celule mobile (în cazul de faţă a
neutrofilelor) de a se deplasa prin ţesuturi către particule ţintă, ca răspuns la
diverşi stimulli după ce ţinta a fost recunoscută. Semnalele chemotactice sunt
reprezentate de: substanţe bacteriene (proteine, lipide), proteine serice,
componente ale complementului (15 proteine serice, care amplifică răspusul
imun), produse ale limfocitelor (limfokine), factori eliberaţi de neutrofile.

Fig.3.30. Opsonizarea şi fagocitarea

 Opsonizarea constă în acoperirea bacteriilor sensibilizate
de anticorpi pentru a fi fagocitate. Principalele opsonine
sunt anticorpii, în special imunoglobuline (Ig1, Ig3) şi
componente ale complementului (C3, C5). Fracţiunea
cristalizabilă (Fc) a imunoglobulinei G este recunoscută de
receptorii Fc de pe suprafaţa neutrofilelor. (Fig.3.30)
 Ingestia microorganismelor are loc după ce acestea au
fost opsonizate. Complexul antigen-opsonine este
recunoscut de receptorii de la suprafaţa fagocitelor şi legat
de membrana celulară, determinând activarea receptorilor.
În urma activării receptorilor, actina din citoscheletul
membranei,se contractă, determinând emiterea de
pseudopode. Pseudopodele înconjoară strâns particula şi în
acest fel se realizează interacţiuni receptor- particulă pe
toată suprafaţa ei. Mecanismul de fixare a particulei de
membrana psedupodelor este comparat cu închiderea unui
fermoar. Extremităţile pseudopodelor înconjoară particula
şi formează o veziculă, denumită fagozom.(Fig.3.30.)
În citoplasmă, fagozomul se uneşte cu un lizozom , formându-se un
fagolizozom, în care hidrolazele acide vor acţiona asupra particulei
străine, producând digestia acesteia. În cazul neutrofilellor,
contopirea granulelor azurofile primare (a lizozomilor) cu fagozomul
şi eliberarea conţinutului lor în fagolizozom (sau vezicula digestivă)
se manifestă prin dispariţia granulelor din citoplasmă,fenomen
cunoscut ca degranularea neutrofilelor.

Fig.3.31.Mecanismele fagocitozei ;
A-Mecanisme moleculare; Realizarea
fagozomilor.
1-ImunoglobulinaG;
2-Receptor inactiv;
3-Receptor activat;
4-Proteină contractilă din citoschelet;
5-Pseudopode;
6-Fagozom.
Digestia intracelulară a particulelor fagocitate are loc în lizozomi şi se
produce prin: -sisteme dependente de oxigen, mediate de enzime
(mieloperoxidază, superoxidismutază); şi - prin sisteme independente de
oxigen ,ce presupun acţiunea lizozimului, a lactoferinei,etc..

3.6.2.2.2.Pinocitoza
Pinocitoza sau endocitoza particulelor în fază fluidă reprezintă
procesul de transport în masă a unei cantităţi variabile de fluid tisular,
împreună cu particulele pe care le conţine, prin intermediul unor
vezicule (vezicula pinocitocica), denumite pinozomi.
Se întâlneşte la toate tipurile de celule, apărând ca o modaliatate
împortantă prin care celulele captează din lichidul intercelular
substanţele necesare metabolismului lor.
 Se deosebesc două forme de pinocitoză în funcţie de
mecanismele care intervin în procesul de preluare a sustanţelor: -
pinocitoza fară receptori şi - pinocitoza mediată de receptori.
 Pinocitoza fără receptori este endocitoza cea mai frecvent
întâlnită la acele celule din organism, care folosesc pentru transport
suprafeţe mari nespecializate din membrana plasmatică.. Preluarea
substanţelor cu ajutorul veziculelor se face fără o legare prealabilă a lor
de membrana celulară prin receptori.
Pinocitoza se desfăşoară în mai multe etape:

 1-Contactul particulelor din fluidul tisular produce activarea

unor puncte de pe suprafaţa celulei , denumite situsuri anionice.
Acest proces induce agregarea microfilamentelor din citoscheletul
membranei, producând creşterea flexibilităţii membranei celulare.
 2-Membrana celulară se invaginează formând cripte sau
canale intracelulare (invaginatio cellularis), în care intră lichid
extracelular, împreună cu particulele prezente în el.
 3-Membranele din vecinătatea extremităţii profunde a
canalului se alipesc,fuzionează şi apar pinozomii (vesicula
pinocytotica), vezicule ce se desprind de canal şi sunt antrenate de
curenţii intracitoplasmatic.
 4-Pinozomii fuzionează cu lizozomii, formând
pinolizozomii, în care enzimele lizozomale produc digestia
materialelor preluate din exteriorul celulei.
 În funcţie de mărimea particulelor înglobate prin pinocitoză
se distinge o micropinocitoză şi o-macropinocitoză.
 Macropinocitoza este modalitatea de transport a unor particule mari vizibile la
microscopul optic. Poate fi studiată prin injectarea “in vivo” de coloranţi vitali, care se
fixează de proteinele serice. Complexele formate din proteine serice şi coloranţii vitali
coloidali sunt introduse în citoplasmă împreună cu mici cantităţi de lichid extracelular,
fiind utilizate ca indicator de recunoaştere a celulelor care manifestă proprietate de
pinocitoză la nivelul organelor şi ţesuturilor.
 Micropinocitoza reprezintă modalitatea de transport a moleculelor mici cu
ajutorul veziculelor , vizibile numai la microscopul electronic.
Urmărindu-se soarta veziculelor pinocitate, s-a observat că acestea pot: 1- rămâne în
citoplasmă, unde fuzionează cu lizozomii, în care sunt digerate, iar după ce şi-au
descărcat conţinutul, membranele lizozomale sunt reintegrate în membrana celulară; 2-
traversa citoplasma fără a fuziona cu lizozomii, descărcându-şi conţinutul pe cealaltă
faţă a citoplasmei.

 Pinocitoza mediată de receptori.
 Se mai numeşte şi pinocitoză absorbtivă, selectivă sau concentrativă. Este
modalitatea de preluare din mediul extracelular a unor materiale diferite, prin folosirea
unor zone specializate ale membranei celulare, prevăzute cu receptori.

Receptorii recunosc şi leagă de membrană particule diferite. Fiind mobili receptorii
se grupează la nivelul unor zone specializate ale membranei celulare, care se
invaginează formând caveolele (vesicula superficialis s. caveola) acoperite, deoarece
sunt acoperite pe versantul citoplasmatic de o reţea de microfilamente, formate dintr-o
proteină, denumită clatrină. Reţeua de clatrină stabilizează poziţia receptorilor şi
menţin caveolele în comunicare cu mediul extracelular.(Fig.3.32.)
Caveolele acoperite care fixează
complexele particulă-receptor (sau
ligand-receptor) sunt înglobate
rapid împreună cu o cantitate mică
de fluid extracelular sub formă de
vezicule care pot să-şi păstreze
mantaua de clatrină pe faţa lor
externă (vezicule acoperite) sau
microfilamentele de clatrină se
desprind la nivelul membranei, în
acest caz apărând vezicule netede
sau receptozomi.
 Particulele înglobate prin
pinocitoza mediată de receptori Fig.3.32. Pinocitoza mediată de receptori.
pot fi degradate în lizozomi sau în 1-Plasmalema;
2-Receptori mobili;
unele cazuri, receptozomii 3-Ligand;
traversează citoplasma fără să 4-Complex ligand receptor;
interacţioneze cu lizozomii, fiind 5-Caveolă acoperită cu clatrină ;
6-receptozom ;
eliminate pe cealaltă faţă a 7-Nucleu;
celulelor. 8-Complex Golgi;
9-Lizozom.
Spre deosebire de pinocitoza fără receptori, în care
concentraţia substanţelor în veziculele endocitate este aceeaşi
ca în lichidul extracelular, în veziculele acoperite , ce apar în
pinocitoza mediată de receptori, concentraţia substanlţelor este
mult mai mare decât în lichidul extracelular, datorită capacităţii
receptorilor de a lega selectiv un număr mare de particule.

Implicaţii patologice. Pinocitoza mediată de receptori este o
modalitate folosită pentru preluarea din lichidul extracelular şi
din sânge a colesterolului, o lipoproteină cu densitate mică. În
situaţii normale, celulele prevăzute cu receptori pentru
proteine cu densitate mică preiau colesterolul din mediul
extracelular. Lipsa acestor receptori, întâlnită în unele
deficienţe genetice, face imposibilă preluarea moleculelor de
colesterol din sânge, determinând o creştere a concentraţiei
acestuia (hipercolesterolemie) şi apariţia de plăci
aterosclerotice în peretele vascular.
 Fig.3.33. Schematizarea modalităţilor de transport prin celula endotelială.
(după SIMIONESCU-1981)

Transcitoza sau citopemsis reprezintă o formă aparte a transportului prin

vezicule, prin care se realizează transportul macromoleculelor prin celule endoteliului
capilar. A fost studiată de Palade (1953), care a observat, cu ajutorul microscopului
electronic, vezicule ce traversează celulele endoteliale, realizâ nd schimburi între
plasmă şi lichidul interstiţial.(Fig.3.33)
Transportul veziculelor pinocitate se poate realiza prin două modalită ţi: 1-
transcitoza distributivă , în care trecerea se face sub forma unor şiruri de vezicule
intracitoplasmatice, ce se întind de la faţa luminală la faţa bazală , fă ră a ajunge în
contact cu lizozomii; şi 2-transcitoza conectivă , în care transportul se face prin canale
ce se formează fie prin fiziunea veziculelor, fie prin invaginarea plasmalemelor.
4.Nucleul
Nucleul (lat. nucleus şi gr. karion = sâmbure)
(nucleus) este o componentă esenţială caracteristică
celulelor eucariote. Îndeplineşte ca funcţii
principale: -stocarea informaţiei genetice în ADN-
ul nuclear , reglarea şi controlul tuturor activităţilor
celulare. În organismele animale, există şi celule
anucleate (hematiile, trombocitele), care sunt
incapabile să sintetizeze proteine, activităţiile lor
metabolice fiind foarte restrânse.
 Denumire Componente Formaţiuni ultrastructurale
Membrana
nucleară
externă
A. Membrana Cisterna Complexul por:
nucleară perinucleară Anulus extern
( învelişul Anulus intern
nuclear) Granulă centrală
8 granule proteice
periferice
8 conuri de proteine
fibrilare
Membrana
nucleară
internă
Scheletul Matricea fibrilară (granule
B. Nucleoplasma nuclear şi matrixin )
Lamina densă internă
Complexul lamina por
Componenta fibrilară a
nucleolului
Fracţiune labilă
Cromatina Eucromatina
Heterocromatina
C. Nucleolul Componenta Filamente de 5 nm
filamentară grosime/30-40 nm lungime
Componenta Precursori ribozomiali
granulară
Componenta
amorfă
Cromozomială Cromatina perinucleolară
Cromatina intranucleolară
Nucleul a fost descoperit de FONTANA,
în 1831, care a observat o formaţiune ovoidă
în celulele epidermice. Ulterior, BROWN
(1833) a fost primul care a enunţat
conceptul de celulă nucleată, ca unitate
structurală, care intră în alcătuirea
plantelor, concept ce a fost extins şi la
alcăturiea corpului animalelor.
 În alcătuirea nucleului intră:
nucleolema sau membrana nucleară,
nucleoplasma (matricea sau sucul nuclear),
nucleolii şi cromatina sau cromozomii.
 Nucleul reprezintă centrul de
comandă, control şi de coordonare a celulei
eucariote, funcţionând ca un computer
chimic prevăzut cu un program (ADN-ul) şi
o memorie (ARN-ul). În calitate de centru
informaţional al celulei, nucleul coordonează
toate reacţiile chimice legate de desfăşurarea
proceselor vitale, contrlând atât sinteza
proteinelor enzime din celulă, cât şi sinteza
Fig.4.1. Rolul nucleului în circulaţia
proteinelor de structură. (Fig.4.1.)
informaţiei genetice în celula eucariotă .
Nucleul conţine genomul (totalitatea genelor) celulei,
format dintr-un număr precis de gene. O genă este o secvenţă
de nucleotide (500-1500), care determină o secvenţă de
aminoacizi, împreună cu elementele de control (un promotor,
o secvenţă lider şi un terminator. La animalele domestice,
gena ocupă un loc specific în molecula de ADN care întră în
compoziţia cromozomului.
 Într-o celulă umană, lungimea totală a moleculelor de ADN
este de cca. 1,6 m conţinând un potenţial informaţional imens,
estimat la aproximativ 9 X 1011 biţi, ce corespunde informaţiilor
cuprinse într-o bibliotecă cu 180.000 volume (considerându-se
că un cuvânt este evaluat în medie la 36 biţi, iar în fiecare volum
se găsesc 150.000 cuvinte).

Totodată nucleul conţine echipamentul enzimatic

necesar pentru: repararea genomului, replicarea sa,
transcrierea mesajului în ARN şi prelucrarea ARN-ului ( în
ARN mesager, ARN de transfer şi ARN ribozomal.
 Fig.4.2. Forme de nuclei
1-Veziculos (în neuron);
2-Multilobat (neutrofil);
3,11-Bilobat (eozinofil, pseudoeozinofil de pasă re);
4-Aplatizat (adipocit);
5-Reniform (monocit);
6-Ovoidal (eritrocit);
7-Discoidal (celula caliciformă );
8-Alungit (leiocit);
9,10-Sferoidal sau ovoidal (limfocit)
4.1. Caracterele morfologice ale nucleului

Răspândire. Majorittea celulelor organismului prezintă
nucleu. Există şi excepţii (hematiile,celulele cristaliniene,
trombocitele), care reprezintă stadii finale, în evoluţia unui
tip celular, cu existenţă limitată în timp, stadii specializate la
funcţii pasive. Celulele fără nucleu nu pot creşte şi nu se mai
divid.
 Forma nucleilor este foarte variată,indicând, de
regulă, pe cea a celulei. Nucleul apare: - sferic-ovoidal
(nucleus sphericus- ovoideus), în celulele izodiametrice
(sferice,cubice,poliedrice);- alungit (bacilliformis,fusiformis),
în celulele fusiforme (musculare) sau columnare
(prismatice); - turtit,aplatizat (planus) în celulele
pavimentoase (endoteliale),în adipocite, în celulele
caliciforme; lobat (segmentalis s. moniliformis)), în celulele
care trebuie să se modeleze rapid.(Fig.4.2.)
Forma nucleului este influenţată de activitatea celulei. Devine
neregulată în celulele foarte active. În acest mod se produce o creştere a
suprafeţei prin care se realizează schimburile dintre nucleu şi citoplasmă.
Totodată nucleul prezintă o oarecare plasticitate (deformabilitate) care îi
permite ca, în anumite condiţii spaţiale intracelulare, să îşi modifice
forma. Asfel, în monocite nucleul apare reniform , deşi celula este sferică,
deformarea datorându-se prezenţei centriolului.

Fig.4.3. Poziţia nucleului în diferite celule.

1-Centrală ;
2-Periferică ;
3-Mediobazală ;
4,5-Bazală

Poziţia. În cele mai multe cazuri, nucleul ocupă o poziţie centrală , strategică
pentru rolul de coordonator al activită ţii celulare. Totodată există numeroase
excepţii, în care nucleul ocupă o poziţie: excentrică, în adipocite (celule care
acumulează gră simi în citoplasmă ); medio-bazală, în celulele secretoare din
pancreas sau parotidă ; bazală, în secretoare de mucus, în celulele caliciforme. În
general în celulele secretoare.(Fig.4.3.)
Număr. Ca regulă generală, o celulă prezintă un nucleu. Excepţiile
sunt însă numeroase. Astfel, hepatocitele sunt binucleate în proporţie de
7-8%, osteoclastele au 30-40 nuclei, iar fibra musculară striată
(rabdocitul) prezintă între 20-40 nuclei pentru fiecare centimetru.
 În condiţii patologice, mai mulţi nuclei apar în:- celulele gigante
Langhans (prezente în tuberculoză, au câţva zeci de nuclei, dispuşi la
periferia celulei, în coroană sau potcoavă); -celulele gigante de corp străin,
care apar în cazul pătrunderii în organism a unor particule străine,
nedigerabile de către celule; - celulele tumorale.
 Multinuclearitatea se produce în două moduri: 1- prin
multiplicare nucleară repetată (cariokineză), fără diviziunea citoplasmei
(citodiereză),rezultând un plasmodiu; 2-prin fuzionarea mai multor
celule mononucleate, rezultând un sinciţiu (cum este cazul
osteoclastelor, rabdocitelor,celulelor Langhans,etc.)

Fig.4.4. Variaţia dimensiunilor nucleului în funcţie de gradul de poliploidie

Dimensiunile nucleului. Variază în limite mai strânse (între 5-15 ) decât
dimensiunile celulelor, diversitatea dimensiunilor celulelor din organismul
animal realizându-se pe baza variaţiei de volum a citoplasmelor.
 Măsurarea dimensiunilor nucleului se numeşte cariometrie şi
reprezintă un domeniu de mare interes pentru biologia şi patologia
celulară. Nucleii prezintă variaţii dimensionale funcţionale şi patologice.
 Variaţiile funcţionale ale dimensiunilor nucleului sunt în legătură
cu: ►Vârsta, nucleul fiind mai mare în celula tânără, decât în celula
îmbătrânită, în cazul aceluiaşi tip celular;
 ► Bioritmul, existând diferenţe de volum de până la 20%, între zi
şi noapte, la hepatocite,neuroni, nefrocite,etc.;
 ► Gradul de poliploidie (numărul de seturi cromozomale prezente
în nucleu). Cu cât gradul de poliploidie este mai mare cu atât nucleul este
mai mare. Astfel, nucleii megacariocitelor sunt mult mai voluminoşi decât
cei a hepatocitelor. Din acest punct de vedere în hepatocite se pot întâlni : 1
- nuclei mici (cu diametru de 10  m), diploizi (2n), întâlniţi la cca.80% din
hepatocite; 2 - nuclei medii (cu diametru de 15  m); - tetraploizi (4 n),
întâlniţi la 16% din hepatocite şi uneori octaploizi. S-a constatat că
suprafaţa nucleară
creşte proporţional cu gradul de poliploidie, fapt ce explică înmugurirea nucleilor
poliploizi.
 În patologie, variaţii ale dimensiunilor nucleului se întâlnesc în toxicoze, în
boala de iradiere şi în cancer. În celulele neoplazice, nucleii apar de talie mare, cu
morfologie extrem de variată în acelaşi câmp microscopic, putând prezenta uneori
aspect monstruos.
 Între volumul nucleului şi volumul citoplasmei se stabileşte un raport
nucleo-citoplasmatic (N/C), a cărei valoare variază în limite foarte largi (1/3 - 1/20), de
obicei situându-se între 1/7 - 1/10.
 Atunci când volumul citoplasmei creşte mai mult decât volumul nucleului,
raportul N/C va fi refăcut fie prin diviziune celulară, fie printr-o creştere a volumului
nuclear. În cazul în care volumul nu poate fi refăcut, funcţionarea normală a celulei
este perturbată. În condiţii patologice, raportul N/C poate fi complet modificat,
ajungându-se la inversarea raportului, în celulele tumorale.
 Vâscozitatea nucleoplasmei este mai mică decât a citoplasmei, excepţie
făcând ovocitul. Greutatea specifică a nucleului este influenţată de conţinutul în apă
şi de starea fiziologică a celulei, descrescând în următoarea ordine: nucleol, cromatină,
nucleoplasmă.
 Ph-ul nuclear este uşor alcalin (7,4-7,5). Totodată, în nucleu se realizează
diferenţe de potenţial între membrana nucleară (cu sarcini electrice negative) şi
nucleoli sau cromozomi, ce au sarcini electrice pozitive.
 Componentele nucleului sunt: membrana nucleară, nucleoplasma,cromatina
şi nucleolul.
4.2. Membrana nucleară
Membrana nucleară (nucleolema sau carioteca) (nucleolemma s.
karyoteca) este o structură lipoproteică, cu o grosime de câţiva zeci
de nanometri, caracteristică eucariotelor care împarte celula în
două compartimente: - nucleul ce conţine genomul, structurile
implicate în transcripţie şi în prelucrarea produsului transcriptic; -
citoplasma ce cuprinde organitele celulare. În celulele vii, apare ca
o peliculă fină, cu indice de refracţie şi densitate mai mare decât
restul nucleului. În celulele fixate, se colorează bazofil, iar
vizibilitatea cromatică se datoreşte condensării şi coagulării unor
componente ale carioplasmei care se depozitează pe faţa internă a
membranei.

La microscopul electronic, nucleolema apare formată din două foiţe
(una internă şi alta externă), fiecare trilaminată, lipoproteică,
groase de 60-100 , separate printr-un spaţiu perinuclear sau
cisterna perinucleara,de 150 – 300 A, cu o substanta amorfa
Fig.4.5.Membrana (MN) nucleară -
reprezentare tridimesională
1-MN şi relaţiile sale cu reticulul
endoplasmic (RE);
2-MN, la microscopul electronic,
cu grosisment redus;
3-Trilaminaritatea celor două MN;
4-Organizarea moleculară a MN;
5-Ultrastructura MN .
a-Nucleul; b-Membrana nucleară; c-
Citoplasma; d-Por; e-Reticul endoplasmic; f-
ribozomi.
Membrana nucleară externă (membrana nuclearis externa)
prezintă o faţă citoplasmatică, ornată cu ribozomi, are un
contur mai flexibil şi zone active de formare a veziculelor.
 Membrana nucleară internă (mebrana nuclearis
interna) este lipsită de ribozomi şi aderă fie la nucleoplasmă,
care poate diferenţia o lamină densă, fie la cromatină.
 Cisterna perinucleară (cisterna nucleolemmae) apare
ca un spaţiu tridimensional, aflat în continuitate cu spaţiul
reticulului endoplasmatic. În acest spaţiu s-au pus în
evidenţă proteine, enzime.Ca2+.(Fig.4.5)
Nucleolema sau învelişul nuclear este întreruptă (fenestrată) de orificii circulare,
denumite pori circulari, la nivelul cărora cele două membrane se află în raporturi de
continuitate. Numărul de pori de pe o unitate de suprafaţă este legat de intensitatea
schimburilor nucleo-citoplasmatice. Asfel, la celulele în creştere pot exista 10 pori/ m2.
Se întâlnesc variaţii în numărul, frecvenţa şi distribuţia porilor de la un tip de nucleu la
altul. Porii sunt în fapt "porţile" folosite de macromolecule şi de ansamblurile
macromoleculare (proteine, ARN m, subunităţi ribozomale,etc.) pentru a intra sau ieşi din
nucleu. (Fig.4.6)

Fig.4.6. Structura porului nuclear.

Porul împreună cu structurile adiacente formează complexul
porului.
Complexul por cuprinde: a - două inele sau anuli , asezate pe
ambele feţe ale porului (nucleară şi citoplasmatică), fiecare inel
fiind compus din granule proteice sferoide cu diametrul de 10-25
nm, care sunt dispuse în formă de octogon; b - opt conuri,
orientate dinspre peretele porului către lumenul său,
considerate a fi agregate de fibrile; c - o particulă centrală, în
formă de granulă sau bastonaş, inconstant prezentă; d - pachete
de filamente nucleoplasmatice de 4-8 nm, care se inseră cu
oextremitate de inelul intern, iar cu cealaltă extremitate se
prinde pe formaţiuni intra nucleare (eventual pe nucleol).
 După unii autori, diferitele structuri care apar în centrul
porului (diafragma porului, granula centrală, filamentele) par a
fi mai curând materiale surprinse în timpul trecerii prin por
decât structuri pemanente.
Fig.4.7.Schema complexului por.

1-MN externă ;
2-MN-internă;
3-Spaţiu cisternal;
4-Filament intern;
5-Formaţiune conică ;
6-Granulă -anulus extern;
7-Granulă -anulus intern;
8-Granulă centrală .

Funcţiile membranei nucleare sunt: 1 - delimitează
conţinutul nucleului de cel al citoplasmei;2 - reglează
schimburile dintre nucleu şi citoplasmă; 3 - formează
membranele reticulului endoplasmic, reprezentând
rezerva de citomembrane în celule care se divid rapid; 4
- menţine şi stabilizează cromatina, care se ataşează de
faţa sa internă; 5 - rol mecanic în susţinerea organitelor,
acestea fiind legate de faţa sa externă prin fibrile de 18
nm.(Fig.4.8.)

Fig.4.8. Diagrama căilor de translocare a matrialului din nucleu (A) în citoplasmă (B).
1-Transport prin microvezicule;
2-Transport transmembranar
3-Transport combinat;
4-Translocare prin pori;
5-Extruzare prin delimitarea unor saci din învelişul nuclear.
  4.3.Nucleoplasma
 Nucleoplasma, matricea nucleară sau sucul nuclear (nucleoplasma)
reprezintă acea parte a nucleului, aparent lipsită de structuri (la microscopul
optic şi la cel electronic,de grosisment redus). La nivelul molecular apare
structurată, încât denumirea de suc nuclear apare impropie, fiind mai adecvată
denumirea de matrice nucleară. Nucleoplasma se prezintă ca un mediu de
natură proteică care în care "plutesc" nucleolii şi cromatina. Are rol esenţial în
organizarea nucleului, determinându-i forma, în sinteza de ADN şi ARN, în
medierea semnalelor hormonale (ale steroizilor).Conţine diverse enzime, ce
intervin în glicoliza anaerobă şi în realizarea unor legături macroergice.
 Matricea nucleară cuprinde două componente: matricea nucleară
propiu-zisă şi fracţiunea labilă a matricei.
 Matricea nucleară propiu-zisă sau scheletul nuclear reprezintă
echivalentul citoscheletului la nivel nuclear,fiind formată dintr-o reţea de
proteine stabile cu greutatea moleculară mare.Se poate izola după extragerea
cromatinei şi nucleolului. Este formată din trei componente: matricea fibrilară,
componentele fibrilare (nemembranoase) ale învelişului nuclear şi
componenta fibrilară a nucleolului.
 Matricea fibrilară apare ca o reţea de fibrile intranucleare, întinsă în
toată masa nucleului. Este formată din granule sau particule matriceale,
electronodense, cu diametru de 15-20 nm şi din fibrile matriceale (sau matrixin),
cu diametru de 5 nm,dispuse în pachete. Matricea fibrilară conţine proteine (20%
din totalul proteinelor nucleare), ADN (1,2%), ARN (0,5%) şi fosfolipide, în
cantitate redusă. Lipsesc proteinenele histonice, în timp ce proteinele
nonhistonice ocupă 18,2%, predominând cele acide.
Componentele fibrilare (nemembranoase) ale învelişului nuclear sunt o formă
specializată a citoscheletului nuclear,fiind reprezentate de lamina densă internă
(sau lamina fibrosa) şi de complexul por.
 Lamina densă internă este situată pe faţa nucleară a membranei interne
a învelişului nuclear. Are aspectul unei reţele de fibrile legate pe de o parte la
reţeaua matricei nucleare şi pe de altă parte la componentele fibrilare ale
complexului por. Complexul por este format din structuri inelare (matricea
anulară sau anulii), din granule centrale şi din filamente radiare.
 Lamina densă internă împreună cu complexul por formează o
componentă a scheletului nuclear, denumită complex lamina-por. Acest complex
conţine 2-3% din totalul proteinelor din nucleu (95% din ele fiind nehistonice,
predominent acide). Pe faţa internă a complexului lamina-por a fost identificată o
nucleozid trifosfatază, implicată în transportul ARN către citoplasmă.
 Componenta fibrilară nucleolară (matricea nucleolilor) este reprezentată
de o reţea de filamente ce ocupă aria ce corespunde părţii fibroase şi părţii
granuloase din nucleol.Este formată din polipeptide asemănătoare celor din
scheletul nuclear şi are rol de suport pentru depozitarea granulelor ribozomale.
 Funcţiile matricei nucleare sunt: 1- menţine forma nucleului şi stabilitatea
acestuia în interfază; 2-asigură flexibilitatea nucleului, fapt ce permite realizarea
unor modificări structurale legate de organizarea cromatinei, replicarea ADN,
transcripţia şi transportul intranuclear de ARN; 3- contractilitatea, independentă
de ATP, dar influenţată de ionii bivalenţi (Ca2+,Mg2+) ce permite realizarea unor
variaţii ale volumlui nuclear; 4- suport pentru depozitarea granulelor ribozomale.
4.4. Cromatina
Cromatina nu este o substanţă chimică, ci o noţiune biologică,
fiind reprezentată de materialul intranuclear care se evidenţiază cu
coloranţi bazici. Este forma de existenţă a cromozomilor în interfază
, în celula aflată între două diviziuni. Cromatina şi cromozomii sunt
două forme de organizare ale unuia şi aceluiaşi material genetic
(ADN-ul).
 Compoziţia chimică a cromatinei cuprinde ADN, proteine
histonice, mici cantităţi de ARN şi proteine nehistonice.
 Cantitatea de ADN din nucleu este constantă pentru o
anumită specie şi reprezintă genomul speciei respective. Este dată
de numărul şi dimensiunile moleculelor de ADN.
 Histonele sunt proteine bazice, prezente numai în genomul
eucariotelor. În funcţie de conţinutul în arginină şi lizină există cinci
tipuri de histone, denumite H1, H2A, H2B, H3, H4. La rândul său
fiecare tip prezintă mai multe subtipuri.
 Histonele prezintă mai multe particularităţi: 1- au masă
moleculară mică; 2- sunt puternic bazice, datorită conţinutului mare
(10-20%) de aminoacizi bazici (lizine şi arginine); 3- sunt purtătoare
de sarcini electrice pozitive, care le permit să se lege de sarcinile
negative ale grupărilor fosfat din ADN; 4-sunt proteine cu evoluţie
filogenetică moleculară definitivă.
Histonele îndeplinesc un rol major în împachetarea ADN-ului în nucleu, în realizarea
organizării supramoleculare a ADN-ului sub formă de nucleozomi. În cursul ciclului
celular, histonele suferă o serie de modificări chimice ( acetilări,fosforilări, metilări).

În spermatozoid, histonele sunt înlocuite de protamine. Protaminele au o
greutate moleculară foarte mică (4200 daltoni), o lungime medie de numai 33 aminoacizi
şi sunt foarte bazice, conţinând multă arginină. Înlocuirea histonelor are loc în timpul
trecerii de la spermatidă la spermatozoid, permiţând realizarea unui înalt grad de
condensare şi compactare a cromatinei, pentru împachetarea ADN-ului într-un volum
foarte mic, cum este cel al capului spermatozoidului.
Fig.4.9. Aspecte ale cromatinei
nucleare
I. La microscopul optic:
1-Cruste;
2-Granule;
3-Nevuri;
4-Nucleu hipercromatic;
5-Nucleu hipocromatic.
II. La microscopul electronic:
1- Cromatină periferică ;
2-Cromatină insulară ;
3-Cromatina asociată nucleolui;
4-Nucleol;
5-Membrană nucleară ;
6-Spaţiu perinuclear;
7-Pori.
Aspectele histologice ale cromatinei. Datorită
conţinutului bogat în ADN,complexat cu histone,
cromatina se colorează întens cu coloranţi bazici
(hematoxilină,albastru de tripan), putând prezenta
aspecte variate: granule, grămezi neregulate, reţele
de filamente, corpusculi cromocentrici (sau
cariozomi). Aspectul morfologic al cromatinei este
asemănător în nucleii aparţinând aceluiaşi tip
celular, dar variază în funcţie de tipul celular şi de
stadiul funcţional,fiind un criteriu important pentru
identificarea celulelor la microscopul optic.
4.4.1. Eucromatina
Eucromatina (euchromatinum) reprezintă cromatina funcţională,
activă, purtătoare de gene structurale, pe care se face transcripţia
mesajului genetic. Poate fi de două feluri: 1- eucromatină activă,
pecare transcripţia se efectuează continuu, asigurându-se
deşfăşurarea normală a vieţii celulei; 2- eucromatină permisivă ,
potenţial activă, devenind activă în momentul în care acţionează
semnale specific modulatoare (de exemplu: hormonii).
 Reglarea conformaţiei genetice se realizează pe eucromatină,
prin intervenţia unor agenţi biochimici, în principal proteine
nehistonice, ce pot acţiona ca represori sau derepresori, modulând
transcriptibilitatea materialului genetic activ şi nu structura acestuia.
 Raportul dintre eucromatină şi heterocromatină se exprimă
funcţional prin raportul dintre transcriptibil şi netranscriptibil,
permiţând, în fapt, realizarea relaţiei dintre genotip şi fenotip. Astfel,
prin genotip se înţelege totalitatea materialului genetic cuprins în
cromatina interfazică, deci eucromatina împreună cu
heterocromatina. Fenotipul reprezintă expresia unei părţi din
genotip, care a fost transcrisă din eucromatină în interfază,
totalitatea trăsăturilor (însuşirilor morfologice,fiziologice,etc.)
exprimate din noianul de informaţii înscrise în genotip.

4.4.2. Heterocromatina
Heterocromatina este cromatina condensată, netranscriptibilă, inactivă
metabolic.Există două tipuri de heterocromatină: constitutivă şi facultativă.
 Heterocromatina constitutivă este genetic inactivă, lipsită de gene
structurale. Pe ea nu se face transcripţie niciodată, rămânâd întotdeuna
condensată în interfază. Conţine ADN repetitiv sau satelit, un ADN în care
anumite secvenţe nucleotidice sunt repetate de un număr foarte mare de ori. La
mamifere, ADN-ul repetitiv reprezintă 15% din cantitatea totală de ADN. Există
două tipuri de ADN repetitiv:1- ADN înalt repetitiv (10%), în care secvenţele se
repetă de sute de mii de ori; 2-ADN mediu repetitiv (5 %), în care secvenţele se
repetă de 100 ori, de 1000 ori sau de zeci de mii de ori.
Pe cromozomii omologi (care formează o pereche), heterocromatina
constitutivă se localizează identic, de regulă, în imediata vecinătate a
centromerului, putând fi detectată prin tehnica de bandare a cromozomilor.
 Rolul heterocromatinei constitutive este incomplet elucidat, atribuindu-
se o semnificaţie de "protecţie" sau de "suport", sugerându-se ipoteza că ea
determină specificitatea centromerică, respectiv poziţia centromerului în
cromozomi.
 Heterocromatina facultativă este o cromatină condensată, care conţine
gene structurale represate (inactive) pe care nu se face transcripţia. Pe aceste
gene, transcripţia s-a efectuat sau nu într-o perioadă anterioară, sau se va putea
efectua, dacă se transformă în eucromatină, sub influenţa unui agent derepresor.
Astfel, transformarea unei părţi din heterocromatina autozomală în eucromatină
determină sinteza de imunoglobuline şi transformarea limfoblastică a
limfocitelor.
În funcţie de cromozomi
în care se găseşte,
heterocromatina poate fi: 1-
autozomală (autosoma),
prezentă în perechile de
cromozomi autozomi, sub
forma porţiunilor
condensate,
heterocromatice, ce conţin
lanţuri de gene, inactive
transcripţional; 2-
gonozomală (gonosoma),
prezentă numai în
cromozomii ce determină Fig.4.10. Aspectele cromatinei X
sexul , reprezentată de 1-Satelit nucleolar;
cromatina X, la femelă şi de 2-Drumstick;
corpusculul Y, la mascul 3-Corpuscul cromocentric
Cromatina X sau corpusculul Barr a fost descrisă de
M.L.BARR şi de E.G.BERTRAM în 1949, în neuronii din
nucleul nervului hipoglos la pisică. Este folosită ca marker
genetic pentru recunoaşterea sexului genetic. In mod
normal este prezentă numai în nucleii celulelor somatice
ale femelelor sub forma unui corpuscul cromatidian,
denumit corpuscul Barr. Acesta reprezintă condensarea
interfazică a unuia din cei doi gonozomi X. Prin
condensare, eucromatina se transformă în
heterocromatină facultativă inactivă. În situaţia în care
ambii gonozomi X ar fi activi (transcripţionabili), în
celulele femelei ar trebui să existe o cantitate dublă de
enzime, controlate de genele situate pe cromozomul X.
 Cromatina X este prezentă şi detectabilă la toate
femelele mamiferelor, cu excepţia femelei de opussum
(mamifer marsupial), unde este prezentă la ambele sexe.
Lipseşte la toţi masculii normali.
Corpusculul Barr are un diametru de cca. 1µm şi poate prezenta
forme diferite: plan-convex, convex-concav, biconvex, triunghiular.
Poziţia sa variază după tipul celular, apărând situtat adiacent
membranei nucleare interne ( în celulele epidermale şi ale
epiteliului mucoasei bucale) sau ataşat nucleolului (în unii
neuroni). În neutrofilele femelelor este prezentă o formaţiune
echivalentă corpusculului Barr, denumită, după aspectul său "băţ
de tobă" (drumstick), formată dintr-un cap cu diametrul de 1,5 m,
ataşat printr-un filament cromatic extrem de subţire la unul din
lobii nucleului. Frecvenţa drumstick-ului est de 7/500 neutrofile,
sau chiar mai mult.
 Cromatina Y sau corpusculul F se poate observa în nucleii
celulelor provenite de la masculii normali, examinate în lumină
ultravioletă, după colorare cu fluorocrom. Are aspectul unui
corpuscul intens fluorescent. A fost descpoperit de PEARSON, în
1970 şi reprezintă expresia citologică a cromozomului Y. La indivizii
ce prezintă doi cromozomi Y se observă doi corpusculi F. În acest
mod se pot diagnostica unele anomalii cromozomiale (trisomia
XXY) la masculi, care predispun la un comportament dur, înrăit.
4.4.3. Cromozomii
 Cromozomii sunt structuri celulare cu număr, forme şi
mărimi caracteristice pentru fiecare specie. Ei devin vizibili la
microscopul optic în celulele care se pregătesc pentru
diviziune sub forma unor filamente lungi, cu mare afinitate
pentru coloranţi bazici, de unde îşi trag denumirea, croma
însemnând în limba greacă culoare, iar soma - corp. (Fig.4.11.)
 În funcţie de posibilităţile de a fi observaţi la
microscopul optic, cromozomii pot fi clasificaţi în : -
cromozomi interfazici, necondensaţi şi neobservabili la
microscop; -cromozomi mitotici, uşor observabili la microscop,
mai ales în cursul metafazei şi de aceea denumiţi cromozomi
metafazici. Structura cromozomilor metafazici cuprinde:
cromatidele, centromerul, kinetocorii, constricţiile secundare
şi sateliţii.
 Cromatidele sunt cele două jumătăţi longitudinale,
genetic identice ce formează fiecare cromozom metafazic.
Fiecare cromatidă corespunde unei molecule de ADN.
Fig.4.11. Cromozomi interfazici şi cromozomi mitotici
Extremităţile terminale ale cromatidelor se numesc telomere
(telomerus) şi sunt absolut necesare pentru structura şi
funcţionarea normală a cromozomilor, deoarece previn fuziunea şi
menţin o anumită ordine a cromozomilor interfazici în interiorul
nucleului prin ataşarea lor la membrana nucleară internă.
Centromerul (centromerus ) sau constricţia primară este regiunea
cea mai îngustă din lungimea cromozomului, unde cele două
cromatide se unesc. Centromerul este slab colorat sau acromatic,
având un conţinut scăzut de ADN. În vecinătatea centromerului se
găseşte heterocromatina constitutivă. Cei mai mulţi cromozomi
sunt monocentrici ( cromosoma monocentricum), prezentând un
singur centromer. În cazul unor anomalii cromozomiale apar
cromozomi dicentrici ( cromosoma dicentricum) sau policentrici
(cromosoma polycentricum).
 Kinetocorii (kinetocorus, i) sunt în număr de doi pentru un
cromozom şi reprezintă locul prin care fiecare cromatidă se
ataşează de microtubulii fusului de diviziune. La microscopul
electronic un kinetocor are forma unui oval cu dimensiunile de
5/25 nm. (fig.4.12.)
 Fig.4.12.Ultrastructura cromozomului
1-Centromer; 2-Cromatide; 3-Cromoneme; 4-Cromomere.
 Satelitul este un corpuscul sferic, cu diametrul egal cu al
cromozomului sau mai mic, ataşat de restul cromozomului printr-un
filament subţire de cromatină de lungime variabilă. Cromozomii ce
prezintă satelit se numesc SAT-cromozomi.
 În funcţie de poziţia centromerului, cromozomii se clasifică în: 1-
telocentrici, la care centromerul este situat la o extremitate a
cromozomului,lipsindu-i braţele scurte; 2-acrocentrici, cu braţe scurte
abia vizibile, centromerul fiind situat în apropierea extremităţii
cromozomului;3-submetacentrici, la care centromerul este situat în
apropierea mijlocului lungimii cromozomului, prezentând un braţ scurt
şi un braţ lung; 4- metacentrici, cu braţele aproximativ egale,
centromerul fiind situat la mijlocul lungimii cromozomului.
Constricţiile secundare sunt zone ale cromozomilor ce nu reţin
colorantul bazic. Servesc drept criteriu morfologic de indiviudalizare a
cromozomilor. În comparaţie cu constricţiile primare, la nivelul
costricţiilor secundare nuse produc deviaţii angulare ale segmentelor pe
care le unesc. Unele din zonele de constricţie secundară sunt legate de
formarea nucleolilor şi se numesc zone nucleolare sau organizatori
nucleolari. iar cromozomii care participă la formarea nucleolilor sunt
denumiţi cromozomi nucleolari.
 Fig.4.13. Schema unui cromozom.Tipuri de
cromozomi.
1-Centromer:
2-Constricţie secundară ;
3-Satelit;
a-Cromozom telocentric;
b-Cromozom acrocentric;
c-Cromozom submetacentric;d-Cromozom metacentric.
Dimensiunile cromozomilor sunt cuprinse între 1,5-10  m, lungime şi 0,2-2  m
diametru, putându-se întâlni cromozomi giganţi şi cromozomi pitici.
 Numărul cromozomilor apare constant pentru aceiaşi specie, existând:
60 cromozomi la bovine, 54 la ovine, 38 la suine, 64 la cabaline, 63 la catâr, 38 la
felide, 78 la canide şi 46 la primate.
 Celulele sexuale sau gameţii sunt haploide (haplos= simplu), conţinând
un singur set de cromozomi, notat cu "n",faţă de celulele somatice care sunt
diploide (diplos=dublu) şi conţin două seturi (2n) de cromozomi (un set matern
şi altul patern). Fiecare cromozom dintr-un set are în setul opus un cromozom
complementar, identic structurat morfologic şi genetic, alcătuind o pereche de
cromozomi omologi. Asfel, taurinele prezintă 58 cromozomi autozomi (29
perechi) şi 2 cromozomi de sex ( heterocromozomi sau gonozomi). Taurinele
femele au în celulele somatice doi cromozomi X, ,iar formula cromozomială este
60,XX. Masculii taurinelor au formula cromozomială 60,XY şi prezintă în celulele
somatice un cromozom X şi altul Y. În formula cromozomială, prima cifră indică
numărul total de cromozomi, după virgulă fiind indicaţi cromozomii de sex
(gonozomii). La taurine, fiecare din cele 29 perechi de cromozomi autosomi este
formată din 2 cromozomi omologi, cu aceiaşi morfologie şi dispunere a genelor.
Heterocromozomii ( gonozomii) nu sunt omologi. La taur, diferenţa de formă
între cromozomul X şi cel Y este evidentă, cromozomul Y fiind un cromozom
submetacentric mic. La vaci, cei doi cromozomi X submetacentrici nu sunt
omologi, deoarece numai unul este activ genetic, iar celălalt este inactiv, rămâne
condensat în interfază şi formează cromatina sexuală (corpusculul Barr).
Diferenţierea celor doi cromozomi X în unul activ şi altul inert genetic se face
într-un stadiu precoce al dezvoltării embrionare.
Compoziţia chimică a cromozomilor include ADN, proteine (histonice şi
nonhistonice) şi o cantitate redusă de ARN

 Histonele sunt proteine cu greutate moleculară redusă (10.000- 20.000

dal), cu conţinut mare (10-20%) de aminoacizi bazici (lizină şi arginină), purtători
de sarcini electrice pozitive, ce le permite să se lege de sarcinile negative ale
grupărilor fosfat din ADN. La eucariote există cinci clase de histone, ce diferă după
conţinutul lor în lizină şi arginină: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.. În timp ce histonele
H2A, H2B, H3 şi H4 sunt cele mai constante din punct de vedere al secvenţei
aminoacizilor la diverse specii, histonele H1 prezintă o variabilitate a secvenţelor.

 Proteinele nonhistonice sunt de foarte multe tipuri, de la proteine ce intră

în structura cromozomilor sau care se leagă de ADN, intervenind în exprimarea
genelor şi până la proteine enzime ce intervin în sinteza de ADN şi ARN sau în
scindarea lor.
 Proteinele ce intervin în reglarea exprimării genelor sunt rare, apărând
într-un exemplar la 3000 de nucleozomi. Există, însă şi proteine nehistonice mult
mai abundente, precum grupul de proteine cu mobilitate mare (HMG-higt
mobility group), care fiind mici şi cu multe sarcini electrice migrează rapid în
cursul electroforezei. Din acest grup, proteinele HMG14 şi HMG17 se găsesc în
toate celulele de la mamifere, legându-se de nucleozomii asociaţi cu genele active.

 ARN-ul se găseşte în cantitate redusă în cromozomi, fiind reprezentat de

ARN-ul nascent, care se formează pe matriţa de ADN în procesul de transcriere.
4.4.3.1. Cariotipul
 Cariotipul este reprezentat de totalitatea caracterelor
morfologice (număr, mărime, formă, poziţia centromerului,
constricţiile ) ale cromozomilordintr-o celulă diploidă. Grafic poate
fi prezentat printr-o "hartă" numită cario- sau idiogramă, în care
perechile de cromozomi omologi sunt aşezaţi în ordinea
descrescândă a lungimii. Cromozomii sexuali sunt cromozomi X
submetacentrici şi cromozomul Y, submetacentric mic.
 Cariotipul unei specii se obţine prin fotografierea
cromozomilor metafazici, obţinuţi din metafazele limfocitelor din
culturi, stimulate să se dividă cu fitohemaglutinine şi blocate în
metafază prin adaus de colchicină, un alcaloid ce împiedică
asamblarea fusului de diviziune. Din fotografiile obţinute se
decupează cromozomii şi se aranjează în cariotip, putându-se
identifica grupele de cromozomi, făra a se putea preciza cu
certitudine perechea.
 Identificarea fiecărei perechi se face prin folosirea tehnicilor
de bandare, tehnici care permit punerea în evidenţă a unor benzi
transversale de-a lungul cromozomilor, benzi care sunt
caracteristice pentru fiecare cromozom.
Se folosesc două categorii de tehnici de bandare:
1- tehnici cu fluorescenţă prin care se obţin benzile "Q" ( de la quinacrină)
fluorescente;
2 -tehnici bazate pe tratarea cromozomilor cu diferiţi agenţi fizici şi chimici,
urmate de coloraţia Giemsa prin care se evidenţiază trei feluri de benzi : benzile
G (Giemsa), care apar intens colorate şi corespund benzilor fluorescente Q;
-benzile R (reverse band), cu o dispunere inversă benzilor G, încât benzile R
intens colorate, corespund benzilor G palide;- benzile C, apar numai în regiunea
centromerului sau în apropiere ei şi corespund localizării heterocromatinei
constitutive.
 Determinarea cariotipului are o mare importanţă în practica medicală,
pentru: a-diagnosticul unor boli congenitale, precum trisomia perechiii 21, care
produce boala Down (idioţia mongoloidă); b- sfatul genetic şi dirijarea
împerecherilor la animale; c-aprecierea statusului genetic la populaţiile cu mare
risc genetic; d-diagnosticul diferenţial al unor anomalii sexuale, cu determinare
genetică, precum sindromul Turner (XO, în loc de XX), ce produce sterilitate,
ovare vestigiale şi sindromul Kleinfelter (XXX, în loc de XY), ce se manifestă prin
testicule atrofiate, sterilitate, ginecomastie; e-diagnosticul unor boli ale sângelui,
precum leucemia mieloidă, unde apare un cromozom marker anormal
(cromozomul Ph-Philadelphia); f - pentru diagnosticul de paternitate, prin
măsurarea lungimii cromozomului Y, care trebuie să fie aceiaşi la făt ca şi la
presupusul tată; g- pentru diagnosticul diferenţial între unele tumori benigne şi
alte maligne, ce modifică cariotipul. De asemenea stabilirea locusului pe care îl
ocupă ogenă într-un cromozom permite realizarea hărţilor cromozomiale, un
domeniu de cercetare de mare actualitate.
4.3.2. Organizarea moleculară şi supramoleculară a
cromozomilor la eucariote.
 La microcopul electronic, cromozomii metafazici apar ca nişte gheme
de cromatină, înfăşurate foarte neregulat. Fiecare cromatidă conţine o singură
moleculă de ADN ce se organizează sub forma unei fibre de cromatină, cu
grosimea de 10 nm, foarte sinuoasă, împachetată compact, prezentând zone de
eucromatină şi heterocromatină. Împachetarea ADN-ului şi a histonelor în
cromozom este absolut necesară pentru ca o moleculă de ADN cu o greutate
moleculară de 6×10¹⁰ daltoni şi o lungime de 3 cm să încapă într-un cromozom
lung de 5 µm ( 0,0005 cm). Împachetarea se facecu ajutorul nucleozomilor, care
sunt unităţi fundamentale repetitive de organizare a complexului ADN
-histone, deci a cromatinei. (Fig.4.14).

Fig.4.14.Modalităţi de
plicaturare a
fibrei de cromatină în
cromozom
1-Plicaturare transversală ;
2-Plicaturare longiutdinală ;
3-Plicaturare combinată ;
4-Structură cuaternară .
4.4.3.3. Nucleozomii
 Conceptul de nucleozom a fost elaborat de KÖRNBERG, în
anii 1975-1977. Un nucleozom este un octamer histonic de forma
unui cilindru scurt , cu un diametru de 11 nm şi o înălţime de 5,5
nm, pe care duplexul de AND îl înconjoară de două ori.(Fig.4.15.)

Fig.4.15.Alcătuirea nucleozomului Fig.4.16.Poziţia histonei H1

Octamerul histonic este format din opt molecule de histone, câte două
molecule de H2A, H2B, H3 şi H4. Tetramerul de histone - (H3)2 şi (H4)2
- bogate în arginină formează miezul nucleozomului şi determină înfăşurarea
duplexului de ADN. Cei doi dimeri de histone bogate în lizină, - (H2A)2 şi
(H2B)2 - sunt ataşaţi miezului nucleozomului. Nucleozomul nu conţine
proteine nonhistonice.
 Histona H1 nu intră în structura nucleozomului, fiind siutată lateral
de acesta, în contact cu intrarea sau ieşirea ADN-ului din nucleozom.
Histona H1 se leagă de ADN-ul linker prin forţe ionice, prezentând o
porţiune C (carboxil) terminală, legată direct de ADN şi o porţiune N
(amino-), ce nu se ataşează de ADN, dar oferă locusuri de legare pentru
proteinele nehistonice HMG1 şi HMG2. Histona H1 este implicată în
spiralizarea Fibrei de cromatină.(Fig.4.16).
 Molecula de ADN este continuă de-a lungul cromozomului,
prezetând porţiuni înfăşurate pe nucleozomi şi porţiuni ce fac legătura dintre
doi nucleozomi succesivi, denumite ADN-linker sau internucleozomic. De
ADN-ul linker se leagă o moleculă de histonă H1, amplasată între doi
nucleozomi. Se realizează, asfel, o înşiruire a nucleozomilor unul după altul,
ca mărgele pe aţă, formându-se filamentul subţire de cromatină, cu diametrul
de 11 nm, care se poate observa la microscopul electronic, numai dacă
cromatina este "întinsă" în mod artificial. În celula vie, fibra de cromatină are
un diametru de 30 nm, răsucită într-o structură helicoidală (un solenoid sau o
bobină) cu pasul elicei de 11 nm. La fiecare tur de spiră se inseră şase
nucleozomi.
Rata de împachetare a ADN-ului pe nucleozom este de circa 10/1.
aproximativ 60 nm de ADN fiind înfăşuraţi pe un cilindru
nucleozomic înalt de 5,5 nm. Apoi, dispunerea nucleozomilor sub
formă de bobină (solenoid) cu diametru de 30 nm permite realizarea
unui raport de împachetare de cca. 50/1. Eucromatina corespunde
filamentului de cromatină de 10 nm, iar heterocromatina
corespunde solenoidului (bobinei) de 30 nm.(Fig.4.17)

Fig.4.17.Formarea filamentului subţire de

cromatină
A-Histona H1; B-Nucleozom; C-Filamentul de
cromatină ;
1-Porţiunea globulară a histonei.
Împachetarea duplexului de ADN pe nucleozom şi a
nucleozomilor în fibra de cromatină de 30 nm ar permite ca
într-un cromozom ipotetic de 1 mm lungime, să încapă un
ADN lung de 3 cm. La rândul ei, fibra de cromatină de 30 nm
se pliază formând bucle de mărimi variabile, ce permite să se
reducă lungimea "firului" de ADN de la 1 mm la 100 µm .
Pentru a "încape" în cei 5 µm lungime ai unui cromozom
metafazic sunt necesare încă două ordine de condensare a
cromatinei, care se realizează probabil prin împachetarea
elicoidală a buclelor de cromatină, încât aglomerarea lor în
anumite zone determină apariţia benzilor vizibile în
cromozomul metafazic. Se pare că superspiralizarea
solenoidului se realizează cu ajutorul unor proteine
nehistonice. Astfel, fosforilarea proteinelor nehistonice ar
declanşa superspiralizarea solenoidului, în momentul trecerii
de la G2 la mitoză, iar defosforilarea lor ar induce
despiralizarea, în momentul trecerii de la mitoză la G1. Alături
de histone, în procesele de împachetare a nucleozomilor în
fibra de cromatină, întervine ionul de Mg2+.(Fig.4.18.)
Fig.4.18.Structura fibrei de cromatină de 30 nm (A) şi nucleozomului (B).
1- Miezul histonic;
2- ADN linker.
In timpul diviziunii celulare, condensarea cromatinei
corespunde împachetă-rii compacte în spaţiu a fibrei de
cromatină de 30 nm, odată cu realizarea structurii
cromozomului metafazic. (Fig.4.19.)
 S-a calculat că, ADN-ul înfăşurat pe un nucleozom este
prea scurt pentru a corespunde unei gene structurale, încât nu
există o concordanţă între o genă, ca unitate de informaţie
genetică şi un nucleozom, ca unitate de împachetare a ADN-
ului.
 Gena este formată din aproximativ 1000 perechi de
nucleotide (perechi de baze), în timp ce ADN-ul înfăşurat pe un
nucleozom are 200 perechi de baze. Unele gene de la eucariote
apar discontinui, prezentând secvenţele din ADN care codifică
aminoacizi (exoni), separate între ele prin secvenţe de ADN
care nu codifică aminoacizi (introni).(fig. 4.19)

Fig.4.19.Eucromatina şi heterocromatina Fig.4.20.Etapele realizării
structurilor cromozomilor eucariotici
1-ADN linker A-Duplex de ADN;
1+2–Eucromatină ; B-Filament de cromatin ă ;

3-Solenoid de 30 nm - heterocromatină C-Fibra de cromatină ;

D-Bucle de cromatină ;
E-Bandă condensată ;
F-Cromozom în metafază .
Există mai multe ipoteze asupra mecanismului prin care
genele structurale din ADN-ul înfăşurat pe nucleozom sunt
activate pentru transcripţie. Cea mai larg acceptată ipoteză
(emisă în 1982) susţine că activarea genelor se face ca urmare a
intervenţiei proteinelor nehistonice HMG14 şi HMG17, care fie că
înlocuiesc proteinele HMG1 şi HMG2 de pe locurile lor de legare
pe histona H1,fie că înlocuiesc însăşi histona H1 de pe ADN-ul
linker internucleozomic.(Fig.4.20.)
In acest fel, regiunile din filamentul nucleozomic în care
intervin proteinele HMG14 şi HMG17 îşi vor modifica
conformaţia biochimică, devenind regiuni active transcripţional.
 Nucleolul
Nucleolul este o componentă intranucleară, cu aspect
corpuscular intranuclear, prezent în interfază, a cărei
funcţie principală constă în biogeneza ribozomilor (cu
excepţia ribozomilor mitocondriali. Ocupă o poziţie cheie
în circuitul intracelular al informaţiei, fiind sediul unui
considerabil trafic de molecule. În el se desfăşoară
principalele procese care au loc în nucleu (replicare,
transcripţie, transport), jucând rolul unui intermediar
între cromozomi şi citoplasmă. Este prezent (vizibil sau nu
) în toate celulele eucariote. Nu există nucleu fără nucleol,
iar celulele care îşi perd nucleolii nu mai sunt viabile.
În timpul diviziunii celulare se dezintegrează şi reapare după terminarea acesteia. În
structurarea nucleolului, un rol deosebit revine organizatorilor nucleolari, prezenţi în
unii cromozomi, adiacent constricţiei secundare.

 Deşi a fost observat încă din 1836 de către VALENTIN, ca o granulă densă în
interiorul nucleului, rolul său a fost dezlegat mult mai târziu, abia în 1960, precizându-se
rolul esenţial pe care îl are în biogeneza ribozomilor

 Examinat la microscopul prezintă un aspect omogen, puternic bazofil, bine

delimitat. Prin impregnări argentice, au fost evidenţiate două componente în structura
nucleolului: 1-nucleolonema o formaţiune filamentoasă, răsucită ca un ghem; şi 2- o
componentă astructurată sau amorfă. Nu este delimitat de o membrană.
 În celulele vii, examinate în contrast de fază, nucleolul apare ca un corpuscul
puternic refringent, datorită conţinutului redus de apă, heterogen şi cu contur neregulat
.
 Numărul nucleolilor. În nucleii celulelor somatice există, în mod obişnuit doi
nucleoli, câte unul pentru ,fiecare set cromozomial. Numărul nucleolilor creşte în raport
direct cu gradul de poliploidie. Astfel, în hepatocite există 2 nucleoli, în celulele diploide, 4
în cele tetraploide şi 8 în cele octaploide.

 Dimesiunile nucleolilor sunt între 1-2 µm, ocupând circa 30% din volumul
nucleului. Ele variază în funcţie de implicarea celulelor în sinteza de proteine. Celulele
care sintetizează cantităţi mari de proteine (neuronii, celulele embrionare, limfocitele
stimulate antigenic) au nevoie de mulţi ribozomi,ceea ce face ca nucleolii să aibă
dimensiuni mari. În celule în care sinteza de proteine este redusă (în spermatozoizi),
nucleolii au dimensiuni mai mici. Nucleolul apare hipertrofiat în anabolism, în perioada
de diferenţiere embrionară şi se reduce în catabolism şi în inaniţie.

Raportul nucleolo / nuclear. Numărul şi volumul
nucleolilor depind de starea funcţională a celulei. Cu cât
celula este mai activă în sinteza proteinelor, cu atât raportul
nucleolo/nuclear este mai mare. Acest raport este folosit
drept criteriu pentru aprecierea vârstei celulelor. Astfel
celula tânără prezintă un nucleu mare eucromatic, cu un
nucleol mare, cu o citoplasmă redusă şi bazofilă, iar o celulă
adultă prezintă un nucleu mai mic, hipercrom, cu nucleoli
mici şi o citoplasmă abundentă.

Fig.4.21. Forma şi poziţia nucleolului

A-Forma: 1-Sferoidal-ovoidală ;
2-Discoidală ;
3-Triunghiulară ;
4-Neregulată .
B-Poziţia: 1-Alipit membranei nucleolare;
2-Central;
3-Excentric.
Forma nucleolilor. Nucleolii prezintă, de cele mai multe ori, o
formă sferic-ovoidală, care pe măsura îmbătrânirii celulei devine
neregulată.
 Densitatea nucleolilor este mare (1,35), nucleolul fiind cea
mai densă structură din celulă, datorită concentraţiei ridicate în
substanţă uscată şi a cantităţii foarte mici de apă.
 Dispunerea nucleolilor în nucleu este în majoritatea
cazurilor centrală sau paracentrală, putând varia în raport cu
mometul funcţional. S-au observat şi descris mişcări ale nucleolului
în interiorul nucleului şi stabilirea unor contacte cu învelişul
nuclear, localizare eficientă pentru descărcarea de material biologic
în citoplasmă.
 4.5.1. Ultrastructura nucleolului
 Ultrastructura nucleolului evidenţiază patru
componente(sau părţi) în alcătuirea nucleolului: componenta
filamentară, componenta granulară, componenta cromozomială şi
componenta astructurată .
 Componenta filamentară cuprinde filamente de 5nm grosime
şi 30-40nm lungime, dispuse în pachete întretăiate, formând o
reţea. Conţine ADN-ul pe care se sintetizează ARN-ul ribozomal şi
produsul primar al acestei sinteze (ARN de 45 S). (Fig.4.22.)
Componenta granulară este dominantă, fiind
alcătuită din granule cu diametru de 15-20 nm,
asemănătoare, dar nu identice cu ribozomii
citoplasmatici. Aceste granule reprezintă precursorii
ribozomilor.
 Componenta cromozomială, dispusă la periferia
nucleolului (cromatina perinucleolară) sau avansând
spre interiorul nucleolului sub formă de benzi
(cromatină intranucleolară) este alcătuită din
filamente de 10 nm.
Fig.4.22.Ultrastructura nucleolului.
1-Componenta filamentară ;
2-Componenta granulară ;
3-Componenta cromozomială ;
4-Componenta astructurată .
Componenta astructurată apare omogenă şi cu densitate medie la fluxul de
electroni. Umple spaţiul dintre granule şi fibre, fiind considerată, de unii autori,
cariolimfă, iar de alţi autori un gen de matrice pentru celelalte componente
nucleolare.
 Cele patru componente nucleolare se pot distinge în acelaşi nucleol
numai în cazuri rare. Raporturile cantitative şi topografice dintre ele variază în
funcţie de tipul celulei şi de momentul funcţional al acesteia. Asfel, în
hepatocitul uman, componentei filamentoase îi revine 15 %, celei granulare 70%,
iar componentei cromozomiale 5% din volumul nucleolului. În celulele active,
componenetele nucleolare pot segrega, dând naştere unui corpuscul nucleolar
(corpusculum nucleare).
 Nucleolul nu conţine membrane şi nu este delimitat de
membrane.Componenta filamentoasă şi ce granulară se pot asocia formând
benzi ce apar, la microscopul optic, ca nucleolonemă. iar porţiunea periferică a
componentei cromozomiale corespunde cromatinei asociate nucleolului.
 În funcţie de criteriile ultrastructurale, există mai multe tipuri de
nucleoli: nucleoli reticulari, cei mai comuni, cu cele patru componente distincte;
nucleoli compacţi, în care nu se disting componentele, întîlniţi la câteva tipuri
celulare, ca de exemplu la limfocite; nucleoli inelari, în care componenetele
filamentoasă şi granulară formează un inel periferic, care înconjoară o lacună
centrală.
Compoziţia chimică a nucleolului variază în funcţie de tipul
celular şi de momentul funcţional, principalele componente
chimice fiind: ADN-ul (3 %), ARN-ul (7%) şi proteinele (90% din
greutatea uscată). La aceasta se mai adaugă cantităţi mici foarte
mici de lipide şi minerale (magneziu, calciu, zinc, cobalt, etc.).
 ADN-ul din nucleol este reprezentat de organizatorii
nucleolari ce pătrund ca nişte bucle de ADN în nucleol.
 ARN-ul din nucleol este în principal ARN ribozomal aflat în diverse faza
de maturare. Se presupune că nucleolul este o staţie intermediară obligatorie în
tranzitul spre citoplasmă al ARN-ului mesager şi al celui de transfer.În nucleol
există diferite tipuri de ARN, ce diferă după coeficentul lor de sedimentare
(exprimat în unităţi Svedberg), precum ARN 45 S, ARN 41 S, ARN 20 S, ARN 28 S,
ARN 32 S. Aceste tipuri corespund diferitelor etape de maturare a ARN-lui.
 Proteinele nucleolare provin din citoplasmă şi sunt repezentate în cea
mai mare parte de enzime implicate în sinteza şi maturarea ARN r (ribozomal),
precum ARN-polimeraza-ADN dependentă (sau ARN-polimeraza I), convertaza,
metilaza,etc.
 Bazofilia nucleolului reprezintă principala sa caracteristică, vizibilă la
microscopul optic şi se datoreşte conţinutului relativ mare de ARN
şi ADN.
 4.5.2.Biogeneza nucleolilor
 Nucleolul este vizibil numai în interfază,dispărând în
profază şi reapărând în interfază. Un rol esenţial în
biogeneza nucleolului îi revine organizatorului
nucleolar,care este o zonă cromozomială distinctă, slab
colarabilă (heteropicnoză negativă), situată în vecinătatea
constricţiei secundare, având un grad mai redus de
înfăşurare a fibrei de cromatină. Numărul cromozomilor
care prezintă organizatori nucleolari este limitat şi variabil
în funcţie de specie. La hominide există cinci perechi de
cromozomi autuzomi, purtători de organizatori nucleolari
(perechile 13, 14, 15,21 şi 22 ). (Fig.4.23.)
 La microscopul optic, organizatorii nucleolari
corespund cromatinei asociată nucleolului, ce poate fi
evidenţiată prin reacţia Feulgen, apărând colorată roşu-
violaceu. La microscopul electronic, organizatorii
nucleolari corespund componentei cromozomiale, iar
funcţional cu ADN r (genele care codifică ARN r) ce
cuprinde cistronii responsabili de transcripţia ARN r.
 Fig.4.23. Organizatorii nucleolari.
1-Învelişul nuclear;
2-Nucleol;
3- Cromozomi cu oranizatori nucleolari;
4-Bucle de cromatină cu gene pentru ARN r.
Ipotezele clasice susţin: a- continuitatea sau persistenţa nucleolului sub formă de
granule sau filamente fine (denumite corpusculi nucleolari), ataşate de cromozomi,
împreună cu care se repartizează în celulele fiice, după care sunt asamblaţi de
organizatorii nucleolari; b-formarea de novo, deoarece materialul nucleolar se
dezintegrează complet în cursul mitozei, fără a fi incorporat în noii nucleoli.
 Concepţia actuală a realizat un compromis raţional din punct de vedere
molecular, între ipotezele clasice (a continuităţii şi a formării de novo), în sensul că
componeneta cromozomală respectă continuitatea, iar celelalte componente
(filamentoasă, granulară şi amorfă) sunt neoformate rapid în faza G1 a ciclului celular,
când cistronii sunt reactivaţi pentru transcripţie.

4.5.3. Funcţiile nucleolului

 Nucleolul îndeplineşte funcţii legate de: - sinteza ARN r şi biogeneza
ribozomilor; -reglarea sintezei de ARN r; - transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă;
pregătirea mitozei.
 În sinteza de ARNr, ADN-ul nucleolar joacă rolul de matriţă, reprezentând
organizatorul nucleolar. ADN nucleolar conţine cistroni, denumiţi ADNr, responsabili
pentru transcripţia ARNr, separaţi între ei prin segmente de spaţiere şi terminare, formate
din ADN care nu codifică. ADNr este transcris prin intervenţia ARN-polimerazei I,
rezultând un ARN de 45 S care reprezintă precursorul ARN-ribozomal. În nucleolii
hepatocitelor se sintetizează 1000 de molecule de ARN-45S pe minut. O parte din
molecula de ARN de 45 S este îndepărtată de o endonuclează şi

apare un ARN de 41 S, care prin intervenţia unei convertaze este
scindat în ARN de 20 S şi ARN de 32 S. (Fig.4.24.)
 Nucleol -funcţii
Etape Intervin: Rezultat
Copierea cistronilor ARN- Sinteza de ARN 45 S
ADNr polimeraza I
Prelucrarea ARN 45 Endonucleaza ARN 41 S
S
Prelucrarea ARN Convertaze ARN 20 S
41S ARN 32 S
Prelucrare ARN 20 S Metilaze ARN 18 S
Prelucrare ARN 32 S Metilaze ARN 28 S
Prelucrare ARN 18 S Proteine Subunitatea ribozomala
ribozomale mica 40 S
Prelucrare ARN 28 S Proteine Subunitatea ribozomala
ribozomale mare 60 S
Fig.4.24.Rolul nucleolului în sinteza de
ARNr şi în biogeneza ribozomilor
ARN-ul de 20 S - intervenţia unei metilaze, care îndepărtează un
fragment molecular, transformându-se în forma matură de 18 S.
ARN-ul de 18 S părăseşte nucleolul - se combină cu proteine
venite din citoplasmă, după care este trecut prin porii membranei
nucleare sub formă de particule ribonucleoproteice, care
reprezintă subunitatea ribozomală mică de 40 S, ce apare în
citoplasmă la 30 minute de la începerea sintezei.
 ARN-ul de 32 S este metilat şi se transformă în forma
matură de ARN de 28 S, după ce a pierdut un fragment din
moleculă. ARN-ul de 28 S împreună cu ARN-ul de 5 S ( de origine
nucleară, dar extranucleolară) şi cu proteine formează o particulă
ribonucleoproteică, care reprezintă subunitatea ribozomală mare
(de 60 S). Subunitatea ribozomală mare trece prin porii învelişului
nuclear, apărând în citoplasmă la o oră de la debutul sintezei. Cele
două subunităţi ribozomale se ataşează de ARNm, în momentul
începerii sintezei de proteine, formând ribozomii. Fibrilele din
componenta filamentoasă sunt filamente de ARN de 45 S, iar
granulele din componenta granulară sunt subunităţi ribozomale
mari.
Reglarea sintezei de ARNr în nucleol se realizează printr-un mecanism de feed-back.
Existeţa unui exces de ribozomii acţionează ca inhibitor al genelor care determină
sinteza de ARNr. Invers, distrugerea ribozomilor va declanşa încetarea inhibiţiei şi
creşterea sintezei de ARNr, cu formarea de noi ribozomi.
 Transferul de ARN mesager (ARN m), deci a mesajului genetic şi de ARN de
transport (ARN t) din nucleu în citoplasmă nu poate avea loc decât în prezenţa unui
nucleol funcţional, fapt demonstrat experimental prin distrugerea selectivă a nucleolului
cu un fascicul laser.
Nucleolul joacă rolul de staţie intermediară în tranzitul ARN m-ului şi ARN t-ului spre
citoplasmă.
Pregătirea şi desfăşurarea mitozei nu pote avea loc fără prezenţa nucleolului în
interfază. Distrugerea acestuia produce blocarea celulei în faza G2, care precede mitoza.

4.5.4. Implicarea nucleolului în citopatologie.

 Aspectul nucleolului este folosit pentru recunoaşterea celulelor canceroase,
unde nucleolul prezintă modificări de volum, număr şi formă, care sunt o consecinţă a
malignizării şi nu cauza acesteia.
 Hipertrofia nucleolară apare ca o caracteristică aproape constantă în celulele
neoplazice (canceroase),iar creşterea numărului de nucleoli şi neregularităţile de formă
sunt relativ frcvente. Hipertrofia nucleolară nu este acompaniată şi de o hipertrofie
proporţională a nucleului încât valoarea raportului nucleolo-nuclear este mai ridicat în
celulele neoplazice faţă de cele normale (depăşind valoarea de 1/3). Gradul de hipertrofie a
nucleolului reflectă capacitatea proliferativă a celulei fiind proporţional cu gradul de
malignitate a tumorii.
Numărul nucleolilor este mai mare în celulele
maligne decât în celulele normale, fiind uneori
proporţional cu gradul de malignitate a tumorii. Asfel,
în unele adenocarcinoame din ovar, au putut fi
observati 24 nucleoli într-o celulă.
 Forma nucleolilor este neregulată în celulele
maligne, ea putând varia de la o celulă la alta în cadrul
aceleiaşi tumori.
 Citoplasma
 Citoplasma reprezintă acea componentă a celulei
situată între plasmalemă şi nucleolemă. Cuprinde în
volumul său : - o matrice citoplamatică ( hialoplasmă sau
citoplasma fundamentală) ce corespunde părţii din
citoplasmă, care nu este cuprinsă în compartimentele
delimitate de membranele intracelulare; - organite celulare
sau intracitoplasmatice ; şi - incluziuni celulare.
 5.1. Matricea citoplasmatică
Matricea citoplasmatică se prezintă ca un mediu
intern al celulei în care sunt "găzduite" organitele
celulare. O lungă perioadă de timp s-a considerat că
matricea citoplasmatică este omogenă, nestructurată
(amorfă), fapt pentru care a fost denumită hialoplasmă.
 Fig.5.1. Ultrastructura citoplasmei
1-Membrana celulară; 2-Citoscheletul membranei; 3- Microtubuli; 4-
Microtrabecule; 5-Mitocondrie; 6-Reticul endoplasmic rugos; 7-Polizomi; 8-Fibre de stress;
9-Ribozomi.
La microscopul optic apare astructurată , cu grade diferite de acidofilie sau
bazofilie. În celula vie prezintă vâ scoelasticitate, apă râ nd mai frecvent cu aspect
de gel decâ t de sol, în funcţie de echilibrul dinamic dintre procesele de
polimerizare şi depolimerizare, echilibru determinat de momentul funcţional al
celulei, de condiţiile mediului intracelular si extracelular.
 Cu ajutorul microscopiei electronice (de transmisie şi de înalt voltaj) s-a
observat, în hialoplasmă , citoscheletul matriceal, format din microfilamente şi
microtubuli, precum şi dintr-o reţea de microtrabecule.În acest fel matricea
citoplasmatică , prezintă două faze sau componente: -o componentă (fază )
fluidă,denumită citosol, ce conţine apă , aminoacizi,enzime,electroliţi, ioni şi gaze;
- o componentă (fază ) solidă , polimerizată , sub forma unei reţele bogată în
proteine structurale şi în enzime.(Fig.5.1.)
 Matricea citoplasmatică îndeplineşte mai multe roluri: - menţine forma
celulei şi o adaptează la necesită ţile funcţionale ale celulei prin componentele
citoscheletului; - este sediul de desfă şurare a unor procese metabolice, precum
glicoliza, gluconeogeneza, glicogenoliza, glicogenogeneza, biosinteza acizilor graşi,
a nucleotidelor, etc.; - conţine sau depozitează glicogen (în ficat şi muşchi), lipide
(în corticosuprarenală ), ioni, pigmenţi, ribozomi liberi, 15% din ARN-ul celular
(sub formă de ARN mesager şi ARN de transport); adă posteşte organitele celulare
şi incluziunile citoplasmatice.
Organitele citoplasmatice au diferite mă rimi, unele de ordinul micrometrilor,
fiind observabile la microscopul optic (complexul Golgi, mitocondriile, centrul
celular,ergastoplasma) iar altele sunt mai mici, de ordinul nanometrilor, putâ nd fii
observate numai la microscopul electronic (ribozomii, lizozomii, peroxizomii,
reticulul endoplasmic neted şi rugos, microtubulii şi microfilamentele). Unele
organite sunt delimitate de membrane (complexul Golgi, mitocondriile,
peroxozomii, lizozomii, reticulul endoplasmic), în timp ce altele sunt lipsite de
membrane (ribozomii, centriolii, microtubulii şi microfilamentele).
 Organitele delimitate conţin în structura membranelor unele enzime
caracteristice, denumite enzime marker, ce pot fi evidenţiate prin metode
histochimice. De exemplu, mitocondria se caracterizează prin prezenţa
monoaminoxidazei, citocromoxidazei şi a enzimelor ciclului Krebs.Lizozomii au ca
enzime marker fosfataza acidă şi aril sulfataza, peroxizomii au catalaza şi urat
oxidaza, iar reticulul endoplasmic glucozo-6-fosfataza.
Membranele ce aparţin reticulului endoplasmic, complexului Golgi şi învelişului
nuclear se află în continuitate structurală şi funcţională , formâ nd un sistem al
endomembranelor. Acest sistem poate stabili conexiuni temporare cu unele
organite ca mitocondriile, peroxizomii, unele vacuole şi cu membrana periferică .
Organitele celulare îndeplinesc diferite funcţii: 1- mişcarea
intracelulară (microfilamentele, microtubulii, centriolii); 2-
deplasarea celulei în mediu extracelular (cilii şi flagelul); 3-
producerea de energie (mitocondriile); 4-digestia intracelululară
(lizozomii, peroxizomii); 5-dezintoxicare (reticulul endoplasmic
neted, peroxizomii); 6- sinteza de molecule necesare celulei sau
destinate exportului (ribozomii, reticulul endoplasmic rugos şi
neted, compexul Golgi); 7- unele funcţii speciale în celulele
musculare (miofilamentele), în celulele epiteliale
(tonofilamentele), în celulele nervoase (neurofilamentele) şi
nevroglice (gliofilamentele).
5.2.Citoscheletul
 Citoscleletul este o reţea în spaţiu (tridimensională ) de filamente
proteice şi microtubuli care stră bat întreaga matrice citoplasmatică ,
întretă indu-se în toate direcţiile.
Citoscheletul îndeplineşte funcţii variate: - menţine forma celulei şi o
adaptează la necesită ţile funcţionale; - participă la realizarea mişcă rilor
celulei; - ia parte la formarea citoscheletului membranei;- interacţionează
cu nucleul şi cu organitele celulare (mitocondriile,veziculele sinaptice),
participâ nd la menţinerea lor în poziţie şi la deplasarea lor în celulă
(mitocondriile şi lizozomii efectuâ nd o mişcare saltatorie); - interacţionează
cu macromoleculele din citosol, evidenţiindu-se enzime glicolitice legate de
filamentele de actină ; - participă la transportul proteinelor în lungul
axonului.
 Citoscheletul se modifică în celulele maligne. Astfel, fibroblastele
transformate malign îşi pierd fibrele de stress din citoschelet şi devin
sferice.
 În compunerea citoscheletului intră microfilamentele, microtubulii,
microfilamentele intermediare şi microtrabeculele.
 5.2.1. Microfilamentele şi microtubulii
Microfilamentele sunt componente ale citoscheletului, prezente în
citoplasma tuturor celulelor, apă râ nd mai abundente în celulele care
prezintă mişcă ri de deplasare în ţesuturi sau mişcă ri active
intracitoplasmatice. Au lungimi variate şi un diametru de 5-7 nm, putâ nd
apare izolate sau grupate. Sunt orientate pe direcţii diferite şi formate din
molecule proteice, în special din actină şi miozină , asemă nă toare celor din
celulele musculare.

 Microtubulii sunt componente ale citoscheletului cu aspect cilindric,

cu diametrul cuprins între 20-30 nm, formaţi prin polimerizarea unor
molecule proteice, denumite tubuline. Pot apare grupaţi sau izolaţi.
 Microfilamentele şi microtubulii sunt ultrastructuri cu caracter
dinamic, deoarece procesele de polimerizare şi depolimerizare se
desfă şoară concomitent şi continuu. Ele se asamblează şi dezasamblează
rapid în celulă , în citoplasmă existâ nd un depozit permanent de monomeri
de actină şi de dimeri de tubulină .

Microtubulii şi microfilamentele prezintă polaritate, încâ t
polimerizarea şi depolimerizarea se desfă şoară cu viteze diferite
la cele două extremită ţi. La extremitatea pozitivă (notată cu +),
viteza polimeriză rii este mult mai mare decâ t cea a
depolimeriză rii, încâ t microfilamentul sau microtubulul se
alungeşte. La extremitatea negativă (notată cu -), viteza de
depolimerizare este mai mare, determinâ nd scurtarea. Pentru o
anumită concentraţie de monomeri liberi în citosol,
microfilamentul sau microtubulul se află într-o stare de echilibru,
în care la extremitatea negativă se pierd molecule, iar la
extremitatea pozitivă se ataşează molecule. În acest fel, un grup
de molecule ataşate la capă tul pozitiv (+), se deplasează de-a
lungul filamentului sau microtubulului, de la extremitatea
pozitivă spre extremitatea negativă . (Fig.5.2.)
 În cazul când se protejează capătul negativ (-) şi se împiedică depolimerizarea, se produce
creşterea în lungime. Din acest motiv, microtubulii liberi au capătul negativ inserat în
centrul celular sau în corpusculii bazali.

Fig.5.2. Polilerizarea şi depolimerizarea microtubulului.

 Dinamismul citosheletului este influenţat foarte mult de cationii bivalenţi. Astfel,
modificarea concentraţiei ionilor de calciu ( Ca2+) induce polimerizarea sau
depolimerizarea microtubulilor şi reglează interacţiunile dintre actină şi miozină. Ionul de
calciu îşi exercită efectele sale prin intermediul unor proteine ce leagă calciul, ca de
exemplul calmodulina, o proteină formată din 148 aminoacizi, cu secvenţe de aminoacizi
asemănătoare cu troponina C. Calmodulina a fost detectată în toate celulele animale şi
vegetale, încât este considerată a fi un receptor intracelular pentru calciu.
Dinamismul citosheletului este influenţat foarte mult de cationii
bivalenţi.Modificarea concentraţiei ionilor de calciu ( Ca2+) induce
polimerizarea sau depolimerizarea microtubulilor şi reglează
interacţiunile dintre actină şi miozină . Ionul de calciu îşi exercită
efectele prin intermediul unor proteine ce leagă calciul -calmoduline.
Calmodulina a fost detectată în toate celulele animale şi vegetale,
încâ t este considerată a fi un receptor intracelular pentru calciu.
Unele proteine ca profilina,vilina, gelsolina, filamina, alfa-actinina,
fibrina, miozina influenţează polimerizarea şi depolimerizarea
microfilamentelor de actină . În polimerizarea şi depolimerizarea
microtubulilor intervin şi proteinele tau( θ) şi proteinele asociate
microtubulilor.
 Un alt factor care modulează dinamismul citoscheletului îl
reprezintă nucleotidele. Adenozin monofosfatul ciclic (AMPc)
favorizează polimerizarea citoscheletului şi determină aglomerarea
microfilamentelor şi a microtubulilor, modificâ nd forma şi
mobilitatea celulelor.
5.2.2.Microfilementele intermediare

 Microfilamentele intermediare au fost descrise şi investigate intens

după anul 1978. Sunt denumite astfel, deoarece au diametrul de 10 nm,
cuprins între cel al microfilamentelor de actină (6 nm) şi cel al microtubulilor
(25 nm).

 La microscopul electronic apar sub forma unor filamente rectilinii sau uşor
curbate, prezente în endoplasmă , la periferia celulei (în desmozomi sau în
prelungiri). Sunt structuri mult mai stabile decâ t filamentele de actină şi decâ t
microtubulii, încâ t odată asamblate nu se mai depoliomerizează .

Sunt formate din molecule filiforme de proteine. Polimerizarea lor se face
prin ală turarea şi împletirea monomerilor, ca într-o frâ ghie şi nu prin
înşiruirea monomerilor. Rezultă astfel, structuri rezistente, ce pot fi întă rite la
nevoie şi prin legă turi covalente între subunită ţi. Proteinele ce alcă tuiesc
filamentele intermediare variază după tipul de celulă în care apar şi după
specie. În compoziţia unui filament intermediar pot intra mai multe
polipeptide diferite, cu greută ţi moleculare ce variază în limite largi.

În funcţie de proteinele componenete, există
urmă toarele tipuri de filamente intermediare: - filamentele
de cheratină sau tonofilamentele, caracteristice pentru
celula epitelială , formate din proteine (citokeratine)
asemă nă toare keratinei din pă r şi ongloane;
-neurofilamentele, caracteristice neuronului, prin asociere
cu microtubulii strucutrează neurofibrilele ce au un
diametru de 1-2 µm; - filamentele de vimentină ,
caracteristice celulelor de origine mezodermică
(fibroblaste, condroblaste, macrofage, celule endoteliale,
leiocite, astrocite, celulele Sertoli).(Fig.5.3.)

Fig.5.3. Tonofilamentele
A-Aspect la microscopul optic; B-Aspect la electronomicroscop:
1-Material fibrilar; 2-Material granular.
Aplicaţii medicale. Identificarea tipului de filament intermediar cu
ajutorul anticorpilor monoclonali, permite diagnosticarea tumorilor
maligne, deoarece: carcinoamele au filamente de cheratină ,
sarcoamele de vimentină , iar rabdomiosarcoamele de desmină .
Glioamele au filamente gliale, iar neuroblastoamele au
neurofilamente.
5.2.3.Microtrabeculele.
 Microtrabeculele au fost descrise în celule examinate prin
microscopie electronică de voltaj supraînalt, la mă riri de 300.000 ori.
Sunt structuri fibrilare mai subţiri de 4-6 nm, decâ t microfilamentele.
 Microtrabeculele formează o reţea ce stră bate întreaga
citoplasmă , înterconectâ nd microfilamentele,microtubulii, practic
toate componentele subcelulare prezente în celula animală . Pot fi
considerate ca fiind expresia fenomenului de gelificare, deşi uneori se
contestă realitatea lor biologică , fiind considerate un artefact.
 .
 Microtrabeculele menţin poziţia în spaţiul intracelular a citoscheletului şi
organitelor,fiind considerate suportul matricii biostructurate. De reţeaua
microtrabeculară se leagă enzimele din citosol, asigurâ ndu-se trecerea
substratului de la o enzimă la alta în mod coordonat. În ochiurile reţelei se
gă seşte apă şi ioni , încâ t microtrabeculele protejează celula în cazul
fluctuaţilor conţinutului în apă . Atunci câ nd apa pă trunde în celulă , spaţiile
se dilată , în timp ce în cazul deshidrată rii celulei, spaţiile se contractă . Un alt
rol al reţelei de microtrabecule constp în mişcarea intracelulară a granulelor
de pigment.

 5.3.Organitele mişcă rii celulare

 Organitele mişcă rii celulare sunt: -microfilamentele de actină ,
microfilamentele de miozină şi microtubulii.

 5.3.1.Microfilamentele de actină
 Microfilamentele de actină sunt formate din molecule de actină şi au
diametrul de 6 nm. La eucariote, actina ocupă 10% din totalul proteinelor din
celulele nemusculare.
 În citoplasmă , moleculele de actină se pot gă si fie sub formă
monomerică ( actină globulară sau actină G), fie sub formă polimerizată ,
filamentoasă ( actină filamentoasă sau actină F).
Microfilamentele de actină (denumite, pe scurt , filamente) se
formează prin polimerizarea actinei globulare. Un filament cuprinde
două lanţuri de actină înfăşurate unul în jurul celuilalt, formând dublu
helix răsucit spre dreapta având pasul spiralei de 70-80 nm.Fiecare
moleculă de actină din microfilament este capabilă să lege câte un cap
al moleculei de miozină.
 În celulele eucariote, cu excepţia celulelor musculare,
microfilementele se pot găsi izolate sau grupate în mănunchuri,
dispuse la periferia citoplasmei, imediat sub plasmalemă, formând
fibrele de stress în cazul celulelor în culturi sau intând în structura
inelelor contractile. Inelul contractil poate fi: - tranzitoriu, când apare
în telofaza diviziunii celulare indirecte, producând strangularea
citoplasmei şi separarea celulelor fiice; - permanent, ca de exemplu în
zona apicală a celulelor epiteliale, unde formează dezmozomul în
bandă. Mănunchiuri de filamente de actină există şi în microvili, în
stereocili, în prelungirile filiforme temporare ale celulelor din culturi.
În alte tipuri de celule decât cele musculare, microfilamentele de
actină îndeplinesc atât un rol structural sau de susţinere, formând
suportul prelungirilor (al microvililor, cât şi un rol dinamic în
realizarea mişcărilor bazate pe mecanismul actină-miozină.
Există un echilibru dinamic între filamentele de actină şi
monomerii de actină din citoplasmă, între polimerizare şi
depolimerizarea actinei, echilibru ce joacă un rol esenţial în
mişcările celulare. Polimerizarea actinei este însoţită de o creştere a
vâscozităţii citoplasmei, iar depolimerizarea se asociază cu
scăderea vâscozităţii.Ambele procese joacă un rol principal în
trecerea de la starea de gel la cea de sol a citoplasmei.
 Polimerizarea actinei este inhibată de unele substanţe
(citocalazine) secretate de mucegaiuri, producâ ndu-se oprirea
mişcă rii de locomoţie ameboidală .
În celulele musculare, moleculele de actină împreună cu
proteinele reglatoare formează miofilamentele subţiri
(miofilamentum tenue) din sarcomere. Astfel, pe toată lungimea
miofilamentului de actină se gă seşte o proteină tropomiozina,
pe care se înşiră 7 monomeri de actină . Tropomiozina are atâ t un
rol structural, întă rind flilamentul subţire, câ t şi un rol funcţional
în realizarea contracţiei. Din loc în loc, de-a lungul filamentului de
actină se gă seşte o altă proteină , troponina, care este un complex
de trei polipetide - troponinele T,I şi C.Troponina T este strâ ns
ataşată de tropomiozină , troponina C leagă ionii de calciu, iar
troponina I inhibă interacţiunea actină -miozină . Tropomiozina
are atâ t un rol structural, participâ nd la structurarea filamentului
subţire, câ t şi un rol funcţional mediind reglarea contracţiei.
(Fig.5.4).
 Filamentele subţiri se gă sesc numai în miofibrilele din
muşchii scheletici şi muşchiul cardiac unde sunt dispuse ordonat,
paralel cu filamentele groase de miozină .
 Şi în alte tipuri de celule decâ t cele musculare au fost
evidenţiate proteine reglatoare ale interacţiunii actină -
miozină ,asemă nă toare tropomiozinei, dar acestea sunt mai
scurte, permiţâ nd ataşarea a numai 6 monomeri de actină , în
loc de 7 cum apare în celulele musculare. În celulele
nemusculare, nu a fost bine precizată existenţa troponinelor T
şi I, dar au fost identificate proteine reglatoare, asemă nă otare
troponinei C, carer leagă ionii de calciu şi au fost denumite
proteine modulatorii sau calmoduline.
 În afara proteinelor reglatoare amintite
(tropomiozina,troponinele şi calmodulina), în celule se mai pot
gă si şi alte proteine reglatoare ce se leagă de actină , ca:
-filamina, prezentă mai abundent în leiocite; -spectrina, ce se
gă seşte în citoscheletul membranei celulare.
 Fig.5.4. Organizarea moleculară a filamentului subţire de actină
5.3.2.Microfilamentele de miozină
Formate prin polimerizarea proteinelor denumite miozine,
miofilamentele de miozină au un diametru de 10 nm. Miozinele se
gă sesc în cantitate mai mică decâ t actinele în toate celulele
eucariote, cu excepţia celulelor musculare.

Fig.5.5. Moleculele de miozină şi formarea filamentului gros.

Molecula de miozină are aspectul unui bastonaş lung şi subţire
(coada),prevăzut la una din extremităţi cu o regiune globulară (capul).
Capul moleculei de miozină este bipartit (iar molecula este bicefală),
fiind alcătuit din două subunităţi sau lobi. Polimerizarea se produce
prin agregarea cozilor moleculelor de miozină, în timp ce capetele
rămân la exterior. În acest fel, mio-filamentul de miozină prezintă o
zonă "nudă" (netedă) la mijloc, unde se găsesc cozile şi două zone mai
groase la extremităţi în care proemină de jur împrejurul filamentului
capetele globulare ale miozinelor.(fig.5.5.)
 În alte celule decât cele musculare, filamentele de miozină sunt
agregate mici, labile, greu observabile, formate prin polimerizarea a
10-20 molecule.
În celulele musculare, polimerizează sute de molecule de miozină
(200-500), formând miofilamente groase cu diametrul de 10-20 nm, ce
se dispun paralel cu filamentele subţiri de actină.Miofilamentele sunt
dispuse într-o reţea hexagonală, la un miofilament gros revenind 6
miofilamente subţiri.
Fig.5.6. Reprezentarea schematică a moleculei de miozină
LMM - L meromiozină; HMM - H meromiozină; S1 - Subfragmentul 1;
S2 - Subfragmentul 2.
Alcă tuirea moleculei de miozină cuprinde două lanţuri
polipeptidice grele, şi patru lanţuri uşoare. Lanţurile grele se
întind pe toată lungimea moleculei, în timp ce lanţurile uşoare
sunt localizate la capul moleculei de miozină , câ te două pentru
fiecare lob. Fiecare lanţ greu are două porţiuni: - o porţiune
alungită alfa - helicoidală (coada) şi un cap globular. Porţiunile
alungite ale lanţurilor grele sunt ră sucite în spirală , pe câ nd
capetele globulare ră mâ n separate. De fiecare cap sau lob se
leagă câ te o pereche de lanţuri uşoare.
 Pentru studierea alcă tuirii moleculei de miozină s-a
efectuat proteoliza moleculei cu ajutorul tripsinei. Din molecula
de miozină se formează două fragmente, denumite meromiozine:
- o meromiozină uşoară , L meromiozina (de la light = uşor în
engleză ) şi o meromiozină grea, H - meromiozina (de la heavy =
greu).
L meromiozina (LMM) are aspectul unui bastonaş (cu lungimea
de 80 nm şi grosimea de 2 nm), este lipsită de activitate ATP-azică
şi nu interacţionează cu actina.
H meromiozina (HMM) are o porţiune lineară (de 60 nm), care
se termină cu o porţiune globulară (de 20/5 nm). Sub acţiunea
papainei, HMM poate fi scindată în două subunită ţi, subfragmentul
1 şi subfragmentul 2.
 Subfragmentul 1(S -1) are o greutate de 120 KD şi
corespunde porţiunii globulare a H meromiozinei, prezintă
activitate ATP-azică şi poate interacţiona cu actina.
 Subfragmentul 2 (S - 2) are o greutate mileculară de 60 KD,
îi lipseşte activitatea ATP-azică şi capacitaea de a interacţiona cu
actina.
 În întregul ei, porţiunea liniară a moleculei de miozină este
formată din L meromiozină şi subfragmentul 2 al H meromiozinei,
iar capul moleculei de miozină este reprezentat de subfragmentul
1 al H meromiozinei.
 5.3.2.1.Funcţiile microfilamentelor de actină şi miozină.
 Microfilamentele de actină şi miozină sunt implicate:- în
mişcările celulare de locomoţie (deplasarea fibroblastelor în culturi,
mişcarea ameboidală prin emiterea de pseudopode, mişcările
morfogenetice din embrion);- şi în mişcările intracitoplasmatice
(migrarea granulelor de secreţie, a granulelor pigmentare,
deplasarea organitelor celulare, mobilitatea microvililor).
Participarea microfilamentelor în aceste fenomene celulare este
influenţată de concentraţia în citosol a ionilor de calciu, a
moleculeor de ATP şi de AMP-ciclic, de ph, etc.
 În celulele musculare, actina şi miozina intră în alcătuirea unor
ultrastructuri stabile, denumite microfilamente sau miofilamente
(myofilamentum) de actină şi de miozină. Miofilamentele se dispun
ordonat, în sensul lungimii, paralele între ele şi formează
miofibrilele, cu un diametru de 1-2 µm. Un miofilament de actină
este alcătuit din 600 molecule de actină, în timp ce un miofilament
de miozină conţine numai 200 molecule de miozină.
 Cea mai precisă organizare şi dispunerea a moleculeor de
actină şi miozină se întâ lneşte în miofilamentele şi miofibrilele
muşchiului striat (scheletic şi cardiac), care sunt orientate paralel
cu axul mare al fibrei musculare. (Fig.5.7.) În fibra musculară
scheletică există cca. 1000 miofibrile ,dispuse în pachete
longitudinale (colonete Leydig), ce apar pe secţiune transversală
sub forma unor grupă ri de 30-50 miofibrile ( câ mpurile
Cohnheim).
 La microscopul optic, miofibrilele apar striate,prezentâ nd
o succesiune alternantă de benzi sau discuri. O bandă A (stria A),
denumită şi disc întunecat, de 1,5 nm, anizotropă (discus
anizotropicus) în lumină polarizată , întunecată în contrast de
fază , mai intens colorabilă , alternează cu o bandă clară (stria I) de
0.8 nm, izotropă (discus isotropicus) în lumină polarizată , clară în
contrast de fază , mai slab colorabilă .
Fig.5.7.Organizarea dispozitivului contractil
în fibra musculară striată
 Discul întunecat (banda A) este transversat, prin mijlocul lui de
zonă clară (zona lucida s. stria H) care este stră bă tută de o linie
întunecată , numită linia M (linea M) sau mesofragmă .
 Discul clar (banda I) este şi el traversat de o linie
întunecată , denumită linia Z (linea Z), telofragmă sau stria
AMICI, ce se prelungeşte transversal, de o parte şi de alta, în
toate miofibrilele dintr-o fibră musculară . În fibrele musculare
mai intens solicitate, discurile clare (I) pot fi traversate şi de o
fina linie accesorie, linia N.
 Între două telofragme (strii Amici sau linii Z) sucesive se
delimitează un sarcomer sau un miomer, care reprezintă
unitatea fundamentală de structură şi funcţie a miofibrilei. Un
sarcomer are o lungime de 2,5 µm şi cuprinde un disc întunecat
( o bandă A) şi cele două jumă tă ţi de benzi clare (I) adiacente.
Într-o mifobrilă se gă sesc câ teva zeci de mii de sarcomere
aşezate cap la cap. Într-un rabdocit cu lungimea de 5 cm sunt
20.000 de sarcomere, încâ t 20.000 x 2,5 µm = 50.000 = 5 cm.
Fig.5.8. Organizarea ultrastructurilor din banda M
a.Secţiune transversală
b. Reprezentare tridimensionala, FG-filament gros de miozină ;FM-
filamente M ale citoscheletului endosarcometric enodsarcomeric; PM-
punţi M
Ultrastructura sarcomerului a fost investigată prin studii de microscopie
electronică încă din anul 1953, reprezentând primele aplicaţii ale
electronomicroscopiei în biologie. S-a constatat că filamentele groase, de
miozină (cu diametrul de 15 nm şi lungimea de 1,6 nm) sunt dispuse în mijlocul
sarcomerului în zona ocupată de discul întunecat ( banda A) în timp ce la
nivelul discului clar (banda I) se găsesc numai filamente subţiri, de actină (cu
diametrul de 6 nm şi lungimea de 1nm), care pornesc de o parte şi de alta a
benzii Z şi pătrund în discul întunecat (A) până în apropierea zonei H, în care se
găsesc numai filamente groase. În restul discului întunecat (A) se produce o
interdigitare a filamentelor groase şi subţiri, încât pe o secţiune transversală la
acest nivel, ficare filament gros are în jurul său 6 filamente subţiri, realizându-
se un model hexagonal. (Fig.5.8.)
Pe suprafaţa filamentelor groase proemină capetele moleculelor de miozină
sub forma unor punţi transversale. Pe imaginile electronomicroscopice,
punţile transversale apar ca proeminenţe laterale, perpendiculare pe axa
filamentelor groase, extinse spre filamentele subţiri pe care tind să le atingă.
S-au numărat 200-220 punţi transversale pentru un filament gros, dispuse
regulat urmând un traiect spiralat de-a lungul filamentului. Punţile
transversale conţin HMM (H meromiozină) ce are activitate ATP-azică şi
interacţionează cu actina.(Fig.5.9)
Fig.5.9. Dispunerea punţilor transversale la
nivelul filamentului
5.3.2.2. Mişcă ri celulare bazate pe sistemul actină -miozină
Pe baza sistemului molecular actină-miozină se realizaeză mai
multe categorii de mişcări celulare: -mişcările din timpul contracţiei
musculare; -mişcarea de locomoţie ameboidală; - mişcările din
microvili; şi curenţii citoplasmatici
Interacţiunile actină-miozină se desfăşoară după acelaşi mecanism
molecular atât în celulele musculare, cât şi în cele nemusculare: Ele
se stabilesc între filamentele subţiri de actină şi capete globulare ale
moleculelor de miozină din punţile tranversale. Mişcarea se produce
prin alunecarea filamentelor de actină şi miozină, unul peste altul.
Pentru aceasta se desface puntea dintre miozină şi actină şi se
restabileşte puntea cu monomerul următor din filamentul de actină,
antrenând deplasarea filamentului. Energia necesară este furnizată de
hidroliza ATP-ului, iar deplasarea se face după mecanismul"roţii cu
clicheţi" de la ceasornicele mecanice.Relaxarea se produce prin
desfacerea simultană a tuturor punţilor dintre filamentele de actină şi
miozină, ceea ce permite glisarea filamentelor.(fig.5.10)
5.3.2.2.1. Contracţia fibrelor musculare striate
  Contracţia musculară reprezintă forma cea mai
perfecţionată de mişcare bazată pe sistemul actină -miozină . Se
produce prin alunecarea (glisarea) filamentelor de actină
printre cele de miozină , fă ră a se modifica lungimile lor.
Mecanismul glisă rii a fost propus de HUXLEY în 1954 şi apoi
demonstrat experimental. Ca rezultat al glisă rii se scurtează
lungimea sarcomerului, iar prin însumarea scurtă rii tuturor
sarcomerelor se ajunge la scurtarea fibrei musculare în
întregul ei. De exemplu, o scurtare a sarcomerului de la 2,5 la
2 m (deci cu 20%), însumată pentru 20.000de sarcomere
produce o scurtare de la 5 cm la 4 cm. În timpul contracţiei,
discul întunecat (banda A) nu se modifică , scurtâ ndu-se doar
discul clar (banda I) (fig.5.11.)
Aspectul sarcomerului

Fig.5.11. Aspectul
sarcomerului
a-în muşchiul contractat;
b- în muşchiul relaxat;
c-în muşchiul întins.
Glisarea se datorează faptului că fiecare cap al moleculelor de
miozină "păşeşte" în lungul filamentului de actină, de pe un monomer
pe următorul "trăgând" filamentul de actină pas cu pas.
Contracţia muşchiului scheletic se declanşează în momentul în care
excitarea nervului motor al muşchiului determină apariţia unui potenţial
de acţiune în sarcolemă ( plasmalema fibrei musculare striate), la
nivelul joncţiunii neuromusculare. Semnalul electric se transmite rapid
în jurul fiecărei miofibrile prin tubii transverşi ce se întind de la
sarcolemă la miofibrilă. În acest fel, semnalul electric ajunge la
reticulul sarcoplamic ( o formă specifică a reticulului endoplasmic în
fibra musculară), producând eliberarea din cisternele reticulului în
citosol, a unei cantităţi mari de ioni de calciu ( Ca2+).Creşterea bruscă a
concentraţiei de ioni de calciu declanşează contracţia miofibrilei,
datorită efectului pe care Ca2+ îl produc asupra troponinei şi
tropomiozinei. În repaus, tropomiozina se interpune între actină şi capul
miozinei, blocând interacţiunea dintre ele. Troponina C leagă ionul de
calciu şi prin aceasta modifică poziţia tropomiozinei, făcând posibilă
interacţiunea actinei cu miozina. (Fig.5.12).
 Fig.5.12. Relaţiile actină- miozină- tropomiozină
a - în repaus; b- în activitate;
1- miozina; 2- actina; 3 – tropomiozina
 
În momentul în care capul miozinei atinge actina este eliberat ADP şi gruparea fostfat,
ceia ce determină o flexare a capului miozinei care trage de filamentul de actină,
rezultând glisarea filamentului şi contracţia musculară. După acest moment, de capul
miozinei se leagă o moleculă de ATP, producându-se desprinderea miozinei de
actină.Miozina hidrolizează ATP-ul în ADP şi gruparea fosfat, iar capul miozinei îşi
recapătă conformaţia iniţială, după capul se repetă.
Miscările de "păsire" a capetelor de miozină în lungul filamentelor subţiri (de
actină) sunt efectuate de către fiecare moleculă şi de către fiecare lob al capului. Într-
un muşchi în contracţie, la un moment dat există capete ale moleculelor de miozină
care sunt ataşate de actină, iar altele sunt detaşate. Într-o contracţie rapidă, fiecare din
cele 500 capete de miozină ale unui filament gros parcurge ciclul de 5 ori într-o
secundă
După terminarea contracţiei, ionii de calciu sunt recaptaţi în cisternele
reticulului sarcoplasmic printr-o enzimă (Ca2+ - ATP - ază ), ceea ce produce
relaxarea muşchiului.

Pe lâ ngă actină şi miozină , în miofibrile se mai gă sesc proteine accesorii cu rol
structural. Astfel, în stria Z, se gă sesc proteine (-actina şi desmina) ce
ancorează filamentele de actină şi aliniază miofibrilele adiacente, asigurâ nd
contracţia sincronizată a miofibrilelor. Alte proteine accesorii îndeplinesc un rol
funcţional mediind efectul pe care Ca2+ îl are în contracţia musculară .
În muşchiul cardiac, filamentele de actină şi miozină prezintă o
dispunere asemă nă toare cu din muşchiul scheletic, fiind evidente striaţiile.

Muşchiul neted este lipsit de striaţii, iar filamentele de miozină şi de actină nu

formează miofibrile, nefiind dispuse strict ordonat ca în muşchii striaţi, deşi, în
general, sunt orintate paralel cu axul lung al celulei. Miozina din celulele
musculare netede (leiocite) se deosebeşte de cea din fibrele musculare striate
(rabdocite) prin două caractere:
1-activitatea ATP-azică este de zece ori mai mică , fiind mult mai direct legată
de ionii de calciu; 2- în leiocite, miozina poate interacţiona cu actina numai dacă
lanţuriile uşoare sunt fosforilate.
Muşchiul neted este lipsit de striaţii, iar filamentele de miozină şi de actină nu
formează miofibrile, nefiind dispuse strict ordonat ca în muşchii striaţi, deşi, în
general, sunt orintate paralel cu axul lung al celulei. Miozina din celulele
musculare netede (leiocite) se deosebeşte de cea din fibrele musculare striate
(rabdocite) prin două caractere:
1-activitatea ATP-azică este de zece ori mai mică, fiind mult mai direct legată de
ionii de calciu; 2- în leiocite, miozina poate interacţiona cu actina numai dacă
lanţuriile uşoare sunt fosforilate.

Fig.5.14. Diagrama activării kinazei

2+
1-Calmodulina; 2-Ioni de calciu; 3-Complexul Ca - calmodulină; 4- Kinază inactivă;
5-Kinază activată.
Fosforilarea şi defosforilarea lanţurilor uşoare ale miozinei din leiocit sunt
efectuate de enzime specifice. Enzima de fosforilare este kinaza lanţurilor uşoare
şi este activată de complexul Ca2+- calmodulină. Kinaza activată fosforilează
lanţurile uşoare din molecula de miozină, permiţând interacţiunea cu actina.
(Fig.5.14.)
Kinaza miozinei este activată de influxul de Ca2+, rezultat în urma
excitării sistemului neurovegetativ, dar şi prin AMP-ul ciclic al cărui nivel în
celulă este legat de hormoni. Contracţia muşchiului neted poate fi produsă prin
acţiune nervoasă sau hormonală. Contracţia muşchiului neted este mai lentă
deoarece activarea miozinei prin sistemul calmodulinei este lentă. În muşchiul
striat, unde se realizează o contracţie rapidă este prezentă o formă specializată a
calmodulinei, troponina C.
În celulele nemusculare, miozina se aseamănă cu cea din muşchiul neted
prin faptul că activarea ei (dobândirea capacităţii de a se lega de actină) depinde
de fosforilarea lanţurilor uşoare,care este stimulată de complexul Ca2+-
calmodulină.Fosforilarea induce asamblarea miozinei în agregate mici bipolare,
formate din 10-20 molecule de miozină, legate prin cozile lor. Aceste agregate pot
produce deplasarea filamentelor de actină prin mecanismul interacţiunii actină-
miozină. Contracţia complexului acto-miozinic produce trecerea citoplasmei în
starea de gel, iar relaxarea determină trecerea în stare fluidă, cum se întâmplă în
mişcarea ameboidală şi în motilitatea microvililor. (Fig.5.15.)
 Fig.5.15. Agregarea miozinei în celulele nemusculare.
1-Molecule de miozină ;
2-Agregate moleculare.

Alte mişcări bazate pe sistemul actină-miozină sunt mişcarea ameboidală, mişcările

din microvili şi curenţii citoplasmatici.

5.3.2.2.2. Mişcarea de locomoţie ameboidală

Mişcarea de locomoţie ameboidală prezintă o importanţă deosebită pentru

organisme, deoarece prin acest mecanism leucocitele ies din vasele sanguine şi se
deplasează la locul infecţiilor, iar fibroblastele se deplasează pe suprafaţa rănilor
depunând colagen, cu rol în formarea cicatricei.
 Emiterea de pseudopode se întâlneşte la deplasarea leucocitelor, care se
face lent. Fibroblastul emite pe direcţia mişcării prelungiri lăţite,
lamelipode, care formează o muchie de înaintare. Procesul de emitere a
acestor prelungiri este continuu, unele prelungiri aderând la substrat
prin una din feţele lor cu plăci de adeziune, în timp ce alte prelungiri,
desprinse de pe faţa opusă, se reîntorc spre corpul celulei, formând
ondulaţii de suprafaţă. Pe măsură ce are loc înaintarea celulei, rămâne o
coadă în interiorul căreia se găsesc fibre de retracţie, iar din această
coadă se desprind fragmente pe care celula le lasă în urmă. La mişcarea
fibroblastelor se produc treceri succesive şi reversibile ale citoplasmei
din starea de gel în cea de sol, ajungându-se la o viteză de 40 nm/oră.
 Mişcarea ameboidală

Fig.5.16.Mişcarea ameboidală a fibroblastelor.

1-Nucleu; 2-Coadă; 3-Ondulaţi de suprafaţă; 4-Microvârfuri; 5-Lamelipode;
6-Plăci de adeziune; 7,8-Extensie; 9-Adeziune; 10-Contracţie.
 Mişcarea ameboidală nu se face la întâmplare, fibroblastele
manifestând o preferinţă pentru suprafeţele pe care pot adera.
Prelungirile subţiri, ţepii observaţi pe lamelipode acţionează ca antene
de explorare a suprafeţei. Forma suprafeţei influenţează mişcarea
ameboidală, fibroblastele migrând pe direcţia curburii minime ( în
sensul lungimii cilindrului de sticlă). (Fig.5.16)
Emiterea pseudopodelor şi deplasarea celulei se face spre un
stimul chimic, fenomen cunoscut sub denumirea de chemotactism.S-a
dovedit că leucocitele sunt atrase de molecule "atractante" eliberate în
focarul inflamator. Aceste molecule produc metilarea unor grupări
carboxil din proteinele din membrană. Dacă metilarea este blocată,
chemotactismul este inhibat.
 Mişcările din microvili
 În alcătuirea unui microvil există filamente de actină
(cca.40), dispuse longitudinal şi paralele între ele, având toate
aceeaşi polaritate. O extremitate a filamentelor ajunge al vârful
microvilului, într-o regiune amorfă, cu o compoziţie chimică
insuficient precizată, ce ancorează filamentele de membrană.
Extremitatea opusă ajunge la polul bazal al microvilului,
terminându-se într-o reţea perpendiculară de filamente de
actină, denumită buton terminal, ce conţine şi miozină, având
rolul de a menţine în poziţie microvilul. Mănunchiul de
filamente din microvil este legat, din loc în loc, între ele şi cu
plasmalema prin fimbrină, ce realizează o "scară " în spirală în
lungul microvilului. (Fig.5.16.)
Fig.5.16.Diagrama ultrastructurii
microvililor
 Polaritatea filamentelor de actină din microvil este similară cu
a filamentelor subţiri din sarcomer, producând scurtarea ritmică a
microvililor şi împingerea substanţelor absorbite spre interiorul
celulei. (Fig.5.18.)

Fig.5.19.Polaritatea filamentelor de actină

A - în microvil
B în sarcomer

5.3.2.2.4. Curenţii citoplasmatici

 Curenţii citoplasmatici
sunt mişcă ri ce realizează o deplasare a organitelor şi componenetelor în interiorul celulei.
Se manifestă sub formă de: 1 - scurgere a citoplasmei fluidifiate în prelungirile celulere în
timpul mişcării ameboidale; 2 - mişcare saltatorie a organitelor, în care pe filamentele
de actină situate la periferia celulei se deplasează filamente de miozină pe care sunt
ancorate organite celulare; 3 -cicloza, o mişcare în jurul nucleului, vizibilă în celule
vegetale sau în algele verzi unicelulare.
Curenţii citoplasmatici sunt caracteristici celulelor eucariote vii, dispă râ nd odată
cu moartea acestora. Transportul axoplasmatic din neuroni reprezintă o formă specializată
de curenţi citoplasmatici în care intervin microtubulii.
5.3.3. Microtubulii şi mişcările bazate pe sistemul
microtubul - dineină

5.3.3.1. Microtubulii

Microtubulii sunt formaţiuni rectiliniii cu lungimi variabile (pâ nă la câ ţiva

micrometri) şi cu un diametru mediu de 25 nm. Pot apare grupaţi sau singulari în
citoplasmă . Peretele microtubulului este format din 13 şiruri lineare, drepte sau spiralate,
formate din molecule proteice globulare, cu diametru de 5nm, cu o greutate moleculară de
50-60 Kdal., denumite tubuline.
Tubulinele polimerizează rezultâ nd dimeri de tubulină , alcă tuiţi dintr-o alfa-
tubulină şi o beta-tubulină , legate prin interacţiuni necovalente şi dispuse alternant în
peretele microtubulului.
În peretele microtubulilor, dimerii de tubuline formează protofilamente sau
protofibrile (protofibrila) cu diametrul de 5 nm. În protofibrile, dimerii formează se
dispun în aşa fel, încât alfa-tubulina de la un dimer de leagă de beta-tubulina de la de
la dimerul din rândul vecin. Protofibrilele, în număr de 13 se dispun sub forma unui
cilindru, structurând un microtubul cu diametrul de 25 nm constant în toate
cazurile.Energia necesară asamblării microtubulilor este furnizată de moleculele de
guanizin-trifosfat (G.T.P.) şi nu de cele de A.T.P.
Microtubulii prezintă polaritate, adaugarea de dimeri, având lo intensitate
mai mare la capătul pozitiv, producându-se creşterea, în în timp ce la capătul opus
(negativ) predomină pierdera de dimeri, având loc scurtarea. Există un echilibru
dinamic între microtubuli şi dimerii de tubulină din citosol. Polimerizarea se petrece
spontan la temperatura de 370 C, în timp ce depolimerizarea are loc la 00 . Cationii
bivalenţi de calciu şi magneziu în concentraţie mică (micromolară) sunt necesari
pentru polimerizare, care este mult accelerată în prezenţa proteinelor asociate
microtubulilor (MPAs), care pot fi: - proteine cu greutate moleculară mare (HMW =
Hight Molecular Weight ) şi proteine tau (). De asemenea, calmodulina controlează
procesul de asamblare - dezasamblare, iar colchicina, un alcaloid blochează
polimerizarea tubulinelor, prin legarea unei molecule de colchicină de un dimer de
tubulină. Pe această proprietate se bazează folosirea colchicinei la blocarea
metafazelor în culturile de celule, pentru studierea cromozomilor. Unele
medicamente,folosite ca citostatice (vinblastina, vincristina) distrug fusul de diviziune
şi oară celulelele maligne, care se divid intens.
Fig.5.20.Formarea protofibrilelor din dimeri de tubulină şi asamblarea unui
microtubul
A.Secţiune transversală prin microtubul
1-Alfa-tubulină; 2-Beta-tubulină; 3-Dimer; 4-Asamblare;
5- Blocarea asamblării prin colchicină; 6-Protofibrilă; 7-Dezasamblare.
În celulă , microtubulii îndeplinesc atâ t un rol structural, câ t şi un rol dinamic.
Rolul strucutural constă în: 1- menţinerea formei celulelor şi a prelungirilor
sale (axon,dentrite, cili, flageli); 2-determinarea şi pă strarea dispunerii spaţiale a
organitelor; 3- organizarea citosheletului, determinâ nd distribuţia filamentelor
intermediare în celulă ; 4- dispunerea filamentelor de actină , ce structurează inelul
contractil, între cei doi poli ai celulei; 5- formarea unor "schele temporare" pe care celula
să -şi dispună unele componente, ca de exemplu în cursul spermatogenezei, câ nd
microtubulii formează o "schelă " în spirală pe care se sprijină mitocondriile.
Rolul dinamic constă în: 1- participă la realizarea mişcă rilor celulare ce au la
bază mecanismul microtubul-dineină , precum mişcarea cililor şi flagelilor; 2- asigură o
serie de mişcă ri intracitoplasmatice, precum mişcarea granulelor de melanină în
melanocite; 4- asigură transportul unor molecule şi substanţe; 5- realizează transportul
axonal rapid (200 nm/ 24 ore) şi lent (24 nm/ 24ore); 5- participă la eliberarea
proteinelor şi lipoproteinelor sintetizate în hepatocite.
În citoplasmă , microtubulii sunt prezenţi în alcă tuirea unor structuri stabile, cum sunt
centriolii, fusul de diviziune, cilii şi flagelii.
5.3.3.2. Centriolii
Centriolul este o structură microtubulară stabilă ce intră în componenţa
centrului celular .
În majoritatea celulelor, centrul celular este situat juxta nuclear, în apropierea
complexullui Golgi şi conţine unul sau doi centrioli, ce sunt înconjuraţi de o zonă
citoplamatică clară , denumită material pericentriolar.
Centrul celular lipseşte în celulele înalt specializate (eritrocit, rabdocit, neuron),
iar câ nd este prezent coordonează mobilitatea celulară în timpul diviziunii. (Fig.5.20.)
La microscopul electronic, fiecare centriol apare ca o structură cilindrică (în lungimre de
0,5 µm şi cu diametrul de 0,11 µm), dispusă perpendicular pe congenerul să u. Fiecare
centriol este format din 9 triplete (triplomicrotubulus) de microtubuli, notaţi de la
interior spre exterior cu A,B,C şi îmbră caţi într-o masă de substanţă densă . Centrul
cilindrului este lipsit de microtubuli, realizâ ndu-se o structură de tipul "9+0", diferită de
structura axonemei cililor şi flagelului, care este de tipul "9+2".(Fig.5.22)

Fig.5.22.Ultrastructura centriolilor
1-Tripletă de microtubuli
Centrul celular (sau centrozomul ) joacă rolul de organizator al
microtubulilor, datorită faptului că materialul pericentriolar format din
proteine şi ARN, determină polimerizarea tubulinelor şi asamblarea
microtubulilor, care au capătul negativ ( - ) în materialul pericentriolar
din centrozom, în timp ce capătul pozitiv
( + ) dispus distal prezintă o creştere intensă.
Datorită funcţiei sale de organizator temporar, spaţial şi
vectorial al microtubulilor, centrul celular este implicat în toate
procesele în care aceştia apar ca organizatori ai citoscheletului.
Centrul celular intervine şi în direcţionarea mişcărilor de
locomoţie ameboidală ( a fibroblastelor şi leucocitelor), situându-se
înaintea nucleului pe direcţia mişcarii celulelor.Tot odată, centrul
celular participă şi definirea polarităţii celulei, dispunându-se ca şi
complexul Golgi, apical faţă de nucleu în celulele epiteliale.
 Fusul de diviziune
5.3.3.3. Fusul de diviziune
 Fusul de diviziune (fusus mitoticus) este o structură intra
celulară, formată din microtubuli (microtubuli fusalis) ce
realizează o legătură între centriolii care se despart şi migrază
la cei doi poli ai celulei, în timpul diviziunii celulare.
 În interfază, centrozomul este situat în vecinătatea
nucleului şi din el pleacă microtubuli în toată citoplasma. În
timpul fazei "S" a ciclului celular începe dublarea centrului
celular prin separarea centriolilor, în vecinătatea fiecăruia din
centriolii vechi producându-se asamblarea unui centriol, nou
perpendicular pe cel vechi. Concomitent cu deplasarea spre
polii celulei a centrilor celulari, microtubulii formează filamente
ce se dispun sub forma unui fus de diviziune.
 Fiecare filament este alcătuit din circa 100
microtubuli şi proteinele asociate lor.Între
microtubuli din fus şi moleculele de tubulină
din citosol se stabileşte un echilibru dinamic.
(Fig.5.22)

Fig.5.22.Participarea microtubulilor la formarea fusului de diviziune

3-Centrioli; 2-Microtubuli;3-Fibrele fusului de diviziune; 4-Cromozomi.

5.3.3.4. Cilii şi flagelul

Cilii (cilium,a) şi flagelul (flagellum) sunt expansiuni celulare permanente,
formate din citoplasmă şi membrană celulară , dispuse la polul apical al celulei.
În structura lor, microtubulii sunt prezenţi, în axul citoplasmatic ciliar, denumit axonemă
(axonema), fiind dispuşi ordonat, paraleli între ei şi cu axul longiutudinal al formaţiunii.
La baza fiecărei axoneme se află câ te un corpuscul bazal (corpusculum basale), ce are
organizarea unui centriol.
Cilii pot fi vibratili ( sau kinetocili) şi nevibratili (sau stereocili).
La cilii vibratili (din mucoasa traheală , nasală ), axonema este formată din doi
microtubuli axiali, înconjuraţi, la periferie de nouă dublete de microtubuli. Fiecare dublet
cuprinde un microtubul complet sau subfibra A, formată din 13 protofilamente şi un
microtubul incomplet sau subfibra B, formată din 10 sau 11protofilamente. Tubulinele
alfa () şi beta () ce formează subfibra A sunt diferite de tubulinele omoloage din
subfibra B.
De la fiecare subfibră A pornesc înspre subfibra B din dubletul vecin două braţe
simetrice în formă de cleşte formate din molecule de dineină , care este o protein-
enzimă bogată în ATP-ază . Braţele de dineină sunt dispuse în lungul microtubulului la
intervale regulate de 24 nm. La intervale mai mari de 24 nm există , din loc în loc, la o
distanţă de 86,5 nm legă turi elastice, formate dintr-o altă proteină , denumită nexină .
 De la subfibra A pleacă spre centrul
axonemei câ te un braţ de legă tură (sau spiţă ),
ce se termină printr-o porţiune globulară , în
vecină tatea tecii interne ce înconjoară cei doi
microtubuli centrali.(Fig.5.25).
Flagelul (flagellum), de obicei, unul
singur pentru fiecare celulă (expl. la
spermatozoid) prezintă o structură
asemă nă toare cu a cilului, dar mai complexă .
Axonema sa este structurată după tipul "9+2",
prezentâ nd în jurul să u o coroană de
mitocondrii ce a asigură ATP-ul necesar
mişcă rii.
Cilii nevibratili sau stereocilii ( de
exempl. cei din epididim şi din urechea
internă ) au aceiaşi structură ca şi cilii mobili,
cu deosebirea că lipsesc cei doi microtubuli
centrali din axonemă .
Mişcă rile celulare ce au la bază
sistemul microtubul-dineină sunt pe deoparte
mişcă rile caracteristice cililor şi flagelilor, iar
pe de altă parte sunt mişcările cromozomilor
din cursul diviziunii celulare.
Mişcarea cililor şi flagelilor se realizează prin alunecarea unui dublet periferic în raport cu
dubletul vecin lui.Alunecarea depinde de legarea ciclică a dineinei subfibrei A dintr-un
dublet de subfibra B a dubletului vecin, încâ t braţele de dineină "pă şesc " de-a lungul
dubletelor, producâ nd energia necesară bă tă ilor cilului sau a flagelului.Se realizează astfel
glisarea dubletelor unul peste altulşi încovă ierea cilului şi flagelului.
Dineina prezintă o funcţie similară cu a miozinei, prezentâ nd activitate ATP-
azică , încâ t prin scindarea ATP-ului furnizează energia necesară mişcă rii. ATP-ul provine
din glicoliză şi difuzează prin citoplasmă în axonema cililor, pe câ nd, în flageli, ATP-ul este
generat de mitocondriile ce înconjoară axonema.
Legă turile radiare (spiţele) dintre teaca internă şi dubletele periferice, precum şi
teaca internă au rolul de a controla activitatea braţelor de dineină , încâ t să se producă o
undă coerentă de mişcă ri de la bază spre vâ rf. Astfel cilii au mişcă ri ciclice în doi timpi
(bă taie - revenire), ce durează 0,1-0,2 secunde, în timp ce flagelul are o mişcare
ondulatorie sinusoidală sau elicoidală .(Fig.5.26).
În condiţii patologice, pot apărea tulburări funcţionale ale
cililor datorită unor anomalii localizate fie la nivelul
corpuisculului bazal (centriol incomplet), fie la nivelul
axonemei (complexe tubulare supranumerare, sau cu
aranjament dezorganizat) ,fie în părţi componente ale
cilului.
 De asemenea, absenţa dineinei produce sindromul
cililor imobili (o boală genetică), care se caracterizează
prin infecţii respiratorii cronice (datorită incapacităţii cililor
de a curăţii căile respiratorii sau prin sterilitate
(spermatozoizii fiind imobili).
5.4.Mitocondriile –organite generatoare de energie

Mitocondriile (mitochondrion gr.= filament,granulă) sunt organite

specializate în producerea de energie necesară activităţii celulelor
eucariote, comportându-se ca nişte “centrale energetice”, in care
energia este eliberată prin oxidarea unor substrate şi transformată în
energie chimică (ATP) prin procesul de fosforilare oxidativă. Sunt
“fabricile” de energie ale celulei.
Mitocondriile sunt prezente în toate tipurile de celule cu
excepţia eritrocitului adult, în care lipsesc. Au fost observate la
microscopul optic în a II-a jumătate a secolului XIX de către
ALTMAN-1890, prin coloraţie cu verde Janus şi de BENDA-1897, care
afolosit coloraţia cu hematoxilină ferică Regaud.
Enzimele marker pentru mitocondrii sunt: monoaminoxidaza,
citrocromoxidaza şi enzimele ciclului Krebs.
.
 Numărul mitocondriilor diferă de la o celulă la alta în funcţie de intensitatea
activităţii acestora, fiind mai mare în celulele mai active. Astfel, în hepatocite există
1000-3000 de mitocondrii în citosol, în nefrocite-300, în spematozoizi 20-24, în timp
ce în eritrocite lipsesc.Numărul mitocondriilor este mai redus în celulele cu activitate
metabolică redusă
Poziţia mitocondriilor în celulă este diferită .Ele pot fi ră spâ dite, reletiv
uniform, în întreaga citoplasmă ( de expl. în hepatocit) sau localizate în celulă , în
locurile unde ATP-ul este necesar în cantitate mai mare. Astfel: - în muşchiul
scheletic, mitocondriile sunt dispuse între miofibrile; -în spermatozoid, sunt
aranjate helicoidal în jurul axonemei flagelului; - în neuroni, în regiunea
sinaptică ; - în panceasul endocrin, mitocondriile sunt ală turate reticulului
endoplasmic rugos, generâ nd ATP-ul necesar biosintezei proteinelor.
Mitocondriile se concentrează la polii activi ai celulelor polarizate funcţional: - la
polul bazal, în nefrocite; - la polul apical, în enterocite;- perinuclear, în
momentele de intensă activitate de sinteză , după care se ră spâ desc în
citoplasmă . Mitocondriile îşi schimbă mereu poziţia, putâ ndu-se ală tura
temporar unor organite aflate în intensă activitate, în special reticulului
endoplasmic.
5.4.1.Morfologie,structură şi ultrastructură

•Dimensiunile mitocondriilor sunt variabile de la o celulă la alta,

ajungând până la 7 µm lungime şi 0,5 µm grosime. În general, cu cât o
celulă este mai activă, cu atât mitocondriile sunt mai mari. În celule
aflate în repaus, dimesiunile sunt mai mici.

•La microscopul optic, mitocondria se poate prezenta sub trei aspecte:-

granule ( granulum mitochondriale),mitocondrii individualizate ,
diseminate în citoplasmă; -granule înşirate ca nişte mărgele pe aţă
(condriomite)şi filamente (filamentum mitochondriale) sau virgule
(condrioconţi ) (Fig.5.27).
 Mitocondriile,
 Fig.5.27. Mitocondriile
 A. Aspecte la microscopul
optic: 1-Condrioconte; 2-Bastonaşe
Heidenhein; 3-Mitocondrii;
4-Condriomite; 5-Condrioconţi,
localizaţi bipolar.
 B.Aspecte la microscopul
electronic: 6-Organizarea spaţială a
mitocondriei;
 7-Ultrastructura
membranelor; 8-Aspecte ale
cristelor; 9-Ultrastructura cristelor;
 10-Secţiune transversală
printr-o cristă.
 Ultrastructura mitocondriilor a fost elucidată de PALADE şi
SJÖSTRAND-1952, pe secţiuni de ficat examinate electronomicroscopic. În
ultrastructura mitocondriei intră două membrane (membrana mitochondrialis),
cu grosimea de 6 nm fiecare, ce delimitează două compartimente.
Membrana externă (membrana mitochondrialis externa) este netedă,
în timp ce membrana internă (membrana mitocondrialis interna) deşi
urmăreşte conturul celei externe prezintă din loc în loc pliuri sau invaginări
denumite criste (latinescul crista= creastă) mitocondriale cu grosimea de 25
nm, de forme variate.
Numărul, dispoziţia şi dimensiunea cristelor variază în raport cu tipul
activităţii metabolice şi necesităţile energetice ale celulei.
Numărul cristelor este mai mare atunci când activitatea celulelor este mai
intensă. Cristele mitocondriale au forme variate, putând apărea lamelate sau
septate (sub formă de foiţe sau septe) şi tubulare ( tubulus),sub formă de
cilindri sau veziculare (vesicula).
Cristele pot fi orientate perpendicular sau paralel cu axul longitudinal
al mitocondriei. Ele pot fi rectilinii,ramificate sau încrucişate în reţea,
compartimentând matricea mitocondriei. (Fig.5.28).
Fig.5.28.Ultrastructura
mitocondriei
1-Cristă; 2-ADN-
mitocondrial;3-F1-ATP-ază;
4-Membrana externă; 5-
Membrana internă;6-Spaţiul
intermembranar; 7-
Ribozomi; 8-Incluziuni; 9-
Matrice; 10-Particulă
elementară(F1): a-piesa
bazală,b-piesa
intermediară,c-piesa
superioară.
 Între cele două membrane (externă şi internă) se delimitează un compartiment
extern (spatium intermembranosum) de 7-8nm. Membrana internă delimitează un
compartiment intern sau matricea mitocondrială (matrix mitochondrialis). La nivelul
membranei interne, prin tehnici adecvate (coloraţie negativă cu acid fosfotungtic,
pentru a obţine un contrast mai mare la microscopul electronic) s-au evidenţiat
subunităţi de membrană sau particule elementare (particule F1) (particula elementaria
s. spherula s.sphaerula membrane).
O particulă elementară apare ca o proeminenţă de 10 nm, formată din trei
piese: bazală, intermediară şi superioară. Particulele elementare conţin o enzimă, F1 -
ATP-ază, ce face parte din complexul enzimatic ce participă la sinteza ATP-ului.
(Fig.5.29)
Membrana mitocondrială internă este mai puţin permeabilă decât membrana
mitocondrială externă, comportându-se ca un fel de barieră între matricea
mitocondrială şi restul mitocondriei. Prin ea trec spre spaţiul intern: -ioni de calciu
(Ca 2+) şi magneziu (Mg2+), necesari activităţii enzimelor cuprinse în matricea
mitocondrială; - molecule de ADP şi ATP, necesare desfăşurării procesului de
fosforilare activă; -acizi graşi şi unii aminoacizi (glutamatul şi apartatul). Transportul
prin membrană a acestor produşi se realizează cu ajutorul unor proteine din
membrană,care servesc ca transportori sau cărăuşi (translocazele şi permeazele).
5.4.2. Matricea mitocondrială.
Matricea mitocondrială conţine enzime, vitamine (B,A,C), acizi nucleici (ADN şi
ARN), ioni ( K+, Na+, Ca 2+, Mg2+) şi granule de glicogen, lipide, riboproteine
(ribozomi).
Enzimele matricei aparţin la următoarele sisteme: -sistemul enzimatic al
ciclului acidului citric (Krebs); - sistemul enzimatic al beta oxidării acizilor graşi;
-sistemul enzimatic de fosforilare oxidativă; enzime care intervin în sinteze specifice;
-enzime proteolitice.
Acizii nucleici mitocondriali sunt reprezentaţi de ARN ribozomal, ARN
mesager, ARN de transfer şi ADN. Molecula de ADN mitocondrial (cu lungimea de
20µm) este circulară, asemănătoare cu cea a procariotelor. Replicarea ADN-ului
mitocondrial nu se produce sincron cu replicarea ADN-ului nuclear şi nici în mod
continuu. Sinteza ADN-ului mitocondrial se produce mai lent decât în cazul ADN-
ului nuclear şi independent de acesta. ADN-ul mitocondrial este sintetizat
independent în matricea mitocondrială,fapt demonstrat prin evidenţierea în matrice a
enzimei care catalizează biosinteza ADN-ului, enzimă denumită ADN-polimeraza.
 Particula elementară

Fig.5.29. Organizarea
particulelor elementare
 1-Factorul de cuplare;
 2-Citocromi;
 3-Succinat dehidrogenaza.
 Ribozomii mitocondriali au diametrul de 15 nm şi sunt asemănători celor
de la procariote, de tip 70 S, cu cele două subunităţi: mare, de 50S şi mică, de 30S.
Mitocondria are autonomie genetică parţială, întrucât posedă un
cromosom (cromosoma mitochondrialis) ce conţine programul genetic (ADN-ul
mitocondrial), şi este capabilă să-şi sintetizeze singură, fără ajutorul nucleului
unele protein-enzime (datorită înzestrării cu ribozomi proprii, ce biosintetizează
proteine).Codul genetic folosit de mitocondrie diferă parţial de codul genetic
nuclear.
5.4.3.Procesele metabolice mitocondriale
Aparţin pe de o parte metabolismului energetic, iar pe de altă parte
metabolismului sintetetic.
Mitocondria este sediul metabolismului celular aerob, dependent de
oxigen, care include: 1- ciclul acidului citric (KREBS); 2- oxidarea acizilor graşi şi 3-
fosforilarea oxidativă. Prin aceste procese, în mitocondrii se produce întreaga
cantitate de energie (sub formă de ATP) necesară creşterii,funcţionării şi vieţii
celulei, încât mitocondriile se comportă ca nişte centrale energetice celulare.
Într-un caz ipotetic, în care celulele animale ar fi lipsite de mitocondrii,
producerea de energie ar depinde de glicoliza anaerobă, în care fiecare moleculă
de glucoză generează două molecule de ATP. În realitate, în mitocondrii,
metabolismul glucozei este complet, oxidarea mergând pănă la CO2 şi H2O, încât
fiecare moleculă de glucoză produce 36 molecule de ATP.Prin hidroliza ATP-ului se
eliberează o cantitate importantă de energie (8.000-10.000 Kcal/mol) necesară
proceselor
 În cazul acizilor graşi, aceştia trec din citosol în matricea mitocondrială, unde
intră în ciclul beta-oxidării,pierzând în mod repetat câte doi atomi de carbon de la
capătul carboxil şi rezultând o moleculă de acetil-coenzimă A. Totodată, în urma
glicolizei ce are loc în citosol,rezultă două molecule de piruvat, care în matricea
mitocondrială este convertit de către complexul piruvat dehidrogenază în acetil
coenzima A.
Acetil coenzima A, rezultată din acizii graşi sau din glucoză intră în ciclul
acidului citric (ciclul KREBS), ce are loc în matricea mitocondrială.La acest nivel cu
ajutorul oxigenului molecular, produs de respiraţia celulară, au loc oxidări în urma
cărora rezultă energie ce este folosită pentru sinteza de ATP, de către complexul
ATP- sintetazei, prezent în membrana mitocondrială internă.
Celulele dispun de depozite de lipide (trigliceride) în ţesutul adipos şi de
glucide (glicogen), în ficat şi muşchi, prin care se asigură o sursă continuă de
piruvat.
Participarea mitocondriilor la efectuarea unor procese metabolice este
posibilă datorită existenţei unui mozaic complex de enzime,localizate în diferite
structuri mitocondriale, precum membrana externă, membrana internă cu criste şi
particule elementare, compartimentul extern (sau spaţiul intermembranar) şi
compartimentul intern (sau matricea mitocondrială).Astfel, enzimele care intervin
în ciclul acidului citric şi în beta -oxidarea acizilor graşi sunt localizate în
membrana externă şi în matricea mitocondriilor.
 Enzimele şi alţi factori care participă la procesul de fosforilare oxidativă
(generatoare de ATP) sunt localizate în membrana internă,respectiv în criste.În
particulele elementare ale membranei interne se află localizată enzima denumită
factorul de cuplare F1, care posedă activitate ATP-azică şi catalizează ultima etapă
a formării ATP-ului.
Procesele metabolice biosintetice pot avea loc, datorită faptului că
mitocondriile conţin ADN, ARN, ribozomi şi toate enzimele necesare exprimării
genelor mitocondriale.În mitocondrii se desfăşoară unele etape din sinteza
hemului şi a hormonilor steroizi, ca de exemplu în celulele interstiţiale din ovar şi
testicul, în corticosuprarenală.
Structura chimică a mitocondriilor cuprinde 65-70% proteine (din care
30% structurale şi 70% enzime), 25-28% lipide (fosfolipide, lecitine, trigliceride,
cardiolipin), 0,5% ARN, AND (în cantitate mică),glucide,ioni,apă şi uneori vitamina
c. Într-o mitocondrie, toate proteinele, ca şi toate lipidele sunt în locuite la
aproximativ 20 de zile, încât mitocondria se reînoieşte continuu, iar când iese din
funcţie, este îndepărtată prin autofagie cu ajutorul lizozomilor.
5.4.4. Originea mitocondriilor
În celulă, noile mitocondrii apar prin condrodiereză
(clivaj,despicare), încât dintr-o mitocondrie funcţională rezultă două
organite asemănătoare. Se menţioneaz şi posibilitatea de formare a
mitocondriilor din molecule proteice şi lipidice sintetizate în celulă sau din
alte citomembrane, în special din cele ale reticulului endoplasmic.
În filogeneză, primele mitocondrii au apărut în celulele animale prin
transformarea unor bacterii care, odată pătrunse în celulă animală şi-au
pierdut virulenţa, şi-au structurat o a doua membrană (membrana
mitocondrială externă), şi-au adoptata metabolismul la celula gazdă,
devenind un organit endo-simbiont. Mitocondria,ca şi bacteriile prezintă o
moleculă de AND circular, iar unele enzime sunt prezente atât în bacterii, cât
şi în mitocondrii.

5.4.5. Funcţiile mitocondriilor

Mitocondriile îndeplinesc un rol esenţial în metabolismul energetic

al celulelor vii, producând energia necesară desfăşurării oricărei activităţi
celulare (diviziune,diferenţiere,secreţie, contracţie musculară, transmitere
nervoasă).Energia este generată prin acţiunea enzimelor oxido-reductorii
mitocondriale şi prin procesul fosforilării active sub forma molecelor
macroergice de ATP.Enzima denumită ATP-ază, scindează molecule de ATP şi
eliberează energia pe care acestea o conţin.
În cursul desfăşurării reacţiilor enzimatice oxidative şi ale cuplării oxidării cu
fosforilarea, mitocondria suferă o serie de modificări de formă şi strucutură, ce
formează un ciclu fiziologic de umflare contracţie. În acest ciclu, membrana externă
rămâne nemodificată, în timp ce membrana internă permite mişcări ale apei şi
ionilor cu ajutorul translocatorilor specifici.(Fig.5.30)

Fig.5.30. Ciclu fiziologic de balonare-contracţie al mitocondriei.

1-Mitocondrie nemodificată; 2-Mitocondrie condensată; 3-Mitocondrie balonată.

În stare de contracţie,datorită proteinelor contractile pe care le conţine,

mitocondria îşi micşorează mult volumul, spaţiul intermembranar se reduce, iar
cristele mitocondriale se tasează, organitul, în totalitatea sa, apărând
electronodens. În starea de balonare, mitocondria acumulează o cantitate mărită
de apă, îşi măreşte volumul, se sterg cresteler mitocondriale, iar cele două
membrane ajung în contact una cu cealaltă. Aceste modificări pot fi fiziologice şi
reversibile. Balonarea se datoreşte pe de o parte modificării raportului ATP/ADP
de la suprafaţa externă a mitocondriei, cât şi datorită acumulării peste normal a
unor ioni.
  5.5.Organitele de sinteză şi secreţie ale celulei

Sunt reprezentate de:

 ribozomi,
 reticulul endoplasmic
 complexul Golgi.

 5.5.1. Ribozomii
Ribozomii (ribosoma) sau granulele Palade sunt organite
celulare intracitoplasmatice prezente în toate celulele cu excepţia
eritrocitelor . (Fig.5.31).
 Ribozomii
 Fig.5.31. Ribozomii - aspect,
ultrastructură şi biogeneză:
 1-Ribozomi liberi;
 2-Ribozomi ataşaţi la RE;
3-Poliribozomi;4-Subunitate
mică; 5-Subunitate mare;
6-Ribozom funcţional;
7-Dimer;8-Proteină
ribozomală structurală;
 9-ARN ribozomal dublu
elicoidal;10-ARN ribozomal
monocatenar;11-Nucleu;
 12-Nucleol;13-
Ribozom;14-citoplasmă,15-
membrană celulară.
Ribozomii pot fi liberi în citoplasmă , solitari sau grupaţi
sub formă de poliribozomi (polyribosoma). De asemenea,se
pot ataşa de membranele reticulului endoplasmatic
(structurâ nd reticulul endoplasmic granular) sau de faţa
externă a membranei nucleare.
 Numă rul ribozomilor variază în funcţie de tipul celulei şi
de momentele funcţionale ale acesteia , fiind foarte mare şi
ataşaţi reticulului endoplasmic în celulele care sintetizează
proteine de export (celulele acinoase, limfocit şi plasmocit). În
celulele care secretă hormoni steroizi (din glandele
suprarenale , din gonade ) numă rul este foarte mic, ribozomii
apă râ nd liberi, în citoplasmă (Fig.5.32).
 Diametrul ribozomilor este de 15-30nm, avâ nd
aspectul unor granule sferice, cu constanţa de sedimentare de
80S la eucariote şi de 70S (unită ţi Svedberg) la procariote.
 Fig.5.32.Aspecte ale ribozomilor examinaţi cu microscopul optic
1-Ergastoplasmă ; 2-Corpusculi Nissl; 3-Grupă ri bazofile în celulele
secretorii din glanda mamară ; 4-Corpi Berg în hepatocit.

Organizarea ultrastructurală . La
eucariote, un ribozom este format din
două subunită ţi inegale, ca dimensiuni
asimetrice: a) o subunitate mare (cu
diametrul de aproximativ 30nm), de
formă sferoidală , cu constanţă de
sedimentare de 60S. ; b) o subunitate
mică , alungită , cu o constantă de
sedimentare de 40S.(Fig.5.33).
Fig.5.33.Schema ribozomilor şi a formelor lor de
organizare
1-Subunitatea mică ; 2-Subunitatea mare; 3-Ribozomi; 4-
Dimer; 5-Poliribozomi.
Ribozomul de la procariote este asemă nă tor cu ribozomul
mitocondrial de la eucariote, avâ nd o constantă de
sedimentare de 70S, cu o subunitate mică , de 30S şi o
subunitate mare, de 50S.
 Cele două subunită ţi ribozomale sunt separate atunci
câ nd nu participă la sinteza de proteine sau câ nd, în
citoplasmă , concentraţia ionilor de magneziu (Mg2+) scade
sub 10-3 sau în prezenţa unor inhibitori ai sintezei de
proteine ca puromicina sau etionina. Atunci, câ nd
concentraţia ionilor de magneziu creşte peste 10-3 se
produce agregarea ribozomilor în grupuri denumite polimeri
(di, tri, tetra) care nu au o funcţie specială în celulă . Odată cu
revenirea la normal a concentraţiei ionilor de magneziu în
citoplasmă se produce desfacerea polimerilor şi
individualizarea ribozomilor.
În cursul proceselor de biosinteză a proteinelor mai mulţi
ribozomi se dispun de-a lungul unei molecule de ARN mesager
(ARNm), formâ nd cu un poliribozom (polirybozoma), sau un
polizom. ARNm se amplasează în spaţiul dintre cele două
subunită ţi ale ribozomului şi introduce mesajul genetic în secvenţa
de aminoacizi a proteinelor ce se sintetizează . Numă rul de
ribozomi ce se grupează variază în funcţie de mă rimea moleculei
proteice ce urmează a fi sintetizată , fiind necesari 100 ribozomi
pentru o moleculă de colagen şi de 5 ribozomi pentru o moleculă
de globină din hemoglobină . Molecula de ARN mesager are forma
unui filament sinuos, gros de 2nm, ce înşiră ribozomii, precum
mă rgelele pe aţă , trecâ nd prin fiecare ribozom, printre subunitatea
mică şi cea mare. După ce proteina a fost sintetizată , lanţul
poliribozomal se rupe, iar ribozomii se dispersează în citoplasmă .
 Compoziţia chimică a ribozomilor cuprinde ARN ribozomal
(ARNr) şi proteine în pă rţi aproximativ egale, cantită ţi mici de apă
şi diferiţi ioni metalici (de magneziu şi calciu).
Molecula de ARN ribozomal prezintă segmente bicatenare elicoidale, dispuse la suprafaţa
subunită ţilor ribozomale, ce alternează cu segmente monocatenare nespiralate, dispuse în
interiorul subunită ţilor, unde sunt situate şi proteinele ribozomale. Prin conţinutul lor în
ARNr, ribozomi conferă bazofilia celulelor. (Fig.5.34).
În subunitatea mare de 60S sunt prezente 3 specii de ARNr (de 5,8S, de 28S şi de 5S), în
timp ce, subunitatea mică conţine numai o singură specie de ARNr (de 18S). În moleculele
de ARNr, bazele apar asimetrice, fiind reprezentate de baze purinice (guanină şi adenină )
mai abundente şi de baze pirimidinice (uracil şi citozină ).
Proteinele ribozomale sunt legate mai strâ ns sau mai lax de ARNr şi îndeplinesc
un rol structural, unele intervenind în asamblarea unită ţilor ribozomale, iar altele sunt
implicate în realizarea funcţiilor specifice ribozomilor. Proteinele ribozomale sunt bogate în
radicali specifici de tipul argininei şi lizinei în subunitatea mare existâ nd 45 proteine şi în
subunitatea mică 33 proteine (Fig.5.35).
Biogeneza ribozomilor începe în nucleol, la nivelul moleculelor de AND nucleolar din
componenta cromozomală , unde pe o porţiune a cromozomului denumită organizator
nuclear se gă sesc genele pentru producerea ARNr. Iniţial se produce un precursor al ARNr
cu constantă de 45S ce se localizează în componenta fibrilară a nucleolului. O parte din
ARNr 45S dă naştere la ARNr 28S şi ARNr 18S, care trece în componenta granulară a
nucleolului, iar cealaltă parte de ARN 41S se transformă sub acţiunea exonucleazelor în
ARNr 28S şi ARNr 20S (din care rezultă rapid un ARNr 18S). ARNr 28S şi ARNr 18S,
împreună cu o parte din proteinele ribozomale venite în nucleu din citoplasmă , migrează
separat în citoplasmă prin porii membranei nucleare. ARNr 58S se sintetizează în afara
nucleolului în nucleoplasmă după tiparul ADN-ului, iar ARNr 5S şi ARNr 5,8S migrează în
citoplasmă ataşaţi de molecula de ARNr 28S.
Odată trecute în citoplasmă , cele două subunită ţi, încă
imature se maturează foarte repede, se asamblează şi se
asociază cu proteine citoplasmatice specifice ribozomului,
structurâ nd în final ribozomii. Funcţia ribozomilor constă în
sinteza proteinelor. Ribozomii ataşaţi membranelor reticulului
endoplasmic sintetizează proteinele de export (enzime,
hormoni, anticorpi, tropocolageni- ca în cazul celulelor seroase
din pancreas, limfocitelor, plasmocitelor şi fibroblastelor), în
timp ce poliribozomii liberi neataşaţi sintetizează proteine de
structură (ce se consumă în diviziune şi creştere, în înlocuirea
organitelor uzate), precum şi unele proteine speciale (proteine
contractile, proteinele din mioglobină şi hemoglobină
5.5.2.RETICULUL ENDOPLASMIC

 Reticulul endoplasmic (reticulum endoplasmaticum

s.cytoplasmaticum) este un organit intracelular implicat în
activită ţile de sinteză şi secreţie celulară , format dintr-un
complex de membrane intracelulare ce delimitează un sistem
de canalicule (tuburi, cisterne) care stră bat întreaga
citoploasmă a celulei eucariote. Este prezent în toate tipurile
de celule, cu excepţia eritrocitului adult. (Fig.5.36).
Fig.5.36. Reticulul endoplasmatic - aspect şi organizare tridimensională.
1-Reticul endoplasmic rugos; 2-Reticul endoplasmic neted; 3-Organizare
tridimensională a REN; 4-Ergastoplasmă în celula seroasă din pancreas; 5-
Corpusculii Nissl în neuron.
A fost observat în secolul trecut la microscopul optic sub forma
unor granulaţii bazofile în neuron (unde formează substanţa tigroidă
sau corpusculii Nissl), în hepatocit (sub forma unor zone sferice,
corpii Berg) şi în pancreas (unde formează o zonă bazofilă cu striaţii
longitudinale numită ergastoplasmă).
 Reticulul endoplasmic este mai bine reprezentat în celulele
active în sinteze (de proteine, de glucide, de lipide) şi foarte dezvoltat
în celulele secretorii exo- şi endocrine. În interiorul celulei este situat
cu precădere în zona internă şi mijlocie a citoplasmei, ce formează
endoplasma (endoplasma) şi mai puţin în zona externă. Este separat de
plasmalemă printr-un strat subţire de ectoplasmă, ce conţine
infrastructurile fibrilare ale citoscheletului. Contactul cu plasmalema
sau continuitatea membranei reticulului cu plasmalema este extrem de
rar şi poate fi considerat accidental (sau artefacte datorită preparării).
Ultrastructura reticulului endoplasmic cuprinde saci , cisterne , tubi şi vezicule
anastomozate între ele şi delimitate de o endomembrană groasă de 6 nm, cu
organizare moleculară , comună tuturor membranelor interne. Lumenul
formaţiunilor reticulului endoplasmic variază între 25-500 nm, în raport de
momentul funcţional al celulei, iar conţinutul lor poate apare la M.E. clar sau
întunecat, mai des omogen şi amorf decât heterogen.
 Unele porţiuni ale reticulului endoplasmic prezintă ribozomi ataşaţi de
endomembrane şi poartă numele de reticul endoplasmic rugos (RER) sau granulos
(reticulum endoplasmaticum granulosum), în timp ce alte porţiuni sunt lipsite de
ribozomi şi formează reticulul endoplasmic neted (REN) (reticulum
endoplasmaticum nongranulosum).
 Membrana REN se continuă cu membrana RER, dar în RER predomină
cisternele, pe când în REN sunt mai frecvente tuburile şi canalele interconectate în
reţea. Membrana RER se continuă cu foiţa externă a învelişului nuclear, iar lumenul
RER comunică cu spaţiul perinuclear. REN se întinde spre periferia celulei fără a
atinge plasmalema. Cele două porţiuni ale reticulului endoplasmic, rugos şi neted,
prezintă interconexiuni morfologice şi funcţionale.
 Reticulul endoplasmic rugos prezintă pe faţa externă a endomembranei sale
ribozomi individualizaţi sau grupaţi în poliribozomi. Ribozomii se leagă de
membranele reticulului prin subunitatea mare, care este străbătută de un canal ce se
deschide în lumenul reticulului şi prin care trec lanţurile polipeptidice, ce se
formează în ribozomi. Legarea ribozomilor se face cu ajutorul unor glicoproteine
transmembranare denumite riboforine (I şi II). Ribozomii ataşaţi conferă o puternică
bazofilie celulei respective.
 R.E.R. prezintă o mare plasticitate şi o mare putere de adoptare în
raport cu vâ rsta sau starea funcţională a celulei. În situaţii patologice ale celulei
se observă mari variaţii morfologice ale organitului, precum: fragmentă ri,
dilată ri, acumulă ri de materiale în cisterne şi vezicule, proliferă ri ale
formaţiunilor reticulului.
 R.E.R. este specializat în sinteza proteinelor.
 Reticulul endoplasmic neted (R.E.N.) nu prezintă ribozomi pe
membrana sa limitantă . Este alcă tuit mai mult din formaţiuni tubulare cu
diametrul de 30nm, ce comunică prin canale de legă tură cu R.E.R. Este prezent
în citoplasma tuturor celulelor, dar mai puţin reprezentat cantitativ decâ t cel
rugos.
REN apare mai dezvoltat în celulele care: - sintetizeaza hormoni steroizi
(glandele suprarenale, celulele interstitiale din ovar si testicul); - produc
glucide în cantitate mare (hepatocite, celule musculare); - formeaza pigment
(melanoblaste) si - elaborează acid clorhidric (parietale din glandele fundice).
 În celula musculara, REN se numeste reticul sarcoplasmic prezentâ nd
un aspect morfologic si functional particular si îndeplinind un rol esential în
cuplarea excitatiei cu contractia. În celulele pigmentare ale retinei, REN apare si
sub forma unor corpi nucleoizi, biconvexi, PAS pozitivi cu rol în procesele de
fotoreceptie.
 Compoziţia chimica a reticulului endoplasmic a fost studiată dupa
centrifugarea diferentiata a omogenatului celular, câ nd s-au obtinut
microzomii.
 Microzomii nu sunt organite celulare, ci fractiuni subcelulare, ce
cuprind portiuni de reticul endoplasmic,membrane golgiene şi fragmente de
membrane celulare. Se pot obtine şi separa microzomii rugosi si netezi, atunci
câ nd se desprind ribozomii de RER. În microzomi se pastreaza orientarea
membranei reticulului endoplasmic din celula, prezentâ nd o fata externa, ce
corespunde fetei citoplasmatice a reticulului endoplasmic, iar continutul lor
este identic cu cel din lumenul reticulului endoplasmic.
In compozitia chimica a reticulului endoplasmic intra proteine (60%) si
lipide (40%). O parte din proteine sunt incluse în structurile organitului
(proteine structurale), iar alta parte sunt proteine de export (hormoni,
enzime). Dintre lipide, predomina fosfolipidele, lecitinele si cefalinele, iar
colesterolul este în cantitate mica (mai ales în RER). Acizii grasi din fosfolipide
sunt foarte nesaturati, ceea ce confera o mare fluiditate membranei reticulului
endoplasmic.
 Enzima marker pentru reticulul endoplasmic este glucozo 6 fosfataza,
dar în membranele reticulului endoplasmic se mai gasesc si alte enzime legate
de transferul de electroni, precum si enzime hidrolitice sau de dezaminare.
 Originea reticulului endoplasmic este înca discutabila, el parând sa se
formeze fie din membranele nucleare, fie “de novo” prin sinteza
macromoleculelor caracteristice în membrane si asamblarea lor. Membranele
reticulului endoplasmic se reînnoiesc cu viteze diferite de la un segment la
altul (unele dupa 40-60 de ore, iar altele dupa 16 zile).
Functiile comune ale reticulului endoplasmic sunt:
 1) RE realizeaza un vast sistem microcirculator intracitoplasmatic, prin
care sunt vehiculate în permanentă substante în toata citoplasma sau în alte
structuri cu care RE comunica (precum complexul golgian sau spatiul
perinuclear).
 2) RE formeaza un suport intracitoplasmatic atâ t pentru celelalte
organite, câ t si pentru mentinerea formei celulei.
 3) RE participa prin citomembranele sale, dotate cu permeabilitate
selectiva, la realizarea unor schimburi active între continutul formatiunilor
componente si citosol.

Fig.5.37 - Participarea RER la

sinteza proteinelor
Functiile specifice difera la RER la REN.
 Reticulul endoplasmic rugos (RER) are ca functie de baza sinteza
proteinelor de export, dar si sinteza proteinelor de membrana destinate diferitelor
membrane ale organitelor si plasmalemei.
Astfel, RER apare foarte bine dezvoltat în: a) celulele seroase ale pancreasului
exocrin ce secreta enzime digestive; b) în plasmocitele ce sintetizeaza
imunoglobuline; c) în hepatocite care produc albumine si alte proteine serice; d) în
neuroni, unde îndeplineste rolul unei “fabrici de membrane”, care produce si
întretine o suprafata mare de membrane, datorita prelungirilor. În general, RER este
fabrica de membrane a celulei eucariote. (Fig.5.37)
 Reticulul endoplasmic neted îndeplineste mai multe functii specifice în
celule:
1) participa la sinteza hormonilor steroizi (în celulele corticosuprarenalei, precum
si în celulele glandei interstitiale din ovar si testicul;
2) participa la metabolismul glucidelor, intervin atât în glicogeneza (în
hepatocite), cât si în glicogenolliza (prin glucozo-6-fosfataza pe care o contine);
3) intervine în metabolismul lipidelor, participând la sinteza unor lipoproteine
(trigliceride sau complexe lipoproteice). Astfel, în celulele intestinale, REN este
foarte dezvoltat şi sintetizeaza trigliceride (din substante absorbite), ce pot fi
evidentiate în REN sub forma de chilimicroni (picaturi de grasime);
4) intervine în procesele de detoxifiere, prin metabolizarea unor
substante toxice endo- si extracelulare, datorita enzimelor localizate în
citomembranele sale (de exemplu, metabolizeaza sarurile biliare,
hormonii steroizi, colesterolul, hemoglobina, precum si unele
medicamente);
5) participa la realizarea contractiei musculare, conducând, prin
sistemul tubilor transversi, excitatia de la suprafata plasmalemei la
miofilamentele contractile;
6) intervine în biosinteza acidului clorhidric în celulele parietale ale
glandelor fundice;
7) participa la fotoreceptie, în celulele pigmentare din retină
5.5.3.COMPLEXUL GOLGI
 Complexul Golgi s. apparatul reticular intern este un
organit celular comun, prezent în toate tipurile de celule, cu
exceptia hematiei adulte. A fost descoperit în 1898 de catre
Camillo Golgi, în neuronii piriformi din cerebel. La microscopul
optic, în celula proaspata poate fi evidentiat prin colorare cu
rosu neutru, iar în celula fixata prin impregnare cu saruri de
metale grele (osmiu, argint etc.), aparând sub forma unei retele,
formata din canalicule anastomozate, vacuole de diverse marimi
sau bastonase (dictiozomi). (Fig.5.38)
 Fig.5.38 - Aparatul Golgi - aspecte la microscopul optic
1 - Retea perinucleara; 2 - Vezicule; 3 - Ramificat printre granule de secretie (a); 4 - Retea
terminata în cârlig în celulele foliculului tiroidian; 5 - Coarda rasucita; 6 - Imagine Golgi negativa.
Pozitia complexului Golgi în celula variaza dupa tipul si activitatea celulei.
Astfel, în neuroni este dispus perinuclear, pe când în celulele secretorii
exocrine (de exemplu în celulele acinilor serosi din pancreas) ocupa o pozitie
supranucleara, fiind situat între nucleu si polul apical al celulei. În celulele cu
dubla polaritate functionala (exemplu celula tiroidiana si adamantoblastul),
complexul Golgi se deplaseaza frecvent între cei doi poli, în functie de
activitatea metabolica predominanta a unuia sau altuia.
 În celule, complexul Golgi se poate gasi în mai multe exemplare
distincte.
 Organizarea ultrastructurala a complexului Golgi cuprinde trei
elemente componente: a) pachete de saci turtiti sau cisterne asezate în stiva; b)
microvezicule si c) macrovezicule. Aceste elemente componente sunt
delimitate de endomembrane (citomembrane), groase de 6-8 nm, netede, fara
ribozomi atasati de suprafetele lor.
 Sacii sau cisternele golgiene sunt polarizate morfologic si functional,
prezentând:
 a) o fata cis sau proximala sau convexa sau imatura, formatoare, în
strânsa relatie cu RER. (Fig.5.39)


Fig.5.39 - Complexul Golgi - ultrastructura si relatii cu alte componente celulare

b) o fata trans sau distală, concavă sau matură, îndreptată catre membrana
celulară, unde se formează veziculele de secretie. Membrana sacilor si veziculelor
este mai subţire (6 nm, ca la RE) pe fata “CIS” si mai groasa (10 nm, ca la
plasmalema), pe fata “TRANS”, tranzitia de la un tip de membrana la altul facându-
se la nivelul cisternelor.
 Structurile complexului Golgi se găsesc în mişcare continuă, în sensul
migrarii lor de la fata imatura spre fata de maturare a organitului, încât
microveziculele vor forma sacii Golgieni, iar din acestia vor lua nastere
macroveziculele si apoi veziculele secretorii.
 Microveziculele (sau veziculele de transfer) (vesicula) sunt cavitati
sferoidale (de 20-80 nm), delimitate de o membrana de 6 nm, sunt dispuse de obicei
pe fata imatura “CIS” sau se găsesc între RER si sacii Golgieni. Se formeaza prin
gâtuirea capetelor dilatate ale RER, de care se desprind pierzându-si ribozomii de pe
fata externa. Unele dintre microvezicule prezinta o membrana mai groasa decât a
primilor saci golgieni si sunt pozitive la reactia pentru fosfataza acida, încât sunt
interpretate a fi lizozomi primari formati în complexul GERL (Golgi - endoplasmic
reticulum - lysosome). Restul microveziculelor fuzioneaza, formând astfel noi saci
golgieni. (Fig.5.40)
Cisternele (sacii) golgieni (sacculus lamelliformis) formeaza
componenta majoră a complexului Golgi, avâ nd un aspect de saci turtiţi,
usor curbati si dispusi paralel unii fata de altii si separati între ei prin
spatii regulate de 20-30 nm. Fiecare sac (cisterna) se aseamana cu o
farfurie, avâ nd regiunea centrala mai subtire (1-7 nm) si periferia mai
groasa. Numarul sacilor este variat (între 3-12) putâ nd sa ajunga în unele
celule secretorii pâ na la 20. Extremitatile laterale ale sacilor pot prezenta
pori sau prelungiri care sa anastomozeze sacii între ei sau sa-i lege de RE.

Fig.5.40. Formarea veziculelor de transfer

Macroveziculele sunt cavitati sferoidale sau ovoidale, cu diametrul între
200-600 nm, delimitate de o citomembrana groasa (8 nm), cu un continut
amorf sau granular-heterogen, cu material mai condensat si inegal la fluxul de
electroni. Ele sunt situate de obicei pe fata de maturare - TRANS - a
complexului Golgi si sunt interpretate ca fiind vacuole de secretie sau corpi de
condensare a produsului secretat de celula.
 Macroveziculele se formeaza din dilatatiile laterale ale sacilor golgieni,
de care se desprind si se individualizeaza.
 Numarul veziculelor de secretie difera de la un tip de celula la altul,
fiind mai numeroase în faza de maxima activitate a celulelor secretorii exocrine
si endocrine.
 Compozitia chimica a complexului Golgi contine 60% proteine de
structura si protein-enzime si 40% fosfolipide si colesterol.
 Enzimele marker pentru complexul Golgi sunt: a) tiaminpirofosfataza
(TPP), localizata mai ales în interiorul sacilor golgieni de pe fata trans; b)
nucleoziddifosfataza (NDP) prezenta în interiorul sacilor golgieni intermediari
si c) unele glicoziltransferaze. Totodata complexul Golgi este bogat în
sulfatotransferaza, care intervine activ în sulfatarea polizaharidelor. De
asemenea mai contine: citocrom-reductaza (ca si RE) 5 nucleotidaza (ca si
membrana plasmatica), adenilat ciclaza, fosfataza acida (în veziculele
sistemului GERL), ubiquinona, vitamina A si vitamina K.
 Originea complexului Golgi. Structurile complexului Golgi se formeaza
din membranele preexistente ale sacilor golgieni. Nucleul controleaza sinteza
proteinelor specifice din endomembrane si deci indirect influenteaza formarea
complexului Golgi.
Functiile complexului Golgi sunt reprezentate de:
 1) Functii legate de procesul de secreţie intracelulară , aparatul Golgi
fiind implicat în: a) concentrarea produsilor sintetizati în RE; b) prelucrarea
produsilor sintetizati în RE prin procese biochimice; c) sinteza de noi
componente; d) stocarea si segregarea produsilor de secretie; e) ambalarea
produsilor sub forma de vezicule; f) livrarea produsilor spre plasmalema.
Produsul de secretie elaborat în RE ajunge la formatiunile golgiene prin
microvezicule ce se detaseaza din capetele reticulului endoplasmic rugos,
functionâ nd ca o naveta (suveica) cu frecvente deplasari dus-întors între RE si
sacii golgieni. (Fig.5.41).


Fig.5.41 - Functiile complexului Golgi

2) Fabricarea de endomembrane pentru veziculele secretorii si din
acestea mai departe pentru plasmalema. În acest mod, membrana
veziculelor de secretie se încorporeaza în plasmalema, compensând astfel
pierderile de plasmalema prin endocitoza. Complexul Golgi participa la
reciclarea (reutilizarea) membranelor veziculelor secretoare, ale
veziculelor sinaptice si ale veziculelor de endocitoza. Prin acest proces,
unele componente ale plasmalemei ca receptori, enzime sau unele
molecule informationale din mediul extracelular (hormoni peptidici,
cotecolamine) sunt introduse în celula pe calea complexului Golgi, unde
sunt modificate (glicozilate, sulfatate, fosforilate) sau reparate. În acest
mod, complexul Golgi îndeplineste rolul de a fi principala statie de
reînnoire a endomembranelor si a plasmalemei.
 Actiunea unor virusuri sau transformarea maligna a celulelor
poate altera fluxul membranelor, atât în ceea ce priveste conexiunile
dintre formatiunile delimitate de endomembrane, cât si în ceea ce priveste
manifestarile functionale ale acestora.
 3) Sinteza complexelor hidratilor de carbon. Complexul Golgi
participa la sinteza glicoproteinelor prin faptul ca în structurile golgiene
componenta primita de la RER se uneste cu moleculele de hidrati de
carbon, cu ajutorul unor enzime aflate în organit (transferaze,
glucozaminidaze). În complexul Golgi se desavârseste procesul de
glicozilare a glicoproteinelor. Glicoproteinele sintetizate pot ramâne
intracelular ca enzime lizozomale sau pot forma continutul veziculelor
secretorii, care prin exocitoza ajung extracelular.

 4) Formarea proteoglicanilor sulfatati (condroitin
sulfatatilor) si a glicoproteinelor sulfatate (mucina) se realizeaza
prin procesul enzimatic de sulfatare a glicoproteinelor cu ajutorul
sulfotransferazei golgiene.
 5) Maturarea lipoproteinelor si a albuminelor. Lipidele
sintetizate la nivelul reticulului endoplasmic neted sunt
transportate la complexul Golgian, unde are loc procesul de
maturare si complexare cu proteinele.
 6) Formarea lizozomilor primari are loc pe fata “cis” -
imatura - sub forma unor microvezicule pozitive pentru fosfataza
acida. Enzimele lizozomale sintetizate în RER sunt transportate si
împachetate fie în sistemul GERL, fie în vezicule de condensare.
 7) Formarea acrozomului. În spermiogeneza, complexul
Golgi ocupa o pozitie supranucleara, îsi modifica forma si
realizeaza acrozomul, care elibereaza enzime litice la contactul cu
ovulul.
5.5.4.Ciclul secretor


Ciclul secretor sau procesul secretor reprezintă o succesiune de etape pe care le

parcurg proteinele de export din momentul sintezei si pâna la eliberarea lor în mediul
extracelular. Se descriu cinci etape obligatorii:
1. Sinteza si segregarea proteinelor de export la nivelul RER. Initial proteinele
sunt sintetizate pe polizomii neatasati membranelor RE, formati din ribozomi
dispusi de-a lungul unei molecule de ARNm la distante de 100 nucleotide. Într-
un polizom, fiecare ribozom sintetizeaza independent câte un lant
polipeptidic, care este adapostit în tunelul subunitatii ribozomale mari. Atunci
când lantul polipeptidic a atind un anumit stadiu de formare, ribozomii se
ataseaza de membrana reticulului endoplasmic într-o anumita pozitie care
recunoaste o secventa specifica fiecarei proteine, denumita secventa semnal,
situata pe capatul terminal amino al peptidei care ia nastere. Acest semnal este
interceptat de proteine specifice din membrana reticulului (denumite
riboforine). În momentul atasarii polizomilor se formeaza un orificiu în
membranele RER, în continuarea celui din subunitatea ribozomala mare. Prin
acest tunel trec în spatiul endoplasmic lanturile polipeptidice nou-formate.
(Fig.5.42)

 2. Transportul intracelular al proteinelor prin formatiunile reticulului

endoplasmic rugos la complexul Golgi se realizeaza cu ajutorul
microveziculelor, care sunt încarcate cu proteine sintetizate de polizomi si se
îndreapta spre sacii golgieni.
3. Condensarea si maturarea proteinelor în structurile golgiene. Procesul de
maturare sau condensare (cu durata de circa 1 ora) desavârseste conformatia
cuaternara a proteinelor, realizându-se prin interactiunea proteinelor cu un
peptidoglican sulfatat sintetizat în complexul Golgi. Din aceasta interactiune se
formeaza agregate osmotic inactive însotite de eliberarea unor molecule de apa
din proteinele nou formate (deci de o concentrare a lor).
4. Depozitarea intracelulara se face sub forma veziculelor secretorii, care
ramân un timp în citoplasma, dupa care sunt trecute în ectoplasma si mai
departe în mediul extracelular, sub actiunea unor hormoni sau
neurotransmitatori.
5. Exocitoza este procesul prin care veziculele secretorii sunt trecute în
mediul extracelular. Este influentat de concentratia intracelulara a ionilor de
calciu, de prezenta moleculelor de ATP si AMP-ciclic care provoaca contractia
microfilamentelor care determina deschiderea veziculelor si eliminarea
continutului în spatiul extracelular.
Prin exocitoza sunt eliberati din celula: hormonii, enzime, imunoglobuline,
lipoproteine, neurotransmitatori, constituenti ai serului si laptelui, componente
ale membranei celulare, glicocalixului sau alti produsi sintetizati în reticulul
endoplasmic si condensati în complexul Golgi. Prin acelasi mecanism al
exocitozei sunt eliminati si unii produsi terminali, metabolic inerti, nefolositori
sau daunatori pentru celula.
5.6. ORGANITELE DIGESTIEI INTRACELULARE
 Digestia intracelulară cuprinde totalitatea fenomenelor care produc
degradarea biochimică a moleculelor pătrunse în citoplasmă prin endocitoză, a
unor organite uzate, a unor fragmente de celulă sau structuri celulare.
 La procesul de digestie intracelulară participă două tipuri de organite:
lizozomii şi peroxizomii.
5.61. Lizozomii
Lizozomii sunt organite celulare de formă
sferică sau ovoidală (de 0,2 - 1 nm diametru), prezenţi
în citoplasma tuturor celulelor animale, cu excepţia
hematiilor adulte.
Lizozomii au fost descoperiţi în 1950, de către
DE DUVE prin tehnici de fracţionare celulară, ca
particule ce sedimentează între mitocondrii şi
microzomi şi conţin enzime hidrolitice cu pH optim de
acţiune acid. Organizarea lor ultrastructurală a fost
descrisă de către NOVIKOFF în 1956. Au mai fost
denumiţi corpi litici, saci de sinucidere sau stomacul
celulei.
Organizarea ultrastructurală a lizozomilor
cuprinde o membrană lizozomală şi matricea lizozomală
(Fig 5.43).
 Membrana lizozomală delimitează lizozomii, prezentâ nd o structură
comună endomembranelor, lipoproteică , mozaicată , cu o grosime medie de 6-8
nm. Membrana lizozomală poate fi dublă sau unică , prevă zută la exterior cu mici
prelungiri numite spiculi. Ea acţionează ca o barieră între enzimele digestive şi
citosol, împiedicâ nd pă trunderea acestor hidrolaze în matricea citoplasmatică .
Hormonii glucocorticoizi (cortizon, cortizol) şi colchicina activează ca stabilizatori
ai membranei lizozomale, în timp ce vitaminele A, E, radiaţiile X şi ultraviolete,
endotoxinele, hormonii steroizi sexuali (testosteron, progesteron),
dezoxicorticosteronul, şocul osmotic, hipoxia, anoxia etc. acţionează ca
destabilizatori ai membranei.
 Matricea lizozomală prezintă aspecte diferite la microscopul electronic,
putâ nd apă rea omogenă , fin granulară sau heterogenă încâ t se recunosc două
tipuri majore de lizozomi: primari şi secundari.
 Lizozomii primari sunt de talie mică şi au matricea omogenă sau fin
granulară fiind dotată cu un set incomplet de hidrolaze acide. Sunt lizozomi tineri,
cu o viaţă scurtă (de 24-48 ore), neangajaţi încă în activită ţile de digestie
intracelulară . Conţinutul enzimatic variază în raport cu specia, starea funcţională
şi tipul celulei. Astfel, lizozomii primari ai polimorfonuclearelor neutrofile
(microfage mobile) conţin o mare cantitate de neuroaminidază , care distruge
membrana bacteriilor; - lizozomii macrofagelor conţin multe fosfataze acide.
Lizozomii secundari sunt heterogeni, conţinând în matrice structuri granulare şi
membranoase şi desfăşurând activităţi enzimatice digestive. Au o viaţă mai lungă
(de la câteva zile la câteva săptămâni), talia mai mare şi un set enzimatic complet.
Se formează din fuziunea lizozomilor primari, cu veziculele de endocitoză ce
conţin substanţe fagocitate, endocitate sau degradate din celule. În funcţie de
modul în care s-au format, există mai multe tipuri de fagozomi secundari:
heterofagolizozomi (heterophagosoma s. phagolysosoma), autofagolizozomi
(autophagosoma), crinofagolizozomi, corpusculi reziduali (corpusculum residuale)
şi corpi multiveziculari (corpus multivesiculare). Organizarea chimică a
lizozomilor cuprinde un număr mare de hidrolaze acide (peste 50 enzime), care pot
degrada orice componentă a celulei: acizi nucleici (prin ribonuclează acidă),
proteinele (prin colagenază, catepsină), glicogenul (prin alfa-glicozidază),
mucopolizaharidele (prin alfa monozidază). Enzimele lizozomale sunt active
numai la pH acid (4-6).

Fig. 5.44. Conţinutul enzimatic lizozomal şi acţiunile sale

 Enzimele marker pentru identificarea lizozomilor pe secţiuni de
ţesuturi sunt fosfataza acidă şi arilsulfataza, iar în timpul fracţionă rii celulare:
fosfataza acidă , catepsina C, N-acetil-beta-glucozaminidaza. Niciodată un lizozom
nu conţine întreg setul de enzime hidrolitice, încâ t heterogenitatea lizozomilor
este dată atâ t de numă rul, câ t şi de concentraţia unor enzime din matrice şi
membrana lizozomală . Cea mai mare parte a enzimelor e localizată în matricea
lizozomală , existâ nd însă enzime localizate numai pe membrana lizozomală , câ t şi
enzime cu dublă localizare în matrice şi în membrană . (Fig. 5.44)

În afară de hidrolaze acide, lizozomii mai conţin conponente de origine

extra sau intracelulară , supuse digestiei şi aflate în diferite stadii de degradare.
Datorită acestui aspect pentru identificarea lizozomilor trebuie avute în vedere
enzimele marker, atâ t la examinarea la microscopul electronic, câ t şi la
examinarea prin fracţionare celulară

 Lizozomii pot fi comparaţi cu nişte “saci de sinucidere” ce conţin enzime

(hidrolaze acide) care sunt eliberate în mediul intracelular, fie prin modificarea
membranei lizozomale de că tre diferiţi agenţi toxici, chimici sau fizici (ca de
exemplu: temperaturi foarte joase, raze ultraviolete, vitamina K), fie de că tre
detergenţi care rup membrana. Odată eliberate în citoplasmă enzimele produc liza
celulei. Eliberarea poate avea loc şi în mod normal în timpul unor fenomene de
involuţie fiziologică (ca în evoluţia uterină post partum, în glanda mamară în
perioada de post-lactaţie).
 Fig.5.43. Lizozomi primari şi formarea lizozomilor secundari
1- Lzozom primar: a-membrană, b- halou, c-matrice; 2- Corp multivezicular;
3- Fagozom; 4- Heterolizozom (heterofagolizozom); 5- Hetero lizozom cu material
digerat; 6- Corp rezidual; 7- Mitocondrie; 8- Autofagozom; 9- Membrana nucleară.
Ph-ul optim (acid) pentru activitatea enzimelor lizozomale este asigurat de
membrana lizozomilor care conţine o proteină ce grupează ionii de hidrogen în
lumenul lizozomilor folosind energia rezultată din hidroliza ATP. Ală turi de
enzimele hidrolitice acide, în lizozomi se mai gă sesc în cantită ţi reduse lipide şi
proteine de structură , iar în proporţii foarte reduse glicolipide, flavine, acid
hialuronic.
 În funcţie de natura (substratul) materialului asupra că ruia acţionează
lizozomii există trei tipuri de “digestie lizozomală ”: a) heterofagia, câ nd lizozomii
acţionează asupra materialelor exogene înglobate prin endocitoză ; b) autofagia,
câ nd lizozomii acţionează asupra propriilor constituenţi citoplasmatici (exemplu:
organite degenerate), segregaţi în “focare de citoliză ”; c) crinofagia, câ nd lizozomii
digeră unele materiale de secreţie celulară . (Fig. 5.45).
 În heterofagie se digeră intracelular, cu ajutorul lizozomilor substanţele
nutritive, bacteriile, virusurile introduse prin endocitoză (fagocitoză , pinocitoză ).
În urma proceselor de endocitoză se formează : fagozomi (phagosoma) (sau
heterofagozomi), în cazul fagocitozei, pinozomi în procesul de pinocitoză fă ră
receptori şi receptozomi în pinocitoza mediată de receptori. (Fig.5.46)
Fig. 5.46. Schemă privind participarea lizozomilor la procesul de digestie intracelulară
Fagozomii, pinozomii şi receptozomii sunt antrenaţi prin mişcă rile
din citoplasmă , că tre interiorul celulei. Spre ei se îndreaptă
chimiotactil lizozomii primari şi prin fuzionare, rezultă o singură
vacuolă , denumită lizozom secundar sau heterolizozom sau
heterolizom.
 În interiorul lizozomilor secundari, enzimele hidrolitice
lizozomale produc digestia în funcţie de complexitatea materialului
endocitat. Ca urmare a acţiunii enzimelor lizozomale se obţin
produşi de digestie micromoleculari (aminoacizi, nucleotide, hidraţi
de carbon, lipide) ce vor traversa membrana lizozomală , ajungâ nd în
citoplasmă , unde sunt folosite ca materie primă pentru procesele
biosintetice sau ca sursă de energie. Pe mă sură ce produşii de
digestie pă ră sesc lizozomul secundar, acesta îşi micşorează volumul,
producâ ndu-se simultan o invaginare a membranei lizozomale cu
formarea unor vezicule (ca la pinocitoză ), care vor fi şi ele digerate.
Prezenţa acestor vezicule mici în interiorul unui lizozom secundari
dă aspectul de corp multivezicular (corpus multiveziculare),
observabill electro microscopic.
AUTOFAGIA este procesul de digestie intracelulară , cu ajutorul enzimelor
lizozomale, a organitelor celulare epuizate sau uzate. În acest mod, mitocondriile
uzate, peroxizomii, porţiuni uzate de reticul endoplasmic sunt iniţial înconjurate
cu o membrană , denumită înveliş de izolare provenit din reticulul endoplasmic
sau din aparatul Golgi. Se formează astfel vezicule (autofagozomi) sau vacuole
autofagice, ce conţin materialul intracelular ce trebuie îndepă rtat. Autofagozomii
fuzionează cu lizozomii primari, rezultâ nd lizozomi secundari în care se produce
digestia materialelor incluse. O parte din produsele rezultate din digestie sunt
eliberate în citoplasmă pentru a fi reutilizate, iar ceea ce ră mâ ne formează corpii
reziduali. Prin autofagie, lizozomii asigură reînnoirea (turn-over-ul)
componentelor citoplasmei, deoarece mitocondriile au o viaţă de circa 12 zile,
peroxizomii de 2-3 zile, iar ribozomii de 10 zile. În ficat se distrug mai mult de un
miliard de mitocondrii pe un gram de ţesut într-o oră .
 Procesele de autofagie sunt accelerate: a) în inaniţie câ nd se remarcă o
creştere a numă rului de vacuole autofagice (de exemplu în ficat) sau b) în
inactivitate ( în muşchi). De asemenea, se intensifică funcţia de autofagie în timpul
morfogenezei ori de câ te ori are loc involuţia unor ţesuturi.
 În unele situaţii, enzimele lizozomale sunt deversate în afara celulei,
producâ nd efecte litice, prin acest mecanism osteoclastele digerâ nd ţesutul osos.
CRINOFAGIA reprezintă un aspect particular de autofagie observat în
celulele secretorii exocrine şi endocrine, prin care lizozomii intervin în
reglarea cantită ţii de produşi de secreţie ai celulei. În cazul în care în celulă se
acumulează un surplus de vezicule secretorii, care nu ajung să fie exocitate,
acest surplus va fi digerat cu ajutorul lizozomilor primari care vor fuziona cu
veziculele secretorii, formâ nd crinofagolizozomii. Moleculele mici rezultate în
urma digestiei sunt trecute în citosol unde sunt reutilizate (Fig. 5.47).

Fig.5.47. Participarea lizozomilor la crinofagie

1-Hormon sintetizat pe ribozom; 2- Segregare şi transport prin R.E.; 3-Vezicule Golgi cu
hormon; 5- Vezicule de secreţie; 6- Fuzionarea veziculei cu lizozomul.
Digestia în heterolizozomi şi în autolizozomi este incompletă ,
unele materiale nefiind digerabile. Lizozomii care, deşi şi-au
terminat funcţia digestivă , conţin încă resturi nedigerabile se
numesc lizozomi terţiari, telolizomi sau corpi reziduali şi vor fi
eliminaţi în cea mai mare parte prin procesul de exocitoză . În cazul
celulelor care nu se divid (neuronii, celulele musculare) corpii
reziduali se pot întâ lni în celulele în vâ rstă , formâ nd granule de
lipofuscină . În corpii reziduali se mai pot întâ lni: figuri mielinice, ce
reprezintă produşi de degradare a fosfolipidelor, pigmenţi
hemoglobinici sub forma granulelor de hemosiderină , substanţe
injectate.
 Biogeneza lizozomilor începe în reticulul endoplasmic rugos,
unde sunt sintetizate proteinele componente (structurale şi
enzimatice) ale lizozomilor. Microveziculele formate în RER şi care
transportă hidrolazele acide pot fi împachetate în sistemul GERL
(scurtcircuitâ nd structurile golgiene) sau în veziculele de
condensare. (Fig. 5.48)
Implicarea lizozomilor în patologie
 Lizozomii pot fi implicaţi într-o serie de procese patologice
determinate de diverse substanţe (medicamente, toxine
microbiene), introduse în celulă prin endocitoză , sau de unele boli
congenitale.
Biogeneza lizozomilor

Fig.5.48. Formarea lizozomilor

1- Complexul Golgi; 2-Reticul endoplasmic neted; 3-Reticul endoplasmic granular; 4-
Veziculă autofagică; 6- Veziculă de fagocitoză; 7- Corp dens; 8- Corp multivezicular; 9- Endocitoză;
10-Exocitoză
Sunt descrise în aceste condiţii:
modifică ri ale structurii şi funcţiei lizozomilor precum: a) alteră ri morfologice şi
funcţionale (creşteri în volum, intensificarea sau reducerea funcţiei datorită
acumulă rii în exces a substanţelor toxice endocitate); b) alteră ri ale activită ţii, prin
activarea sau inhibarea mai multor hidrolaze acide; c) alteră ri ale stabilită ţii
membranei, cu eliberarea enzimelor lizozomale în citoplasmă sau extracelular,
provocâ nd distrugerea matricei ţesuturilor.
Astfel, vitamina K şi expunerea prelungită la soare produc ruperea membranelor
lizozomale cu distrugerea celulelor epidermice. Unele bacterii vii (bacilul
turbeculozei, al leprei) sau toxoplasma (un protozoor parazit) inhibă fuziunea
lizozomilor primari cu veziculele de endocitoză , permiţâ nd acestor
microorganisme să distrugă celulele care le-au fagocitat. Uneori fuziunea
lizozomilor primari cu veziculele endocitate are loc prematur, înainte ca
membrana plasmatică să fi închis complet vezicula, încâ t conţinutul enzimatic
lizozomal este eliminat în spaţiul extracelular, producâ nd inflamaţii (exemplu: în
reumatism, în artrita gutoasă ), afecţiuni în care se foloseşte colchicina, care inhibă
fuziunea lizozomilor cu veziculele de endocitoză , împiedicâ nd trecerea enzimelor
lizozomale în mediul extracelular. În mucolipidoza II (sau boala cu celule I),
enzimele lizozomale sunt lipsite de “semnalul de recunoaştere” (manoză 6 P) şi
din acest motiv sunt eliminate şi nu mai pot fi recaptate, nefiind recunoscute.
Lipsa unei enzime din setul de hidrolaze acide se datorează unui
defect genetic şi determină apariţia bolilor de depozit, denumite şi
tezaurimoze lizozomice, care se manifestă prin acumularea, în
lizozomii deficienţi, a substanţelor ce nu pot fi digerate din lipsa unei
enzimei sau mai multor enzime. Astfel se acumulează lipide sau
poliozide nedigerate, care, în final, ocupă celula şi compromit funcţia
ei, afectâ nd organe precum creierul, ficatul, splina.
 În ultimii ani se foloseşte terapia lizozomotropică , care constă
în administrarea unor medicamente legate de un vehicul
transportor. Lizozomii desfac legă tura dintre medicament şi
vehiculul transportor, medicamentul trecâ nd în citoplasma celulei
bolnave, în timp ce transportorul este digerat.
 În orice necroză celulară se distrug şi lizozomii încâ t trec în
sâ nge unele enzime, care permit precizarea diagnosticului (exemplu
în necroză hepatică sau miocardică ).
5.6.2. PEROXIZOMII
Peroxizomii (peroxysoma) sunt organite celulare comune şi permanente, care
se caracterizează printr-un bogat conţinut în peroxidaze, enzime care catalizează
reacţia de formare (oxidaza) şi de descompunere (catalaza) a peroxidului de
hidrogen (sau a apei oxigenate H2O2).
 Au fost observaţi la microscopul electronic în 1954, în rinichi de că tre
RHODIN şi denumiţi “microbodies”. Mai tâ rziu, DE DUVE şi colaboratorii, în urma
unor cercetă ri de fracţionare a hepatocitului, le-au considerat ca organite
distincte, ce au ca enzime marker: uratoxidaza, catalaza şi D aminoacidoxidaza. În
celulele din cotiledoanele plantelor au fost descrişi sub denumirea de glioxizomi,
deoarece conţin glioxilat şi participă la transformarea lipidelor în carbohidraţi.
Denumirea de glioxizomi este acceptată şi în cazul celulelor animale, pentru acei
peroxizomi care, pe lâ ngă alte enzime peroxizomale, mai conţin cel puţin două
enzime ale ciclului glioxilat (malat-sintetaza sau izocitrat-liaza).
 Forma, dimensiuni şi numă r. Peroxizomii au o formă sferică sau ovală ,
uneori neregulată cu prelungiri. Au dimensiuni de 0,5 - 1 nm, variabile de la o
celulă la alta. În funcţie de talia lor se deosebesc două categorii de peroxizomi:
macroperoxizomi, cu diametrul de o,5 - 1,5 nm şi microperoxizomi, cu diametrul
de 0,1 - 0,4 nm.
 Fig.5. 49. Organizarea ultrastructurală a
peroxizomului
1 - Reticul endoplasmatic rugos;
2 - Reticul endoplasmatic neted;
2 - Mitocondrie;
4- Peroxizom: a- membrană ,
b- matrice,
c- cristaloid

Organizarea ultrastructurală a peroxizomilor cuprinde: o endomembrană ,

de 6,5 - 8 nm grosime şi o matrice fin granulară , mai densă la fluxul de
electroni decâ t matricea lizozomală . La unii peroxizomi, în matrice se
observă o zonă centrală densă , numită miez sau cristaloid, care la un
grosisment puternic apare format dintr-un mă nunchi de tubuli paraleli şi
denşi la fluxul de electroni, care pe secţiune transversală dau imaginea unui
fagure de miere. La unii peroxizomi se mai observă în matrice prezenţa unei
plă ci marginale, cu aspect de regiune densă , îngroşată la periferie, cu funcţie
încă neelucidată . Cristaloidul nu apare decâ t la unele specii şi conţine
uratoxidaza. (Fig. 5. 49)
Endomembrana peroxizomală , deşi prezintă o compoziţie asemă nă toare cu a
membranei reticulului endoplasmic, diferă de aceasta prin unele polipeptide şi
enzime din structura sa. S-a putut observa, în unele cazuri atâ t o continuitate între
membrana microperoxizomilor şi a reticulului endoplasmic neted, dar şi o
continuitate a membranei de la un peroxizom la altul, formâ nd un “reticul
peroxizomal”, diferit de reticulul endoplasmic.
 Biogeneza peroxizomilor se poate realiza direct din reticulul endoplasmic
prin dilatarea şi desprinderea unor pă rţi terminale ale cisternelor, care sunt
pozitive pentru catalază . Mai frecvent, peroxizomii se formează prin reticulul
endoplasmic - complexul Golgi, unele enzime peroxizomale sintetizâ ndu-se în
reticulul endoplasmic rugos, iar altele (catalaza, uricaza) în ribozomii liberi, după
care sunt dirijate spre peroxizomi direct prin citosol.
 În compoziţia chimică a peroxizomilor sunt prezente proteine, lipide şi
enzime speciale, precum: catalaza (33% din proteinele peroxizomale, enzimă
marker), uratoxidaza (uricaza), enzimele ciclului glioxilat, D aminoacidoxidaza.
Aceste enzime diferă ca numă r şi specificitate de la un peroxizom la altul. Astfel,
peroxizomii renali nu conţin sistemul enzimatic al beta-oxidă rii.
Funcţţiile peroxizomilor sunt :
 1. Intervin în metabolismul peroxidului de hidrogen, într-o primă etapă în
producerea acestuia, cu ajutorul oxidazelor, care folosesc oxigenul molecular
pentru oxidarea unor substraturi variate, producâ nd peroxidul de hidrogen
( H2O2 ), un produs toxic pentru celule. În etapa urmă toare, peroxidul de hidrogen
este descompus, cu ajutorul catalazei, în oxigen şi apă .
 2. Intervin în metabolismul acizilor nucleici deoarece prin uratoxidază ,
participă la degradarea purinelor (adenina şi guanina).
 3. Participă la reglarea metabolismului glucozei, prin enzima denumită
alfa-hidroxiacidoxidaza, care catalizează oxidarea lactatului la piruvat. Prin alfa-
hidroxiacid-oxidaza şi D-amino-acidoxidaza (sau aminotransferaza), peroxizomii
participă şi la procesul de gluconeogeneză (prin care se sintetizează glucoză pe
seama unor precursori neglucidici). Cu ajutorul acestor enzime se realizează
transferul ireversibil al grupă rilor amino de la unii aminoacizi (leucina,
fenilalanina) formâ ndu-se în acest fel alfa-cetoacizii care reprezintă substratul
pentru gluconeogeneză .
 4. Participă la beta-oxidarea acizilor graşi, împă rţind această funcţie cu
mitocondria, fiind însă mai puţin activi, încâ t numai 1/4 - 1/5 din totalul oxidă rii
acizilor graşi are loc în peroxizomi. Caracteristic apare faptul că peroxizomii
oxidează acizii graşi, cu lanţ lung de atomi de carbon pâ nă câ nd lanţul s a scurtat la
6 atomi de carbon, după care oxidarea este realizată de mitocondrii.
5. Produc acetil coenzima A şi reduc NAD+ la NADH, ambele substanţe fiind
utilizate de mitocondrie pentru producerea de ATP.
 6. Participă la detoxificarea unor molecule deoarece membrana
peroxizomilor este foarte permeabilă pentru ioni şi moleculele cu greutate moleculară
mică . Astfel, jumă tate din etanolul consumat este oxidat în acetaldehidă .
 7. Sintetizează plasmalogenii (substanţe asemă nă toare cu fosfolipidele), care
intră în proporţie de 10% în componenţa unor membrane.
 8. Produc că ldură , intervenind în termogeneză . Astfel numă rul lor e crescut în
ţesutul adipos brun.
 Implicaţii medicale. Peroxizomii sunt afectaţi în unele boli congenitale, fie
prin absenţa catalazei ( acatalasemie), fie prin reducere numerică şi alterarea
conţinutului enzimatic, în sindromul cerebro-hepato-renal (Zellwegar). Este descrisă
o reducere a funcţiei de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon în
adreno-leuco-distrofii, boli genetice letale caracterizate prin distrugerea progresivă a
substanţei albe din creier şi a corticosuprarenalei.
 S-a observat o relaţie între peroxizomi şi cancer, peroxizomii lipsind total în
tumorile cu proliferare rapidă .
 Peroxizomii cresc numeric şi în dimensiuni în unele infecţii virale (exemplu,
în hepatită ) sau după administrarea de medicamente ce scad lipemia. Hipertiroidia
determină o proliferare hepatică a peroxizomilor şi în consecinţă o creştere
remarcabilă a activită ţii catalazei şi a beta-oxidă rii acizilor graşi cu lanţ lung de atomi
de carbon.
5.7.INCLUZIUNILE CELULARE
Incluziunile (sau pseudoincluziile) celulare, sau citoplasmice sunt formaţiuni
prezente în matricea citoplasmatică în care pot fi depozitaţi temporar sau definitiv
diferiţi produşi ai metabolismului. Aceste depuneri, denumite incluziuni pot
conţine: a) substanţe de rezervă (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale,
cristale şi cristaloizi); b) produşi de elaborare (granule de zimogen, granule de
mucus, de pigment, hormoni); c) produşi de dezasimilaţie (pigmentul lipofuscinic).
 Proteinele se depozitează ca substanţe de rezervă în fibrele musculare,
hepatocite şi în vitelusul oului, putâ ndu-se prezenta ca granule fine sau mase
omogene. Se pot evidenţia prin reacţia MILLON (câ nd apar roşii), prin reacţia
xantoproteică ( câ nd apar galbene) şi prin impregnă ri argentice (câ nd apar brune).
(Fig.5.50)
 Lipidele se prezintă sub forma unor pică turi sferice de diferite mă rimi. Ele
se evidenţiază în secţiuni, obţinute la criostat, unde se pot colora în galben (cu
Sudan III), în roşu (cu SARLACH), în negru (cu Sudan negru). Lipidele sunt
frecvente în: hepatocite (în cantită ţi diferite în funcţie de diverse stă ri fiziologice şi
patologice); - în celulele producă toare de hormoni steroizi din corticosuprarenală ,
ovar, corp galben, testicul, unde formează substratul în steroidogeneză . În lipocitele
din ţesutul adipos alb, lipidele formează o bulă mare, ce ocupă aproape în întregime
celula, pe câ nd, în ţesutul adipos brun apar forme de pică turi mici, dispersate în
citoplasmă .
 Fig.5.50. Incluziuni celulare
1- Granule; 2-Bocuri; 3- Depozite perinucleare; 4—Granule de cherato-hialină şi eleidină (în
celulele epiteliale); 5- Mucopoliozide neutre (în glandele uterine); 6- Mucopoliozide acide în celulele
cervixului); 7- Adipocit alb; 8-9 Vezicule cu lipide (în celula luteinică); 10-Cristale Reinke ( în celula
Leydig, din testicul); 11- Granule de zimogen (în celulele seroase); 12-Hemoglobină (în hematie);13-
Melanină (în melanocite); 14- Vitamina C; 15- Cristale de colesterol
Glucidele se depozitează sub formă de glicogen, în special în
hepatocite şi în fibrele musculare. Histochimic se evidenţiază
prin metoda PAS (periodic acid SCHIFF) sau prin colorare cu
carmin BEST, câ nd apar sub formă de roşu violaceu, grupate în
gră mezi sau plaje.
La electronomicroscop, glicogenul poate apare: a) sub formă
de particule mari, neregulate sau în formă de rozetă cu
diametrul de 150 nm (particule alfa); b) cu aspect de particule
mici, cu formă de bastonaşe lungi de 20 - 30 nm (particule
beta). În unele boli de depozit sau în diabet, glucidele pot
apare şi în nucleu.
 Incluziuni citoplasmatice
Denumire Conţin :
Incluziuni cu substante de proteine,lipide, glucide,vitamine, minerale
rezervă

Incluziuni cu produsi de hormoni,granule de zimogen, granule de mucigen,

elaborare vezicule de secreţie, etc.

  a.Carotenoizi : lipocromi, luiteina, caroten protidele

 
 
Incluziuni cu pigmenti endogeni
(iodopsina, rodopsina, caroten-albumina) ;
b.Cromolipozi (de dezasimilaţie): lipofuscina,
hemofuscina ;
c.melanici : melanina
d. cu nucleu tetrazolic : hemoglobina, mioglobina,
hemosiderina ;

  Particule de că rbune (în antracoză ) ;

Pigmenti exogeni Particule de fier (în sideroză ) ;
Particule de siliciu (în sideroză )
Vitaminele se pot evidenţia în epitelii prin fluorescenţă naturală (vitamina A),
sau prin impregnaţie argentică (metoda Cater) în corticosuprarenală , gonade,
hepatocite şi fibre musculare.
 Incluziile minerale de fier, cupru, potasiu, calciu se prezintă cu aspect de
granule, ce pot fi evidenţţiate prin metode citochimice specifice.
 Incluziile cristaloide sunt prezente în citoplasma celulelor interstiţiale din
testicul sub forma cristalelor REINKE, fine, polimorfe.
 Produşii de elaborare apar sub forma unor incluzii diferite precum:
granulele de zimogen (la polul apical al celulelor seroase din pancreas); granulele
de mucigen (la polul apical al celulelor mucoase şi în celulele caliciforme);
hormonii (în celulele glandelor endocrine); pigmenţi (melanina în melanocite).
Aceste incluzii se evidenţiază prin diferite metode histochimice: cu roşu Magenta
(zimogenul), cu mucicarmin (mucusul) sau prin colorare naturală proprie în cazul
pigmenţilor.
 Pigmenţii pot fi de origine endogenă sau exogenă .
 Pigmenţii endogeni sunt reprezentaţi de: carotenoizi, cromolipoizi,
pigmenţi melanici şi pigmenţi cu nucleu tetrazolic.
 Carotenoizii sunt de obicei asociaţi cu lipidele şi sunt reprezentaţi de:
lipocrom (pigmentul ţesutului adipos, la cabaline), luteina (în celulele corpului
galben din ovarul mamiferelor), carotenproteidele (carotenalbumine, iodopsina şi
rodopsina din celulele cu conuri şi bastonaş din retină ).
 Cromolipoizii sunt: pigmenţi de culoare brună sau neagră
(lipofuscina), rezultaţi în urma dezasimilaţiei în neuroni, hepatocite, zona
reticulară a corticosuprarenalei, miocard, celulele interstiţiale Leydig, sau
hemofuscina întâ lnită în focare hemoragice.
 Pigmenţii melanici sunt de culori diferite: neagră , brună sau galbenă . Cel
mai cunoscut este melanina, prezentă în melanocitele pielii, coroidei, proceselor
ciliare, irisului şi stratului pigmentar din retină .
 Pigmenţii cu nucleu tetrazolic sunt reprezentaţi de: hemoglobină (în
eritrocite), mioglobina (în muşchi), hemosiderina (în celulele sistemului
macrofagic monocitar din mă duva hematogenă , ficat, pulmoni).
 Pigmenţii de origine exogenă provin din mediul extern şi sunt încorporaţi
prin aer sau prin furaje, producâ nd impregnarea ţesuturilor că rora le imprimă
devieri de la coloraţia naturală specifică . Astfel, impregnarea cu particule de praf
(că rbune) produce antracoza, cu localiză ri mai frecvente în pulmoni la carnasiere,
în limfocentrul bronşic, la rumegă toare şi în mucoasa duodenală la pă să ri; -
impregnarea cu pulberi de fier produce sideroza cu localizare predominant
pulmonară ; impregnarea cu pulberi de siliciu (nisip) produce silicoza, frecventă la
ovinele ce pasc pe terenuri cu nisipuri foarte fine; furajele bogate în caroten
(exemplu morcovul) imprimă o coloraţie gă lbuie ţesuturilor la suine şi la pă să ri
datorită carotenilor din vitelus.
6. REPRODUCEREA CELULARĂ

 Reproducerea celulară este fenomenul prin care se asigură

continuitatea în timp a celulelor şi constă în esenţă în faptul că
dintr-o celulă se obţin două celule. Acest proces are loc în cursul
diviziunii celulare, care devine posibilă numai după ce a avut loc o
reproducere biochimică sau moleculară , care necesită atâ t materiale
nutritive şi energie, câ t şi informaţie genetică .
Reproducerea biochimică se produce în cel puţin 4 faze: 1)
acumularea de substanţe anorganice; 2) sinteza enzimatică a unor
substanţe organice simple (aminoacizi, monozaharide etc.); 3)
sinteza proteinelor şi 4) sinteza (sau replicarea) ADN-ului, care este
esenţială pentru declanşarea diviziunii.
În cursul reproducerii biochimice are loc dublarea masei celulare,
duplicarea componentelor şi se produce un complex de evenimente
ce se succed ciclic, realizâ ndu-se un ciclu celular.
6.1. Ciclul celular

 Ciclul celular(cyclus cellularis) sau ciclul de viaţă al unei celule este perioada de
timp cuprinsă între momentul apariţiei unei celule şi momentul termină rii propriei
diviziuni. Ciclul vieţii celulare cuprinde două mari perioade sau faze: a) diviziunea celulară
(notată cu M de la mitoză ) (periodus mitoticus) şi b) interfaza sau intercineza (periodus
intermitoticus), perioada dintre două diviziuni succesive sau perioada ce precede
diviziunea. Mult timp s-a considerat în mod greşit că în interfază (în perioada situată în
afara diviziunii) “celula se odihneşte”. Prin folosirea metodelor biologiei celulare, s-a
observat că interfaza este perioada din viaţa celulei cu maximă activitate metabolică ,
deoarece în cursul ei se produce sinteza ADN-ului, ARN ului şi a proteinelor din celulă .
Etapele ciclului celular
În timp ce sinteza ARN şi a proteinelor are loc în toată interfaza, sinteza ADN
are loc numai într-o anumită perioadă , numită perioada sintetică (şi notată cu
S) care este precedată de o perioadă presintetică (notată cu G1) şi succedată
de o perioadă postsintetică (notată cu G2).
 Un ciclu celular complet (cu durata de circa 16 ore) cuprinde patru
perioade: 1) G1¬ (intervallum ambiguum s.postmitoticum))- intervalul de
timp de 5 ore de la sfâ rşitul mitozei pâ nă la începutul sintezei de ADN; 2) S -
perioada sintezei de AND( synthesis genomica) de circa 7 ore; 3) G2
(intervallum premitoticum) - intervalul de timp de la sfâ rşitul sintezei de ADN
şi începutul diviziunii de circa 3 ore şi 4) M - diviziunea celulară de circa 1 oră .
 La celulele eucariote ciclul celular durează 10-25 ore. Durata lui variază
în funcţie de specie, tip celular şi chiar de la o celulă la alta în cadrul aceluiaşi
ţesut. Dintre perioadele ciclului, perioada G1 are durata cea mai variabilă ,
putâ nd să difere, la unele celule, în timp ce perioada S sau G2 este cea mai
constantă pentru un anumit tip celular. Astfel există celule care se divid foarte
rapid, parcurgâ nd ciclul în 8 ore, în timp ce altele se divid mai rar, avâ nd ciclul
de 100 zile sau mai mult. (Fig.6.1)
 Fig.6.1. Diagrama ciclului celular

G0_- Perioada de repaus

G1 –Peroada presintetică
S – perioada sintetică
G2 – Perioada postsintetică

Există două momente denumite puncte de restricţie a că ror depă şire permite parcurgerea
etapelor urmă toare. Primul şi cel mai important punct de restricţie este între perioadele G1
şi S1, iar cel de-al doilea este între perioadele G2 şi M. Într-o populaţie de celule, momentul
depă şirii punctului de restricţie (punctul R) diferă de la o celulă la alta, încâ t nu toate
celulele parcurg în acelaşi timp etapele ciclului celular, gă sindu-se în diferite etape. Datorită
acestui aspect populaţiile celulare sunt asincrome.
Nu se cunoaşte precis care este factorul care determină trecerea unei celule de
mamifer dincolo de punctul R. Practic se consideră că depă şirea punctului de restricţie
G1/S depinde de realizarea unei concentraţii prag a unei proteine instabile, denumită
proteina U de la “unstable”. Într o celulă, proteina U poate trece pragul concentraţiei numai
câ nd este sintetizată rapid. În momentul realiză rii pragului de concentraţie, proteina U
determină începerea replică rii ADN şi în consecinţă trecerea celulei din faza G1 în S.
Inhibarea sintezei proteinelor şi în mod implicit a sintezei proteinei U poate explica
prelungirea fazei G1.
 Existenţa punctului de restricţie G1/S constituie o rezervă de
supravieţuire a celulei, care în condiţii vitrege, sintetizează în primul
râ nd “proteine de întreţinere”, iar sinteza proteinei U va fi redusă , încâ t
deşi celula nu se divide, ea ră mâ ne vie pentru perioade lungi de timp,
chiar şi în condiţii de “inaniţie severă ”. În condiţii în care celula este
lipsită de aport nutritiv în alte perioade ale ciclului celular, ea nu va
supravieţui. În acest mod, punctul de restricţie G1/S apare ca un “punct
de odihnă ” sigur pentru celulele care din cauza condiţiilor de creştere
sau interacţiunilor cu alte celule trebuie să şi oprească diviziunile.
Celulele care se află oprite în această stare stabilă se află în faza “G0” a
ciclului celular.
 Un alt punct de restricţie se află la sfâ rşitul perioadei G2. Inhibarea
sintezei proteinelor în această fază împiedică intrarea celulei în
diviziune. Se consideră că la sfâ rşitul perioadei G2 este activată o
proteinkinază solubilă , care catalizează fosforilarea proteinelor din
membrana nucleară şi a histonelor H1. Fosforilarea proteinelor din
membrana nucleară induce dezasamblarea învelişului nuclear, iar
fosforilarea histonelor H1 produce condensarea cromozomilor,
fenomen caracteristic diviziunii.
În raport cu modul în care parcurg ciclul celular, se disting trei categorii de
celule:
 I - Celulele care şi-au pierdut capacitatea de a se divide, după parturiţie,
fiind oprite în faza G1, ca de exemplu: neuronii, celulele musculare.
 II - Celulele care au o capacitate scă zută de a se divide (hepatocitele, unele
celule endocrine), dar care în condiţii speciale se pot divide rapid. Astfel,
hepatocitele se divid rapid după hepatectomie, refă câ nd celulele pierdute.
 III - Celulele care se divid rapid, ca de exemplu celulele mă duvei osoase
hematogene, din epiderm, din epiteliul mucoasei intestinale, celulele liniei
germinative spermatogene. Aceste celule se pot gă si în ţesuturi în două
compartimente (grupe) celulare: a) un compartiment proliferativ, ce cuprinde
celulele care se divid rapid şi b) un compartiment neproliferativ, ce cuprind celule
care nu se divid decâ t în anumite condiţii. Astfel, se petrec fenomenele în
ţesuturile în care o parte din celulele materne se pierd în mod fiziologic, ca de
exemplu celulele din epiteliul mucoasei intestinale, care se descuamează după 3-5
zile; hematiile care se distrug după 120 zile de viaţă . Pierderile de celule mature
sunt compensate prin trecerea constantă a unor celule de rezervă , numite şi celule
sursă , sau celule stem, aflate în faza G0, din compartimentul neproliferator în
compartimentul proliferator. Trecerea din faza G0 se face sub acţiunea unor
stimuli specifici, reprezentaţi de substanţele mitogene, adică de cele ce induc
mitoza, precum: eritropoietina, factorii de creştere ai unor celule (ai nervilor, ai
fibroblastelor), poliamina (exemplu putrescina), hormoni (estrogeni). Pot acţiona
însă şi factori tisulari, cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine), care inhibă
diviziunile celulare.
 Tip Modalitati Faze Etape Stadii
Inmugurire
Diviziunea Clivaj
directă Sciziparitate
(amitoza)
Profaza
Mitoza Prometafaza
(Diviziunea Metafaza
nereducţională) Anafaza
Telofaza
Profaza I Leptonema
Zigonema
Pachinema
Meioza I Diplonema
(reductională) Diachineza
Prometafaza I
Diviziunea Meioza Metafaza I
indirectă (Diviziunea Anafaza I
reducţională) Telofaza I
Interfaza
Profaza II
Meioza II Prometafaza
(nereducţională) II
Metafaza II
Anafaza II
Telofaza II
 6.2. DIVIZIUNEA CELULARĂ

 Diviziunea celulară (divisio cellularis) este acea perioadă a ciclului celular în care
se realizează distribuirea materialului genetic la cele două celule fiice. Există două
modalită ţi de realizare a diviziunii celulare: a) diviziunea directă (sau amitoza) şi b)
diviziunea indirectă , care poate fi de două feluri: mitoză sau meioză .

 6.2.1.Diviziunea directă

 Diviziunea directă sau amitoza (amitosis) reprezintă forma inferioară de

reproducere celulară , caracteristică organismelor unicelulare. La metazoare apare fie în
procesele de regenerare, fie în condiţii patologice în unele procese tumorale. Se
caracterizează prin lipsa aparatului mitotic, iar materialul genetic este inegal distribuit,
putâ ndu-se produce erori în distribuţie. Cele mai frecvente modalită ţi de diviziune directă
sunt: înmugurirea, sciziparitatea, clivajul.(Fig.6.2.)
Fig.6.2. Diviziunea directă - amitoza
6.2.2.Diviziunea indirectă

Se caracterizează prin procese

mai complexe, ce constau în
modifică ri sincrone în citoplasmă
(cytokinesis)
şi nucleu (nucleokinesis), ce
realizează o distribuire egală a
materialului genetic la celulele fiice.
Există două tipuri de diviziune
indirectă : a) mitoza sau diviziunea
ecuaţională , întâ lnită la celulele
somatice şi produce celule diploide;
b) meioza sau diviziunea
reducţională , întâ lnită numai la
celulele gametogene şi produc celule
haploide.
6.2.2.1.Mitoza

Mitosa (mitosis) are o durată totală de circa 60 minute la om şi se

desfă şoară în patru faze: a) profaza (prophasis), împreună cu o fază
intermediară - prometafaza (30 minute sau 50% din durata totală );
b) metafaza (metaphsis) (8 minute sau 13,4%); c) anafaza
(anaphasis) (4 minute sau 6,6%); d) telofaza (telophasis)(18 minute
sau 30%).
Profaza
Se remarcă printr-o serie de fenomene caracteristice, ce se
desfă şoară atâ t în citoplasmă , câ t şi în nucleu. (Fig.6.3.)
 În citoplasmă :
1) Devine vizibil cel de-al II-lea centru celular (centrozom),
dublarea centriolilor realizâ ndu-se prin asamblarea unui centriol nou
(centriolum filiale), din depozitul de tubuline al citoplasmei.
Polimerizarea tubulinelor are loc începâ nd din faza “S”.
2) Separarea şi îndepă rtarea centriolilor centrosomului spre polul
celulei, între ei realizâ ndu-se un fus de diviziune (fusus mitoticus),
format din filamente structurate pe seama microtubulilor.
În nucleu: 1) dispare nucleolul; 2) se condensează cromatina
nucleară sub forma unui spirem (sau ghem) (glomus), iniţial compact
(glomus compactum) şi apoi lax (glomus dispersum) din care se
desprind cromozomii sub formă de bastonaşe.
În nucleol - componenta amorfă se desprinde şi se amestecă cu sucul
nuclear, iar restul structurii se ataşează pe fragmentele cromozomilor
SAT.
În prometafază : 1) dispare nucleolema (membrana nucleară ) prin
acţiunea proteinkinazei solubile (conţinute în lizozomi) care produce
fosforilarea proteinelor din membrană ; 2) cromozomii încep să
interacţioneze cu fibrele fusului de diviziune. Ei execută mişcă ri
oscilatorii agitate, iar datorită contracţiei tubulinei, cromozomii se
deplasează spre mijlocul fusului de diviziune. Viteza lor de deplasare
variază de la un cromozom la altul, ultimul ajungâ nd cromozomul X.
În metafază :
1) Cromozomii sunt dispuşi la nivelul ecuatorului fusului(equator
fusi) de diviziune, cu axul lor lung perpendicular pe axul fusului,
realizâ nd o placă metafazică (lamina equatorialis).
2) În placa metafazică , cromozomii se despică (clivează )
longitudinal, încâ t cele două cromatide surori se despart. În urma
acestei clivă ri longitudinale se dublează numă rul de cromozomi
(exemplu la taurine, din 60 rezultă 120 cromozomi monocromatidici),
iar materialul genetic se distribuie în mod egal la celulele fiice.
Fiecare din fibrele fusului de diviziune este alcă tuit dintr-un
mă nunchi de circa 100 microtubuli şi proteinele asociate lor. În
structura fusului de diviziune (fusus mirtoticus) se disting două
categorii de fibre, în funcţie de modul lor de ancorare la capete: a)
fibre polare (centrozom-centrozom) (microtubulus continuus), cele
mai numeroase, dispuse de la un pol la altul; b) fibre cinetocorice
(centrozom kenetocor) sau fibre de jumă tate de fus (microtubulus
chromosomaticus), ancorate cu un capă t pe centrozom şi cu celă lalt
pe cinetocorii cromatidelor (câ te doi pentru fiecare centromer al unui
cromozom). Fibrele cinetocorice sunt alcă tuite din mă nunchiuri de
microtubuli ce radiază în direcţie opusă de pe cea cinetocori ai
fiecă rui cromozom. Ele servesc la aşezarea cromozomilor în placa
metafazică , avâ nd capetele pozitive (+) blocate în cinetocori, iar
capetele negative (-) libere. (Fig.6.4.)
 Fig.6.4. Schema fusului de diviziune
A-Începutul metafazei; B – Sfâ rşitul metafazei
1-Centrozom;
2- Cromozom;
3- Fibră polară ;
4- Fibră cinetocorică

Dacă fusul este distrus nu se mai produce diviziunea celulară , pe acest fapt
bazâ ndu-se utilizarea unor medicamente citostatice (ca vinblastina sau vincristina).
Anafaza
Se caracterizează prin deplasarea cromatidelor devenite cromozomii fii spre cei
doi poli ai celulei. Deplasarea spre polii celulei este rezultatul a două evenimente
independente: a) mişcarea spre poli a fibrelor cinetocorice prin depolimerizarea
capetelor libere (negative) ale microtubulilor şi antrenarea cu ele a cromatidelor
ataşate; b) alungirea prin polimerizare la capă tul pozitiv (+) a fibrelor polare,
producâ ndu-se distanţarea celor doi poli. Alunecarea fibrelor polare are la bază
sistemul motil microtubul-dineină .
Telofaza
Începe în momentul în care cele două grupe cromozomiale au ajuns la cei
doi poli celulari şi fuzionează aparent formâ nd câ te un spirem. În jurul
spiremului se reface învelişul nuclear prin defosforilarea proteinelor
laminare. Totodată se refac nucleolii, datorită acţiunii cromozomilor SAT,
iar nucleul îşi recapă tă structura din interfază , cromatina luâ ndu-şi aspectul
de reţea şi granule.
Clivarea citoplasmei la nivelul plă cii ecuatoriale, în cursul fenomenului
denumit citodiereză sau citokineză (cytokinesis), începe prin apariţia unui
şanţ pe suprafaţa celulei (constrictio cytoplasmatica), datorită activită ţii
unui inel contractil, prezent sub plasmalemă .
Inelul contractil (anulus equatorialis) este format dintr-un mă nunchi de
filamente de actină , ce începe să fie asamblat încă de la începutul anafazei.
Inelul îşi micşorează diametrul prin depolimerizarea filamentelor sale,
necesitâ nd prezenţa ionilor de calciu.
Suprafaţa totală a celor două celule fiice este mai mare decâ t a celulei
mamă , fapt ce necesită o biogeneză de plasmalemă . Se constată că
biogeneza plasmalemei începe înaintea diviziunii, observâ ndu-se prin
microscopia de baleaj că pe mă sură ce celula trece din faza G1 în faza S şi
apoi în faza G2, suprafaţa ei devine din ce în ce mai “pă roasă ” prezentâ nd
microvilozită ţi care reprezintă rezerva de membrană necesară pentru
învelirea celulelor fiice, ce au foarte puţini microvili.
În urma mitozei, dintr-o celulă mamă rezultă două celule fiice avâ nd
aceeaşi cantitate de ADN şi acelaşi numă r de cromozomi ca şi celula mamă .
Gradul de asemă nare al celulelor fiice cu celula mamă permite să se distingă
patru forme de mitoză : homotipică , heterotipică , asimetrică şi de întinerire.
În mitoza homotipică ( sau homoplastică ) celulele fiice sunt
asemă nă toare între ele şi cu celula mamă . Este întâ lnită la celulele
nediferenţiate (foarte tinere).
În mitoza heterotipică ( sau heteroplastică ), celulele fiice sunt
asemă nă toare între ele, dar sunt mai mature, mai diferenţiate decâ t celula
mamă , fapt pentru care se mai numeşte şi mitoză de diferenţiere.
În mitoza asimetrică ( homo-heteroplastică ), una din celulele fiice
seamă nă cu celula mamă , iar cealaltă este diferită .
În mitoza de întinerire (sau de dediferenţiere), celula mamă dă naştere la
celule „mai tinere” (active), cu potenţialită ţi biologice caracteristice
formelor tinere (active) ale celulei mamă . Se întâ lneşte la limfocit, care prin
diviziune dă naştere la două limfoblaste.
Factorii care determină mitozele sunt încă insuficient precizaţi. Mitoza
apare ca o fază obligatorie a ciclului celular ( în situaţia în care s-au depă şit
punctele de restricţie) şi ca o consecinţă a dublă rii masei şi componentelor
celulei, fiind declanşaţi de o serie de factori ce pot fi încadraţi în trei grupe:
a) factori generali, ca: temperatura, lumina, hormonii (tiroidieni, hipofizari),
vitamine; b) factori intracelulari, ca: modificarea raportului nucleo-
citoplasmatic şi nucleolo-nuclear (ca şi cum volumul crescut al citoplasmei
nu ar mai putea fi controlat de nucleu, fă câ nd necesară diviziunea celulei);
c) factori intercelulari, precum raportul care trebuie să existe, în fiecare
ţesut, între celulele uzate şi cele care se divid. Sunt cei mai importanţi în
cazul în care un grup de celule moare, se declanşează diviziunea unui alt
grup de celule printr-un mecanism de retro acţiune (“feed back”), încâ t
raportul între cele trei categorii de celule să ră mâ nă aproximativ acelaşi.
6.2.2.2. Meioza

Meioza (meyosis s. cyclus meioticus) se caracterizează prin faptul

că reduce la jumă tate numă rul de cromozomi ( deci materialul
genetic), încâ t plecâ ndu-se de la celule diploide, se ajunge la celule
haploide, care conţin numai câ te un cromozom din fiecare pereche de
omologi şi numai un cromozom de sex. Este prezentă în procesul de
maturare al gameţilor. Permite ca, prin procesul fecundă rii, din două
celule haploide să rezulte o celulă diploidă , din care se poate dezvolta
în mod normal întregul organism (Fig.6.5).
Meioza este alcă tuită din două diviziuni indirecte care se succed
fă ră ca între ele să se mai producă sinteza de ADN. Prima diviziune se
numeşte meioza I şi este reducţională , în timp ce a doua diviziune se
numeşte meioza II şi este nereducţională , apă râ nd ca o mitoză
homoplastică .
Meioza I apare mai complicată , cu o profază specifică în care se
petrec fenomene caracteristice. Poate dura zile, luni şi ani de zile (în
funcţie de specie), iar profaza este foarte lungă , ocupâ nd 90% din
această durată . Astfel, ovocitele primare ră mâ n în profaza I pâ nă la
pubertate, iar spermatogoniile intră în meioză numai la pubertate.
 Profaza I (prophasis I) cuprinde 5 faze (etape, stadii) succesive:
leptonema, zigonema, pachinema, diplonema şi diachinezis.
1) În leptonemă (leptonema), se produce condensarea cromatinei, încâ t
cromozomii devin vizibili cu aspect de filamente lungi, cu diametrul
neuniform. Ei se ataşează cu ambele capete de învelişul nuclear la nivelul
unor structuri denumite plă ci de ataşare . Fiecare cromozom deci este
duplicat şi format din 2 cromatide surori, intim ataşate una de alta încâ t în
lungul cromozomului se formează o lamă proteică , denumită axă . (Fig.6.6).

Fig. 6.6. Modificarea cromozomilor în profaza I a meiozei - schemă

A- Interfază; B-Leptoten; C-zigoten; D-Pahiten; E- Diploten şi daicinezis
A, b, c, d - cromatide
2) În zigonemă (zygonema), caracteristic este fenomenul de sinapsă sau
conjugarea (conjugatio) cromozomilor, care constă în faptul că , cromozomii
omologi (chromosoma homologum)( din aceeaşi pereche), unul din setul
matern şi altul din setul patern se apropie şi se alipesc, dar nu funzionează .
Cromozomii omologi sunt legaţi unul de altul printr-o reţea proteică ,
denumită complex sinaptolemal (complexus synaptonematicus), ce se
întinde pe întreaga lungime a cromozomilor, ancorâ ndu-se la cele două
capete de învelişul nuclear. Complexul sinaptolemal realizează alinierea
perfectă a celor doi cromozomi, încâ t genele alele să fie situate faţă în faţă .
(Fig.6.7.)

Fig.6.7. Structura complexului sinaptolemal din cromozomul bivalent

1- Modul de recombinare; 2- Element central; 3-Elemente laterale;
a-b şi c-d – cromatide surori.
 3) În pachinemă (pachynema), cromozomii sunt mai condensaţi.
Pachinema începe în momentul în care sinapsa (synapsis) este
completă şi are drept caracteristică fenomenul de crossing-over
(decussatio), ce constă în ruperea unei cromatide materne şi a unei
cromatide paterne în acelaşi punct din lungimea cromozomului şi
sudarea încrucişată a fragmentelor, încât un fragment situat iniţial pe un
cromozom patern ajunge pe cromozomul matern şi invers.
Fiecare pereche de cromozomi
omologi este denumită cromozom
bivalent (chromosoma bivalens) sau
tetradă (chromosoma tetravalens),
deoarece fiecare cromozom omolog
este clivat în două cromatide surori,
încât într-o pereche există patru
cromatide. (Fig.6.8)

Fig.6.8. Schema tetradei şi a fenomenului de crossing-over

1- Centromere; 2- Chiasma;
a-b şi c-d –cromatide surori
Prin schimbul de fragmente între
cromozomi omologi se realizează un
schimb de gene, cu un rol extrem de
important în ereditate, încât gametul unui
individ va avea în final gene ce provin de
la cromozomul patern, cât şi gene ce
provin de la cromozomul matern. În acest
fel, un cromozom bivalent, va cuprinde
tot patru cromatide, din care una este
paternă pură, alta maternă pură, iar cele
două cromatide între care s-a efectuat
schimbul de material genetic sunt mixte.

Acest schimb de gene între

cromozomii omologi (chromosoma
homologicum), denumit şi recombinare
genetică sau fenomen de crossing-over
este universal şi are importanţă foarte
mare în transmiterea caracterelor
ereditare.
4) În diplonemă (diplonema), cromozomii rezultaţi după
crossing over (cromosoma meioticum) încep să se despartă (să
realizeze desinapsa ). Ei ră mâ n, însă , legaţi în punctele numite
chiasme, în care s-a produs crossing-overul.
La ovocite, diplonema poate dura luni sau ani de zile, deoarece
cromozomii se decondensează şi începe sinteza de ARN.
5) În diachinesis (diakinesis), încetează sinteza ARN-ului,
cromozomii se condensează , se îngroaşă şi se detaşează de
învelişul nuclear. Fiecare cromozom bivalent conţine patru
cromatide, din care cromatidele surori sunt unite la nivelul
centromerilor, iar cele nesurori, mixte, între care s-a produs
crossing-overul sunt unite la nivelul chiasmelor.
În concluzie, în profaza I au loc trei importante fenomene
caracteristice: 1) condensarea cromozomilor; 2) conjugarea sau
sinapsa ( în zigonemă ) şi 3) schimbul de gene între cromatidele
nesurori (sau crossing-overul ).
În prometafaza I
( prometaphasis I ) se produce
dispariţia învelişului nuclear şi
formarea fusului de diviziune.
În metafaza I ( metaphasis I )
cromozomii se ataşează de
fibrele fusului de diviziune şi
formează placa metafazică .
În anafaza I ( anaphasis I ) se
produce deplasarea câ te unui
cromozom întreg
(bicromatidic,cu două
cromatide) din fiecare
cromozom bivalent că tre un
pol al celulei, pe câ nd celă lalt
cromozom, tot bicromatidic, se
deplasează spre polul opus.
Diferenţa esenţială faţă de
anafaza din mitoză constă în
faptul că nu se despart şi nu
migrează separat cromatidele
fiecă rui cromozom, ele
ră mâ nâ nd legate la nivelul
centromerului. (Fig.6.9)
 Meioza II se realizează ca o mitoză obişnuită , avâ nd cele patru faze: profaza II
cu prometafaza II (prometaphasis II), metafaza II (metaphasis II), anafaza II
(anaphasis), telofaza II (telophasis) . În metafaza II se despart cromatidele fiecă rui
cromozom, după care are loc deplasarea lor spre polii celulei, în timpul anafazei II.
(Fig.6.10)
În concluzie, în cursul diviziunii reducţionale (a meiozei), celula se divide de 2
ori, în timp ce cromozomii se divid (despă rţindu-şi cromatidele) numai o singură
dată , în timpul metafazei II.

6.3.BAZELE MOLECULARE ALE REPRODUCERII CELULARE

Bazele moleculare ale reproducerii celulare se referă la trei
fenomene esenţiale: 1) replicarea ADN; 2) transcrierea mesajului genetic şi
3) traducerea mesajului genetic în biosinteza proteinelor.
 6.3.1. Structura şi replicarea ADN

 Acidul deoxiribonucleic (ADN) constituie materialul genetic al tuturor

vieţuitoarelor, care au în compoziţia lor acest acid nucleic.
 Replicarea (sau duplicarea sau autoreplicarea) ADN-ului cromozomial şi
distribuirea lui în mod egal în celulele fiice formează baza mecanismelor
moleculare de transmitere a informaţiei genetice.
 Replicarea ADN este procesul molecular prin care se realizează o copiere
fidelă a moleculelor de ADN (a secvenţelor de nucleotide) în timpul duplică rii
cromozomilor. Dublarea cantită ţii de ADN are loc în cursul biosintezei de ADN în
faza S a ciclului celular, biosinteză care se numeşte replicare.
Structura ADN-ului O
macromoleculă , compusă din două
lanţuri de nucleotide foarte lungi,
ră sucite unul în jurul celuilalt într-o
structură dublu-elicoidală (numită
dublu-helix sau duplex de ADN).
 Fiecare lanţ are: a) o parte
constantă (ce poate fi asemă nată cu
coloana vertebrală ) formată din
dezoxiriboze, situate pe latura externă
şi legate prin punţi diesterice şi b) o
parte variabilă , reprezentată de
secvenţa bazelor. Bazele sunt situate pe
latura internă (între lanţuri) şi sunt
reprezentate de două baze purinice
(adenina — A şi guanina — G) şi două
baze pirimidinice (timina — T şi
citozina — C) (fig.6.11).
Fiecare lanţ este polarizat, deoarece la un capăt prezintă
hidroxilul 5’ liber, iar la capătul opus hidroxilul 3’ liber. În mod
convenţional se consideră că secvenţa în lanţ este „scrisă” de la 5’
spre 3’, aşa cum în proteine secvenţa este „scrisă” în direcţia
amino-carboxil. Cele două lanţuri sunt antiparalele, având direcţia
legăturilor fosfo-diesterice opusă, pe unul este de la 5’ la 3’, iar pe
lanţul pereche de la 3’ la 5’.
 Cele două lanţuri polinucleotidice sunt menţinute împreună prin
legături de hidrogen între baze, existând două legături între adenină
şi timină şi trei între guanină şi citozină.
Aranjarea bazelor în perechi este specifică, încât adenina este
legată, în pereche, întotdeauna cu timina, iar guanina cu citozina.
Această specificitate este determinată de factori spaţiali (sterici) şi
de legăturile de hidrogen. Astfel, diametrul constant al duplexului
de ADN (de 2 nm) face ca spaţiul dintre cele două lanţuri să fie de
1,1 nm, atât cât ocupă o bază pirimidinică aranjată în pereche cu o
bază purinică. Două baze purinice ar ocupa prea mult spaţiu, iar
două baze pirimidinice prea puţin.
Pasul helixului este de 3,4 nm şi reprezintă intervalul la care se repetă
structura helicoidală . Pe această distanţă se află zece nucleotide, deci 10
perechi de baze. Numă rul de perechi de baze dintr-o moleculă de ADN
variază de la câ teva mii pâ nă la câ teva milioane ( de exemplu, la E. colli
molecula de ADN cuprinde 3,4 milioane perechi de baze).

Pe un lanţ polinucleotidic, considerat izolat, secvenţa bazelor nu este

expusă nici unei restricţii; dar pe lanţul pereche secvenţa va fi strict
determinată de specificitatea aranjă rii bazelor în perechi, încâ t lanţurile
sunt complementare. Astfel, un lanţ este complementul celuilalt, la secvenţa
GCTAG corespunzâ nd pe lanţul opus secvenţa CGATC.

Complementaritatea lanţurilor polinucleotidice a permis lui WATSON şi

CRICK (1953), descoperitorii structurilor în dublu helix a ADN-ului, să
sugereze mecanismul replică rii şi al transmiterii informaţiei genetice.
Astfel fiecare lanţ acţionează ca o matriţă pentru formarea unui lanţ nou
complementar cu el însuşi. În acest fel se poate replica ADN-ul (dubla
cantitate de ADN), iar pentru că molecula de ADN funcţionează ca matriţă
pentru propria sa formare, procesul a fost denumit autoreplicare. (fig.
6.12).
Fig.6.12. Autoreplicarea AND-ului
În biologia moleculară prin matriţă se înţelege o macromoleculă ce
prezintă o suprafaţă de legare cu o anumită configuraţie spaţială . Pe fiecare
loc de matriţă se poate lega în mod specific un singur fel de monomer, cel
care are o configuraţie complementară cu a matriţei (fig. 124).
Replicarea ADN-ului

Replicarea ADN-ului prezintă urmă toarele caracteristici: 1) este

semiconservativă , încâ t în fiecare moleculă de ADN nou formată , unul din
lanţuri provine din molecula mamă (iniţială ); 2) începe întotdeauna în
acelaşi punct numit origine, din care pleacă pe fiecare lanţ câ te o furculiţă
de replicare, ce reprezintă locul în care se produce simultan dezră sucirea
ADN-ului parental şi în care din două lanţuri se formează patru lanţuri
polinucleotidice.

Replicarea ADN-ului începe odată cu dezră sucirea celor două lanţuri
polinucleotidice din dublul helix al ADN parental. Dezră sucirea este
favorizată de ruperea unuia din cele două lanţuri la nivelul “coloanei
vertebrale” de riboză -fosfat, la distanţă de circa 30 Å de furculiţa de
replicare, cu ajutorul unei enzime. În continuare dezră sucirea este uşurată
de unele proteine specifice de dezră sucire, care se leagă una după alta de
ADN monocatenar, împiedicâ nd ră sucirea lui. Concomitent cu dezră sucirea,
pe fiecare din cele două lanţuri polinucleotidice se sintetizează un lanţ nou
(o replică ) cu secvenţă complementară de nucleotide. Astfel pe fiecare din
lanţurile parentale este sintetizat un ADN nou sub formă de fragmente mici
(fragmente OKAZAKI) de circa 1000 nucleotide. În procesul sintezei ADN
ului intervin urmă toarele enzime:
1. ARN polimeraza, ce sintetizează câ te un fragment
scurt de ARN (de circa 100 nucleotide) pe fiecare din
lanţurile de ADN parental ce serveşte ca matriţă .
Rezultă astfel un primer de ARN, necesar pentru
începerea sintezei propriu zise de ADN cu ajutorul
polimerazelor.(Fig. 6.13)
2. ADN polimerazele (ADN polimeraza I, II şi III în
ordinea descoperirii lor la E coli), catalizează
polimerizarea deoxiribonucleotidelor.
3. ADN ligaza, ce leagă câ te două capete ale unor
fragmente de ADN ce fac parte dintr un duplex, prin
formarea unor legă turi fosfo-diesterice între cele două
capete (unul cu OH în 3’, iar celă lalt cu un fosfat la 5’).
Se închid astfel discontinuită ţile („spă rturile”) din
ADN. Reacţia este endergonică , energia fiind donată de
că tre ATP.
4. ADN topoizomerazele ( I şi II ) scindează
reversibil dublexul de ADN, permiţâ nd astfel rotaţia şi
îndepă rtarea tensiunii acumulate în timpul
dezră sucirii lanţurilor polinucleotidice.
Mecanismul molecular al biosintezei (replică rii) de ADN
cuprinde urmă toarele etape: 1) desprinderea
(desperecherea) lanţurilor de ADN din molecula parentală ;
2) sintetizarea, pe fiecare lanţ, prin acţiunea ARN
polimerazei, a câ te unui primer de ARN; 3) sintetizarea, în
continuarea primerului, a lanţurilor de ADN complementare
matriţei, cu ajutorul ADN polimerazei; 4) fragmentele
OKAZAKI - se formează în direcţia 5’ - 3’ pe ambele lanţuri;
5) excizia fragmentului de ARN sub acţiunea ARN
polimerazei I încâ t pe mă sură ce se îndepă rtează câ te un
ribonucleotid, se adaugă imediat dezoxiribonucleotidul
corespunză tor; 6) legarea fragmentelor de ADN nou formate
prin acţiunea ADN ligazei.
6.3.1.1. Particularită ţile replică rii la eucariote
 Diferenţele care există între replicarea de la procariote şi cea de la
eucariote se datoresc complexită ţii organiză rii cromatinei la eucariote, unde
ADN ul este complexat cu histone în nucleozomi, care se succed la intervale
de circa 200 perechi baze în lungul ADN, încâ t fragmentele de ADN nou
formate (OKAZAKI) sunt mai mici ca la procariote avâ nd 100-200
nucleotide, iar primerul de ARN numai 10-20 nucleotide.
 Viteza replică rii la eucariote este de 10 ori mai mică decâ t la
procariote (de exemplu se replică 50 nucleotide pe secundă faţă de 500 la
procariote). Astfel pentru întreaga replicare a unui cromozom uman, o
singură furculiţă de replicare ar avea nevoie de 800 de ore, depă şind de
circa 10 ori perioada S a ciclului celular.

Fig.6.14. Replicarea ADN-ului la eucariote

1- Puncte de origine; 2- Furculiţe de replicare; 3- Bule de replicare
Pentru a se putea încadra în faza S, replicarea începe pe fiecare cromozom în mai
multe puncte de origine (circa 100 pentru fiecare cromozom uman). Pentru fiecare
punct de origine apar două furculiţe de replicare, ce se deplasează pe direcţii opuse
în lungul cromozomului generâ nd nişte structuri denumite bule de replicare (fig.
6.14).
 Originile furculiţelor de replicare apar în grupe (de 20-80) situate toate într
o anumită zonă . Fiecare grupă se numeşte unitate de replicare (sau replicon).
Repliconii se activează treptat în faza S a ciclului, zonele de heterocromatină fiind
ultimele activate. Furculiţele de replicare se deplasează cu aceeaşi viteză în tot cursul
fazei S. Câ nd ajung să se întâ lnească pe tot cromozomul, replicarea se termină , iar cei
doi cromozomi se despart.
 Replicarea ADN ului se produce paralel cu sinteza de histone, care are loc
numai în faza S a ciclului celular. Odată sintetizate şi asamblate în nucleozomi,
histonele nu mai pă ră sesc ADN ul de care s au legat încâ t miezurile nucleozomilor
vechi trec numai pe unul din duplexuri, în timp ce pe celă lalt duplex de ADN se leagă
numai de miezurile nucleozomilor noi sintetizaţi.
 Implicaţiile şi aplicaţiile medicale ale replică rii ADN ului constau în: a)
apariţia mutaţiilor; b) sinteza reparatoare a ADN-lui şi c) inhibarea sintezei de ADN.
 Apariţia mutaţiilor este rezultatul unor greşeli care apar în procesul de
replicare a ADN ului. Un anumit nivel de apariţie a mutaţiilor (de obicei scă zut) a fost
necesar şi util în evoluţia speciilor, dar atunci câ nd depă şesc acest nivel fac
imposibilă supravieţuirea celulei, majoritatea mutaţiilor fiind dă ună toare. Din
această cauză celulele au numeroase sisteme enzimatice de reparare a erorilor care
pot apare în ADN spontan sau induse de agenţi mutageni (fizici sau chimici).
Mecanismele reparatorii sunt eficace, încâ t o mutaţie spontană apare la un milion de
replică ri ale genelor.
Pot să apară mutaţii punctiforme (prin înlocuirea unui singur nucleotid) sau
mutaţii mari complexe, ca: deleţii (lipsa unor secvenţe din ADN), inserţii
(secvenţe în plus de nucleotide). Frecvenţa mutaţiilor poate creşte foarte mult în
urma acţiunii unor substanţe, denumite mutagene, precum: a) unele substanţe
chimice (ce modifică direct bazele din ADN), agenţii alchilanţi (care fixează
radicalii metil, etil etc.) actiflavinele, cofeina; b) radiaţiile ultraviolete; c)
radiaţiile ionizante (ce produc ruperea unuia sau a ambelor lanţuri de ADN,
pierderi de baze, modificări ale bazelor).
 Unii din aceşti agenţi pot fi folosiţi în terapia cancerului, întrucât
celulele maligne sunt mai sensibile la acţiunea lor (ca de exemplu, unii agenţi
alchilanţi, radiaţiile ionizante).
 Sinteza reparatorie a ADN-lui se produce într o anumită perioadă de
timp, încât există posibilitatea (în cazul celulelor care proliferează foarte rapid)
ca să înceapă un nou ciclu de replicare înainte ca reparaţia să fie completă. În
acest fel, celulele care proliferează foarte rapid sunt foarte sensibile la radiaţii,
fapt ce permite folosirea radiaţiilor ionizante în tratamentul cancerelor.
 Inhibarea sintezei de ADN este produsă de o serie de substanţe chimice,
care pot fi folosite în practica medicală curentă - ca substanţe antimicrobiene,
antivirale şi antitumorale (citostatice). Astfel: acidul nalidixic, un antibiotic,
inhibă biosinteza ADN ului; acidul fosfonoacetic, un agent antiviral, inhibă
selectiv ADN polimerazele virale şi din celula gazdă. Unele substanţe
antitumorale (arabinozilcitozina, arabinoziladenina) inhibă sinteza de ADN, iar
altele (neocarcinostatina - o proteină formată din 109 aminoacizi) produc rupturi
în molecula de ADN.
6.3.2.Transcrierea mesajului genetic

 În exprimarea informaţiei genetice (a mesajului genetic) există

două etape: 1) transcrierea (copierea) informaţiei din ADN în ARN şi 2)
traducerea informaţiei conţinută în ARN în sinteza de proteine. Sub
formă prescurtată transmiterea informaţiei genetice este cuprinsă în
dogma centrală a biologiei moleculare care se exprimă în formula:
autoreplicare ADN
 Astfel, genele din ADN determină sinteza de proteine de către
celulă, dar nu ADN ul este matricea pe care se sintetizează proteinele, ci
moleculele de ARN (Fig. 6.15).
 Moleculele de ARN care poartă informaţia genetică necesară
pentru biosinteza proteinelor se numesc ARN mesager (ARN m).
 ARN-ul mesager
 Conceptul de ARN mesager (ARN m) a fost introdus în biologia
moleculară în 1961 de că tre JACOB şi MONOD care au presupus existenţa
unui ARN care este sintetizat şi degradat foarte rapid, ce serveşte ca
mesager al genei (aflată în nucleu), transferâ nd informaţia de la nucleu la
sediul sintezei proteinelor (ribozomi) - aflaţi în citoplasmă .
 ARN mesager este o moleculă sintetizată pe matriţa de ADN, avâ nd
o secvenţă a bazelor complementară ADN matriţă . Pentru fiecare genă se
sintetizează câ te o moleculă de ARN m, care va servi la râ ndul ei ca matriţă
pentru sinteza proteinei codificată de gena respectivă .
Fig. 6.15. Reprezentarea schematică a transmiterii informaţiei genetice
 În celulă , pe lâ ngă ARN-ul mesager, mai există încă două categorii de ARN,
implicate direct în biosinteza proteinelor: ARN-l de transfer şi ARN-ul ribozomal.
ARN-ul de transfer (ARNt) transportă aminoacizii activaţi la ribozomi, unde
se realizează formarea legă turilor polipeptidice în secvenţa dictată de matriţa de
ARNm.
ARN-ul ribozomal (ARNr) intră în componenţa ribozomilor, fă ră a i se
cunoaşte precis rolul lui în biosinteza proteinelor.

6.3.3.1. Mecanismul molecular al biosintezei de ARN

ARN ul este o macromoleculă lungă formată din ribonucleotide legate prin
legă turi 3’-5’ fosfodiesterice. Numă rul de nucleotide variază între 75 (în ARNt) şi
câ teva mii (în ARNm).
Toate tipurile de ARN sunt biosintetizate printr un mecanism molecular
asemă nă tor, sinteza de ARN pe matriţă de ADN fiind catalizată de enzima denumită
ARN polimerază ADN dependentă (transcriptază ).
Pentru realizarea sintezei de ARN sunt necesare urmă toarele elemente: 1)
matriţa de ADN dublu helicoidal; 2) precursori activaţi, ca ribonucleozid trifosfaţi
(ATP, GTP, UTP, CTP); 3) ioni de magneziu sau alte metale bivalente. Sinteza de ARN
se aseamă nă cu sinteza de ADN prin: a) direcţia de sinteză (de la 5’ la 3’, care este
antiparalelă lanţului de ADN); b) mecanismul de alungire, care produce eliberarea de
acid pirofosforic (din ribonucleozid trifosfat), ce este hidrolizat, eliberâ ndu se
energie.
 Diferenţele între biosinteza de ARN şi biosinteza de ADN constau în: 1)
conservarea integrală a matriţei de ADN în procesul de sinteză de ARN (în timp ce în
sinteza de ADN matriţa este semiconservată ); 2) ARN polimeraza nu necesită un
primer; 3) ARN polimeraza nu desfă şoară activitate nucleazică .
La eucariote, există mai multe ARN polimeraze, încâ t cele din clasa A
produc ARNr, cele din clasa B produc ARNm, iar cele din clasa C produc ARNt.
În timpul procesului de transcriere se parcurg mai multe etape după cum
urmează :
1) Legarea ARN polimerazei de matriţa de ADN în regiunile promotoare
care sunt recunoscute în mod specific, producâ ndu se dezră suciri locale ale helixului.
2) Iniţierea formă rii lanţului de ARN prin formarea primei legă turi
diesterice la nivelul regiunii dezră sucite.
3) Alungirea lanţului de ARN se face în direcţia de la 3’ la 5’ a matriţei de
ADN, în timp ce lanţul de ARN creşte în direcţia 5’ la 3’. Matriţa de ADN transcrisă îşi
reia conformaţia dublu helicoidală , în timp ce porţiunea urmă toare se dezră suceşte.
4) terminarea lanţului de ARN are loc în momentul în care pe matriţa de
ADN se recunosc unele puncte de terminare, cu ajutorul unei proteine specifice.
5) maturarea sau prelucrarea are loc numai după desprinderea de pe
matriţă de ADN şi este suferită numai de unele molecule de ARN. Maturarea constă
în: a) clivarea (ruperea) lanţului de ARN (de 45 S) în lanţuri mai mici (de 28 S şi 18
S); b) metilarea unor grupări OH din riboză sau din bazele purinice şi pirimidinice.
 La eucariote, trecerea ARNm din nucleu în citoplasmă se face prin
porii nucleari sub forma unor precursori ribozomali.
S-a demonstrat că , pentru fiecare genă (care are două lanţuri ADN),
numai unul din cele două lanţuri de ADN este copiat, încâ t o genă codifică o
singură proteină .
Aplicaţiile medicale legate de transcrierea mesajului genetic
constau în folosirea unor inhibitori şi a transcrierii în combaterea unor
infecţii microbiene sau virale. Astfel, rifampicina (extrasă din Streptomyces)
şi rifampicina (un derivat semisintetic) inhibă în mod specific iniţierea
sintezei de ARNm. Actinomicina D inhibă în mod specific transcrierea fă ră a
inhiba replicarea ADN sau biosinteza proteinelor.

6.3.3.Traducerea mesajului genetic în biosinteza proteinelor

În conformitate cu dogma centrală a biologiei moleculare,

informaţia genetică stocată sub forma secvenţei de baze în ADN este
transcrisă (copiată ) în secvenţa de baze din ARNm şi apoi este tradusă
(concretizată ) în secvenţa ( dispunerea ) aminoacizilor din proteine.
Întrucâ t în acizii nucleici există numai patru baze azotate diferite,
iar în proteine există 20 aminoacizi diferiţi, apare necesitatea existenţei
unui cod genetic (o formă cifrată ) care să permită legarea în proteine a
acestor aminoacizi.
 Codul genetic prezintă urmă toarele caracteristici:
a) este degenerat, deoarece legarea unui aminoacid (specificarea
lui) într o proteină este determinată de mai mulţi codoni;
b) prezintă 3 codoni nonsens, care nu specifică (leagă ) nici un acid,
ci determină terminarea lanţului polipeptidic;
c) este universal, fiind acelaşi în toate celulele de la bacterii pâ nă la
om.
Sinteza unei molecule de proteină , prin asamblarea aminoacizilor,
se face la nivelul ribozomilor, unde se citeşte informaţia genetică de pe
ARNm, participâ nd şi o serie de proteine solubile, precum şi aminoacizi
activaţi legaţi de ARNt ce prezintă : 1) un loc de punct de legare a
aminoacidului şi 2) un loc de recunoaştere a matriţei de ARNm, reprezentat
de o secvenţă de 3 baze, denumit anticodon.
Anticodonul de pe ARNt recunoaşte secvenţa complementară de 3
baze din codonul de pe ARNm permiţâ nd legarea specifică a aminoacidului
de matriţă . Pentru un aminoacid (din cei 20 existenţi în proteine) pot exista
mai multe molecule diferite de ARNt, legată de faptul că mai mulţi codoni
pot specifica (lega) mai mulţi aminoacizi. (Fig. 6.16)
Moleculele de ARNt prezintă : a) patru
regiuni cu baze complementare dispuse
în dublu helix, denumite tulpini (tulpina
acceptor, tulpina D, tulpina T şi tulpina
anticodon) şi b) 4 regiuni fă ră baze
complementare denumite bucle (o buclă
anticodon, o buclă D, o buclă T şi o buclă
variabilă ).(Fig. 6.16)
Datorită apariţiei structurii de
dublu helix la nivelul tulpinilor, molecula
de ARNt are o dispunere spaţială în
forma literei “L”, cu două braţe: a) un
braţ lung ce cuprinde tulpinile T şi
acceptor. Regiunile dublu helicoidale
sunt perpendiculare una pe alta şi conţin
fiecare câ te 10 perechi de baze, ce
corespund la o tură de dublu helix.
Formarea regiunilor de dublu helix
asigură moleculei o mare stabilitate, iar
buclele ce proemină pot interacţiona
specific cu alte grupă ri de atomi. Astfel,
anticodonul este situat la capă tul
braţului lung din “L”, iar aminoacidul
este legat la capă tul braţului scurt din
Legarea aminoacidului de ARNt este catalizată
de o enzimă , denumită aminoacil ARN sintetază
existâ nd câ te o enzimă specifică pentru fiecare
din cei 20 aminoacizi, care poate lega
aminoacidul de ARNt diferiţi.
Aminoacidul ARNt sintetaza
catalizează două reacţii succesive:
1) activează aminoacidul legâ ndu-l de AMP,
formâ nd un compus intermediar, denumit
aminoaciladenilat (aminoacil~AMP), care
ră mâ ne legat de enzimă pâ nă întâ lneşte o
moleculă de ARNt specifică pentru aminoacidul
respectiv;

AA + ATP = AA ~ AMP + ADP

2) transferă aminoacidul pe ARNt formâ nd

complexul ARNt încă rcat ( aminoacil ARNt ).
Energia legă turii macroergice din complexul
aminoacil ARNt poate fi utilizată ulterior în
ribozomi pentru formarea legă turii
macroergice;

AA~AMP + ARN t = AA~ ARN t + AMP

 Molecula de ARNt prezintă la toate vieţuitoarele o structură asemă nătoare,
perfect adaptată funcţiei sale, fiind o moleculă universală ca şi codul genetic.
Acidul ribonucleic ribozomal (ARNr) este reprezentat de mai multe specii
cu constante de sedimentare diferite. ARNr este sintetizat în nucleu şi intră în
constituţia celor două subunită ţi ribozomale: a) subunitatea mică (40 S) şi b)
subunitatea mare (60 S), care se angrenează , în citoplasmă , cu subunitatea mică ,
realizâ nd ribozomul.

6.3.3.1.Mecanismul molecular al
biosintezei proteinelor

Formarea legă turilor

peptidice între aminoacizii care
compun proteina are loc în
ribozom, sinteza lanţului
polipeptidic avâ nd loc în direcţia
aminocarboxil. Ribozomul devine
funcţional numai atunci câ nd are
loc asocierea celor două
subunită ţi. (Fig. 6.18)
Mecanismul sintezei de proteine, mai bine studiat la E.coli,
este acelaşi în toate celulele şi cuprinde trei faze: 1) faza de
iniţiere, 2) faza de elongare şi 3) faza de terminare (la fel ca
şi la sinteza de ADN şi de ARN).
Faza de iniţiere începe odată cu formarea compusului formil
metionil ARNt prin legarea metioninei de un ARNt specific
şi prin blocarea grupării amino prin formilare. În continuare
se formează Complexul de iniţiere 30 S la care participă
formil metionil ARNt, subunitatea mică 30 S, ARNm şi
unele proteine solubile din citosol, denumite factori de
iniţiere (IF1, IF2, IF3), precum şi GTP. Subunitatea mică
(30 S) se leagă de ARNm pe un loc specific situat la circa 10
nucleotide de la capătul 5’ al ARNm (factorul IF3
intervenind în această legare).
 Biosinteza proteinelor la procariote

Faze Timpi Fenomene

A.Iniţiere Formarea compusului - se leagă metionina de ARNt
-se blocheză gruparea amino prin formilare
formil metionil - ARNt -se formează complexul de iniţiere
1.Inserţia unui AA-ARNt -pe locul A se inseră un AA ~ ARNt

B. -se transferă formil metionina de pe locul P

pe gruparea aminoacil ~ ARNt de pe locul A
Elongare 2.Formarea legăturii -pe locul P rămâne un ARNt descărcat
peptidice -pe locul A se găseşte un dipeptidil ~ ARNt

-ARNt descăcat părăseşţ locul P

3.Translocarea -dipeptidil ~ ARNt se mută de pe locu lA pe

locul P
!
-ARNm se deplasează spre capătul 3

C. Terminarea sintezei -în dreptul locusului A, pe ARNm apare

un codon nonsens
Terminare lanţului polipeptidic
 De complexul 30 S se leagă apoi subunitatea mare (50 S) a
ribozomului, folosind pentru legare energia rezultată din hidroliza GTP ului. S a
format astfel, complexul de iniţiere (70 S), în care pe ribozom există două locuri
de legare: a) un loc P (de la peptidil) care este ocupat de formil metionil ARNt şi
b) un loc A (de la aminoacid) neocupat în complexul de iniţiere.
Faza de elongare se realizează în trei timpi (subfaze): a) inserţia unui
aminoacid; b) formarea legăturii peptidice şi c) translocarea.
Inserţia constă în legarea pe locul A din ribozom a unui aminoacid-
ARNt, ce corespunde codonului din ARNm, aflat în dreptul locului A. Codonul
din ARNm este recunoscut de anticodonul ce transportă aminoacidul cerut
(specificat) de cele trei nucleotide ale codonului (din ARNm). Pentru inserţie
sunt necesare: o moleculă de GTP şi o proteină din citosol numită primul factor
al elongării. În urma inserţiei a rezultat un complex în care pe locul P se află
formilmetionil-ARNt-ul, iar pe locul A se află un aminoacil-ARNt.
Formarea legăturii peptidice se produce cu ajutorul unei enzime
denumită peptidil transferază, existentă în subunitatea 50 S a ribozomului, prin
transferul formilmetioninei (de pe locul P) pe gruparea amino din animoacil-
ARNt (aflat pe locul A). În urma formării legăturii peptidice pe locul P rămâne
un ARNt descărcat, în timp ce pe locul A se găseşte un dipeptidil ARNt.
 Translocarea cuprinde trei fenomene: a) ARNt descă rcat pără seşte locul P; b)
dipeptidil-ARNt se mută (translocă ) de pe locul A pe locul P şi c) ARNm se deplasează
cu trei nucleotide spre capă tul 3’. Datorită acestui fapt, codonul următor de pe ARNm
este pregă tit pentru a fi ”citit” de că tre anticodonul unui nou aminoacid-ARNt
corespunză tor.
Translocarea necesită hidroliza celei de-a treia molecule de GTP şi
intervenţia celui de al treilea factor al elongării, denumit translocază .
Odată încheiată translocarea, ciclul elongă rii se poate repeta, fiindcă locul A
a devenit vacant, iar în dreptul să u se află un alt codon, care poate fi recunoscut de
aminoacidul ce prezintă anticodonul complementar. În acest fel un alt aminoacid este
legat în locul polipeptidic (P), iar mesajul genetic “înscris” în ARNm este “citit” de
că tre anticodonii de pe ARNt şi “tradus” în formarea unei legă turi peptidice între
aminoacizi în conformitate cu secvenţa “dictată ” (specificată ) de codoni.
Faza de terminare a sintezei lanţului polipeptidic se declanşează în
momentul câ nd la sfâ rşitul fazei de elongare, în dreptul locului A din ribozom ajunge
unul dintre cei trei codoni nonsens (UAA, UGA şi UAG); în citoplasma celulelor
normale nu se gă sesc molecule de ARN cu anticodoni camplementari acestor codoni.
Dar aceşti codoni nonsens sunt recunoscuţi de o proteină , denumită factor de
eliberare (existâ nd doi factori de eliberare RF1 şi RF2). Factorii de eliberare se leagă
de locul A şi determină hidroliza legă turii dintre polipeptid şi ARNt de pe locul P,
eliberâ nd lanţul polipeptidic terminat care pă ră seşte ribozomul. În continuare,
ribozomul se disociază în cele două subunită ţi, care se desprind de ARNm, iar ARNt-
ul este pus în libertate.
Compoziţia lanţului polipeptidic sintetizat de un ribozom este determinat în mod
exclusiv de ARNm şi nu de felul ribozomului. În acest mod, aceiaşi ribozomi pot
sintetiza lanţuri polipeptidice diferite în funcţie de matriţa de ARNm pe care sunt
legaţi.
6.3.3.2.Particularită ţi ale biosintezei
proteinelor la eucariote
La eucariote, sinteza proteinelor are loc în
ribozomii 80 S din citosol, iar iniţierea
sintezei lanţului polipeptidic se face prin
metionil-ARNt care nu este formilat ca la
bacterii. Factorii de iniţiere sunt mai
numeroşi şi mai complecşi la eucariote, ei
controlâ nd viteza sintezei proteinelor.
Viteza cu care se sintetizează proteinele este
foarte mare, atâ t datorită elongă rii foarte
rapide, câ t şi datorită faptului că o
Fig.6. 19. Schema poliribozomului la eucariote
molecul~a de ARNm este tradusă simultan 1- Subunitate mică; 2- Subunitate mare; 3- ARN m; 5-Începerea sintezei;

de mai mulţi ribozomi. Grupul de ribozomi 6- Terminarea sintezei lanţului polipeptidic.

legat de o moleculă de ARNm se numeşte
poliribozom sau polizom. Într-un polizom
ribozomii sunt dispuşi la distanţe de circa
100 nucleotide unul de altul şi fiecare
ribozom sintetizează câ te un lanţ
polipeptidic. (Fig. 6.19
În lanţul polipeptidic, aminoacizii sunt legaţi în mod strict în ordinea (secvenţa)
codificată de genă , încâ t codul genetic (limbajul bazelor nucleotidice din ADN şi
ARNm) este tradus în ordonarea (aşezarea) aminoacizilor din molecula de proteină .
Numă rul de lanţuri polipeptidice care pot fi sintetizate pe o moleculă de
ARNm este diferit la procariote, de eucariote. Astfel, la eucariote pe fiecare moleculă
de ARNm se sintetizează un singur lanţ polipeptidic, în timp ce la procariote o
moleculă de ARNm sintetizează mai multe lanţuri polipeptidice. Porţiunea din ARNm
care codifică un lanţ polipeptidic se numeşte cistron şi începe cu un codon de iniţiere
(unde se leagă ribozomii) şi se termină cu un codon nonsens.
La eucariote ARNm este întotdeauna monocistronic, pe câ nd la bacterii este
de obicei policistronic.
Prin adă ugarea sau prin delecţia (înlă turarea) unei baze din ARNm apar
mutaţii, deoarece din acel punct de vedere citirea codonilor este greşită , defazată
faţă de mesajul original, rezultând alte “cuvinte”.
La eucariote unele gene apar discontinui. Pâ nă în prezent gena este definită
ca o regiune a cromozomului (ca un fragment de ADN) care este copiată (transcrisă )
într-o moleculă de ARNm, iar aceasta este tradusă într-un lanţ polipeptidic. La
eucariote secvenţele de ADN (denumite exoni) care codifică aminoacizii sunt
separate prin segmente de ADN (denumite introni) care nu codifică . Din moleculele
de ARNm precursor (ce apare prin transcrierea genei) sunt îndepă rtate porţiunile ce
corespund intronilor, fragmentele ră mase fiind legate cap la cap printr-un proces de
“înă dire” (splicing) ce se pot produce în nucleu în cursul maturării ARNm. (Fig.6.20)
Şi la eucariote există posibilitatea ca unele secvenţe de ADN să producă cel puţin
două molecule diferite de ARNm, datorită unor variaţii în fenomenul de “înă dire”. De
asemenea, nu toate genele codifică proteine.
Influenţarea biosintezei proteinelor cu ajutorul unor antibiotice sau prin
acţiunea unor toxine stă la baza unor aplicaţii sau implicaţii medicale.
Aplicaţii medicale
În practica medicală sunt folosite antibiotice care inhibă biosinteza
proteinelor, acţionâ nd pe subunitatea mică sau mare şi pe ribozomi de tipuri diferite
(70 S sau 80 S). Streptomicina şi tetraciclinele acţionează pe subunitatea 30 S,
producâ nd citirea greşită a ARNm (streptomicina) sau blocâ nd legarea aminoacil
ARNt pe locul A din ribozomi (tetraciclinele).
Cloramfenicolul şi ciclohexinida acţionează pe subunitatea mare, blocâ nd
activitatea peptidil transferazei. Eritromicina acţionează pe subunitatea mare (50 S)
a ribozomului procariotic, împiedicâ nd translocarea.
.
Puromicina acţionează pe ambele tipuri de ribozomi producând terminarea prematură a
sintezei lanţului polipeptidic.
Unele toxine microbiene inhibă biosinteza proteinelor la eucariote. Astfel,
toxina difterică produsă de Corynebacterium dyphteriae, blochează faza de elongare la
eucariote, inactivând translocaza

7.DIFERENŢIEREA ŞI EVOLUŢIA CELULELOR

Diferenţierea celulară este procesul biologic, în care, pornindu-se de la o

singură celulă, se constituie tipuri celulare stabile, deosebite morfofuncţional între ele.
Diferenţierea este un proces esenţial, de el depinzând însăşi apariţia şi existenţa
organismelor individuale. Prin diferenţiere se realizează: 1) reproducerea, în urma căreia
se formează noi indivizi într o specie; 2) creşterea şi dezvoltarea organismelor; 3)
regenerarea celulelor sau a ţesuturilor lezate sau uzate; 4) evoluţia speciilor şi adaptarea
organismelor la mediu.
Diferenţierea celulară are caracter universal în lumea vie, fiind prezentă la
toate speciile de plante sau animale. Nefiind limitată în timp, diferenţierea celulară se
desfăşoară pe tot parcursul vieţii individului, din momentul concepţiei şi până în
momentul morţii organismului. Intensitatea şi amploarea diferenţierii sunt variabile în
timpul diverselor perioade ale vieţii organismului, înregistrând o intensitate maximă în
embriogeneză. La mamifere, diferenţierea celulară are un caracter ireversibil, încât nici
o celulă diferenţiată nu şi mai poate redobândi caracterele embrionare.
7.1.Mecanismele diferenţierii celulare

La mamifere, diferenţierea celulară debutează în momentul fecundă rii,

câ nd se formează zigotul. Atâ t zigotul, câ t şi celulele rezultate din primele diviziuni
se pot diferenţia în oricare din tipurile celulare funcţionale ale adultului. Aceste
celule care au potenţial maxim de diferenţiere sunt denumite celule totipotente sau
pluripotente şi se caracterizează din punct de vedere genetic că au toate genele
active (derepresate) încâ t acceptă orice mesaj genetic, putâ nd urma orice traseu
evolutiv. Ele se pot integra în oricare din regiunile unui embrion avansat, la care
soarta celulelor este definitivă , generâ nd structuri specializate în funcţie de
indicaţia primită de la regiunea suport
 Etapele diferenţierii celulelor
Etapă Denumirea Exemple Caracteristici Asupra lor
celulei acţioneză:
Iniţială Celula Zigotul şi Toate genele Factori
totipotentă primele 8-16 sunt active determinanţi
(pluripotentă) blastomere (derepresate)
Determinării Celule Celule Au gene Factori inductori
determinate foiţelor active şi gene
(direcţionate) embrionare inactive
(represate)
Apariţia Celule stem Celule Sunt Factori inductori
celulelor multipoten - mezenchi - permisive
permisive ţiale male Creşte
Hemohistio - numărul
blast genelor
Hemocitoblast represate
Apariţia Celule Celule Creşte Factori inductori
celulelor stem multipoten - numărul
progeni- direcţionate ţiale limfoide genelor
toare (formatoare Celule represate
de colonii) multipoten -
ţiale mieloide
Apariţia Celule Proeritro- Creşte Factori inductori
celuleor tinere blast numărul
precursoare (blaşti) Mieloblast genelor
Monoblast represate
Limfoblast
Apariţia Celulele Neuroni, Numărul de
celulelor mature celule gene active
specializate musculare, este
eritrocite, caracteristic
leucocite fiecărui tip
celular
O serie de factori extracelulari denumiţi factori determinanţi, obligă fiecare
celulă pluripotentă să aleagă un anumit traseu evolutiv, transformâ ndu se în
celule determinate ( direcţionate ).
Determinarea reduce progresiv numă rul de tipuri celulare specializate
care pot lua naştere din celule embrionare. Astfel, celulele pluripotente pot genera
prin diferenţiere toate tipurile de celule adulte, dar mai tâ rziu, odată cu apari,tia
celor trei foiţe embrionare, din fiecare foiţă rezultă un numă r limitat de celule, ca de
exemplu: celule nervoase din ectoderm; celule conjunctive, musculare din
mezoderm etc.
Deşi cantitativ şi calitativ genotipul celulelor pluripotente şi determinate
este identic, determinarea şi diferenţierea celulară represează (inactivează) un
numă r variabil de gene, mereu altele în funcţie de tipul de celule specializate. Cu câ t
vâ rsta embrionului este mai avansată , numă rul genelor represate este mai mare, iar
starea de celulă determinată este ireversibilă la mamifere.
Factorii care impun alegerea unui anumit parcurs şi deci
diferenţierea spre un anumit tip de celulă specializată se numesc inductori.
Inductorii acţionează asupra unor celule “ţintă”, iar acţiunea lor este posibilă numai
dacă celulele ţintă devin permisive, în urma primirii unor mesaje sau influenţe
directoare.
 Permisivitatea apare ca urmare a unor modifică ri genetice şi structurale
ce au loc la nivelul membranei celulare, modifică ri determinate de acţiunea unui alt
inductor anterior. Se remarcă faptul că permisivitatea pentru un anumit inductor
este limitată în timp.
Diferenţierea celulară se realizează prin intervenţia unui grup heterogen
de factori inductori, care iniţial acţionează asupra unei populaţii de celule
pluripotente, iar mai apoi, asupra unor celule determinate (direcţionate). Astfel, în
ontogeneză numă rul determină rilor succesive coincide cu numă rul inductorilor.
În urma acţiunii inductorilor şi determină rii rezultă celulele STEM, celule
de origine, din care vor lua naştere anumite tipuri de celule specializate. Astfel,
celulele stem din mă duva osoasă hematogenă sunt capă t de serie pentru hematii,
leucocite şi trombocite, iar celulele nediferenţiarte din epiteliu sunt capă t de serie
pentru diverse tipuri de epitelii.
În organismul adult nu mai există celule pluripotente, dar fiecare ţesut
şi fiecare organ mai are încă rezerve de celule stem incomplet diferenţiate (excepţie
fă câ nd ţesutul nervos şi muscular cardiac). Aceste celule stem îşi pot continua
programul de diferenţiere, putâ nd reface celulele specializate adulte, lezate sau
uzate.
La mamifere, celula diferenţiată îşi pă strează aceeaşi cantitate de ADN ca şi
celula pluripotentă , iar caracterele generale ale celulelor diferenţiate sunt expresia
fenotipică a numă rului de gene nerepresate din genotip.
Diferenţierea celulară se realizează în două etape: a) o etapă a diferenţierii
intracelulară şi b) o etapă a diferenţierii intercelulară.
În etapa diferenţierii intracelulare, în interiorul celulei se produc modifică ri
structurale succesive care determină apariţia formei şi structurilor specifice celulei
diferenţiate, ca de exemplu modificarea formei spermatogoniei şi apariţia flagelului.
În etapa diferenţierii intercelulare, modifică rile structurale suferite de un grup
restrâ ns de celule dintr o populaţie mai mare determină apariţia unor diferenţe între
caracterele celulelor iniţiale şi caracterele celulelor provenite din celulele iniţiale.
Sub raport biochimic, diferenţierea s-a realizat în momentul în care în
celulă s-a acumulat o substanţă specifică, de regulă o proteină cu funcţie enzimatică ,
ca de exemplu hemoglobina în hematii, actina şi miozina în celulele musculare.
Ca rezultat al diferenţierii celulare apar funcţii specifice fiecă rui tip celular
constituit, precum contractilitatea celulelor musculare, mobilitatea spermatozoidului,
transportul de oxigen şi bioxid de carbon. Caracterele celulelor diferenţiate sunt
reprezentate de:
1) Specializarea funcţională, care reprezintă principalul obiectiv al
diferenţierii celulare, fă ră a se contrapune cooperă rii cu alte tipuri celulare.
2) Morfologia (forma şi structura) celulelor diferenţiate este specifică în
sensul dezvoltă rii mai accentuate a organitelor celulare necesare îndeplinirii funcţiilor
specifice. Astfel, reticulul endoplasmic rugos şi complexul Golgi sunt foarte dezvoltate
în celulele implicate în sinteza de proteine, iar aparatul de contracţie, respectiv
filamentele de actină şi miozină , apare foarte dezvoltat în celulele musculare.
 3) Compoziţia chimică apare specifică, datorită acumulării unor proteine
specifice sau datorită desfăşurării unor activităţi enzimatice specifice.
4) Adezivitatea pe substrat, care permite formarea ţesuturilor şi organelor.
5) Interrelaţia cu alte celule sau joncţiunea, prin care se realizează solidarizarea
între ele în cadrul unui ţesut. Prin joncţiunile permeabile, de tip gap pot trece anumite
molecule cu rol în reglarea funcţională, permiţând funcţionarea sincronă a celulelor din
ţesuturi.
6) Inhibiţia capacităţii de diviziune. Celulele diferenţiate sunt greu divizibile
sau indivizibile (ca neuronul, hematia, celula musculară cardiacă etc). Celulele diferenţiate
divizibile îşi pot regla ritmul de diviziune în funcţie de necesităţi (ca în cazul hepatocitelor).
Capacitatea de diviziune este mai întârziată sau inhibată în cazul celulelor cu grad de
specializare avansat. De asemenea, în cazul unor ţesuturi în care celulele specializate au o
durată de viaţă foarte scurtă, ca urmare a solicitărilor func,tionale intense (exemplu în
epiteliu interstiţial) se întâlnesc celule tinere, incomplet diferenţiate, capabile să se dividă
pentru refacerea
populaţiei de celule Denumirea celulelor Specializarea funcţională
Eritrocite Transport de oxigen şi dioxid de
adulte specializate, carbon
epuizate Miocite Contracţie
Enterocite Absorbţie şi metabolism
Celule caliciforme Sinteză de substanţe mucoase
Exocrinocitele pancreatice Sinteză şi secreţie de enzime
Endocrinocitele pancreatice Sinteză de hormoni pancreatici
Celule specializate Endocrinocitele din gonade Sinteză de hormoni steroizi
Nefrocitele Transport de ioni
Neuroni Generare şi conducere de
impulsuri nervoase
Macrofage Digestie intracelulară
7) Inhibiţia de contact, care apare atunci câ nd densitatea celulelor atinge un
anumit grad într un ţesut (ca, de exemplu în regenerarea epiteliilor după lezionare)
sau în culturile de celule. Prin această proprietate celulele sunt oprite din migrare şi
proliferare.

7.3. Caracteristicele celulelor nediferenţiate:

1) Nu au funcţii specifice, celulele nediferenţiate pot îndeplini un singur

rol, acela de a genera diverse tipuri de celule specializate în urma determină rilor
succesive.
2) Nu au structuri specifice, toate celulele nediferenţiate sau parţial
diferenţiate sunt asemă nă toare prezentâ nd: nucleul mare, eucromatic, citoplasma
redusă cantitativ, slab bazofilă datorită numă rului scă zut de ribozomi. 3) Nu au
compoziţii chimice specifice.
4) Prezintă adezivitate pe substrat, încâ t atunci câ nd vin în contact se
recunosc, aderă şi formează ţesuturi sau organe.
5) Joncţionarea cu alte celule se poate realiza prin joncţiuni de tip gap, cu
un diametrul mai mic decâ t în cazul celulelor diferenţiate. Aceste joncţiuni prezintă
un mare dinamism desfă câ ndu se şi refă câ ndu¬ se cu rapiditate.
6) Prezintă o mare capacitate de diviziune, ceea ce permite unui numă r
redus de molecule inductoare care acţionează iniţial asupra unui numă r foarte mic
de celule să genereze un numă r mare de celule.
7) Prezintă inhibiţie de contact, ca şi în cazul celulelor diferenţiate. În momentul în
care iau contact cu alte tipuri de celule, celulele nediferenţiate se opresc din migrare,
putâ nd să realizeze ţesuturi şi organe.

Celulele mature pot suferi fenomenul de modulaţie şi de metaplazie.

Modulaţia este fenomenul prin care în celulele mature, în anumite condiţii fiziologice
sau patologice, pot să apară modificări structurale şi funcţionale, minore şi
pasagere, reversibile, care le fac să semene cu celula tâ nă ră din care au provenit.
Astfel, fibrocitele se pot transforma în fibroblaste în culturile de celule, datorită
condiţiilor de mediu.
Metaplazia este fenomenul de transformare a unei celule diferenţiată într
o celulă diferenţiată de alt tip. Metaplazia apare exclusiv la ţesutul epitelial şi
conjunctiv.

7.4.ÎMBĂTRÂNIREA ŞI MOARTEA CELULELOR

În viaţa sa, celula parcurge urmă toarele stadii (sau faze): 1) un stadiu de
funcţionare normală; 2) îmbătrânirea (sau senescenţa); 3) agonia; 4) moartea
celulară.
Celule îmbă trâ nite suferă o serie de modificări morfologice precum: a)
scă derea volumului celular; b) scă derea ritmului mitotic şi creşterea procentului de
celule moarte, într o populaţie de celule; c) modifică ri ale nuceului şi d) modifică ri
ale citoplasmei.
 Modificările nucleului sunt reprezentate de: 1) picnoza nucleară , care
constă în retractarea şi condensarea nucleilor, colorare intensă (hipercromie) şi
dispariţia detaliilor de structură ; 2) cariorexis sau fragmentarea nucleului; 3)
carioliza sau dispariţia (dizolvarea) nucleului.
Modificările citoplasmei constau în: scă derea bazofiliei, vacuolizarea
citoplasmei, acumularea de pigmenţi de uzură şi lipide ca urmare a scindă rii
moleculelor lipoproteice. (Fig.7.1)
În celulele în agonie se observă : a) modifică ri nucleare asemă nă toare
celor întâ lnite în celulele îmbă trâ nite; b) modifică ri ale organitelor citoplasmatice,
cu eliberare de fosfolipide şi formarea de figuri mielinice; c) modificarea stă rii
coloidale a citoplasmei (fluidificare sau gelificare) şi modifică ri ale curenţilor
citoplasmatici.
Ipotezele şi teoriile privind îmbă trâ nirea şi moartea celulelor se pot
grupa în două categorii: a) o teorie a erorilor şi b) o teorie a morţii programate a
celulelor.
 Teoria erorilor consideră că senescenţa celulară (îmbă trâ nirea) este o
consecinţă a acumulă rii defectelor genetice în urma acţiunii radiaţiilor, agenţilor
mutageni sau radicallor liberi din mediu asupra ADN-ului sau asupra diferitelor
etape din transcrierea şi traducerea informaţiei genetice. Rezultatul acestei acţiuni
este producerea unor “erori” în sinteza unor proteine şi în funcţionalitatea lor. O
variantă a teoriei erorilor o reprezintă teoria invaziei virale care consideră
senescenţa celulară ca fiiind o consecinţă a încorporă rii ADN-ului viral în genomul
celulei. Prin teoria erorilor nu se poate explica însă variabilitatea duratei de viaţă a
diferitelor tipuri de celule.
Teoria morţii programate susţine că fiecare tip de celulă are înscris în
programul genetic o anumită durată de viaţă , după care celula moare. Această teorie
este sprijinită de rezultatele experimentale obţinute de HAYFLICK (1986), care, în
culturi de celule, a observat că fibroblastele provenite din ţesutul embrionar se divid
de 50 de ori, în timp ce la fibroblastele provenite de la persoane de diferite vâ rste,
numă rul diviziunilor scade treptat cu vâ rsta. Dacă culturile de celule sunt îngheţate
mai mulţi ani, la dezgheţare, culturile se divid exact de atâ tea ori, ca şi celulele de
aceeaşi generaţie neîngheţate. Descifrarea mecanismului programă rii morţii în
celulele normale poate oferi cheia vindecă rii cancerului şi prelungirea vieţii.
Îmbătrâ nirea celulară apare ca un proces cu semnificaţii structurale şi
funcţionale variate pentru diferitele tipuri de celule existente în organism. Astfel,
celulele cu ritm rapid de diviziune au un proces de îmbă trâ nire cu un mecanism
de producere diferit faţă de unele celule nedivizibile. Orice tip celular diferenţiat
divizibil parcurge în cursul viaţii organismului un număr precis de diviziuni
programate genetic, încâ t îmbă trâ nirea poate să se traducă prin scă derea ritmului
sau chiar oprirea completă a procesului de diviziune. În cazul celulelor nedivizibile
în cursul vieţii organismului (neuronul, celulele musculare) îmbă trâ nirea se traduce
prin acumularea de macromolecule cu proprietă ţi diferite de cele iniţiale sau prin
acumularea de substanţe nedegradabile (ca lipofuscină etc.).
Între senescenţa celulară şi îmbă trâ nirea organismului întreg este o mare
diferenţă , organismul animal fiind format din mai multe sisteme. Astfel
îmbătrânirea organismului este rezultatul îmbătrânirii fiecărui sistem în parte
şi mai ales rezultatul îmbă trâ nirii moleculelor, celulelor, ţesuturilor şi organelor,
fiecare dintre acestea îmbă trâ nind într-un mod specific, diferit.
Moartea celulei
Studierea mecanismelor şi a cauzelor care produc moartea celulei constiuie
obiectul de studiu al tanatologiei celulare.
Moartea celulei se produce instantaneu, încâ t post mortem se poate observa: a)
retractarea pseudopodelor şi adoptarea unei forme sferice; b) o colorare difuză
a nucleului şi citoplasmei cu coloranţi vitali; c) balonarea şi dispariţia
mitocondrilor; d) picnoză, cariorexis şi carioliză nucleară. Aceste modifică ri sunt
rezultatul eliberă rii enzimelor din lizozomii alteraţi, ca urmare a încetă rii circulaţiei
sanguine şi constituie un semn cert al morţii organismului animal.
Sunt descrise trei tipuri de moarte a celulelor: moartea celulară programată ,
apoptoza şi necroza.
Moartea celulară programată sau oncoza constă în autodistrugerea
celului prin activarea unui program genetic propriu şi specific. Se întâ lneşte în.
cursul dezvoltă rii ontogenetice embrio-foetale, pe parcursul dezvoltă rii sau
funcţionă rii unor organe (de exemplu: involuţia glandei mamare, la încheierea unui
ciclu de lactaţie sau involuţia uerului la încetarea stă rii de gestaţie
Apoptoza este o moarte celulară lentă, care intervine după primirea
unor semnale intrinseci şi se realizează prin mecanisme proprii. Prin acest tip de
moarte celulară , organismul se eliberează de anumite celule care nu-i mai sunt utile
(celule lezate, celule în exces, celule cu ADN-ul modificat şi nereparat, etc)
În producerea apoptozei se pot distinge patru stadii evolutive : un stadiu
molecular, un stadiu de contractare, un stadiu de clivaj şi un stadiu de fagocitoză.
În stadiul molecular sau de preangajare apar modifică ri ale membranei
şi citoplasmei care îi permit celulei să recepţioneze semnale (de obicei chimice:
AMP-c, inozitol trifosfatul, ioni de calciu, etc), ce produc modificarea permeabilită ţii
membranelor celulare, dispariţia microvililor , dispariţia joncţiunilor şi pierderea
contactului cu celulele adiacente. Ca o consecinţă a acestor fenomene se produce
activarea unor „gene de liză” sau „gene letale” (protooncogene c-fos, c-myc,
antioncogena P 53). Aceste gene induc sinteza de macromolecule efectoare sau
activatoare ale apoptozei (proteina de stress hsp 70, catepsina D etc.) Celulele
pă ră sesc angrenajul tisular, citosolul se condensează , plasmalema prezintă
invaginaţii adâ nci, iar în nucleu apare o hipercromatoză marginală , datorită
dispunerii periferice a eucromatinei nucleare. În acest stadiu ribozomii şi
mitocondriile nu sunt modificate,iar celula este încă capabilă să elimine coloranţii
vitali
În stadiul urmă tor, de clivaj în corpi apoptotici, cisternele reticulului endoplasmic
şi unii saci golgieni se vacuolizează , iar fibra de cromatină este fragmentată , sub
acţiunea unor endonucleaze, dependente de calciu şi sensibile la zinc. Apar „ corpii
apototici ” cu aspectul fragmente celulare delimitate de plamalemă şi conţinâ nd
citosol, organite şi oligonucleozomi.
Stadiul de fagocitoză şi de eliminare a corpilor apoptotici este de scurtă
durată , deoarece corpii apoptotici sunt recunoscuţi imediat de lectine şi receptorii
macrofagelor şi eliminaţi prin fagocitoză .
Citonecroza sau necroza sau necrobioza este o moarte celulară violentă.
Se produce sub o acţiune patogenă intensă ce depă seşte posibită ţile de adaptare ale
celulei şi cuprinde un numă r mai mare de celule. Într-o primă fază celula se
tumefiază , apoi lizozomii eliberează hidrolazele acide, încâ t celulele se lizează în
totalitate,generâ nd o reacţie inflamatorie în teritorillie învecinate. Nucleul trece prin
modifică ri profunde (picnoză , carirexis şi carioliză ).Celulele necrozate îşi mă resc
volumul, contrar faţă de ceea ce se întâ mplă în apoptoză .
7.5. Recunoaşterea celulară

Celula posedă capacitatea de a se recunoaşte unele pe altele în mod

specific. Astfel, dacă un embrion de gă ină este disociat în celule independente, prin
tratament cu tripsină , după câ teva ore celulele aflate în suspensie se agregă (se
grupează ) din nou. Dacă se amestecă celule ectodermice şi mezodermice, iniţial se
formează un conglomerat sferic, dar după 1-2 zile, celulele se separă după tip, cele
mezodermice dispunâ ndu-se la interior, iar cele ectodermice la exterior
. Fenomenul se datorează glicoproteinelor prezente în membrana citoplasmatică ,
care formează molecule specifice, capabile să transmită informaţia genetică . În
cultură fenomenul recunoaşterii celulare se manifestă în cazul celulelor normale
prin inhibiţia de contact încâ t contactul cu peretele lateral al vasului şi cu celulele
vecine oferă celulei informaţia necesară pentru oprirea diviziunii.
Inhibiţia de contact este absentă în cazul celulelor maligne şi a unor celule
transformate, care apar spontan în culturile de celule normale.
Pierderea inhibiţiei de contact nu este însă un criteriu suficient pentru a
defini o celulă malignă sau o celulă transformată . Astfel în 1960, AUB a descoperit că
celulele maligne şi transformate au un plus încă o proprietate care le deosebeşte de
celulele normale, ele fiind aglutinate de lectine (sau fit - hemaglutinine) care sunt
proteine vegetale ce se leagă de glicolipidele şi glicoproteinele din membranele
celulelor transformate şi tumorale.
7.6.ONCOGENELE

Sunt gene, care pot să determine transformarea unei celule normale într-o celulă
canceroasă . Sunt considerate o formă mutantă a unei gene normale (proto-
oncogenă) implicată în creşterea şi diviziunea celulelor.
Modifică rile de membrană ale celulelor maligne se datoresc modifică rilor
intervenite în exprimarea unor gene, care determină compoziţia şi proprietă ţile
membranei celulare periferice, ceeace face ca celulele maligne să aibă o capacitate
de creştere autonomă , ele reproducâ ndu-se şi proliferâ nd independent de
mecanismele normale de reglare.
 Un model al genezei cancerelor (cancerogenezei) propus de HUEBNER şi
TODARO (1969) susţine că în toate celulele normale există un virus integrat în cromozomi
(un provirus). La un moment dat se produce activarea uneia din genele virale (denumită
oncogenă ) care codifică proteine capabile să transforme o celulă normală într-o celulă
malignă .
S-a constatat că , în cromozomii umani, există gene care au secvenţe foarte
asemă nă toare cu oncogenele virusurilor cu ARN (denumite v oncogene). Astă zi se ştie că
nu oncogenele celulare provin din cele virale (deci nu sunt virusuri integrate), ci dimpotrivă
virusurile au preluat din celulele normale aceste gene.
Oncogenele celulare au fost denumite şi proto-oncogene şi se pare că s-au
conservat, în evoluţie, un timp foarte îndelungat, îndeplinind funcţii foarte importante. Pâ nă
în prezent nu se cunoaşte ce rol au în celula normală şi nici ce este modificat, atunci câ nd se
produce cancerul, determinâ nd perturbă ri în exprimarea oncogenelor. În cancer s-au
descris modifică ri ale cromozomilor ca ruperi de cromozomi şi transferuri ale
fragmentelor pe alţi cromozomi, oncogenele fiind localizate tocmai în locul în care se rup
cromozomii sau în fragmentele translocate.
Sunt cunoscute 18 proto-oncogene, care se pot clasifica în două clase: myc şi ras.
Oncogenele myc intervin în codificarea proteinelor nucleare, reglează
transcrierea şi induc transcrierea unor gene esenţiale, critice pentru proliferarea
celulară.
Oncogenele ras codifică o serie de proteine ce se localizează în citoplasmă şi
determină modificări de formă, de adezivitate şi de recepţionare a unor semnale de
creştere. O celulă devine transformată malignă secretă în exces un factor stimulator al
creşterii celulare, care printr-un mecanism “autocrin” suprastimulează
însă şi creşterea celulei care l-a produs.
Date recente par a indica că o singură oncogenă nu poate produce
cancer, fiind necesară colaborarea mai multor oncogene care intră în activitate în
fiecare din etapele carcicogenezei. Cunoscâ ndu-se mecanismele moleculare ale
maligniză rii se pot identifica punctele unde aceasta va putea fi întreruptă încâ t se
speră că biologia moleculară va contribui la adoptarea unei adevă rate terapii a
cancerelor.
 8. MATRICEA
EXTRACELULARĂ
Matricea extracelulară sau intercelulară este
mediul în care tră iesc şi îşi desfă şoară
activitatea diferitele tipuri de celule ale
organismelor pluricelulare. În acest mod,
celulele se află în contact cu o reţea de
macromolecule, denumită matricea
extracelulară , care ocupă spaţiul intercelular
continuâ ndu-se cu glicocalixul.
Componente Ultrastructuri Compoziţie moleculară
A.Lamina bazală
Membrana (lamina lucida + colagen IV
bazală lamina reticularis) proteoglicani (perlecan)
B. Lamina fibronectină
reticulară laminină

Fibre de colagen colagen fibrilar (I, II, III )

colageni asociaţi fibrilelor ( IX, XII)
Fibre Fibre elastice elastina
intercelulare (oxitalanice, de fibrilina
elaunină) elaunina
Fibre de reticulină colagen III
- Glicozaminaglicani: acidul
hialuronic,condroitin sulfaţii, keratan
sulfaţii,heparina
Substanţă astructurată - Proteoglicanii : agrecan,sindecan,
fundamentală betaglican)
- Glicoproteinele structurale :
fibronectina,laminina,condronectina,
uvomorulina, glicoproteina 115
Lichid tisular astrucuturat apă, ioni, micromolecule de proteine
 Matricea extracelulară este compusă dintr-o mare diversitate de molecule de
proteine şi de poliglucide,care sunt asamblate într-o reţea, ce menţine strâ nse raporturi
cu suprafaţa celulelor, care le sintetizează .Este bogată în polimeri fibrilari, în special de
colagen, care rezistă mai mult decâ t celulele la diferite solicită ri mecanice.
Există mari diferenţe în cantitatea, tipul de molecule şi modul de
organizare a matricei extracelulare, fiecare formă de organizare fiind adaptată la
solicitările funcţionale ale ţesutului.Astfel,matricea extracelulară se calcifică în ţesutul
osos şi în dinţi, este transparentă în cornee.În ţesutul conjunctiv, matricea este mai
abundentă decâ t în alte tipuri de ţesuturi, încâ t celulele apar relativ mai rare.
Matricea extracelulară participă la realizarea unor structuri specializate precum:
membranele bazale, cartilagiile şi tendoanele. iar împreună cu depunerea cristalelor de
fosfat de calciu participă la formarea oaselor şi dinţilor.
Funcţiile matricei extracelulare sunt multiple: a) stabilizează structura fizică a
ţesuturilor; b) lubrefiază, amortizează şocurile mecanice şi asigură elasticitatea
ţesuturilor şi organelor; c) asigură şi controlează adezivitatea celulară, acţionâ nd ca un
“clei intercelular universal”; d) influenţează şi controlează creşterea, diferenţierea,
proliferarea şi migrarea celulelor; e) îndeplineşte un rol metabolic activ.
În alcă tuirea matricei extracelulare intră trei componente: a) membrana
bazală; b) fibrele intercelulare (colagene, elastice şi reticulare) şi c) substanţa
fundamentală a matricei.
 8.1.Membrana bazală
Membrana bazală sau lamina bazală este o structură specială situată sub celulele
epiteliale (pe care le separă de ţesutul conjunctiv subiacent) sau în jurul unor celule
individuale (musculare, adipoase, celula Schwann).
În histologia clasică, termenul de membrană bazală a fost atribuit structurilor
alcă tuite dintr-o lamă fină polizaharidică , ce îndeplinea rolul de a cimenta baza epiteliilor
şi care se asociază cu o tramă reticulară fină , în contact cu ţesutul conjunctiv.
Lama poliglucidică a fost evidenţiată selectiv prin impregnări cu săruri de
argint sau prin reacţia PAS câ nd se colorează în roşu purpuriu.
Epiteliile în marea lor majoritate, prezintă membrane bazale de formă lamelară ,
cu o grosime de ordinul zecilor de nanometri (40-120, în epiderm, epiteliul că ilor
respiratorii, glandele exocrine). Membrane bazale mai groase (de câ ţiva micrometri) sunt
prezente la nivelul epiteliilor corneei (anterior şi posterior), cristalinului. În alte cazuri, ca
în epiteliul vezicii urinare, existenţa membranei bazale a fost pusă la îndoială în
histologia clasică , grosimea ei fiind sub puterea de rezoluţie a microscopului optic. În
glomerulul renal (în foiţa viscerală a capsulei Browmann) sau în epiteliul alveolar,
membrana bazală este singura care se interpune între epiteliul respectiv şi endoteliul
capilarelor sanguine, acţionâ nd ca un filtru foarte selectiv. (Fig.8.1)
Fig.8.1.Ultrastructura membranei bazale
1- Nucleu; 2- Citoplasmă; 3-Plasmalemă; 4- Membrana bazală; 5- Fibre conjunctive;
6.Lamina lucida; 7- Lamina densa; 8- Lamina reticularis; 9- Colagen
 La microscopul electronic, membrana bazală se prezintă ca o structură matriceală
fină care se interpune între ţesuturile epiteliale şi ţesutul conjunctiv subiacent.
Membrana bazală prezintă în alcă tuirea sa trei structuri lamelare suprapuse:
1)lamina lucidă cu grosime de 10 nm, adiacentă plasmalemei bazale a celulelor epiteliale,
omogenă şi traversată de rare filamente fine;
2) o lamină densă (lamina densa s.basalis), cu grosime de 20-30 nm formată din filamente
fine, abundente, cuprinse într-o matrice amorfă , densă şi
3) o lamină reticulată (lamina fibroreticularis), care face trecerea la matricea ţesutului
consjunctiv.

Membrana bazală este produsă , prin secreţie, de că tre celulele ţestului

conjunctiv. Celulele epiteliale se leagă prin dispozitive joncţionale speciale de adezivitate,
denumite hemidesmozomi. În epiteliul stratificat pavimentos cornificat al epidermului,
lamina basalis este ancorată de ţesutul conjunctiv subiacent prin fibrile de ancorare
(anchoring fibrils), formate colagen VII.

Compoziţia chimică a membranelor bazale variază de la un ţesut la altul, de la o

regiune la alta a aceleiaşi lamine şi cuprinde: colagen (de tipul IV ), proteoglicani (precum
un mare heparan sulfat, denumit perlecan), fibronectină , entactina şi laminina.
Laminina este una din primele proteine ale matricei extracelulare, sintetizată de
celulele embrionare. În stadiile timpuriii ale structură rii, lamina bazală este formată
dintr-o reţea de laminină, colagenul IV lipsind sau fiind redus cantitativ.
Fig.8.2. Componentele membranei bazale
 Participă la regenerarea ţesuturilor lezionate (epitelii, muşchi, nervi),
funcţionâ nd ca un suport pentru deplasarea celulelor în cursul regeneră rii ţesuturilor
epiteliale, a joncţiunilor neuromusculare.
În cazul joncţiunii neuromusculare, membrana bazală care înconjoară celula
musculară prezintă o porţiune joncţională care se interpune între terminaţiile neuronului
motor şi plasmalema celulei musculare. Această porţiune joncţională joacă un rol central
în refacerea sinapsei după lezarea nervului sau a muşchiului.Astfel, membrana bazală
joncţională ghidează terminaţiile nervoase motorii şi controlează localizarea receptorilor
pentru acetilcolină în plasmalem celulei musculare.
În extractele obţinute din membrana bazală joncţională s-a identificat o nouă
proteină matriceală , denumită agrină , care adaugată la culturile de celule musculare,
inţiază apariţia de structuri sinaptice în plasmalemă . Agrina este produsă nu numai de
neuronii motori şi pare a avea rolul în configurarea ansamblului de receptori şi de alte
macromolecule postsinaptice.
Participă la recunoaşterea intercelulară şi la ghidarea celulelor, în timpul
dezvoltarii embrionului. Astfel, s-a observat că mutaţia unei gene care codifică o proteină
asemă nă toare lamininei perturbă că ile pe care unele celule mezodermice şi axoni nervoşi
se deplasează pe memebrana bazală ce susţine epidermul.
Membranele bazale sunt capabile să : inducă diferenţierea celulară , să determine
polaritatea celulară , să influenţeze metabolismul celular, să organizeze proteinele din
membrana plasmatică adiacentă şi să constituie o cale specifică pentru migrarea celulelor.
 8.2. Fibrele intercelulare
Fibrele intercelulare sunt reprezentate de: a) fibrele de colagen; b) fibrele
elastice cu varianta lor fibrele oxitalanice şi c) fibrele de reticulină .

8.2.1. Fibrele de colagen

Fibrele de colagen sunt alcă tuite din proteine fibroase (sau scleroproteine),
constituite din molecule de colagen, care reprezintă aproximativ 25-30% din totalul
proteinelor din organism.
Molecula de colagen are o lungime de 300 nm şi un diametru de 1,5 nm, fiind
formată din trei lanţuri polipeptidice numite lanţuri alfa, ră sucite în triplu helix.
Configuraţia de triplu helix a moleculei de colagen este stabilizată prin punţi de
hidrogen şi legături bisulfidice, realizate între cele trei lanţuri, din care două lanţuri
alfa 1 (α1) sunt asemă nă toare între ele prin frecvenţa aminoacizilor, dar diferă de cel
de al treilea lanţ, denumit lanţ alfa 2 (α2 ).
Lanţurile alfa pot fi de 25 tipuri diferite, fiecare fiind codificat de câte o genă
proprie. Un lanţ conţine 1000 radicali de aminoacizi, este răsucit în helix spre dreapta, pe
fiecare tură existând o tripletă de aminoaci ( glicină -prolină -hidroxiprolină). Prolina are
o formă sferică, stabilizează conformaţia helicoidală în fiecare lanţ α .Glicina, cel mai mic
aminoacid din lanţ (având numai un atom de hidrogen în lanţ) permite împacetarea
strânsă a celor trei lanţuri pentru a forma în final triplu helixul de colagen. Genele care
codifică lanţurile α sunt foarte mari, ajungând la o lungime de 44 Kilobaze şi conţin în jur
de 50 exoni.
. Multi exoni au o lungime de 54 (sau un multiplu de 54) de nucleotide, ceea ce
sugerează că colagenii iau naştere prin multiple duplicaţii ale unei gene primordiale ce
conţine 54 nucleotide şi codifică tripleta Gly-X-Y (glicină -prolină -hidroxiprolină ).

Fig.8.3. Schema moleculei de colagen IV

A-Domeniu necolagenic 1 (globulus); B- Domeniu necolagenic 2; C- Fragment 7 S;
D-Segment major; E- Zona mobilă a moleculei.

Există 25 lanţuri α care pot fi asamblate în mai mult de 10.000 tipuri de molecule de
colagen, dintre care numai 15 sunt mai bine cunoscute. Principalele tipuri de colagen din
ţesutul conjuctiv sunt colagenul de tip I, II, III,IV, V şi XI (Fig.8.3).
Colagenul de tip I, fibrilar, este cel mai comun,fiind principalul colagen din
piele, tendoane, oase şi capsule. Prezintă o structură moleculară tipică , în triplu helix
(Fig.8.4).
Colagenii de tip IV şi VII formează reţele.Moleculele de colagen IV formează o ţesă tură
care ocupă o parte importantă din membrana bazală. Moleculele de colgen de tip VII
formează dimeri, care întră în structura fibrilelor de ancorare , mai abundente în piele şi
care ajută la ancorarea membranei bazale a epidermului la ţesutul conjunctiv subiacent
. Colagenii de tip IX şi XII, denumiţi colageni asociaţi fibrilelor acoperă suprafaţa
acestora şi participă la legarea fibrilelor atâ t între ele, câ t şi de alţi componenţi ai matricei
extracelulare

Fig.8.4. Lanţurile polipeptidice ale moleculei de colagen

Colagenul de tip I, II şi III polimerizează sub formă de fibrile de colagen şi organizează

colagenul fibrilar care intră în alcă tuirea fibrelor de colagen şi reticulină.
Colagenul de tip IV şi V nu formează fibrile, fiind colagen afibrilar şi intrâ nd în structura
membranelor bazale şi învelitorilor fetale.
În mediul extracelular, moleculele de colagen polimerizează , formâ nd
microfibrile de colagen, cu diametrul de 10-300 nm, lungi de mai multe sute de microni,
observabile în electronomicrografii. Fiecare microfibrilă de colagen prezintă o alternanţă
regulată de benzi clare şi întunecate, ce se succed cu o periodicitate de 67 nm,
datorită dispunerii ordonate a moleculelor. În microfibrile, moleculele de colagen (sau
tropocolagen) sunt dispuse paralel între ele şi “în scară”, apă râ nd astfel, de-a lungul
microfibrilei, zone lacunare (gap) de 35 nm ce alternează regulat cu zone de
suprapunere.
 Microfibrilele de colagen se leagă , prin interacţiuni covalente transversale, ce se
stabilesc între radicalii de lizină din moleculele constituiente, formând fibrilele de colagen
(fibrilla colagenosa), groase de 0,2 - 0,5 µm. Dacă legăturile transversale sunt inhibate,
rezistenţa la întindere este foarte redusă, iar formaţiunile colagenoase din piele,tendoane şi vase
devin fragile, rupându-se. În unele structuri (tendonul Ahile), legăturile transversale sunt foarte
dese, asigurând o foarte mare rezistenţă la intindere.
Fibrilele au diametre variate şi se organizează diferit. În pielea mamiferelor se
dispun în reţele pentru a rezista la tracţiuni pe mai multe direcţii.În tendoane, se dispun în
benzi parale, orientate în axul major al tensiunii. În osul matur şi în cornee, se dispun în
lamele,iar fibrlele dintr-o lamelă sunt paralele între ele, dar perpendiculare pe cele din lamela
învecinată.
Celulele conjunctive regla mărimea şi dispunerea fibrilelor de colagen, prin ghidarea
dispunerii moleculelor de colagen după secreţie în strânsă asociere cu plasmalema. În plus,
organizarea spaţială a fibrilelor de colagen este influenţată şi de interacţiunile cu alte molecule
din matricea extracelulară. Astfel, molecule de colagen de tip IX şi XII sunt produse de însuşi
celule conjunctive locale şi devin colageni asociaţi fibrilelor.
Colagenii asociaţi fibrilelor diferă de colagenii fibrilari prin: - au structura triplu
helicoidală întreruptă de unul sau două domenii nonhelicoidale, ceea ce le conferă mai multă
flexibilitate; - reţin propeptidele după secreţie; - nu se grupează pentru a forma fibrile;- se leagă
periodic de suprafaţa fibrilelor din colagenii fibrilar. Astfel, colagenul de tip IX se leagă de
colagenul II, conţinut în cartilagii, cornee şi corpul vitros.Clagenul de tip XII se leagă de
colagenul I din tendoane şi din alte ţesuturi. Colagenii asociaţi fibrilelor au rolul să medieze
atât interacţiunile fibrelor între ele, cât şi cu alte molecule din matrice, jucând un rol deosebit
în dispunere fibrilelor.
 Colagenii asociaţi fibrilelor au rolul să medieze atât interacţiunile fibrelor
între ele, cât şi cu alte molecule din matrice, jucând un rol deosebit în dispunere
fibrilelor.
Un număr variabil de fibrile de colagen se asociază şi formează fibre de
colagen, cu grosimi între 1 şi 20 µm. La rândul lor, fibrele sunt unite între ele prin ca
hexoze, care conferă o reacţie PAS pozitivă fibrelor de colagen.
Fibrele de colagen sunt cilindrice lungi şi sinuoase cu capete care se pierd în
matricea extracelulară. Sunt denumite şi fibre albe şi nu se anastomozează între ele,
dar se pot grupa în benzi, în unele ţesuturi conjunctive. Sunt foarte rezistente şi apar
birefringente la microscopul de polarizare. Fiind acidofile se colorează în roz cu
eozina, în albastru prin coloraţia tricromică Mallory şi în verde cu coloraţia tricromică
Masson. Pot fi degradate sub acţiunea colagenazei, care eliberează molecula de
tropocolagen la un anumit nivel şi împarte triplul helix în două fragmente inegale,
unul reprezentând 75% din moleculă, iar celălalt 25%. Numai în cazuri rare se
reuşeste să separe unul de altul cele trei lanţuri ale moleculei de colagen.
Formarea (geneza) fibrelor de colagen
Colagenul este produs (sintetizat şi
secretat) de că tre fibroblaste (în ţesuturile
conjunctive), condroblaste (în cartilaj),
osteoblaste (în ţesuturile osos). Producerea
colagenului are loc în două etape: o etapă
intracelulară şi alta extracelulară .(Fig.8.6)

În etapa intracelulară are loc:- copierea

genelor (transcripţia) care codifică sinteza
moleculelor de colagen; - traducerea
mesajului genetic în sinteza lanţurilor pro  ;
- hidroxilarea radicalilor de prolină şi lizină ,
precum şi glicozilarea radicalilor de
hidroxilizină ; - elaborarea lanţurilor
polipeptidice, formarea legă turilor
bisulfidice şi asamblarea lanţurilor
polipeptidice cu formarea de triplu helix; -
împachetarea procolagenului în complexul
Golgi şi eliberarea acestuia în mediul
extracelular.
 Lanturile polipeptidice de colagen sintetizate de ribozomii ataşati membranele
reticulului endoplasmic sunt injectate în lumenul acestuia ca precursori, denumiţi lanţuri
pro-α. Aceşti precursori prezintă la ambele capete ( amino- şi carboxil-) aminoacizi
adiţionali, denumiţi propeptide. Propeptidele ghidează formarea intracelulară a
moleculeor de procolagen triplu ră sucite, prevenind, totodată , apariţia intracelulară a
unor fibrile mari,care ar putea fi nocive pentru celule. În lumenul RE, radicalii de prolină
şi lizină sunt hidroxilaţi, formâ nd hidroxiproline şi hidroxilizine, iar unele hidroxilizine
sunt glicozilate. Fiecare lanţ pro- α se leagă de alte două lanţuri prin punţi de hidrogen,
rezultâ nd o moleculă triplu ră sucită helicoidal, denumită procolagen.
În etapa extracelulară , procolagenul este transformat în molecule de colagen
( tropocolagen ) prin înlă turarea enzimatică a propeptidelor (numai în cazul formelor
de colagen fibrilar), după care are loc polimerizarea moleculelor şi formarea fibrilelor de
colagen.
În moleculele de colagen, gupurile hidroxil din hidroxiprolină şi hidroxilizină au rolul să
formeze legă turi de hidrogen între lanţuri, care stabilizează conformaţia spaţială de
triplu helix şi previn hidroxilarea prolinei, cum se întâ mplă în deficienţa de acid ascorbic
(scorbut). Înlocuirea (turnoverul) moleculelor de colagen are loc după o perioadă destul
de lungă , ce ajunge în os pâ nă la 10 ani.
Fibrilele de colagen se depun pe suprafaţa celulei care le-a produs, ocupâ nd cu
predilecţie înfundă rile plasmalemei, formate prin fuziunea veziculelor secretorii cu
suprafaţa celulei. Citoscheletul din citoplasma periferică influentează poziţia, numă rul şi
orientarea ansamblului de fibrile.
 8.2.2.Fibrele elastice

Fibrele elastice sau fibrele galbene sunt mai subţiri decâ t cele de colagen
avâ nd diametrul de numai 1 nm. Ele sunt monofibrilare, se ramifică şi se
anastomozează formâ nd reţele neregulate. Sunt de cel puţin cinci ori mai extensibile
decâ t o fibră de cauciuc de aceeaşi secţiune transversală . Se pot colora electiv cu
orceină ( în roşu brun întunecat ), cu rezorcin fuxină WEIGERT (în roşu aprins), cu
aldehidfuxină GÖMÖRI (în negru) şi cu hematoxilină -eozină (câ nd se colorează slab
şi inconstant). Sunt rezistente şi extensibile (cu 100-200%), revenind la lungimea
iniţială , după ce tracţiunea asupra lor a încetat. Se gă sesc în pereţii vaselor sanguine,
în pulmon, în piele şi în ţesutul conjunctiv lax. Odată cu înaintarea în vâ rstă se
ră resc provocâ nd disfuncţia organelor respective. Au o compoziţie în amino-acizi
asemă nă toare cu a fibrelor de colagen.
 Fibrele elastice sunt de trei feluri:
- oxitalanice,
- de elaunină
- elastice propiu-zise.(Fig.8.7)

Componentul principal al fibelor elastice

este elastina, o proteină foarte hidrofilă cu o
lungime de circa 750 resturi (radicali) de
amino acizi. Asemănă tor colagenului este
bogată în prolină şi glicină , dar spre
deosebire de acesta nu este glicozilată şi
conţine puţină hidroxiprolină şi
hidroxilizină .

La microscopul electronic, fibrele elastice prezintă în centru o masă amorfă,

astructurată , ce conţine elastina, înconjurată de o teacă de microtubuli, orientată
în axul longitudinal al fibrei şi dispuşi în benzi. Microtubulii sunt formaţi din
glicoproteine, apar primii în cursul elaborării fibrei de că tre fibroblast şi au rolul
de a orienta depunerea elastinei în regiunea amorfă centrală .
Formarea (geneza) fibrelor elastice.

Elastina este sintetizată ca precursor (proelastina) de că tre fibroblastele

din piele şi tendoane sau de că tre celulele musculare netede din pereţii vaselor
mari. Proelastina, o moleculă globulară cu masa de 70 kDa este eliminată în matricea
extracelulară , unde pe suprafaţa membranei plasmatice (în înfundă turile acesteia)
are loc polimerizarea în fibre elastice. Sub formă nefibrilară, elastina este prezentă în
lamele elastice din pereţii unor vase sanguine.
Elastina conţine doi amino acizi, desmosina şi isodesmozina, fiind compusă
din două tipuri de segmente scurte, care alternează dealungul lanţurilor
polipeptidice:- segmente hidrofobe, care îi conferă proprietă ţi elasticitate şi semente α
helicoidale,bogate în alanină şi lizină , care formează legă turi transversale între
moleculele adiacente. Fiecare segment este codificat de un exon separat.
Elastina este rezistentă la fierbere, la extracţia cu acizi şi baze diluate şi la acţiunea
tripsinei. În schimb, este hidrolizată de o enzimă , elastaza, secretată de pancreas.
 Moleculele de elastină , sinuoase şi polimorfe, sunt legate între ele prin punţi
necovalente slabe, ca şi prin punţi covalente distanţate, care permit reţelei să fie elastică .
În organism, elastina poate servi ca matrice pentru calcifiere, explicâ ndu-se astfel
formarea plă cilor ateromatoase şi calcifierea unor ţesuturi.
Miezul de elastină este acoperit de o teacă de microfibrile, care au un diametru de 10 nm.
Microfibrilele sunt compuse dintr-un numă r de glicoproteine, dintre care fibrilina pare a
fi esenţială pentru integritatea lor. Microfibrilele joacă un rol important în asmblarea
fibrelo elastice. Ele apar înaintea elastinei în timpul dezvoltă rii fibrelor elastice şi
formează o “schelă ” pe care se depun moleculele de elastină .

Fibrele oxitalanice sunt o varietate de fibre elastice, foarte rezistente la acizi.

Sunt mai groase şi mai rigide decâ t fibrele elastice. Ele se pot colora cu coloranţii fibrelor
elastice (orceina, fucsina) numai după o prealabilă tratare cu acid peracetic, acid
permanganic sau acid performic. Rezistă la digestia cu elastază, dar sunt degradate
imediat prin tratare cu acid peracetic. Se gă sesc în numă r mare în ligamentele alveolo-
dentare, dispersate printre fibrele de colagen şi reticulină . Numărul lor creşte în bolile
paradonţiului sau în chisturile radiculare dentare.
O formă aparte de fibre elasice sunt fibrele de elaunină, care se gă sesc în jurul
glandelor sudoripare şi în derm.
8.2.3.Fibrele de reticulină

Fibrele de reticulină se caracterizează printr-un diametru mai redus (între 0,5 şi 2 m),
apă râ nd foarte subţiri. Nu sunt grupate în fascicule, dar sunt ramificate şi formează reţele,
în mod frecvent. Pot fi observate în contrast de fază şi în microscopul de polarizaţie, după
colorare cu roşu Sirius. Pe preparatele fixate, se colorează ca şi cele de colagen (cu
albastru de anilină ). Fiind fibre argirofile, se pot evidenţia în condiţii bune cu să ruri de
argint. Datorită conţinutului mai mare în glicoproteine, fibrele de reticulină sunt PAS-
pozitive. Astfel, hexozele sunt în procent de 6-12% în fibrele de reticulină , faţă de 1% în
fibrele de colagen.
Fibrele de reticulină conţin, în principal, molecule de colagen de tip III, asociat cu
glicoproteine, proteoglicani şi alte tipuri de colagen. La microscopul electronic apar
formate din fibrile groase de 35 nm, strâ ns împachetate şi legate între ele prin punţi de
proteoglicani şi glicoproteine. Fibrele de reticulină iau naştere, ca şi celelalte două tipuri
de fibre conjunctive, în fibroblaste, unde are loc sinteza de molecule de colagen tip III, ce
vor fi exocitate şi polimerizate extracelular.
Sunt ră spâ ndite în: muşchii netezei, în ţesuturile hematopoetice şi limfopoetice
(mă duva osoasă , splină şi organele limfoide), în jurul capilarelor, în membranele bazale,
în glandele endocrine, în ficat, în rinichi, iar,în condiţii patologice, apar în ţesuturi după
lezionă ri.Diametru redus şi dispunerea în reţea laxă şi flexibilă a fibrelor reticulare
permite modifică ri de formă şi volum a unor organe,precum splina, ficatul, arteerele,
musculatura uterină şi intestinală . În cursul embriogenezei, în procesele inflamatorii şi de
cicatrizare, firbrele de reticulină pot fi înlocuite de fibre de colagen.
 8.3Substanţa fundamentală a matricei extracelulare.
Substanţa fundamentală , interfibrilară sau intercelulară , apare amorfă , incoloră ,
transparentă , omogenă şi vâ scoasă . Din punct de vedere chimic, conţine diferite molecule
de glicozaminoglicani, de obicei legaţi covalent de o proteină , formâ nd proteoglicani şi
proteine fibroase, care sunt de două feluri: structurale (colagen, elastină ) şi
glicoproteine structurale adezive (fibronectina şi laminina).

8.3.1.Glicozaminoglicanii

Denumiţi, în trecut, mucopoliglucide sau mucopolizaharide, glicozaminoglicanii

(GAG) sunt complexe poliglucidice neramificate, compuse din unităţi repetitive de
diglucide, în care unul din cele două resturi de glucid care se repetă este un aminoglucid
( N acetil glucozamina sau N-acetil-galactozamina ).Cel de al doilea glucid este, de obicei un
acid uronic (glucoronic sau iduronic).
 Glicozaminoglicanii sunt intens încărcaţi negativ, din cauza grupă rilor
(terminaţiilor) sulfat sau carboxil existente pe resturile de glucide. După radicalii de
glucide, tipul de legă turi între acestea, numă rul şi dispunerea grupă rilor sulfat se disting
mai multe tipuri principale de glicozaminoglicani:-acidul hialuronic sau hialuranul;-
condroitin sulfatul şi dermatan sulfatul;- heparan sulfatul şi heparina; -keratan
sulfatul (Fig. 8.8).
Lanţurile de poliglucide sunt intens hidrofile şi inflexibile, încâ t nu se pot plia
în structuri globulare. De aceia, glicozaminoglicanii au o conformaţie foarte extinsă,
ocupâ nd un volum imens faţă de masa lor, formâ nd geluri şi la concentraţii foarte mici.
Sarcinile negative, foarte numeroase, atrag o mulţime de cationi (Na+), sunt
osmotic active şi reţin o mare cantitate de apă în matricea extracelulară , fă câ nd-o
turgescentă , capabilă să reziste la compresiuni, în contradicţie cu fibrele de colagen care
rezistă la tracţiuni. Prin acest mecanism, matricea cartilajului articular poate rezista la
presiuni de sute de atmosfere.

Fig.8.8. Proteoglicani în monomer şi în agregat

1-Miez proteic; 2-Heparan sulfat; Condroitin sulfat; 4Keratan sulfat;5-Proteine de legătură
În ţesutul conjunctiv, glicozaminoglicanii
ocupă mai puţin de 10% din cantitatea de
proteine fibroase. Dar, pentru că ei
formează geluri hidratate "poroase",
glicozaminoglicanii ocupă mult din spaţiul
extracelular, oferind suport mecanic pentru
ţesuturi şi permiţâ nd o rapidă difuziune a
moleculelor solubile în apă (nutrienţi,
metaboliţi, hormoni) sau deplasarea
celulelor.
În fibrele de colagen şi elastice şi
sunt reprezentati de: acidul hialuronic
(singurul nesulfatat), condroitin-sulfaţii,
heparan-sulfaţii, keratan-sulfaţii şi
heparina. Excepţie fă câ nd acidul hialuronic,
toţi ceilalţi glicozaminoglicani se leagă
covalent de o proteină formâ nd molecule de
proteoglicani (PG), în care
glicozaminoglicanii ocupă 95%, iar
proteinele 5%. În ţesutul conjunctiv,
glicozaminoglicanii şi proteoglicanii
formează un gel foarte hidratat, rezistent la Fig.8.9.Relaţiile proteoglicanilor cu acidul hialuronic.
compresiuni, în care sunt cuprinse
proteinele fibroase. (Fig.8.9)
 Acidul hialuronic ( sau hialuronanul sau hialuronatul ) este format dintr-o repetare
secvenţială a peste 25.000 de unită ţi diglucidice nesulfatate. Se gă seşte în cantită ţi
variabile în toate ţesuturile, fiind mai abundent la embrionii timpurii. Este cea mai
simplă formă de glicozaminoglicani.
Producerea acidului hialuronic se realizează direct pe suprafaţa celulei, cu ajutorul
unui complex de enzime, cuprinse în membrana plasmatică , nefiind nevoie de
exocitoză .
Faţă de ceilalţi glicozaminoglicani, acidul hialuronic nu conţine dizaharide sulfatate,
secvenţele sunt mai simple,iar lanţurile mai scurte (mai puţin de 300 resturi
glucidice).
Acidul hialuronic îndeplineşte multiple roluri: - asigură rezistenţa mecanică în ţesuturi
şi articulaţii; - ocupă spaţiile libere în timpul dezvoltă rii embrionare, permiţâ nd
modificarea formelor şi structurilor ;
- fiind produs de zona bazală a epiteliilor, seveşte la crearea unui spaţiu liber, în care
celulele vor migra , ca în cazul formă rii cordului, corneei etc. Câ nd migrarea celulelor s-
a încheiat, excesul de hialuronan este degradat de hialuronidază . Hialuronanul este
produs în cantită ţi mari în timpul cicatriză rii leziunilor şi constituie un “lubrefiant” al
lichidului articular.Îndeplinirea acestor roluri este condiţionată de legarea
hialuronanului de proteinele sau proteoglicanii din matricea extracelulară sau de pe
suprafaţa celulelor. Unele din aceste molecule, denumite hialaderine prezintă domenii
omoloage pentru legare de acidul hialuronic, conţinâ nd grupe de radicali aminoacizi,
încă rcate pozitiv.
8.3.2.Proteoglicanii

Proteoglicanii (PG) sunt compuşi din lanţuri de glicozaminoglicani legate covalent

de un miez proteic. Ca şi în cazul altor glicoproteine, lanţul de polipeptide sau
miezul proteic este sintetizat în reticulul endoplasmic rugos, iar lanţurile de
polizaharide sunt asamblate pe acesta în complexul Golgi.
Proteoglicanii se deosebesc de celelalte glicoproteine prin felul,
cantitatea şi aranjamentul lanţurilor de glucide. Apar foarte heterogeni, în ceea ce
priveşte conţinutul proteic, mă rimea moleculei şi numă r, dar prezintă o repetare a
diglucidelor similare.
Miezul proteic al unui proteoglican este de obicei o glicoproteină . În el,
carbohidraţii pot ocupa mai mult de 95% din greutatea sa, cel mai adesea avâ nd
forma de lanţuri lungi neramificate, cu 80 radicali de glucide.
De obicei, proteoglicanii sunt mult mai mari decâ t glicoproteinele. Astfel,
agrecanul care este o componentă majoră a cartilajului are o masă de 3 x 106
daltoni, peste 100 lanţuri de GAG, câ te unul la fiecare 20 resturi de aminoacizi.
Există , însă şi proteoglicani mici, cu 1-10 lanţuri de GAG, ca de exemplu decorinul,
care este secretat de fiboblaste şi are numai un lanţ de GAG.
În principiu, proteoglicanii au o heterogenitate fă ră limită . Greutatea moleculară a
miezului proteic variază de la 10.000 la 600.000 daltoni, de el putâ ndu-se ataşa un mare
numă r şi tipuri diferite de GAG. În plus, modelul de repetare a diglucidelor în fiecare GAG
poate varia în funcţie de grupă rile –SH, încâ t se obţine o heterogenitate enormă , ce face
dificilă identificarea şi clasificarea proteoglicanilor în funcţie de glucidele lor. Secvenţa
proteinelor din miezul proteic, determinată prin tehnici de ADN recombinat apare, de
asemenea extrem de diversă . Deşi au fost identificate câ teva familii mici, nu există un
aspect structural comun care să distingă clar proteinele din miezul proteic de alte
proteine, iar mulţi PG au unul sau mai multe domenii care sunt omoloage cu domeniile
existente în alte proteine din matricea extracelulară şi din membrană . Se consideră
(Hardungham, Fosang –1992) că proteoglicanii sunt un grup aparte de glicoproteine
glicosilate, a că ror funcţii sunt mediate atâ t de miezul proteic, câ t şi de lanţurile de GAG.
Funcţiile proteoglicanilor.
Rolul PG nu poate fi limitat la menţinerea hidrată rii spaţiului intercelular.
Lanţurile de GAG formează geluri cu pori de mă rimi variate,încâ t servesc ca site selective
ce reglează traficul de molecule în funcţie de mă rime şi încă rcă tura electrică . Astfel,
perlecanul, un PG heparan sulfat, joacă acest rol în membrana bazală a glomerulului renal.
PG intervin în comunicarea chimică dintre celule. Ei leagă diferite molecule semnal
produse de celule, ca de exemplu unii factori de creştere, modificâ ndu-le activitatea.
Astfel, factorul de creştere a fibroblastelor (FGF) se leagă de lanţurile de heparan
sulfat ale PG, atâ t în ţesuturi, câ t şi in vitro. Pentru unele celule această legare
reprezintă un pas necesar pentru activarea receptorilor de suprafaţă .
În majoritatea cazurilor, moleculele semnal se leagă de lanţurile de GAG ale PG,
existâ nd diferenţe între molecule: - factorul  de transformare a creşterii
( transforming growth factor  =TGF- ) se leagă de miezul proteic al mai multor PG
din matrice ( de decorin) încetâ ndu-şi activitatea. PG se leagă şi reglează activitatea
proteazelor şi a inhibitorilor de protease.
Legarea de un PG controleză activitatea unei proteine prin urmă toarele mecanisme:-
îi limitează sfera de acţiune, imobilizâ nd proteina la locul de producere; - îi blochează
activitatea; - crează un rezervor de proteine, în vederea unei eliberă ri ulterioare; -
protezează o proteină faţă de o degradare proteolitică ;- modifică sau concentreză
proteina pentru o mai eficientă prezentare la receptorii de suprafaţă .
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii se asociază pentru a forma complexe polimerice
imense în matricea extracelulară , Astfel, molecula de aggrecan ( un PG important din
ţesutul cartilaginos) formează împreună cu acidul hialuronic un complex mai mare
decâ t o bacterie.
Totodată GAG şi PG se asociază cu proteinele fibroase din matrice (cu
colagenul),rezultâ nd structuri extrem de complexe. Dispunerea spaţială a moleculelor
de PG este intens determinată în ţesuturile vii.
Există şi PG intracelulari. Astfel, serglycina este un constituient al veziculelor secretorii
intracelulare, unde ajută la împachetarea şi stocarea moleculelor secretate.
Alţi PG sunt componenete integrate în membranele plasmatice, avâ nd miezul proteic
inserat transversal în bistratul lipidic sau ataşat la bistrat prin glicosil-fosfatidil-inozitol
(GPI). Asfel, syndecanii au un miez proteic ce traversează membrana. De domeniul lor
extracelular se leagă un numă r variabil de lanţuri GAG (condroitin sulfat şi heparan sulfat),
în timp ce domeniul lor intracelular interacţionează cu actina citoscheletului din cortexul
celular.
Sindecanii se gă sesc pe suprafaţa mai multor tipuri de celule (fibroblaste, celule epiteliale),
unde îndeplinesc, ală turi de integrine, rolul de receptori pentru colagen, fibronectină şi
alte proteine matriceale , de care ei se leagă .Sindecanii se mai leagă factorul de creştere a
fibroblastelor (FGF), fiind prezenţi în receptorii pentru FGF. Betaglicanul se leagă de TGF-
(factorul de transformare a creşterii), fiind prezent în receptorii pentru TGF-. În acest
mod, proteoglicanii din membranele plasmatice acţionează ca şi coreceptori care
colaborează cu receptorii convenţionali ai suprafeţei celulare, atâ t în legarea celulelor de
matricea extracelulară , câ t şi în iniţierea ră spunsului celular la factorii de creştere.
Sindecanii sunt organizaţi în gel hidratat, încâ t lanţul de GAG difuzează repede între celule,
facilitâ nd migrarea celulelor şi formarea prelungirilor celulare.
Proteoglicanii se leagă covalent de o parte şi de alta a unui ax polipeptidic, denumit “miez
proteic”, încâ t formează subunită ţi şi complexe moleculare mari.
Mai multe subunită ţi se leagă necovalent pe un lung filament de acid hialuronic
(AH) prin intermediul unor mici “linkeri proteici”, ajungâ nd la o masă de 105 Kdal
şi o lungime de ordinul micrometrilor. În majoritatea proteoglicanilor, miezul
proteic este asociat cu dermatan-sulfatul, condritin-sulfatul sau heparan-sulfatul.
În unele cazuri proteoglicanii se pot lega unii de alţii sau de alte macromolecule
locale cum ar fi colagenul, elastina şi fibronectina.
La microscopul electronic, proteoglicanii pot fi evidenţiaţi cu ajutorul
roşului de ruteniu, care se leagă selectiv la polimerii acizi şi devin electronodenşi
după combinarea lor cu oxidul de osmiu (OsO4). Astfel proteoglicanii au fost
identificaţi în glicocalix (sub formă de filamente subţiri de 3-5 nm), în matricea
extracelulară (sub formă de granule mari de 20-50 nm) şi în membranele bazale
(sub formă de granule mici de 10-20 nm).
În concluzie, proteoglicanii îndeplinesc multiple roluri, dintre care
subliniem : 1) participă la realizarea adezivită ţii celulare faţă de matrice; 2) conferă
vâ sco-elasticitate şi rezistenţă la presiune populaţiilor celulare; 3) reglează
deplasarea moleculelor (mari şi mici) prin spaţiul interstiţial; 4) modelează
homeostazia tisulară ; 5) interacţionează cu lipoproteinele sanguine.
Sinteza glicozaminoglicanilor şi proteoglicanilor se realizează în
fibroblaste printr-un mecanism de sinteză comun glicoproteinelor. Astfel
componenta proteică se sintetizează la nivelul ribozomilor reticulului endoplasmic
rugos (RER), unde începe şi glicolizarea, care va fi completată în structurile
golgiene, unde se desfă şoară şi sulfatarea, după care sunt eliminaţi în matricea
extracelulară . După o funcţionare de 2-4 zile (pentru proteoglicani) ei sunt
degradaţi de macrofage prin sistemul lor de hidrolaze acide lizozomale.
 8.3.3.Glicoproteinele structurale

Sunt formate dintr-un miez proteic la care se ataşează glucide cu structură

ramificată . În contrast cu PG, în glicoproteinele structurale (GS) predomină miezul
proteic, iar glicoproteinele structurale nu conţin poliglucide lineare formate din diglucide
repetitive ce au glucozamine. Ele joacă un rol important în funcţionalitatea matricei
extracelulare, cum ar fi relaţiile intercelulare, adezivitatea celulelor.
Sunt reprezentate de fibronectine (prezente în matricea tuturor tipurilor de
ţesuturi conjunctive) şi în cele mai multe membrane bazale, condronectine (prezente în
matricea cartilaginoasă ) şi laminine (prezente în membranele bazale).
Fibronectina este o glicoproteină , cu o greutate medie de 222-240 kDa, compusă din două
subunită ţi legate prin punţi bisulfidice, în apropierea terminaţiei carboxil. Fiecare
subunitate prezintă o serie de domenii funcţionale distincte, despă rţite prin domenii
polipetidice flexibile. (Fig.8.10)

Fig.8.10. Adezivitatea celulelor la colagenul intercelular

cu ajutorul fibronectinei şi proteoglicanilor
Domeniile sunt constituite din mici module repetabile, codificate de codoni separaţi
deoarece gena fibronectinei prezintă multiple duplicaţii ale exonilor, asemă nâ ndu-
se cu genele colagenului. Un domeniu leagă colagenul, altul heparina, iar altul se
leagă de diverşi receptori specifici de pe suprafaţa unor variate tipuri de
celule.Îndată ce un domeniu cu activitate de legare a fost identificat de receptori,
secvenţa sa de aminoacizi determină sinteza unor peptide care îi corespund. Aceste
peptide sunt folosite pentru gă sirea regiunii principale pentru legarea celulei, fiind
identificată o secveţă specifică de tripeptide (Arg-Gly-Asp sau RDG). Fiecare peptidă
foarte scurtă conţine secvenţa RDG şi concură cu fibronectina pe situsul de legare al
celulei, putâ nd să inhibe ataşarea celulelor la fibronectină . Dacă aceste peptide sunt
prezente pe o suprafaţă solidă , ele determină aderenţa celulelor la aceasta.
Tipul principal de modul, numit repetiţia fibronectinei de tip III (type III
fibronectin repeat) are o lungime de circa 90 radicali de aminoacizi şi se gă seşte de
cel puţin 15 ori în fiecare subunitate. Acest modul mai este întâ lnit şi în alte
proteine matriceale, în unele proteine ale membranei plasmatice şi citoplasmei.
Există mai multe forme ( izoforme ) de fibronectină:- fibronectina
plasmatică , solubilă ,prezentă în sâ nge şi alte lichide din corp, intervine în
coagularea sâ ngelui , în vindecarea rănilor şi în fagocitoză ; - fibronectina
filamentoasă , asamblată pe suprafaţa celulelor şi depozitată în matrice.
Toate formele de fibronectină sunt codificate de o singură genă mare, lungă de 50
kilobase şi formată din circa 50 exoni cu mă rimi similare. Transcrierea AND-ului produce
o singură moleculă mare deARN, care pote fi sudată alternativ în trei regiuni în funcţie de
tipul de celulă şi de stadiu de dezvoltare. La om se produc 20 tipuri de ARN mesageri,
fiecare fiind capabil să codifice cel puţin o subunitate diferită de fibronectină. Sudarea
alternativă permite celulei să producă tipul de fibronectină cel mai potrivit cu necesită ţile
ţesutului.
Astfel, formele de fibronectină produse în timpul dezvoltă rii embrionare diferă de cele
întâ lnite în fazele tâ rzii. Dar dacă cutisul adult este lezat se revine la fibrovectina
embrionară . În vindecarea ră nilor, fibronectina permite migrarea celulelor şi proliferările
cerute de dezvoltare sau repararea ţesuturilor. Prin experienţe de inginerie
genetică ,efectuate pe şoareci, s-au inactivat genele fibronectinei, fapt ce a generat o serie
de defecte morfologice ce au produs anomalii în dezvoltarea notocordului, somitelor,
cordului, vaselor sanguine, tubului neural şi anexelor extraembrionare.
Fibronectina este produsă de fibroblaste, de celulele endoteliale şi în cantitate mai mică şi
de unele celule epiteliale şi mediază aderarea celulelor la colagen sau la alte componente
ale matricei extracelulare, acţiune la care pot contribui şi alte molecule locale ca laminina,
condronectina etc.
Alte roluri ale fibronectinelor constau în: a) organizarea spaţială a citoscheletului; b)
intervenţia lor în migrarea celulelor în cursul diferenţierii embrionare, în fagocitoză , în
hemostază şi în malignizarea celulelor (câ nd lipsa lor favorizează malignizarea); c) pot
înlocui unii factori de competenţă (ca de exemplu: factorul de creştere al fibroblastelor şi
al plachetelor sanguine, factorul de creştere epidermic).
Mai există şi alte tipuri de molecule adezive din matrice, care joacă un rol în ghidarea
celulelor în cursul deplasă rilor morfogenetice. Astfel,este tenascina – un complex
glicoproteic cu şase lanţuri polipeptidice, care se desprind dintr-un centru.
Fiecare din lanţuri este pliat şi compus din diferite secvenţe scurte de aminoacizi, care se
repetă de mai multe ori. Pe fiecare lanţ se gă sesc un numă r de domenii funcţionale
distincte, din care unul se leagă de suprafaţa celulei prin syndecan ( un proteoglican
transmemebranar), iar altul de fibronectină . Tenascina este mai abundentă în matricea a
ţesuturilor embrionare. Ea poate să favorizeze, sau să inhibe adeziunea celulară , în funcţie
de tipul de celulă şi de medierea unor domenii proteice, jucâ nd un rol în ghidarea
deplasă rilor celulare.
Laminina este o glicoproteină a membranelor bazale, fiind localizată în lamina
rara, în imediata apropiere a celulelor epiteliale cu membrana bazală , mediind ataşarea
acestora de colagenul de tip IV al membranelor bazale. Nu prezintă o specificitate absolută
încâ t poate facilita şi ataşarea fibroblastelor la un substrat de sticlă . Este compusă din trei
lanţuri alfa (sau A) şi un lanţ
beta (sau B) ce formează o moleculă foarte
mare cu o greutate de 1 milion daltoni,
ce posedă locuri specifice
de legare. (Fig.8.11)

Fig. 8.11. Laminina –domenii structurale şi funcţionale

A şi B –lanţuri alfa şi beta; Regiunile haşurate sunt rezistente la proteaze.
Condronectina este o glicoproteină serică ce mediază specific ataşarea condrocitelor de
colagenul de tip II din cartilaj. Este sintetizată de condrocite.
În matricea extracelulară din aproape toate ţesuturile conjunctive s-a
identificat glicoproteina 115 (necolagenă ), cu o greutate moleculară de aproape
115.000, care este prezentă în cantitate mai mare în vasele sanguine, în fibrele
musculare netede, şi în unele membrane bazale, avâ nd o funcţie asemă nă toare
fibronectinei şi lamininei.
La embrion, în faza de morulă , se întâ lneşte o glicoproteină denumită
uvomorulina implicată în adezivitatea celulelor embrionare. Ea a putut fi identificată şi
la adult în spaţiul intercelular al epiteliului intestinal, în jurul domeniului laterobazal al
celulelor. Uvomorulina este distribuită uniform la suprafaţa celulelor maligne în
carcinomul nediferenţiat. Tot în matricea extracelulară a unui tip de carcinom a fost
izolat epinectina, o proteină cu greutatea moleculară de 70.000 daltoni.
În serul sanguin, în afară de condronectină şi fibronectină se mai întâlnesc şi
alte glicoproteine cu importanţă majoră în adezivitatea celulelor de colagen şi în
etalarea celulelor în vitro, ca de exemplu: factorul de etalare a fibroblaştilor şi a celulelor
epiteliale, epibolina (ce favorizează etalarea celulelor epiteliale).
Tot în matricea extracelulară a ţesuturilor conjunctive este prezent şi lichidul
tisular care are o compoziţie asemănă toare plasmei sanguine, conţinâ nd apă , molecule
mici (inclusiv proteine) şi diferiţi ioni (în special de sodiu şi clor şi mai puţin magneziu,
calciu şi potasiu).
 Unele moleculele din matricea extracelulară pot să regleze cantitatea altor molecule
extracelulare. Astfel, fibronectina stimulează sinteza colagenului de că tre hepatocite în
urma efectelor pe care fibronectina le are asupra fosforilă rii proteinelor. La fel factorul de
creştere epidermică , AMP-ul ciclic, vitamina A stimulează acumularea fibronectinei în
diferite linii celulare.
Refacerea (turnoverul) moleculelor matricei extracelulare este continuă şi
prezintă o mare importaţă pentru multe procese biologice. Se realizează un echilibru
între degradare şi resinteză .
Astfel, o degradare rapidă se produce în timpul involuţiei uterine post partum. Degradă ri
localizate sunt necesare atunci câ nd unele celule ( leucocitele) trec prin memebrana
bazală în ţesuturi, iar celulele canceroase migrează la distanţă , dâ nd metastaze.
Componentele matricei sunt degradate prin enzime proteolitice care sunt produse şi
eliberate local de celule, precum:- unele metaloproteaze, ce depind de ionii de Ca2+ şi de
Zn2+, iar altele sunt proteaze serice. Ele cooperează pentru a degrada proteinele
matriceale (colagenul, laminina, fibronectina). Colagenaza (o protează serică ) ore o
specificitate restrâ nsă , modificâ nd integritatea matricei pe zone limitate şi facilitâ nd
migrarea celulelor. O importantă protează serică este un activator de tip plasminogen al
urokinazei (urokinase-type plasminogen activator) (U-PA). Ea transformă plasminogenul
într-o protează activă plasmina, care degradează fibrina, fibronjectina şi laminina.
Degradarea componentelor matriceale este controlată strâ ns prin mai multe mecanisme
ca: - secreţia unor proteaze ca precursori inactivi;- activitatea proteazelor este limitată la
anumite arii de inhibitori specifici; -inhibitorii sunt produşi de celulele de la marginea
ariilor cu degradă ri active, avâ nd scopul de a conserva matricea neimplicată .
. Ei protejează de asemenea şi proteinele de pe suprafaţa celulelor, care sunt necesare
pentru adeziune şi migrare. Multe celulele au receptori de memebrană care leagă U-PA,
limitâ nd acţiunea acesteia la zonele unde este necesară . Astfel, un receptor pentru U-PA a
fost detectat pe conul de creştere al neuronului, la marginea de înaintare a leucocitelor şi
la unele tipuri de celule canceroase, care metastazează .

8.4. Integrinele sau receptorii celulari pentru

matricea extracelulară

Integrinele sunt o familie de proteine transmembranare care leagă colagenul, fibronectina

şi laminina.
Spre deosebire de alţi receptori de membrană , integrinele prezintă o constantă de
afinitate relativ joasă (Ka =106 – 109 litri/ mol), permiţâ nd celulelor să exploreze
ambianţa fă ră să se ataşeze de matrice. Interginele sunt heterodimeri, compusi din două
subunită ţi (α şi β) necovalente asociate cu glicoproteine transmembranare.
Integrinele îndeplinesc un rol crucial pentru adeziunea şi cooperarea celulelor cu
matricea extracelulară . În timp ce unele integrine leagă numai o macromoleculă din
matrice (fibronectina sau laminina), altele pot lega mai multe. Astfel, o integrină prezentă
pe suprafaţa fibroblastelor leagă colagenul, fibronectina şi laminina. Mai mult aceiaşi
moleculă de integrină , în diferite tipuri de celule, poate lega diferite molecule. O
subfamilie de integrine recunoaşte şi leagă secvenţa de aminoacizi arginină -glicină -
aspartat, care este prezentă în fibronectină şi în alte proteine matriceale.Se pare că unii
factori celulari specifici interacţionează cu integrinele şi le modulează activitatea.
Datorită prezenţei a 3 sau 4 domenii de legare existente pe partea extracelulară a catenei
, legarea integrinelor depinde de unii cationi extracelulari bivalenţi(Ca2+, Mg2+).
La vertebrate, unele proteine matriceale pot fi recunoscute şi ataşate de mai multe
integrine. Astfel, fibronectina este legată de 8 integrine, iar laminina de 5
fibronectine.Integrinele sunt foarte diverse, deoarece cei 20 heterodimeri pot forma 9
tipuri de subunităţi  şi 14 tipuri de subunită ţi . Catenele 1 care formează dimeri cu cel
puţin 9 catene  există la aproape toate celuele de la vertebrate. Astfel, 5 1 este receptor
pentru fibronectină, iar 6 1 leagă laminina. Lanţurile 2 care formează dimeri cu 3
tipuri de lanţuri  se găsesec pe suprafaţa leucocitelor şi joacă un rol esenţial în activarea
lor. Astfel, integrina 12 este un factor asociat limfocitelor (LAF-1), iar integrina M 2
este
asociată macrofagelor (Mac-1). Integrinele 2 mediază în principal interacţiunile dintre
celule şi mai puţin pe cele dintre celulă şi matrice. Ele premit leucocitelor să se ataşeze de
endoteliul vascular şi să -l traverseze.
Integrinele funcţionează ca linkeri transmembranari (sau integratori) care
mediază interacţiunea dintre citoschelet şi matricea extracelulară Cele mai multe intergine
se leagă de filamentele de actină , excepţie fă câ nd integrina 64, existentă în
hemidesmozomi, care se leagă de filamentele intermediare. În timpul ataşării integrinei
de un ligand extracelular, capă tul intracelular al catenei  se leagă la filamentele de actină
din citoschelet. Ataşarea transmembranară la citoschelet este o cerinţă importantă atâ t
pentru adeziunea celelelor la matrice, câ t şi pentru adeziunile intercelulare, deoarece în
lipsa unei ancorări interne adeziunile sunt slabe, nerezistente, aşa cum s-a observat în
cazul unei integrine mutante fară domeniu intracelular, obţinută prin tehnici de AND
recombinat.
 Integrinele mediază , interacţiuni transmembranare, între citoschelet şi matricea
extracelulară jucâ nd un rol important în orientarea celulelor şi matricei în ţesuturi.
La râ ndul să u, matricea extracelulară poate influenţa organizarea
citoscheletului, determinâ nd în fibroblastele transformate (cancer like) din culturi
apariţia intracelulară a fibrelor de stres, prin organizarea filamentelor de actină şi
producerea unei cantită ţi mai reduse de fibronectină . Citoscheletul exercită forţe care
orientează moleculele matricei pe care celulele o produc, iar acestea influenţează
organizarea citoscheletului.
Celulele regleză activitatea integrinelor pe care le produc. Astfel, integrinele
celulelor sanguine trebuie să fie activate pentru a media adeziunea celulară . Acest fapt
permite celulelor sanguine să circule nestâ njenite pâ nă câ nd sunt activate rapid de un
stimul specific, deoarece integrinele lor nu trebuie sintetizate, ele existâ nd deja sub formă
inactivă .
Trombocitele sunt activate de contactul cu peretele lezat al vasului sanguin sau de unele
molecule semnal solubile. Acestea determină activarea integrinei 3 din membrana
trombocitelor, încâ t aceasta recepţionează şi leagă proteinele coagulă rii, determinâ nd
agregarea trombocitelor şi formarea coagulilor.
În mod asemă nă tor, legarea de limfocitul T a unui antigen de suprafaţă specific blocheză
calea de semnalizare intracelulară , ceea ce duce la o activare rapidă , dar trecă toare a
integrinei (LFA -1). Integrina activată permite limfocitului T să adere puternic şi pentru
un timp suficient de lung la celula ţintă , pâ nă de vine stimulat. După aceia integrina
revine la starea sa inactivă , permiţâ nd limfocitului T să se desprindă .
 Şi alte evenimente intracelulare pot determina activarea integrinelor. Astfel,
fosforilarea serinei de pe capă tul citoplasmatic a integrinei 1 , în timpul mitozei
celulelor din culturi diminuează capacitatea integrinei de a lega fibronectina, încâ t
celulele îşi modifică forma şi se detaşează de substrat.
Moleculele matricei extracelulare influenţează puternic comportaea celulelor în culturi,
modificâ ndu-le forma, mişcarea, metabolisnmul, dezvoltarea şi diferite funcţii.
Integrinele mediază multe din aceste evenimente. Asfel , integrinele de locul de contact
cu matricea sau cu altă celulă pot activa mai multe că i de semnalizare intracelulară . ( pe
cea a fosfolipid inozitolului, a tirozin kinazei,etc). Se produce,astfel un semnal complex
pe faţa internă a membranei, care determină intrarea in activitate a unor receptori
intracelulari . În urma acestor evenimente, numai celulele ataşate prin integrine la
moleculele matricei extracelulare reacţionează , declaşâ nd o cascadă de semnale care se
traduc prin mnodifică ri în comportamentul celulelor şi prin proliferă ri celulare.
9.EMBRIOLOGIA
GENERALĂ
Embriologia este disciplina biologică care se ocupă cu studiul dezvoltă rii
ontogenetice a organismelor, din momentul producerii gameţilori si pâ nă în
momentul parturitiei sau ecloziunii.
 Ontogeneza (ontogenesis) parcurge mai multe etape sau faze:
1)gametogeneza;
2) fecundaţia;
3)segmentarea;
4) gastrularea;
5) histogeneza;
6) organogeneza si
7) creşterea şi dezvoltarea postnatală sau post eclozională .
 Etapele ontogenezei

Etape Faze
PERIOADE
Gametogeneza multiplicare
creştere
maturare
Fecundaţia apropiere
penetrare
amfimixie
Dezvoltarea morulă
intramaternală Embriogeneza blastulă
(preeclozionala) (segmentaţia) gastrulă

Histogeneza Neurulă
(formarea ţesuturilor)

Organogeneza

Dezvoltarea fetală
(preeclozională)
Dezvoltarea Postnatală (posteclozională)
postpartum Tinereţe
(posteclozională) Maturitate
Imbătrânire
În cazul mamiferelor, unele din aceste faze sunt parcurse în organismul matern, alcă tuind
dezvoltarea intrauterină , ce cuprinde: fecundaţia, segmentarea, gastrularea, histogeneza şi
organogeneza.
Dezvoltarea intrauterină (genesis praenatalis) se continuă dupa actul parturiţiei
(parturitio), în afara organismului matern cu o perioada denumita extrauterină sau
postnatală .
În cazul pă să rilor, perioada dezvoltă rii în organismul matern este înlocuită ,
aproape în totalitatea sa (exceptâ nd fecundatia) de perioada dezvoltă rii în ou, iar după
ecloziune se continua cu o perioada posteclozionala.
Fig.9.1. Formarea şi evoluţia gameţilor în cursul unei generaţii
1- Ovul; 2-Spermatozoid; 3-Zigot; 4 – Celule somatice; 5- Celulă
sexuală primordială; 6- Gonocite; 7- Ovogonii; 8- Ovocit I, 9- Ovocit
II; 10- Globuli polari; 11- Ovocit matur; 12- Spermatogonii; 13-
Spermatocit I, 14- Spermatocit II; 15- Spermatidă.

Dezvoltarea intrauterină sau preeclozională se desfasoară în trei

etape:
1) o perioada embrionară sau embriogeneza
(embryogenesis), care ţine pâ nă la apariţia celor trei foiţe
embrionare şi a anexelor embrionare;
2) o perioada de histogeneză (histogenesis) şi
organogeneză (organogenesis);
3) o perioada fetală (fetogenesis) - în care se continuă
dezvoltarea organelor pâ na la fatare (parturiţio) sau ecloziune.
Embriogeneza constituie obiectul de studiu al embriologiei generale, iar histogeneza,
organogeneza şi perioada fetală sunt studiate de embriologia specială (ce va fi
prezentată odată cu histologia ţesuturilor şi organelor).

9.1. Gametogeneza

Gametogeneza (gametogenesis) cuprinde ansamblul de transformari prin

care trec celulele
Perioade Spermatogeneza Ovogeneza
germinale primordiale Perioada germinativă Spermatogonii
(cellulae germinales (prăfoase-A
promordial)sau ↓ Ovogonii
intermediare-I
gonocitele primordiale ↓
pâ na la stadiul de celula crustoase-B)
sexuala matura. (Fig.9.1) Perioada de creştere Spermatocit primar I Ovocit primar I
Speramatocit
Procesul de secundar II
gametogeneza parcurge ↓ Ovocit secundar II
trei perioade, asemanatoare ( + polocit primar)
Perioada de maturare SPERMATIDIE ↓
la ambele sexe: (faza Golgi → faza
1)perioada germinativa cap → faza Ovul
(de multiplicare sau de înmultire); acrozomică → faza (+polocit
de maturare) secundar)
1)perioada de crestere; ↓
2)perioada de maturare. Spermatozoid
 9.1.1. Spermatogeneza

Spermatogeneza (spermatogenesis) cuprinde totalitatea proceselor pe care le

parcurg spermatogoniile (gonocite primordiale mascule) pâ nă devin celule sexuale
mature (spermatozoizi), apte pentru fecundaţie. Se desfasoară la nivelul epiteliului
seminal din tubii seminiferi ai testiculului. (Fig.9.2)
1) Perioada germinativă (de multiplicare sau de înmultire) este parcursa în
timpul prepubertatii, câ nd gonocitele primordiale se divid mitotic, generâ nd doua
categorii de spermatogonii: a) unele mici, identice cu gonocitele primordiale; b) altele
mai mari, spermatogoniile prafoase (de tip A) (spermatogonium A), care se vor divide
mitotic, în mod repetat, trecâ nd spritr-un stadiu intermediar (spermatogonium
intermedium) şi generâ nd spermatogoniile crustoase (de tip B) (spermatogonium B),
care vor continua linia seminala.

Fig. 9.2. Epiteliul tubului seminal

1-Spermatogonie; 2- Spermatocit I; 3- Spermatocit II, 4, 5, 6 – Spermatide în
evoluţie; 7- Spermatozoizi; 8- Celulă Sertoli; 9 – Membrană bazală.
2) Perioada de creştere se declansează odată
cu pubertatea şi constă în creşterea
(dublarea în volum) a spermatogoniilor,
transformâ ndu-se în spermatocite de
ordinul I (spermatocytus primarius).
3) Perioada de maturare se remarcă prin
faptul ca spermatocitul de ordinul I se divide
reducţional (meiotic) generâ nd doua
spermatide de ordinul II (spermatocytus
secundarius) (cu set haploid de cromozomi),
care se divid imediat (în mod mitotic),
rezultând în final 4 spermatide dintr-un
spermatocit de ordinul I sau două
spermatide dintr-un spermatocit de ordinul
II. (Fig.9. 3)

Fig.9.3. Spermatogeneza
I-Perioada germinativă; II-Perioada de creştere;
III-Perioda de maturare.
1-Gonocit; 2- Spermatogonii;3-Spermatocit I;
4-Spermatocit II; 5-Spermatide; 6-Spermatozoizi
 Spermatidele (spermatidium,a) parcurg o metamorfoză celulară , denumită
spermiogeneza (spermiogenesis) , fiecare spermatidă devenind un spermatozoid
(spermatozoon s. spermium).
Spermiogeneza are loc în că ile genitale intratesticulare.
Spermatida apare ca o celula poliedrică , în citoplasma careia se gă seşte un
nucleol situat central. Complexul Golgi şi mitocondriile sunt dezvoltate, iar centrul
celular este reprezentat de doi centrioli. Elementele reticulului endoplasmic neted sunt
numeroase şi asociate cu lipide. Enzimele hidrolitice sunt active.
Transformarea spermatidei în spermatozoid, spermiogeneza, se realizează în
patru perioade succesive: a) perioada Golgi; b) perioada cap; c) perioada acrozom; d)
perioada de maturare. (Fig.9.4)

Fig. 9.4. Spermiogeneza

1-Nucleu; 2- Complex Golgi; 3- Mitocondrii; 4- Centrioli; 5- Vacuolă acrozomală;
6- Gâtul spermatozoidului; 7- Centriol proximal; 8- Porţiunea proximală a centriolului
distal; 9- Piesa intermediară; 10- Porţiunea distală a centriolului distal; 11 –Piesa
principală a cozii.
a) În perioada Golgi: 1. - nucleul spermatidei se deplasează în sens axial, că tre un pol al
celulei, se alungeşte şi se aplatizează uşor; 2. - complexul Golgi, cuprinzâ nd în interiorul
sau granule proacrozomice (granulum proacrosomaticum) şi vezicule proacrozomiale
(vezicula proacrosomatica), se deplaseaza, în cadrul citoplasmei, că tre polul anterior al
nucleului; 3. - centriolii se despart, dispunâ ndu-se unul lâ ngă polul caudal al nucleului
(centriolul proximal), iar celă lalt la o distanţă de 1-2 m (centriolul distal), de nucleu -
de la el desprinzâ ndu-se filamentul axial al viitoarei cozi.
b) În perioada cap: 1. – proacrozomul (proacrosoma) sau vezicula crozomală se
detaşează de complexul Golgi, se aplatizează şi ia forma unui capişon ce îmbracă
jumatatea anterioară a nucleului; 2. - complexul Golgi migrează spre periferia
citoplasmei; 3. - microtubulii din citoplasmă se grupează între cei doi centrioli şi
structurează filamentul axial, din care se va constitui viitoarea axonemă a
spermatozoidului.
c) În perioada acrozomică : 1. - nucleul spermatidei se alungeşte, devenind ovoidal; 2. –
vezicula acrozomală se transformă în acrozom şi acoperă jumă tatea anterioară a
nucleului; 3. nucleul devine compact, pierde o parte din apă , iar cromatina se
condensează ; 4. - citoplasma se deplasează spre polul posterior al nucleului; 5.-axonema
creşte în lungime, structurâ nd piesa de conjugare şi piesa intermediară ; 6.- centriolul
distal se desparte într-o jumă tate proximală , cu aspect discoidal, situată între piesa de
conjugare şi piesa intermediară , si o jumă tate distală , cu aspect inelar, ce înconjoară
axonema cozii, fiind situată între piesa intermediară şi piesa principală .
d) În perioada de maturare a spermiogenezei: 1. - jumă tatea inelară a centriolului distal
(denumită si “inelul Jensen”) se îndepă rtează , delimitâ nd lungimea piesei intermediare; 2.
- citoplasma spermatidei se reduce; 3. – mitocondriile, în numă r de 15-25, se dispun în
helix (cu 14 ture), în jurul filamentului axial al cozii; 4. - se conturează aspectul morfologic
al spermatozoizilor maturi, care au capul înfundat în faldurile membranei apicale a
celulelor de susţinere (Sertoli); 5. - pe mă sură ce se realizează maturarea, spermatozoizii
încep să secrete hialuronidaza şi se desprind de celulele de sustinere, devenind liberi.
Nucleul spermatidei suferă o serie de modifică ri, precum:
– condensarea cromatinei, formâ nd în stadiile iniţiale fibre paralele cu axul lung al
nucleului, fibre care mai tâ rziu se grupează în lamele;
– membrana nucleară îsi mă reşte suprafaţa, formâ nd falduri care sunt mai numeroase
spre polul posterior (caudal) al nucleului, unde şi porii membranei sunt mai numeroşi;
– la polul anterior, cromatina nucleară aderă la membrana nucleului, iar la polul posterior
se dispune sub aspectul unui material filamentos între cutele membranei.
Citoplasma spermatidei este mai hialină şi conţine ribozomi, lipide, glicogen şi
puţine mitocondrii. Se realizează un trazit intens între nucleu şi citoplasmă .Odată cu
maturarea completă se acumulează spre polul posterior al nucleului, sub forma unei
pică turi, denumită relicvat citoplasmatic (sau corp rezidual), ce va fi fagocitat de celule
Sertoli. În viitorul spermatozoid, ră mâ ne numai o fină peliculă citoplasmatică acoperită de
plasmalemă .
 9.1.1.1.Morfologia
spermatozoidului

Evidenţiat în 1667 la om, de Ham

din Leyda şi în 1679, la animale, de van
Leeuwenhoek, spermatozoidul
(spermatozoon s. spermium) este format
din: cap şi flagel (coadă ).
Fig. 9. 5. Structura şi ultrastructura spermatozoidului la taurine
A- Aspect la microscopul optic; B – Aspecte electronomicroscopice.
I – Capul spermatozoidului; II – Gâtul; III – Piesa intermediară; IV – Piesa principală;
V – Peisa terminală.
1- Plasmalema; 2- Acrozom; 3- Membrana nucleară; 4 – Nucleu; 5- Protuberanţe
bazale; 6- Placa bazală; 7- Capitelul; 8- Coloanele segmentate; 9- Centriolul proximal;
10-Mitocondrii; 11- Perechea centrală de microtubuli; 11- Perechile periferice de
microtubuli; 13- Fibre dense.

Capul spermatozoidului

Capul (caput) prezintă forme şi dimensiuni diferite, în

funcţie de specie, apă rând ovalar (la hominide,
armă sar, taur, berbec, ţap, vier) sau cu formă de: pară
(la iepure şi câ ine), seceră (la cocoş şi şobolan), cu
lungimi medii între 5 m (la băbat) şi 9 m (la
berbec), grosimile medii atingâ nd între 2-5 m.
 Nucleul spermatozoidului este înconjurat de un strat subţire de citoplasmă şi de o
plasmalemă periferică foarte delicată .
În componenţa capului intră : nucleul, acrozomul, capişonul cefalic, perforatorul,
protuberanţele bazale şi membrana periferică .
Nucleul (nucleus) conţine cromatina deshidratată şi condensată , în care ADN-ul (43%)
este strâ ns combinat cu protamine bazice (57%). Ocupă cea mai mare parte din capul
spermatozoidului. Cromatina apare mai condensată la baza nucleului, granulară în partea
apexială şi cu aspect clar, în regiunea ecuatorială . Cantitatea de cromatină reprezintă o
caracteristică de specie. Din cromatină se formează cromozomii autosomi şi un
heterozom. Deoarece spermatozoizii sunt celule haploide conţin numai jumă tate din
numă rul de cromozomi al unei specii ( n cromozomi ). Se acceptă că , aproximativ,
jumă tate din numă rul total de spermatozoizi dintr-un testicul conţin cromozomul sexual
X, iar cealaltă jumă tate cromozomul Y.(Fig.9.5)
Acrozomul este situat supranuclear, interpus între membrană şi nucleu, pe care îl
acoperă pâ nă în zona inelului ecuatorial. Se formeză din complexul Golgi în timpul
spermiogenezei. Cuprinde în structura sa: o membrana acrozomică internă (membrana
acrosomatica interna),o membrană acrozomică externă ( membrana acrosomatica
externa) şi o substanţa acrozomică (substantia crosomatica), în care se disting granulele
acrozomice (granulum acrosomale). Este considerat un lizozom specializat ce conţine
multe enzime hidrolitice (ex: fosfataza acidă , hialuronidaza) si o proteină înrudită cu
tripsina. Aceste enzime depolimerizează acidul hialuronic ce cimentează celulele
foliculare din coroana radiată a ovocitului, dispersâ ndu-le . Joacă un rol hotă râ tor în
fecundaţie şi fiind prezent la toate speciile de animale.
Capişonul cefalic reprezintă o peliculă foarte fină de citoplasmă condensată , ce se
 Parţi Structuri Ultrastructuri Observaţii
componente
Nucleul vezicule nucleare
saci nucleari
Acrosomul Membrană
Perforatorul este acrosomică internă
Membrană
situat între acrozom şi acrosomică externă
membrana nuclerară , CAP Substanţă acrosomică
Granule acrosomice
având rolul să perforeze Capişonul citoplasma dintre
cefalic plasmalemă şi acrozom
plamalema ovocitului. Perforatorul ctoplasma dintre acrozom
Waldeyer şi membrana nucleară
Formeză un canal în Protuberanţele delimitează foseta de
citoplasmă , prin care se bazale implantaţie
Plasmalema membrana periferică
transferă conţinutul placa bazală
Piesa de capitelul
nucleului conjugare coloanele segmentare
spermatozoidului. (gâtul) centriolul proximal
dispozitivul fibrilar
Protuberanţele bazale plasmalema

apar ca două formaţiuni jumătate proximală a

FLAGEL centriolului distal
osmiofile semicirculare, axonema (filamentul
formate din citoplasmă axial) 9 fibrile proteice dense
Piesa dispozitivul fibrilar
condensată , dispuse la intermediară teaca mitocondrilă
jumătatea distală a
polul caudal (bazal) al centriolului distal -
inelul
capului. Delimitează
între ele fosa de axonema (filamentul
axial)
implantare. Piesa principală dispozitivul fibrilar
teaca fibroasă fibre circumferenţiale + 2
coloane longitudinale
plasmalema
Piesa terminală Filamentul axial
plasmalema
. Fosa de implantare (fosulla articularis) apare ca o escavaţie redusă ce serveşte
pentru inserţia extremită ţii proximale a filamentului axial al cozii spermatozoidului.
Membrana periferică , trilaminată , foarte delicată şi transparentă , acoperă
capişonul cefalic şi acrozomul, delimitâ nd capul spermatozoidului. Prezintă
receptori specifici.
Coada spermatozoidului sau flagelul
Flagelul (flagellum) cuprinde (dupa “Nomina Histologica” – 1994)
urmă toarele parti: gâ tul, piesa intermediară , piesa principală şi piesa terminală .
a) Gâ tul spermatozoidului (pars conjungens) apare foarte scurt, circa 0,4
m, fiind delimitat între nucleu şi jumă tatea proximală a centriolului distal.
Conţine placa bazală , capitelul, coloanele segmentate, centriolul proximal,
mitocondriile şi dispozitivul fibrilar, fiind delimitat la periferie de o membrană fină
de natura lipoproteică . Este foarte fragil, rupâ ndu-se deseori.
Placa bazală (patella basalis) este o lamă fixă de citoplasmă osmiofilă ,
dispusă în fosa de implantare. Delimitează capul spermatozoidului de gâ t,
interpunâ ndu-se între membrana nucleară şi capitel.
Capitelul (capitulum) este segmentul proximal al complexului centriolar şi
reprezintă zona de unire a bazelor coloanelor segmentate (basis columnaris), care
vine în contact cu faţa distală a plă cii bazale.
Coloanele segmentate sau striate (columna striata), sunt considerate ca
fiind ră dă cinile axonemei flagelului. Apar formate din elemente proteice fibroase,
cu o structură periodică (perioada este de 650 Å ). Sunt sintetizate în ribozomii
spermatidei şi polimerizate radial în jurul centriolului proximal.
 Dupa constituirea coloanelor segmentate, centriolul proximal devine centriol
cinetic al cozii spermatozoidului.
Centriolul proximal (centriolum proximale), situat sub capitel, prezintă o forma
de cilindru (cu o lungime de 500nm şi un diametru de 250nm) şi o înclinaţie de 70, în
raport cu axa lungă a cozii. Are peretele format din 9 triplete (A,B,C) de microtubuli.

Mitocondriile sunt alungite şi dispuse în partea distală a gâ tului, înconjurâ nd

dispozitivul fibrilar.
Dispozitivul fibrilar este compus din 9 fibrile dense (aflate în continuarea
coloanelor segmentare), care înconjoară un complex filamentos axial (axonema), alcă tuit
din 10 perechi de microtubuli, din care o pereche este centrală , iar celelalte 9 perechi sunt
dispuse periferic. (Fig. 9.6)

Fig.9.6. Secţiuni transversale prin coada spermatozoidului

A – Piesa intermediară; B- piesa principală; C Piesa terminală.
a- Filament axial; b –Fibre externe; c – Fibre satelit; d- Teaca mitocondrială;
e-Teaca fibroasă; f- coloane longitudinale; g – Plasmalema.
Spermatozoizii imaturi prezintă la limita dintre piesa de comjugare şi piesa inmtermediară
o pică tură citoplasmatică , care va fi fagocitată de celulele Sertoli pâ nă la maturarea
completă .
b) Piesa intermediara (pars intermedia), cu lungimi variabile (5 10 m), este
delimitată între cele două jumată ţi (proximală şi distală ) ale centriolului distal. Cuprinde în
structura sa: 1. o membrana plasmatică periferică , ce prezintă o margine inelară (annulus) -
la limita cu piesa principală ; 2. o pelicula de citoplasmă , în care se gă sesc particule mici ce
formează rezerva de glicogen a spermatozoidului; 3. mitocondriile - dispuse helicoidal într-
un filament dublu spiral (cu circa 25 de ture a 3-4 mitocondrii fiecare), ce formează o “teacă
mitocondrială” (vagina mitochondrialis); 4. fibre externe dense (fibra densa), groase si
masive, în numar de nouă , inegal dezvoltate şi în contact cu fibrele satelite axolemei, plasate
central; 5. filamentul axial (filamentum axiale s. axonema), compus din 9 dublete periferice
(diplomicrotubulus periphericus) si o pereche de filamente centrale (microtubulus
centralis).
Piesa intermediară joacă rolul de centrală energetică a spermatozoidului.

c) Piesa principală apare de aproximativ 9 ori mai lungă decâ t piesa intermediară .
Cuprinde: 1. - filamentul axial (axonema), format din cele 10 perechi (9+1) de microtubuli ;
2. – nouă fibre dense (fibra densa) externe, groase; 3. - teaca fibroasă (vagina fibrosa)
formată din fibre circumferenţiale (costa fibrosa), care se prind prin capetele lor în două
coloane longitudinale (columna longitudinalis) ce reprezintă îngroşă ri ale tecii, diametral
opuse; 4. - membrana plasmatică .
d) Piesa terminală (pars terminalis), cu o lungime de 3-4 m cuprinde numai
membrana plasmatică şi complexul filamentos axial (axonema), care îsi pierde aranjarea
tipică a dubletelor.
 Ciclul spermatogenetic (spermatogenesis) are o durată variabilă la diverse specii
(13,5 zile la taur, 10,4 la berbec, 8 zile la vier), iar dintr-o spermatogonie rezultă un
numar variabil de spermatide (112 la şoarece, 96 la hamster şi 64 la taur şi berbec).
Desfă şurarea spermatogenezei este influenţată de numeroşi factori fizici,
fiziologici, farmacologici, umorali. Astfel, temperatura ridicată , aplicată local sau în
condiţii generale produce oligospermie, iar razele X şi gama atacă spermatogoniile si
cromozomii spermatidelor. Alimentaţia deficitară în proteine sau vitamine (A, E), unii
hormoni (FSH, LH) şi sistemul nervos pot interveni, modificâ nd funcţia spermatogenetică .
Pentru a-si îndeplini functia de reproducere, spermatozoizii trebuie să prezinte:
mobilitate, putere fecundantă şi vitalitate.
Mobilitatea se datorează prezenţei tubulilor în organizarea flagelului (cozii)
spermatozoidului. Suprimarea mobilitaţii împiedică , în mod ireversibil fecundaţia. Viteza
de deplasare diferă în funcţie de specie, atingâ nd: 6-7 mm/minut la taur; 5-10 mm/minut
la berbec; 4-6 mm/minut la armasar; 3-6 mm/minut la vier.
Puterea fecundanta sau capacitatea vitală (capacitaţia) este o însuşire pe care
spermatozoizii o dobâ ndesc câ nd ajung în că ile genitale femele, după o perioadă de
aclimatizare. Această însuşire se dobâ ndeşte prin pierderea unei calită ţi antagoniste
(decapacitaţia) pe care spermatozoizii o folosesc ca protecţie în drumul lor prin că ile
genitale mascule. Ea permite spermatozoidului să pă trundă în ovul sau în mucoasa
uterină .
Vitalitatea este proprietatea spermatozoizilor de a-şi pă stra mobilitatea şi
puterea fecundantă în condiţii de conservare.
9.1.2. Ovogeneza

Ovogeneza (ovogenesis) cuprinde complexul de transformă ri prin care trece

ovogonia (celula germinativă iniţială ) pâ nă devine ovul (ovocit) apt de fecundare.
Se petrece în zona corticală a ovarului, în interiorul unor formaţiuni histologice
complexe, denumite foliculi ovarieni.
În ovogeneză sunt parcurse trei perioade: germinativă , de creştere şi de
maturare.
1. Perioada germinativă (de înmulţire) se desfă şoară în timpul vieţii embrionare,
avâ nd ca punct de plecare ovogoniile din ovarul embrionar. În perioada embrio-fetală , în
ovar se formează întreaga rezervă de celule sexuale femele, pentru toată viaţa (ce
cuprinde circa 60.000 - 100.000 ovocite de ordinul I). Ovocitele de ordinul I (ovocytus
primarius) ră mâ n în stare de latenţă biologică (status quiescent) pâ nă la pubertate, fiind
blocate în profaza diviziunii meiotice (reducţionale).
2. Perioada de creştere variază foarte mult ca durată , începâ nd imediat dupa
naştere şi ajungâ nd să se întindă pe ani de zile (exemplu: la hominide pâ nă la 20-30 de
ani). În cursul acestei perioade se produce şi se acumulează vitelus.
La pă să ri, perioada de vitelogeneza cuprinde două intervale: a) unul lung de
circa 180 de zile, la gă ină , în care se realizează 5-10% din rezervă de vitelus şi b) altul mai
scurt, de circa 5 -12 zile, în care se sintetizează 90-95% din vitelus.
 Vitelogeneza constă în formarea de plă cuţe de vitelus în citoplasma ovociţilor
primari. Vitelusul este format din substanţe nutritive (glicogen, lipide, fosfolipide) care
sunt produse în ficat (vitelus exogen) apoi sunt vehiculate de sâ nge şi pinocitate în
ovocite prin microvilozită ţile care apar la suprafaţa membranei acestor celule.
3. Perioada de maturare a ovocitelor începe la pubertatea animalului. Cuprinde
cele două diviziuni de maturare: a) prima diviziune, care este meiotică (reducţionala), din
ovocitul de ordinul I rezultâ nd două celule inegale: una de talie mare (haploidă) - ovocitul
de ordinul II (ovocytus secundarius) şi alta de talie mică - primul globul (polocytus
primarius), ce se poate divide; b) a doua diviziune de maturare este mitotică , din ovocitul
secundar (ovocit de ordinul II) rezultâ nd ovulul (ovocitul) matur şi al doilea globul polar
(polocytus secundarius).
În acest fel, la sfâ rşitul perioadei
de maturare, dintr-un ovocit primar,
rezultă un ovocit cu set haploid de
cromozomi şi trei globuli polari. (Fig. 9.7)

Fig.9.7. Ovogeneza
1- Ovogonie; 2- Ovocit I; 3- Ovocit II; 4- Primul globul polar; 5-
Spermatozoid; 6_ Ovul matur; 7- Globuli polari secundari.
 Dehiscenţa (ruperea) foliculară şi eliberarea ovocitelor are loc în momentul în
care ovocitul primar (ovocitul de ordinul I) îsi formează fusul de diviziune, intrâ nd în
prima diviziune de maturare (meiotica), încâ t pavilionul oviductului captează deja
ovocitul secundar (ovocitul de ordinul II). Posibilită ţile de supravieţuire ale ovocitului
secundar (ovocitul de ordinul II) sunt de 24-48 de ore, iar a două diviziune de maturare se
finalizează numai dacă a avut loc penetraţia zonei pelucide de că tre spermatozoizi. În caz
contrar, ovocitul secundar (de ordinul II) ră mâ ne blocat în metafaza celei de-a doua
diviziuni de maturare.
În momentul dehiscenţei, ovocitul secundar (ovocitul de ordinul II) este
înconjurat de ovolemă , zona pelucida şi coroana radiata.
Ovolema (ovolema sau membrana vitelină ) este o membrana citoplasmatică cu
numeroşi microvili.
Zona pelucidă (zona pellucida) este o zonă mucopoliglucidică , traversată de
microvili lungi ai celulelor foliculare, ce ajung la microvilii ovolemei.
Coroana radiata (corona radiata) este formată din 1-2 râ nduri de celule
foliculare.
9.1.2.1. Morfologia ovulei

Ovula sau ovocitul matur (ovum) reprezintă celula sexuală femelă matură ,
haploidă , cu o formă sferică şi cu un diametru de pâ nă la 200 m. Conţine, pe lâ ngă
materialul genetic inclus în cromozomi şi material nutritiv necesar pentru perioada
iniţială de dezvoltare a embrionului.
a) Nucleul celulei apare sferic, veziculos, nucleolat, cu cromatina fin granulară ,
situat central sau excentric şi delimitat de o membrană dublă cu pori, în al că ror lumen
este prezent un material electronodens, ce intervine selectiv în reglarea tranzitului
nucleo-citoplasmatic. Prin porii membranei nucleare trec în citoplasmă granule
electronodense de 350Å .(Fig.9. 8)

Fig. 9.8. Structura şi ultrastructura ovocitului

A- Aspect la microscopul optic; B- Aspect electronomicroscopic.
1- Citoplasma ovocitului; 2- Nucleu; 3- Reticul endoplasmic neted; 4- Reticul
endoplasmic rugos; 5- Mitocondrii; 6- Plăcuţe viteline; 7- Ovolema; 8-Zona pelucida;
9- Celule foliculare.
b) Citoplasma ovulei (ovoplasma) este acidofilă şi fin granulară . Conţine, pe lâ ngă
organitele comune, aglomerate în zona perinucleară , mult ARN liber şi “nucleul vitelin”
(Balbiani) (deuteroplasma s. vitellus), o formaţiune ovoidă formată din mitocondrii,
dictiozomi şi lamele inelare. Mitocondriile alcă tuiesc o coroană perinucleară incompletă .
La bovidee, mitocondriile au o prelungire în forma de “glugă ”, ce cuprinde în concavitatea
ei o picatură lipidică . Cristele mitocondriale lipsesc în prelungire dar se menţin în restul
mitocondriei. (Fig.8.9)

Fig. 8.9. Aspectul mitocondriei în ovocitul de la bovidee

1- Matrice mitocondrială; 2- Criste mitocondriale; 3- Prelungire în formă de glugă;
4- Picătură în formă de lipide.
 c) Complexul Golgi se extinde şi în zona corticală a citoplasmei, unde este
constituit din granule corticale, înconjurate de endomembrane. Granulele corticale
participă la formarea lichidului perivitelin, îndeplinind un rol important în fecundaţie.
Complexul Golgi participă activ la concentrarea vitelusului şi la sinteza lipidelor, procese în
care sunt implicate şi mitocondriile.
Reticulul endoplasmic este de tip neted, cu elemente dispuse lax. Ribozomii sunt
liberi sau ataşaţi reticulului endoplasmic. De asemenea, sunt prezenţi în citoplasmă :
lizozomi primari, corpi multiveziculari (ca urmare a pinocitozei intense) şi numeroase
granule (plă cuţe de vitelus).
d) Membrana vitelina a ovocitului ( ovolemma s.plamalemma) este de natura
lipoproteică trilaminată şi prezintă numeroase prelungiri - sub forma de microvilozită ţi
fine, care se angrenează cu prelungirile rare şi groase ale celulelor foliculare. Se pare că
formaţiunile microviloase nu sunt permanente, apariţia lor fiind legată de stadiul
funcţional al celulei. La nivelul membranei
viteline se observă numeroase vezicule
pinocitice, ceea ce demonstrează schimbul
intens de substanţe ce se efectuează între
celulele foliculare ale coroanei radiata şi
ovul. (Fig.9.10)

Fig. 9.10. Relaţia dintre ovocit şi celulele foliculare

1- Prelungirile celulelor foliculare;
2- Microvilii ovocitului;
3- Zona pelucida;
4- Desmozomi;
5- Vezicule de pinocitoză
 Zona pelucida (zona pellucida) prezintă un aspect striat, datorat
microvilozită ţilor membranei viteline şi ale celulelor foliculare, în care se realizează
joncţiuni celulare de tipul “zonulei adherens”.
Capacitatea vitală a gametului femel diferă , în raport cu specia şi se menţine: 10
ore la iapă , 20 ore la vacă , 5 ore la oaie, 12 ore la scroafă şi 6 ore la iepuroaică .
Clasificarea ovocitelor se face în funcţie de cantitatea de vitelus pe care o conţin,
existâ nd urmă toarele tipuri: oligolecite, lecite, telolecite şi centrolecite.
Ovulele oligolecite conţin vitelus în cantitate mică , iar segmentaţia lor este totală şi
inegală . Sunt prezente la cefalocordate (la amfioxus)si la mamifere. (Fig.9.11)

9.11. Tipuri de ovocite

A- Ovocit oligolecit; B- Ovocit centrolecit;
C- Ovocit mezolecit (lecit); D-Ovocit telolecit;
1-Disc germinativ;
2- Latebră Purkinje;
3- Vitelus nutritiv.
 Ovulele lecite sau mezolecite se întâ lnesc la batracieni şi cuprind mai mult
vitelus decâ t cele oligolecite. Vitelusul se aglomerează la polul vitelin sau vegetativ al
celulei, în timp ce polul vitelin al celulei este să rac în vitelus şi conţine nucleul.
Segmentaţia este totală , rezultâ nd blastomere inegale.
Ovulele telolecite sunt caracteristice peştilor, reptilelor şi pă să rilor. Vitelusul, în
cantitate mare, ocupă aproape întreaga masă a ovulei, în timp ce nucleul (sau vezicula
germinativă ) împreună cu o cantitate redusă de citoplasmă formeaza discul germinativ.
Segmentaţia este parţială şi discoidală interesâ nd numai
Ovulele centrolecite sunt caracteristice artropodelor. Vitelusul nutritiv ocupa
centrul ovulei, în timp ce vitelusul formativ (hialoplasma) formează un strat periferic
subţire. Segmentaţia interesează numai vitelusul formativ, apă râ nd de tip superficial.

9.2.FECUNDAŢIA

Fecundatia este un proces biologic complex, format dintr-o succesiune de

fenomene interdependente prin care, cei doi gameţi de sex opus (spermatozoidul şi ovula)
se contopesc şi se asimilează reciproc, rezultâ nd zigotul (sau oul), prima celula a unui
viitor organism.
 Fazele fecundaţiei

Faze Intervin: Se produce: Observaţii:

Faza de -fertilizina -disociere celulelor -este
apropiere ( ginogamon) foliculare nespecifică
-antifertilizina
(androgamon)
Faza de -acrozina -penetraţia membranei - la
penetraţie (=hialuronidaza) pelucida homonide
-eliberarea polocitului şi rozătoare
secundar penetraţia
- pătrunderea este totală
spermatozoidului în
ovula
Faza de -rotaţia capului
amfimixie spermatozoidului
-formarea asterului
spermatic
-cariogamia
-singamia
-refacerea setului
diploid
determinarea sexului
 Fecundaţia se realizează în trei faze succesive: de apropiere, de penetraţie şi de
amfimixie.
a) Faza de apropiere are loc datorită atracţiei reciproce dintre cei doi gameţi
întrucâ t membrana pelucida a ovocitului conţine o glicoproteină denumită fertilizină sau
ginogamon, care reacţionează cu o proteină acidă de pe suprafaţa spermatozoizilor,
denumită antifertilizină sau androgamon. În felul acesta se produce o reacţie similară
reacţiei dintre antigen şi anticorp.
S-a demonstrat ca anticorpii IgG pot impiedica ataşarea spermatozoizilor şi
penetrarea zonei pelucide (denumită şi membrană pelucida). Pot apă rea autoanticorpi
pentru zona pellucida care să genereze infecunditate.
Spermatozoizii care au capacitate fecundantă (capacitatio) produc disocierea celulelor
foliculare din “coroana radiata” cu ajutorul hialuronidazei, deschizâ nd drumul spre
membrana (zona) pelucida. La vacă, oaie, capră disocierea are loc imediat după ovulaţie.
Disocierea celulelor foliculare nu este specifică , realizâ ndu-se şi sub acţiunea enzimelor
eliberate de spermatozoizii altor specii.
Apropierea celor doi gameti are loc în treimea superioara oviductului. Ataşarea
spermatozoidului de zona pelulucida are loc în urma formării unor legă turi între o
glicoproteină din membrana plamatică a spermatozoidului (o galactosyltransferază ) şi
receptorii pentru aceasta din zona pellucida .(Fig.9.12)
Fig. 9.12. Etapele realizării fecundaţiei
A- Penetrarea zonei pelucide, a speţiului perivitelin şi a membranei viteline;
B- Pătrunderea spermatozoidului în ovul; C-Formarea pronucleilor mascul şi femel;
D-Amfimixia; E- Metafaza primei diviziuni
1- Ovocitul; 2- Nucleul; 3- Ovolema; 4- Spaţiul perivitelin; 5- Zona pelucidă cu
spermatozoizi.
b) Faza de penetraţie (penetratio spermii) constă în pă trunderea câ torva spermatozoizi,
numai din aceeaşi specie sau din specii foarte apropiate, ca de exemplu: cal-mă gar.
Spermatozoizii trec prin zona (membrana) pelucida şi ajung în spaţiul perivitelin
(spatium perivitellinum), plin cu lichid perivitelin (liquor perivitellinus).
În urma contactului dintre acrozom şi membrana (zona) pelucida, se rupe
membrana acrozomului (reactio acxrosomalis), eliberâ ndu-se acrozina (sau
hialuronidaza), ce produce o hidroliză localizată , realizâ nd un canal (via spermatica)
tangenţial la ovolemă . Mişcă rile spermatozoizilor (motus spermii) de traversare a zonei
pelucide durează circa 5 minute.
Ovocita reacţionează la pă trunderea unui numă r redus de spermatozoizi în
zona pelucida, prin realizarea celei de-a doua diviziuni de maturare, rezultâ nd al doilea
globul polar (polocitul secundar), celulă care va fi eliminată şi ovula, aptă pentru
fecundare. Dupa ce primii spermatozoizi au pă truns în zona pelucidă se produce reacţia
zonei pelucide, adică : granulele corticale din ovocit îşi varsă conţinutul în spatiul
perivitelin, ceea ce face ca din acest moment zona pelucida să devină impermeabilă şi
rezistentă faţă de acrozina altor spermatozoizi. Impermeabilizarea se poate realiza lent,
in circa 60 secunde (la vacă , iapă , oaie, scroafă , că ţea, hamster), sau rapid în1-2 secunde
(la iepuroaică ). În felul acesta se asigura fecundaţia monospermică (monospermia) şi se
evită polispermia (polyspermia).
Spermatozoizii cei mai viguroşi se orientează spre orificiul membranei viteline prin care a
fost expulzat cel de-al doilea globul polar. Numai un singur spermatozoid, denumit
spermatozoid privilegiat pă trunde în ovulă .
La taurine, ovine, canide şi leporide, în ovulă pă trunde numai capul
spermatozoidului, gâtul şi coada ră mâ nâ nd în zona pelucida. La hominide şi la unele
roză toare ( şoarece, cobai) penetraţia este totală .
La mamifere, producerea contactului dintre cei doi gameţi şi realizarea
fecundaţiei depinde de supravieţuirea spermatozoizilor, depuşi în că ile genitale femele.
Supravietuirea variază în funcţie de specie, fiind de: 44 ore la armă sar, 25-30 ore la taur,
30-35 ore la berbec, 8 -12 ore la iepure.
c) Faza de amfimixie sau concepţie (conceptio) are loc după pă trunderea
spermatozoidului în ovulă . În această fază se produc urmă toarele fenomene:
1. capul spermatozoidului migrează spre centrul ovulului, unde se afla nucleul, suferind o
rotaţie de 180, încâ t acrozomul se orientează spre membrana vitelină , iar gâtul
spermatozoidului se orientează spre nucleul ovulului;
2. centriolul proximal se detaşează de baza capului, formâ nd spermocentrul, iar citoplasma
ovulei se condensează în jurul spermocentrului sub formă de “raze” citoplasmatice, dând
naştere la “asterul spermatic” (aster spermaticus);
3. capul spermatozoidului, respectiv nucleul, începe sa asimileze foarte repede citoplasma
ovulei, creşte în volum şi devine pronucleu mascul (pronucleus masculinus); 4. nucleul
ovulei suferă modifică ri infrastructurale şi mai ales biochimice, transformâ ndu-se în
pronucleu femel(pronucleus femininus);
5. cei doi pronuclei se apropie reciproc, membranele lor vin în contact, se alipesc
(realizâ nd cariogamia), se dizolvă în acest punct şi se formeaza o singură membrană
componentele infrastructurale şi biochimice ale celor doi pronuclei, obţinâ ndu-se astfel
o celula nouă , zigotul (zygota s. conceptus) sau oul fertilizat (ovum fertilizatum
s.spermovium).
În timpul amfimixiei se reface setul diploid al zigotului, realizâ ndu-se setul de
cromozomi caracteristic speciei şi stabilindu-se bazele eredită ţii ale noului organism. Se
determină sexul şi se declanşează segmentaţia.
Durata totală a fecundaţiei variază în funcţie de specie, fiind în medie de 12-16
ore, la animalele domestice. Cel mai mare numă r de ore (10-12 ore) este ocupat de
fenomenele care au loc la nivelul pronucleilor.
Există unle specii de animale nevertebrate (albine,furnici, purici de plante) sau
vertebrate (o specie de şopâ rlă , Lacerta saxatilis), la care dezvoltarea ovulei se poate
produce fă ră a fi avut loc fecundaţia, prin fenomenul de partenogeneză . De asemenea, la
unele specii de peşti (la caras - Carassius auratus gibelio), a fost observat fenomenul de
pseudogamie sau ginogeneză , o formă de fecundaţie incompletă , câ nd nu se produce
amfimixia, deşi spermatozoidul pă trunde în ovul. Puii rezultaţi au moştenit şi unele
caractere de la taţi, ceea ce demonstreză influenţa substanţelor din spermatozoizi
asupra metabolismului şi dezvoltă rii oului,chiar şi în cazul, în care nu s-a produs
amfimixia.
În patologia fecundaţiei se întâ lnesc aspecte precum: a) himerismul - câ nd are
loc o fecundaţie dispermică : un spermatozoid face amfimixie cu nucleul ovulei, iar
celă lalt spermatozoid face amfimixie cu nucleul globulului polar, antrenâ ndu-se într-o
dezvoltare anarhică ; b) aberaţiile cromozomiale, datorate greşelilor din meioză şi
mitoză , ce pot interesa atâ t gonozomii, câ t şi autozomii, producâ ndu-se diferite
malformaţii cromozomiale.
9.3. SEGMENTATIA

Prin segmentaţie se înţelege ansamblul diviziunilor pe care le urmează zigotul şi

în urma că rora se realizează edificii pluricelulare. Se declanşează la un interval variabil de
timp după fecundare (la circa 30 de ore la hominide).La sfâ rşitul ei embrionul este schiţat,
fiind constituit din primele două foiţe embrionare. Se desfaşoară în timp ce zigotul
coboară prin oviduct în uter şi cuprinde urmă toarele stadii embrionare: morula, blastula,
gastrula şi neurula.
Ca model didactic pentru explicarea segmentaţiei, se prezintă segmentaţia la
amfioxus (de la grecescul amphi = dublu; oxys = ascuţit), Branchiostoma lanceolatum, un
cefalocordat. Este cea mai simplă segmentaţie şi prezintă asemă nă ri cu cea de la pasă re şi
mamifere

9.3.1.Segmentaţia la amfioxus

Amfioxus are ovul de tip oligolecit, care va

realiza o segmentaţie totală holoblastică
(fissio holoblastica s. fissio totalis) şi inegală
( fissio inequalis) , parcurgând fazele de:
morulă , blastulă , gastrulă şi neurulă .
(Fig. 9.13)
Fig. 9.13. Segmentaţia la amfioxus
A- Zigot; E,C,D – Apariţia blastomerelor; E- Morula;
F- Invaginarea blastulei; G- Formarea gastrulei.
1- Polul animal; 2- Polul vegetal;
 9.3.1.1.. Faza de morula

Faza de morulă (morulatio) începe la câ teva ore după fecundare, câ nd zigotul

(zygota s. conceptus) sau celula ou intră în diviziune. Prima diviziune se realizează după
un plan vertical, meridional (planul fissionis meridionalis), rezultâ nd două blastomere
(blastomerus) egale, al că ror volum total nu depă seşte volumul zigotului (a celulei ou). A
doua diviziune este tot meridională (verticală ), însă perpendiculară pe planul primei
diviziuni, rezultâ nd patru blastomere. A treia diviziune este transversală , planul de
diviziune fiind paralel cu ecuatorul, dar situat supraecuatorial (planum fissionis
tangentiale). Rezultă opt blastomere inegale: patru blastomere mici, micromere
(micromerus), în emisfera polului animal şi patru blastomere mai mari, macromere
(macromerus), situate în emisfera polului vegetativ. Prin diviziunile ulterioare, numă rul
blastomerelor creşte în proporţie geometrică (16, 32, 64, 128) atâ t în cazul micromerelor
câ t şi în al macromerelor. Celulele rezultate în urma acestor diviziuni vor genera o
formaţiune sferoidală (spheroideum s. sphaeroideum), plină de celule cu aspect
muriform, denumită morula (morula).
Morula este mai mare, ca volum, decâ t celula ou din care s-a format. În cadrul ei,
micromerele se dispun spre polul animal, iar macromerele spre polul vegetal al morulei.
 Se consideră că , pâ nă în stadiul de câ teva (8-10) blastomere, toate celelele sunt
omnipotente (cellula omnipotens) sau pluripotente (cellula pluripotents), avâ nd aceeaşi
valoare în diferenţiere. În acest stadiu celulele sunt nedeterminate (cellula indetermniata)
şi indiferent de poziţia lor, dacă sunt detaşate şi puse în condiţii propice, evoluează pâ nă
la sfâ rşitul dezvoltă rii embrionare, putâ nd generâ nd un organism întreg.

9.3.1.2. Faza de blastula (blastulatio)

Blastomerele din interiorul morulei încep să producă un lichid blastocelic ce le

împinge la periferie, unde se dispun sub forma unui singur strat de celule, ce delimitează
cavitatea blastocelică (cavum blastocystis). Rezultă , astfel, stadiul monoblastic
(blastocystis unilaminaris) sau blastula (blastula) s.blastocystis).
Blastula sau blastocistul (blastocystis) cuprinde circa 128 blastomere, Este
sferoidală şi nu depă seşte, la amfiox, volumul iniţial al zigotului. În cazul acestei
formaţiuni, micromerele au mai puţin vitelus şi formează peretele emisferei animale, iar
macromerele sunt mai bogate în vitelus, alcă tuind peretele emisferei vegetale.
În aceasta fază se produce determinarea (determinatio) prin poziţie, blastomerele
ocupâ nd prin diviziuni repetate, anumite poziţii. Blastomerele vor evolua diferit,în funcţie
de factorii de mediu ambiant şi în raport cu interrelatiile intercelulare. Aceasta fază este
denumita şi “preludiul diferenţierii”, pentru ca, după intrarea celulelor în faza de
determinare, conform poziţiilor şi relaţiilor intercelulare noi, în fiecare celulă sau într-un
grup de celule să înceapă sinteze specifice. În acest fel sunt activate anumite protein-
enzime, care vor iniţia sinteza unei proteine specifice sau a unui anumit teritoriu
morfogenetic din care fac parte celulele respective.
9.3.1.3. Faza de gastrulă (gastrulatio)

Faza de gastrulă (gastrulatio) se caracterizează printr-o proliferare intensă ,

o creştere volumetrică şi prin deplasă ri morfogenetice (motus morphogenetici)
ample de celule sau grupuri de celule, în urma că rora rezultă foiţele embrionare
(strata germinalia).
Micromerele se divid mai rapid şi alunecă (immigratio) la suprafaţa
blastulei prin epibolie (epibolia), realizâ nd foiţa celulară externă (epiblastus) sau
ectoblastul (ectoblastus). Macromerele care conţin vitelusul se divid mai puţin intens
şi se invaginează (invaginatio), prin embolie, realizâ nd foiţa internă (endoderma) sau
endoblastul (endoblastus). Embolia constă într-o invaginanare în cavitatea
blastocelică a macromerelor. Cavitatea formată în urma invagină rii se numeşte
arhenteron şi comunică cu exteriorul prin blastopor, care marchează extremitatea
caudală a corpului viitorului animal, fiind delimitat de două buze, una superioară , alta
inferioară . Spre sfâ rşitul fazei are loc o alungire (elongatio) a gastrulei, în sensul
axului antero-posterior.
Factorii ce intervin în diferenţierea şi dezvoltarea embrionului.
În evenimentele complexe ale diferenţierii şi dezvoltă rii embrionare, un rol
important, în afara controlului genetic permanent, îl au influenţele din mediul
extracelular, interacţiunea celulelor învecinate, mişcarile celulare morfogenetice şi
adezivitatea celulară .
 Astfel, accesibilitatea diferită la factorii din mediul extracelular, determină
potenţialită ţi evolutive diferite. Acţionează un gradient de mediu, care se referă la
faptul că lichidul extracelular este mai bogat în substanţe nutritive la periferia masei
de celule, în timp ce în centrul masei de celule este mai să rac în substante nutritive şi
mai bogat în produşi de excreţie ai celulelor.
Interacţiunile celulare cu rol inductiv apar foarte de timpuriu în
embriogeneză , încă din faza de 8 blastomere. În etapa de morulă , celulele sunt cuplate
electric, membranele celulare avâ nd o foarte mare permeabilitate ionică . Curentul
electric realizează un cuplaj, chiar în absenţa joncţiunilor specializate. Într-o fază mai
avansată , permeabilitatea pentru ioni scade foarte mult, ră mâ nâ nd nealterate la
nivelul joncţiunilor de tip gap, care apar imediat dupa primele determină ri.
Mişcă rile celulare (motus morphogenetici) sunt foarte intense în
embriogeneză , fiind determinate de factori greu de definit, asemă nă tori, ca efect, cu
factorii chimio-tactici pentru leucocite. Mişcă rile celulare încep în faza de gastrulă şi
permit celulelor să ajungă în contact cu un alt tip de celule cu care pot stabili
interacţiuni cu rol inductiv.
Adezivitatea celulară joacă un rol deosebit în evenimentele complexe ale
diferenţierii şi dezvoltă rii embrionare, fiind mediată de molecule de proteine,
denumite molecule de adezivitate (în limba engleza: “cell adhesion molecules”,
prescurtat: CAM). Acestea aparţin membranei celulare şi matricei extracelulare.
(Fig.9.14)
 Fig.9.14. Regiunile blastocistului în funcţie de prezenţa moleculelor adezivităţii
celulare (CAM)
A-Regiuni cu N-CAM; B- Regiuni cu L-CAM; C-Regiuni fără CAM.
1-Linia primitivă; 2- Ectoderm; 3- Sistem nervos; 4- Notocord; 5- Somite;6- Cord;
7- Aparat urinar; 8-Muşchi neted; 9- Endoderm; 10- Tesuturi hematoformatoare.

Moleculele adezivită ţii celulare activează selectiv în cursul desfă şură rii
proceselor dinamice care au loc, modificâ nd comportamentul celulelor angajate în
mişcari morfogenetice. Ele au fost identificate sau izolate prin metode ale
imunologiei şi au fost definite după celulele pe care au fost depistate, astfel, existâ nd:
molecule de adezivitate interneuronale ( N-CAM ), molecule ale adezivitatii celulelor
hepatice ( L-CAM ) şi molecule ale adezivitatii dintre neuron şi nevroglie ( NG-CAM ).
Ele sunt glicoproteine, iar N-CAM conţin cantitţti foarte mari de acid sialic. N-CAM, L-
CAM si NG-CAM nu au specificitate încrucişată , deoarece nu se leagă între ele pentru
a media adezivitatea dintre celule.
 În funcţie de repartiţia moleculelor adezivită ţii celulare (CAM), embriologii
au conceput hă rti ce indică ţesuturile şi structurile care se vor forma din fiecare
regiune. Astfel, regiunile blastocistului care exprimă N-CAM vor da naştere plă cii
neurale, notocordului şi somitelor, iar cele care exprimă L-CAM vor genera
ectodermul non-neural şi endodermul. Cu ajutorul metodelor de imunofluorescenţă
s-a observat că 2/3 din suprafaţa blastomerului este pozitivă pentru cele două tipuri
de molecule ale adezivită ţii.

9.3.1.4. Faza de neurulă

Faza de neurulă (neurulatio) sau perioada iniţială a şanţului neural

(periodus sulci neuralis initialis) se caracterizează prin formarea din ectoblast, în
mod succesiv a plă cii neurale (lamina neuralis), a canalului şi a tubului neural .
Astfel, faza neurulă rii marchează constituirea tubului nervos, dar, totodată şi
începutul histogenezei, precum şi a diferenţierii primordiilor de organe. În această
fază se petrec două evenimente morfogenetice majore:
a) formarea tubului neural
b) cordomezoblastului.
a) Formarea tubului neural

Micromerele ectoblastice din zona dorso-centrală a embrionului devin mai

înalte decâ t ectoblastul, se îngroaşă , formâ ndu-se placa sau lama neurală
(neuroectoblastul) orientată în axul longitudinal al embrionului.

Fig. 9.15. Neurulaţia la Amfioxus – Etape iniţiale

A,B,C – Secţiuni transversale
1-Ectoderm, 2-Endoderm, 3- Arhenteron, 4- Şanţ şi tub neural;
5-Notocord; 6-Diverticuli mezoblastici.

Celulele plă cii neurale se divid în continuare cu mare intensitate, încâ t

placa neurală se îndoaie şi se invaginează puţin, formâ nd jgheabul (sulcus neuralis)
şi canalul neural (canalis neuralis) cu forma literei “U” sau “V” (pe secţiune
transversală ) delimitat de crestele neurale (crista neuralis). Ulterior, jgheabul neural
se închide prin apropierea şi sudarea marginilor sale superioare, realizâ ndu-se tubul
neural (tubus neuralis)
 Evenimente Etape Formaţiuni Formaţini Observaţii:
specifice terminale
. Placa neurala La păsări şi
mamifere, în
ectoblast, în aria
pelucidă apar:
linia primară,
nodulul anterior,
prelungirea
cefalică,
semiluna
gonocitară,
nodulul
posterior
Fomarea Jgheab neural Creste neurale Ganglionii
tubului neural nervoşi
(origine în Nervii
ectoblast)
Vezicula Telencefal
cerebrală Diencefal
Tub neural primară Mezencefal
(encefalul) Mielencefal
Metencefal
Tubul neural Măduva
spinării
Coarda Notocordul Coloana La pasări si
dorsală vertebrală mamifere se
dezvoltă din
ectoblast-
prelungirea
cefalică
Formarea Mezoblastul Somitele Miotoamele La păsări şi
cordomezo- primar Nefrotomul Sclerotoa- mamifere se
blastului Hipoblastul mele dezvoltă din
(origine în Hipoblastul ectoblast de pe
endoblast) (somatopleu laturile liniei
ra şi primitive şi din
splanchno- prelungirea
pleura) cefalică
 b) Formarea cordomezoblastului
Se desfă şoară concomitent cu formarea tubului neural şi constă în
formarea coardei dorsale şi a mezoblastului primar.
Coarda dorsală sau notocordul (notochorda) se formează în axul sagital
dorsal al endoblastului prin diviziuni rapide şi proliferă ri puternice, după care se
detaşează de endoblast şi se dispune ventral de tubul neural.
Concomitent, paramedian se produce o îngroşare a celor două margini
laterale ale jumă tă ţii dorsale a endoblastului, realizâ ndu-se două creste paramediane
cu aspect triunghiular, care se vor detaşa de endoblast şi vor forma, pe ambele laturi,
mezoblastul primar.
Mezoblastul primar sau mesodermul paraaxial (mesoderma paraaxiale) se
dezvoltă , pă trunzâ nd, pe fiecare parte, printre ectoblast şi endoblast, constituind cea
de-a treia foiţă embrionară , ce marchează apariţia stadiului triblastic (tridermic),
care încheie embriogeneza, marcâ nd trecerea spre histogeneză şi organogeneză .
(fig.9.16)
Formarea cordomezoblastului
 Prin dezvoltarea mezoblastului, vor rezulta trei formaţiuni (somitele,
nefrotomul şi hipoblastul) dispuse dorso-ventral şi iniţial legate între ele. Tot din
mezoblast derivă şi mezenchimul.
Somitele(somiti) apar ca două mase celulare, triunghiulare pe secţiune
transversală ce flanchează lateral tubul neural şi coarda dorsală . Ele se vor segmenta
transversal, printr-un proces denumit metamerizare. Din somite se vor diferenţia: a)
miotoamele (myotomi),din partea dorso-laterală a somitelor, formate din mioblaşti,
care se vor transforma în fibre musculare; b) sclerotoamele (sclerotomi),din partea
medială a somitelor, din care se vor dezvolta oasele.
Nefrotomul (nephfrotomi) se segmentează transversal (se metamerizează )
generâ nd primordiile (primordia) sau mugurii embrionari ai aparatului urinar.
Hipoblastul nu se metamerizează , ci se delaminează (delaminatio)
(despică ) longitudinal, generâ nd splanchnopleura şi somatopleura, ce vor delimita
cavitatea celomică primară (celoma s. coeloma) şi vor da naştere membranelor
seroase ale cavită ţilor (pleura, peritoneul, pericardul). (Fig.9.16)
Splanchnopleura (splanchnopleura) sau foiţa viscerală va acoperi
intestinul primitiv şi toate organele ce se vor forma din el. Somatopleura
(somatopleura) sau foiţa parietală va că ptuşi ectoblastul care delimitează
embrionul.
Mezenchimul (mesenchyma) este un derivat mezoblastic ce se formează din celulele
migrate de pe faţa internă a somitelor şi a splanchnopleurei. El va da naştere:
sâ ngelui, ţesutului conjunctiv propriu-zis, sistemului macrofagic monocitar şi
muşchilor netezi.
 Din ectoderm (ectoderma) se formează : epiderma, epiteliul mucoasei
bucale şi anale, sistemul nervos, hipofiza, epifiza, medulosuprarenala, epiteliul
cornean şi cristalinian, epiteliul senzorial auditiv, retina şi epiteliul olfactiv. Se
remarcă apariţia unor îngroşă ri ectoblastice denumite placode: placoda olfactivă ,
placoda cristaliniană şi placoda auditivă .
Placoda olfactivă (placoda olfactoria) diferenţiază , prin evoluţie, neuronii
olfactivi şi celulele de susţinere din mucoasa olfactivă . Placoda cristalinului (placoda
lentis) va genera cristalinul, iar din placoda auditivă (placoda otica)se va diferenţia
vezicula auditivă din care se va dezvolta labirintul membranos.
Din mezoderm (mesoderma) se diferenţiază : epiteliile rinichilor şi
gonadelor, mezoteliile cavită ţilor pleurale, pericardiace şi peritoneale; endoteliile
vaselor sanguine şi limfatice; celulele corticosuprarenalei; celulele Leydig din
testicul, celulele luteale ale ovarului; ţesuturile conjunctive, sistemul macrofagic
monocitar; scheletul osos; sâ ngele, muşchii; vasele; aparatul urinar; unele porţiuni
ale aparatelor genitale.
Din endoderm (endoderma) se diferenţiază : epiteliile aparatului
respirator (cu excepţia mucoasei nazale); epiteliul tubului digestiv (exceptâ nd
epiteliile cavită ţii bucale şi canalului anal); ficatul, pancreasul şi vezica biliară ;
glandele tiroidă şi paratiroidă ; epiteliul cavită ţii timpanice şi ale tubei auditive;
timusul.
 Foiţa Ţesuturi Aparate sau Organe
embrionară sisteme
Ectoderm Epidermul Sistemul Hipofiza
Epiteliul mucoasei nervos Medulosupra-
bucale şi nazale renala
Epiteliul mucoasei Retina
anale Placoda
Epiteliul cornean olfactivă
Epiteliul cristalinian Placoda
Epiteliul senzorial cristaliniană
auditiv Placoda auditivă
Ţesutul nervos
Mezoderm Celulele sistemului Scheletul Oasele
macrofagic Sistemul Muşchii
Celulele vascular
corticosuprarenalei Sistemul
Celulelor glandelor limfatic
interstiţiale Aparatul
Epiteliile renale urinar
Epiteliile gonadelor Segmente
Mezotelii seroaselor ale
Endoteliile aparatelor
vasculare genitale
Ţesuturile
conjunctive
Ţesutul sanguin
Ţesutul muscular

Endoderm Epiteliul cavităţii Aparatul Tiroida

timpanice respirator Paratiroida
Epiteliul tubei Aparatul Ficat
auditive digestiv Pancreas
Epiteliile tubului Vezică biliară
digestiv Timusul (parţial)
Epiteliile aparatului
respirator
 9.3.2.SEGMENTAŢIA LA PĂ SĂ RI

Datorită oului, care este de tip telolecit, segmentaţia este meroblastică sau
parţială , iar după aspectul să u este polară sau discoidală .
La pă sări, celula sexuală femelă matură (sau ovulul) este reprezentat
numai de gă lbenuş. Nucleul ovulei este situat la polul animal al gă lbenuşului, fiind
înconjurat de o cantitate redusă de citoplasmă activă (sau vitelus formativ)
împreună cu care alcă tuieşte o formaţiune discoidală , denumită discgerminativ
(cicatricula) sau pată germinativă (nucleul Pander). Numai discul germinativ va
intra în segmentaţie.
Restul ovoplasmei este format din vitelus alb formativ (ce conţine granule mici, cu
compoziţie predominant proteică – 43%) şi din vitelus galben nutritiv, ce cuprinde
granule mari, formate în principal din lipide şi proteine, în cantitate mai redusă
(28%).
 Depunerea vitelusului începe de sub discul germinativ, cu un strat de
vitelus alb care se prelungeşte spre centrul oului cu o formaţiune cu aspect de limbă
de clopot, denumită latebra Purkinje. În afara acestui vitelus alb se se dispune un
strat de vitelus galben, iar în continuare are loc o dispunere a celor două tipuri de
vitelus în straturi concentrice alternative. La periferie, oul este învelit de o
membrană vitelină (de ovolemă). (Fig.9.17)

Fig.9.17. Oul la păsări

1- Latebră; 2- Disc germinativ; 3- Membrana vitelină; 4- Vitelus galben; 5- Vitelus alb;;
6- Albuş dens; 7- Şalaze; 8- Albuş fluid; 9- Albuş dens; 10- Albuş fluid, al treilea strat;
11- Membrana cochilieră internă; 12- Membrana cochilieră externă; 13- Camera cu aer;
14- Camera calcaroasă; 15- Cuticula.
 Fecundarea ouălor are loc în porţiunea iniţială a oviductului sau pe
suprafaţa ovarului, înainte de a fi acoperit cu albuş, membrane cochiliere şi cochilie.
După fecundare ovula (oul nefecundat) devine ou fecundat (ovum fertilisatum s.
sperovium) sau zigot (zygota s. conceptus).
Începutul segmentaţiei este marcat de apariţia unui şanţ linear ce
marchează planul de separare dintre cele două celule fiice, plan ce cade
perpendicular pe suprafaţa discului germinativ, fă ră să -i atingă marginile. Celulele
rezultate sunt identice şi de talie egală (diviziune homoplastică ). A doua mitoză are
şanţul şi planul de separare dispuse perpendicular pe primul şanţ. În cea de-a treia
mitoză apar două şanţuri verticale, ambele perpendiculare pe primul şanţ. Este
urmată de alte diviziuni verticale, rezultâ nd un singur strat de celule prismatice,
reprezentâ nd ectoblastul. Formarea primelor două blastomere are loc după 30 de
minute de la singamie, iar după patru ore embrionul are 8 blastomere, ajungâ nd la
152 blastomere după 7 ore.
Segmentarea este sincronă , deoarece toate diviziunile celulare se
desfă şoară simultan. Intercineza este scurtă , fă ră sinteză de acizi nucleici, aceştia
existâ nd deja. În plus, vitelusul formativ este bogat în aminoacizi, enzime, glucide şi
lipide, asigurând necesarul proceselor de multiplicare.
 Ectoblastul este despă rţit de vitelus printr-o cavitate plină de lichid,
denumită cavitatea subgerminală sau de segmentare. Acest aspect (ectoblastul şi
cavitatea subgerminală ) reprezintă stadiul embrionar monoblastic (comparabil cu
blastula de la amfiox), avâ nd la pă să ri forma de disc, de unde şi denumirea de
discoblastulă (sau de disc embrionar sau bă nuţ). (Fig.9. 18)

Fig.9.18. Segmentaţia zigotului la păsări.

A-Discul germinativ nesegmentat; B-Stadiul cu două blastomere; C-Stadiul cu patru
blastomere; D-Stadiul cu opt blastomere; F,G-Discoblastula.

Privit de sus, discul embrionar apare ca o suprafaţă relativ circulară care

prezintă : 1) – o zonă mai transparentă – aria pelucidă (area pellucida), situată uşor
excentric
2) – o zonă mai întunecată – aria opacă (area opaca), ce înconjoară aria pelucidă .
În stadiul diblastic se formează endoblastul.
Unele dintre celulele ectoblastice iau formă cubică şi migrează la limita dintre
ectoblast şi cavitatea subgerminală
 În continuare, aceste celule se multiplică şi formează un strat continuu subectoblast,
denumit hipoblast (hypoblastus), împă rţind cavitatea de segmentare în două spaţii, o cavitate
blastocelică şi o cavitate subgerminală propiuzisă , delimitată între vitelus şi hipoblast,umplută
cu lichid blastocelic şi particule de vitelus. Procesul de de separare a celulelor ce formează
hipoblastul se numeşte delaminare (delaminatio), iar ectoblastul devine epiblast (epiblastus).
Hipoblastul are un rol temporar, fiind înlocuit de endoblast (endoblastus). Celulele
endoblastice imping celulele hipoblastice in aria extraembrionară , unde participă la formare
peretelui vezicii ombilicale.(Fig.9.19)

Stratul diblastic se realizează în intervalul de 24-48 de ore, câ t durează parcurgerea

oviductului, pâ nă în momentul eliminarii oului din corpul pă să rii (pontei). Evoluţia embrionului
se opreşte prin menţinerea acestuia la 5 7 C şi continuă prin incubaţie la 38-39C, în condiţii
de umiditate, aerare şi întoarcere periodică .
 Procesele de multiplicare celulară se reiau după şase ore de la începerea
incubaţiei,câ nd începe perioada de gastrulare. Celulele epiblastice şi cele ale
hipoblastului realizează : mişcă ri de convergenţă (pentru a forma linia primitivă şi
nodulul caudal),migră ri în profunzime (în cavitatea blastocelică şi în aria
extraembrionară ), mişcă ri de deplasare laterală (pentru a forma mezoblastul).
Gastrularea la pă să ri cuprinde: formarea nodulului posterior, formarea
liniei primitive cu nodulul anterior, formarea mezodermului, formarea notocordului
şi regresia liniei primitive.
După 24 de ore de incubaţie, discul embrionar (discus embryonicus) îşi modifică
forma, devenind oval (din rotund), apoi cu aspect piriform (cu lungimea de 3,5-5
mm), prezentâ nd o extremitate cefalică şi o extremitate caudală , cu o proliferare
ectoblastică , de formă triunghiulară , cu aspect întunecat, denumită nodul caudal sau
posterior. Această proliferare ectoblastică se prelungeşte pe linia mediană , în sens
cranial, formâ nd linia primitivă (linea primitiva), care este parcursă în sens
longitudinal de o depresiune îngustă , denumită şanţul liniei primitive (sulcus
primitivus). (Fig.9. 20)
Extremitatea cefalică a liniei primitive se termină printr-o formaţiune
nodulară denumită nodul cranial sau anterior (Hensen) (nodus primitivus), apă rută
datorită proliferă rilor mai intense. În centrul nodulului anterior se observă o
depresiune denumită fosetă primitivă (fovea primitiva).
 De la nodulul anterior, prin proliferă ri celulare, ia naştere o formaţiune –
prelungirea cefalică (processus cephalicus s.processus notochordalis)– dirijată
cranial, care va pă trunde sub forma unui deget de mă nuşă între ectoblast şi
endoblast, fă ră a se atinge limita discului (plica limtans areae et sulcus limitans disci
embryonici). Această prelungire va genera cordomezoblastul, respectiv coarda
dorsală (notochorda) şi mezoblastul (mesoderma embryonicum) anterior. (Fig.20)

Fig. 9.20. Aspecte evolutive ale ariei embrionare la păsări

1- Vitelus; 2- Aria opacă; 3-Aria pelucidă; 4- Linia primară; 5- Nodul anterior;
6- Prelungire cefalică; 7- Semiluna gonocitară; 8- Creste neurale; 9- Plica limitantă
anterioară; 10- Nodul posterior.
 Spre deosebire de Amfioxus, unde mezoblastul are origine endodermică , la
pă să ri, mezoblastul se formează din ectoblast. (Fig.9. 21, 9.22 )

Fig. 9.21. Secţiune transversală prin prelungirea cefalică a liniei primare la găină
1-Ectoblast; 2- Endoblast;
3-Mezoblast;
4-Prelungire cefalică

Există la pă să ri două focare de mezoblastogeneză :

a)la nivelul liniei primitive, unde are loc o proliferare celulară care se îndreaptă spre
laturile discului embrionar (mesoderma paraaxiale) şi, pă trunzâ nd între ectoblast şi
endoblast, generează o parte a mezoblastului embrionar (mesoderma
embryonicum ) şi mezoblastul extraembrionar (mesoderma extraembryonicum);
b)la nivelul prelungirii cefalice, de unde ia naştere, aproape în totalitate
mezoblastul ce invadează discul embrionar, generâ nd coarda dorsală şi mezoblastul
anterior (mesoderma capitis).
Fig.9.22. Secţiuni transversale prin aria embrionară la păsări
A, B, C – Etape succesive
1- Linia primară; Sanţul liniei primare; 3- Ectoblast; 4- Endoblast; 5- Mezoblast
 Mezoblastul anterior, situat pe pă rţile laterale ale coardei dorsale formează
lamele mezodermale (mesoderma laterale) care vor evolua în somite, nefrotoame şi
lame laterale. Printr-un proces de clivaj, din lamele laterale apare cavitatea celomică
(cavum celomicum) delimitată de: a) somatopleură, formată din elementele celulare
mezoblastice aflate în contact cu ectoblastul şi de b) splanchnopleură , aflată în
contact cu endoblastul. (Fig.9.23)
Neurulaţia se desfă şoară în mod asemă nă tor cu cea de la amfiox.
Ectoblastul situat la nivelul prelungirii cefalice (median şi oral de nodul anterior), va
genera prin îngroşă ri proliferative, placa neurală , şanţul neural, canalul (tubul)
neural şi crestele neurale.
În partea anterioară a extremită ţii cefalice a discului embrionar, în aria
extraembrionară vasculară apare o formaţiune cu aspect semilunar – semiluna
gonocitară sau conul germinativ, ce constituie locul de diferenţiere a celulelor
gonocitare la păsă ri.
 La incheierea stadiului de neurulă , embrionul capă tă forma literei “C” şi se
delimitează de sacul vitelin, de care va ră mâ ne ataşat prin canalul vitelin. Formarea
corpului embrionului se realizează în două etape: în prima etapă , tubul neural creşte
mai intens decâ t ectodermul şi endodermul,aparâ nd un buzunar subencefalic şi un
proces cranial; în etapa a doua, capul şi corpul embrionului se delimitează de zona
extraembrionară , în ziua a IIIa de incubaţie.
9.3.3.SEGMENTAŢIA LA MAMIFERE

Prezintă particularită ţi generate de faptul că la mamifere oul este oligolecit.

Segmentaţia este totală (întreaga masă a oului intră în diviziune), subegală
(rezultâ nd blastomere aproape egale ca mă rime) şi de tip asincron (mitozele se
succed fă ră o anumită ordine în timp).
Prezintă trei perioade:
1) o perioadă iniţială , asemă nă toare cu segmentaţia de la amfioxus;
2) o perioadă specifică mamiferelor
3) o perioadă asemă nă toare cu segmentaţia la pă să ri.

Prima diviziune a oului duce la formarea unei celule voluminoase macromera

(macromerus), cu aspect clar şi a unei celule mici, micromera (micromerus),
întunecată , ambele ocupâ nd spaţiul delimitat de zona pelucidă. (Fig.9.24)

Fig.9.24. Segmentaţia la mamifere

A- Zigotul oligolecit; B- Stadiul cu două blastomere; C- Stadiul cu trei blastomere;
A- Stadiul cu patru blastomere; E- Formarea blastocistului.
1- Macromera; 2- Micromera; 3- Zona pelucida; 4-Trofoblast; 5- Buton embrionar.
 Macromera se divide înaintea micromerei, rezultâ nd stadiul cu 3
blastomere (foarte scurt ca existenţă ), pentru ca, imediat, unul din blastomerele
clare (macromere) se divide, rezultâ nd stadiul de 4 blastomere, dintre care 3 sunt
clare (macromere) şi una este întunecată (micromeră ). În continuare, ritmul de
diviziune al blastomerelor devine cu totul neregulat, iar planurile de segmentaţie nu
sunt ordonate spaţial, încâ t dispar şi diferenţele volumetrice între blastomerele clare
şi cele întunecate.
În final se edifică morula (morula), alcă tuită dintr-un bloc compact de
celuleîntunecate, cu contururi poligonale.
Diferenţa faţă de ceea ce se întâ mplă la amfiox, constă în aceea că
micromerele şi macromerele nu se polarizează la antipozi, nici în morulă , nici în
blastulă . Astfel, micromerele se dispun periferic învelind macromerele şi generâ nd
trofoblastul (trophoblastus), ce va servi la hră nirea embrionului pâ nă la formarea
placentei. Macromerele se dispun central, alcă tuind embrioblastul embrionar
(embryoblastus s.massa cellularis interna) sau butonul embrionar.
Toate transformă rile desfă şurate pâ nă în acest moment se petrec în spaţiul
delimitat de membrana pelucidă , care se va subţia treptat şi va dispare definitiv. Prin
dispariţia membranei pelucide, trofoblastul ia contact intim cu membrana uterină ,
intervenind ulterior în nutriţia embrionului.
 Celulele embrioblastului secretă un lichid albuminos, care se acumulează
într-o cavitate, denumită lecitocel, ce împinge macromerele spre polul superior
(animal). La acest pol, macromerele vor forma un mugure embrionar (nodus
embryonicus s. massa embryonica), suspendat parcă de trofoblast, asemă nă tor unei
pică turi de apă condensată pe tavan.
Această formaţiune ce cuprinde trofoblastul (format din micromere
dispuse periferic), lecitocelul şi mugurele embrionar poartă denumirea de blastocist
(blastocystis s. blastula) şi este analog blastulei de la amfiox, apă râ nd după
aproximativ 7 zile de la fecundaţie. (Fig.9.25)

Fig.9.25. Secţiuni prin blastocistul de leporide

A, B – Etape evolutive
1- Buton embrionar; 2- Trofoblast; 3- Membrana pelucidă; 4- Cavitatea vitelină;
 Blastocistul ajunge în cavitatea uterină şi se fixează de mucoasa uterină prin
procesul de nidaţie (la om şi la roză toare) sau implantaţie (la restul animalelor).
Concomitent cu începutul nidaţiei sau implantaţiei încep procesele de diferenţiere în
butonul embrionar şi în trofoblast.
Din trofoblast se vor diferenţia 2 straturi: a) un strat extern,
sinciţiotrofoblastul (sycytiotrophoblastus), alcătuit din celule cu limite celulare slabe
şi cu o citoplasmă mai întunecată ; şi b) un strat intern, citotrofoblastul
(cytotrophoblastus), format din celule cu limite distincte.
Ca rezultat al diferenţierilor ulterioare, din trofoblast se va forma
componenta fetală a placentei, iar din butonul embrionar se vor diferenţia cele trei
foiţe embrionare: ectoblastul, endoblastul şi mezoblastul.

Gastrulaţia

La mamiferele placentare, gastrulaţia se desfă şoară în două etape: în prima

etapă se formează ectoblastul şi endoblastul, iar în a doua – mezoblastul. (Fig.9.26)

Fig. 9.26. Blastocist de leporide în timpul gastrulaţiei

1-Trofoblast;2-Ectoblast;
3-Endoblast;
4- Cavitate vitelină
 Formarea ectoblastului şi endoblastului.

Din stratul unic de macromere prismatice care reprezintă ectoblastul se

diferenţiază pe faţa sa profundă câ teva celule mai intunecate. Acestea se vor înmulţi
şi vor genera, similar cu ceea ce se întâ mplă la pă să ri, un al doilea strat, format din
celule turtite, denumit endoblast. Apare, în acest fel, stadiul diblastic, care datorită
aspectului să u se mai numeşte şi gastrodisc, sau pată embrionară . Odată ce
endoblastul s-a format complet şi că ptuşeşte întreaga cavitate a a lecitocelului, în
blocul de celule care formează buttonul embrionar se produce o clivare
(delaminatio), apă râ nd un spaţiu nou, cavitatea amniotică (cavum amnii).

9.27. Dezvoltarea endoblastului la leporide

1- Trofoblast; 2- Ectoblast;
3- Endoblast; 4- Cavitate vitelină.
La suine,ovine, cervide şi leporide, ectoblastul se formează din podeaua cavită ţii
amniotice,dispă râ d tavanul acesteia împreună cu trofoblastul adiacent.Tavanul
cavită ţii amniotice ră mâ ne intact la cobai, şoarece, şobolan, veveriţă , arici şi liliac,
unde formează ectoblastul, ce este acoperit în totalitate de trofoblast. La ecvine,
taurine şi carnivore, nu apare cavitate amniotică primară , iar ectoblastul se formează
din celulele superficiale ale butonului embrionar.(Fig.9. 27)
În stadiul incipient al gastrulaţiei, câ nd ectoblastul şi endoblastul sunt
complet formate, aria embrionară ( câ mp embrionar sau zonă embriogenă ) are un
aspect piriform, cu extremitatea caudală mai ascuţită şi cu cea cranială mai rotunjită.
La extremitatea caudală , se realizează prin proliferare, o formaţiune mai opacă ,
denumită nodul posterior, ce se continuă în sens cranial cu linia primitivă . La
mijlocul ariei embrionare, linia primitivă prezintă o dilataţie, nodulul anterior
(Hensen), după care se continuă spre extremitatea cefalică cu prelungirea cefalică .
(Fig.9.28)
De pe pă rţile laterale ale liniei primitive, se desprind numeroase celule cu
contur neregulat (stelat), ce vor forma mezoblastul (mesoblastus), între ectoblast şi
endoblast.

Fig. 9.28. Aria embrionară la mamifere - aspecte dorsale evolutive

1-Aria embrionară; 2- Linia primitivă;
3- Nodul posterior; 4- Nodul anterior;
5- Prelungire cefalică.
 Mezoblastul embrionar prezintă trei porţiuni distincte: a) o porţiune
cefalică, nesegmentată ; b) o porţiune mijlocie, sau mezoblastul trunchiului; c) o
porţiune caudală , nesegmentată .
Mezoblastul trunchiului cuprinde trei zone (regiuni) distincte:
1) o zonă dorsală;
2) o zonă intermediară ;
3) o zonă laterală . (Fig.9.29)

1) Zona dorsală se va fragmenta transversal, generâ nd somitele (somiti).

Fiecare somită prezintă , la râ ndul ei, trei porţiuni:
a) miotomul (myotomus), porţiunea medio-dorsală din care vor lua naştere
mioblaştii şi ulterior muşchii;
b) sclerotomul (sclerotomus), porţiunea medio-ventrală, din care se
desprind celulele mezenchimale, care migrează în jurul tubului neural,
structurâ nd mezenchimul (mesenchyma);
c) dermatomul (dermatomus), porţiunea laterală a somitei care va genera
dermul (dermis) şi hipodermul.

2) Zona intermediară (zona nefrogenă ) (mesoderma intermedium) se

segmentează transversal în veziculele nefrogene ale pronefrosului, ale
mezonefrosului şi ale metanefrosului.
Fig. 9.29. Gastrulaţia la mamifere – stadiu avansat. Secţiuni transversale
A (a – a) – Înaintea nodulului anterior; B (b – b ) – Prin nodulul anterior;
C (c – c) – Prin linia primitivă
1- Ectoblast; 2- Endoblast; 3- Mezoblast; 4- Nodul anterior; 5- Linia primitivă;
6-Şanţ primitiv.
 3) Zona laterală a mezoblastului (mesoderma laterale) se clivează ,
dâ nd splanchnopleura şi somatopleura, între care se delimitează celomul primitiv
embrionar (cavum coelomicum) .
Concomitent acestor transformă ri, embrionul ia aspect tubular şi apoi
suferă o încurbare, sub forma literei “C”, ale că rei capete se apropie şi închid o
parte din cavitatea blastocelică ce va deveni cavitate toraco-abdominală , iar ceea
ce ră mâ ne din cavitatea blastocelică va forma extraembrionar, vezicula vitelină
(ombilicală ) a embrionului.
Odată realizate fenomenele de proliferare şi diferenţiere, în dezvoltarea
embrionului începe o nouă etapă , denumită histogeneză şi organogeneză , iar
embrionul îşi continuă dezvoltarea devenind fetus (foetus). Cele trei foiţe
embrionare îşi schimbă denumirea în ectoderm, endoderm şi mezoderm.
9.4.Anexele embrionare şi fetale

Sunt formaţiuni morfologice cu rol în protecţia, nutriţia şi epuraţia embrionului şi

fetusului. Ele sunt o continuare în exteriorul embrionului a componentelor
embrionare (ectoderm, endoderm şi mezoderm), alcă tuind, în totalitatea lor, aria
extraembrionară .
Anexele embrionare şi fetale (membranae fetales) sunt reprezentate de: a)
vezicula vitelină (sau ombilicală );
b) alantoidă ;
c) amnios;
d) corion.

9.4.1. Vezicula vitelină (ombilicală )

Vezicula vitelină sau sacul vitelin (saccus vitellinus) este anexă embrionară care
derivă din endoderm, după ce acesta înlocuieşte hipoblastul. Este despă rţită de
trofoblast prin lecitocel sau blastocel. Ocupă o parte din spaţiul cavitată ţii
lecitocelice care, odată cu încurbarea embrionului (sau a ariei embrionare) se
împarte în două compartimente: - un compartiment cuprins în corpul embrionului,
reprezentâ nd intestinul primitiv (enteron primitivum) că ptuşit de endoderm; şi - un
compartiment mai spaţios, situat extraembrionar, care va forma vezicula ombilicală ,
că ptuşită de endodermul extraembrionar, ce delimitează cavitatea vitelină (cavum
vitellinum). Comunică cu intestinul embrionar prin canalul ombilical (vitelin)
(ductus pedunculi vitellini), care stră bate pedunculul vitelin (pedunculus vitellinus),
 Peretele vezicii viteline este format din două straturi: unul intern, format
de celulelele endodermale ( care au înlocuit hipoblastul) şi altul extern format din
splanchnopleură (din mezoderm extraembrionar). Aici celulele mezenchimale se se
grupează şi formează insule sanguine (hemato- şi vasculo-formatoare).
În etapa timpurie a embriogenezei îndeplineşte rolul de organ vasculo şi
hematoformator, precum şi de rezervor de substanţe nutritive, regresâ nd ulterior

9.4.2. Amniosul

Amniosul (amnion) se formează (amniogenesis) din îndoiturile

ectodermului şi ale somatopleurei care îl că ptuşeşte, cute ce apar în urma “coborâ rii”
embrionului în cavitatea lecitocelică .
n acest mod se formează patru cute (plica limitans): anterioară ,
posterioară şi două laterale, care se vor suda în planul median,
delimitâ nd o cavitate amniotică (cavum amnii) între ectodermul embrionar şi foiţa
amniotică realizată . În lichidul amniotic (liquor amnioticus) pluteşte embrionul şi
apoi fetusul că ruia-i conferă atâ t mobilitate câ t şi protecţie. (Fig.9.30)
 FORMAREA ANEXELOR EMBRIONARE
 Alantoida ră mâ ne legată de locul de origine printr-un pedicul , stră bă tut de
canalul urac (urachus),denumit şi canal alantoidian (ductus allantoicus). În
splanchnopleura, ce acoperă endodermul se dezvoltă o bogată reţea vasculară ce se
va conecta la vasele viteline pe care le înlocuieşte treptat, alcă tuind cea de-a doua
circulaţie fetală (circulaţia alantoidiană ) ce cuprinde două artere şi două vene
alantoidiene.
Cavitatea (vezicula) alantoidiană (cavum allantoicum), plină cu lichid, este
delimitată de două foiţe: una internă , în contact cu amniosul (allantoamnion) şi alta
externă , în contact cu corionul (allantochorion).

9.4.5.Corionul

Cea mai externă anexă (învelitoare) din aria extraembrionară , corionul,

provine din micromerele morulei. După dispariţia membranei pelucide, acestea vor
forma corionul primar (chorion primarium) sau procorionul sau trofoblastul. Pe
suprafaţa sa externă prezintă vilozită ţi (villi chorii primarii) ce sunt repartizate în
diferite moduri, în funcţie de specie.
O vilozitate corială este constituită din: axul conjunctiv de ţesut lax şi din
trofoblastul care acoperă axul conjunctiv. Trofoblastul este format din două râ nduri
de celule, morfologic distincte: citotrofoblastul şi sinciţiotrofoblastul.
Sinciţiotrofoblastul (syncytiotrophoblastus), stratul extern, are o culoare
mai închisă şi numeroşi nuclei dispersaţi într-o masă de citoplasmă , fă ră limite
celulare. Citoplasma are un aspect spumos, conţine lipide, colesterol şi
mucopoliglucide şi prezintă un citoschelet filamentos.
 Are aspectul unui epiteliu cubic simplu, cu margine în perie. Examinată la
microscopul electronic, marginea în perie prezintă microvilozită ţi dispuse la
intervale de 8-20 nm. Microvilozită ţile nu sunt structuri rigide, prezentâ nd lungimi
ce variază între 1-2 m şi un diametru de 150-250 nm.
Nucleii sinciţiotrofoblastului apar deseori grupaţi, polimorfi, prezentâ nd un
nucleol excentric, cu citoplasma clară şi cromatina granulară , ră spâ ndită neuniform.
Citotrofoblastul (cytotrophoblastus) (stratul intern sau stratul celular
Langhans) cuprinde celule mari cu limite celulare distincte, cu nuclei veziculoşi, cu
nucleoli evidenţi, cu citoplasmă clară , cu numeroase mitocondrii, reticul
endoplasmic rugos, complex Golgi perinuclear, numeroase microvezicule şi granule
cu fier. La limita cu sinciţiotrofoblastul prezintă numeroşi desmozomi.
Membrana bazală a trofoblastului are un aspect neregulat, discontinuu şi o
grosime de 150 nm. Este despă rţită de polul bazal al celulelor citotrofoblastice
printr-un spaţiu de 25 nm, plin de o masă amorfă cu o densitate electronică scă zută .
Axul conjunctiv al vilozită ţii coriale este format din ţesut conjunctiv
embrionar, cu celule mezenchimatoase stelate. Cuprinde o arteriolă care se
capilarizează sub membrana bazală a epiteliului vilozită ţii. Din ţesă tura de capilare
se desprinde o venulă care va fi colectată de venele membranei coriale. Endoteliul
acestora, extrem de fin, este înconjurat de fibre delicate, ce aparţin ţesutului
conjunctiv embrionar al axului vilozită ţii.
 9.4.5.Particularităţi ale anexelor embrionare şi fetale la mamifere

Vezicula vitelină are o dezvoltare redusă , rolul să u nutritiv limitâ ndu-se la

fazele timpurii ale embriogenezei, datorită faptului că ovulele mamiferelor sunt
oligolecite. După atrofia veziculei viteline, se menţine o formaţiune vestigială ,
denumită “diverticulul Meckel”.
Prezintă o funcţie vasculoformatoare şi hematoformatoare timpurie. Astfel,
celulele mezoblastice din peretele veziculei viteline vor forma insule vasculo şi
hemato-formatoare (insulele Wolff şi Pander) (insulae sanguineae). Aici apar
primele elemente figurate sanguine şi reţeaua extraembrinară de capilare, care se va
conecta la circulaţia sanguină intraembrionară . Circulaţia vitelină a embrionilor,
denumită şi omfalomezenterică , va fi înlocuită treptat cu circulaţia placentară , iar
hematopoeza este preluată de ficat.
 Anexele embrionare si fetale

Anexa Origine în: Structuri Formaţiuni

specifice
Corion Micromerele Sinciţiotrofoblastul Vilozităţi coriale
morulei Citotrofoblastul
Membrana bazală
Alantoida Endoderm Cavitatea Canalul urac
alantoidiană
Splanchnopleură
Reţea vasculară
Vezicula Endoderm Compartiment Canal
ombilicală intraembrionar ombilical(vitelin)
(vitelină) Compartiment
extraembrionar
Amniosul Ectoderm Cavitate Cute amniotice
amniotică
Lichid amniotic
 La mamiferele cu schizamnios (primate, cobai, arici, liliac) vezicula
ombilicală este mai redusă decâ t la mamiferele cu plectamnios (rumegă toare,
carnivore, roză toare).
Amniosul se formează foarte timpuriu. Modul de formare a amniosului
diferă în funcţie de modul de implantare (nidaţie). Formarea poate avea loc în două
moduri: prin plicaturare (plectamnios) şi prin clivaţie (schizamnios). Prin
plicaturarea ectodermului se formează amniosul la leporide, carnivore, suine şi
rumegă toare, unde nidaţia este de tip central. La hominide şi la alte specii de
mamifere (cobai, arici,liliac,tatu),unde nidaţia este de tip interstiţial, formarea
amniosului are loc în faza de embrion diblastic (gastrodisc) printr-un proces de
clivaj orizontal al celulelor ectoblastului. Râ ndul superior va forma amniosul, iar
spaţiul dintre cele două straturi de celule ectoblastice va genera cavitatea
amniotică , în care se va acumula lichid amniotic. La mamiferele cu nidaţie de tip
excentric, într-o primă fază apare un scizamnios,care va fi înlocuit de un
plectamnios.
Lichidul amniotic, înghiţit de fetus, este resorbit în intestin, ajunge în
circulaţia fetală alantoidiană şi, prin traversul placentei, în circulaţia maternă, dar
nu pă trunde în că ile respiratorii. Este mucilaginos, limpede şi sporeşte cantitativ în
prima parte a gestaţiei. Acumularea de lichid amniotic este mai lentă în a doua
parte a gestaţiei, câ nd lichidul devine tulbure şi conţine pă r, celule descuamate etc.
În apropierea parturiţiei este galben datorită meconiului format din luna a şaptea
de gestaţie.
 Amniosul mamiferelor se dezvoltă foarte mult, revenindu-i mai multe
roluri: - de protecţie a embrionului împotriva şocurilor mecanice; - de lubrefiere a
că ilor de expulzare a fetusului şi dec ură ţirea a acestora de bacterii şi miceţi; -rol
trofic, fiind bogat îă n apă , să ruri minerale, proteine;-rol metabolic întervenind în
glicogeneză (la rumegă toare) şi în lipogeneză ; -rol de depozit pentru produşide
dezasimilaţie (acid uric,uree). Gradul de dezvoltare al amniosului, respectiv
suprafaţa şi volumul de lichid amniotic (raportat la talia speciei) creşte progresiv la
marsupiale, la carnivore, la rumegătoare şi la primate.
La iapă , amniosul începe să se formeze la 21 de zile, iar cantitatea de lichid
ajunge la 3-7 litri, formâ nd a “doua pungă a apelor”. La rumegă toare, la nivelul
amniosului se descriu formaţiuni, cu formă neregulată , denumite plaje amnitotice cu
rol neelucidat, (probabil glicogenogenetic).Plajele amniotice lipsesc la scroafă şi
că ţea, iar la iapă şi oaie sunt rar înrtâ lnite.
La scroafă , lichidul amniotic,ajunge la 40-300ml, dar scade după
să ptă mâ na a 12-a de gestaţie, iar la carnivore (că ţea şi pisică ) la parturiţie
ră mâ n numai câ teva pică turi (8-30 ml).
(Fig.9.31)
 Alantoida prezintă un grad de dezvoltare ce diferă foarte mult în raport cu
specia. Astfel, există specii cu: a) alantoida redusă la un diverticul “în deget de
mă nuşă ” (la primate); b) alantocorion, în care alantoida apare ca o pungă aplatizată ,
a că rei faţă internă acoperă aproape în totalitate amniosul ( la mamiferele
aplacentare); c) amniocorionul, la care alantoida acoperă numai parţial amniosul,
aceasta venind în contact cu corionul. Foiţa externă a alantoidei va că ptuşi corionul
pe o suprafaţă mai mare sau mai mică .
La mamifere, alantoida prezintă trei zone:
1)zona intraembrionară , din care se va forma vezica urinară;
2)zona mijlocie, din care va rezulta canalul urac, zona este cuprinsă în cordonul
ombilical;
3)zona extraembrionară sau sacul alantoidian propriu-zis, interpus între amnios şi
corion.
Lichidul alantoidian apare înainte ca rinichii fetali să devină funcţionali.
Este limpede, apos, brun gă lbui. Conţine albumină , fructoză şi uree, deoarece filtratul
renal fetal ajunge în sacul alantoidian prin canalul urac. La vacă , iapă , oaie,capră şi
scroafă , se întâ lnesc “calculi alantoidieni” (formaţi din detritusuri celulare, fosfat de
calciu şi mucoproteine)ceplutesc în lichidul alantoidian.
La mamifere, reţeaua vasculară alantoidiană (a doua circulaţie embrionară )
este mai dezvoltată decâ t la pă să ri şi participă la realizarea circulaţiei placentare. La
vârsta de 2 luni (la ecvine, taurine), circulaţia vitelină este complet atrofiată şi
înlocuită de circulaţia alantoidiană .
Din fuzionarea mezodermului extraembrionar ce acoperă alantoida cu
troblastul se formează corionul alantoidian ce gă zduieşte o reţea vasculară bogată
 Alantoida îndeplineşte la mamifere mai multe roluri: -de rezervor de
substanţe toxice şi deşeuri metabolice; - organizator al reţelei vasculare embrio-
fetale ce înlocuieşte reţeaua vasculară vitelină ; -furnizează mezenchim pentru axul
vilozităţilor coriale;- pregă teşte şi lubrefiază tractusul genital pentru parturiţie; -
participă la formarea cordonului ombilical.
Cordonul ombilical face legătura dinte placentă şi fetus. La structurarea lui
participă : vezica vitelină cu canalul ombilical, alantoida cu canalul alantoidian,
peretele sacului amniotic adiacent zonei ombilicale, mezodermul extraembrionar
(celule mezenchimale, substanţă fundamentală mucoidă -gelatină Wharton”),
arterele şi venele ombilicale. Lungimea cordonului ombilical este, în medie de 50-60
cm la iapă , 30-40 cm la bovine, 25 cm la scroafă , 8-12 cm la că ţea şi pisică . La
rumegă toare şi cabaline în cordonul ombilical sunt prezente şi fibre musculare
netede, care produc vasoconstricţie în momentul parturiţiei.
La iapă, mugurele alantoidian apare la 21 de zile şi ajunge în contact cu
corionul la 55-60 de zile, când are reţeaua vasculară dezvoltată şi înlocuieşte
circulaţia vitelină (omfalo-mezenterică ) pâ nă la 70-80 de zile. Cantitatea de lichid
alantoidian ajunge la 8-18 litri, fiind clar şi constituit iniţial din transsudat sanguin.
În apropierea parturiţiei, din cauza urinii fetale devine gă lbui murdar.
La scroafă , alantoida lipseşte în mare parte la nivelul zonei centrale, unde
amniosul, venind în contact cu corionul, realizează un amniocorion. Cantitatea de
lichid alantoidian creşte (ajunge la 100-200 ml), pâ nă la jumă tatea gestaţiei, după
care se resoarbe treptat, devenind de culoare brun-murdar şi, la parturaţie,
ră mâ nâ nd doar câ ţiva mililitri.
 La rumegă toare, alantocorionul se găseşte pe cea mai mare parte a
suprafeţei, exceptâ nd zona centrală , unde predomină amniocorionul (ca la scroafă ).
La că ţea şi pisică , alantoida separă complet amniosul de corion
(alantocorion). Cantitatea de lichid alantoidian ajunge la 40-110 mililitri (la
că ţea),iar la pisică este între 5-15 ml.
Corionul la mamifere prezintă vilozităţi coriale primare, cu aspect de
formaţiuni filiforme sau digitiforme orientate spre exterior. Concomitent cu
vascularizarea şi dezvoltarea alantoidei, vilozită ţile
coriale primare se repartizează diferit, în raport cu specia, se vascularizează şi
pă trund în criptele mucoasei, devenind vilozită ţi coriale secundare şi participâ nd la
constituirea placentei. Astfel, o vilozitate corială secundară este o prelungire a
corionului ( trofoblast cu mezoderm extraembrionar) în care au pă truns vasele
alantoidiene (în cazul alantocorionului) sau vasele viteline (în cazul
omfalocorionului).
Vilozită ţile coriale secundare pot fi ră spâ ndite: a) difuz, cu ră spâ ndire
uniformă completă (pe toată suprafaţa), la iapă sau incompletă (lipsind la capetele
corionului), la scroafă ; b) zonal, sub forma unui brâ u circular median, la carnivore; c)
grupate în formaţiuni denumite cotiledoane, la rumegă toare; d) discoidal, sub forma
unei zone circulare la roză toare şi primate.
Vilozită ţile coriale lipsesc la marsupiale, care au un corion avilos şi sunt
denumite mamifere aplacentare.
 La iapă , corionul este că ptuşit în întregime de alantoidă , după 55 60 de zile,
câ nd apare şi circulaţia placentară . Complexul corio alantoidian prezintă cute care se
pot desprinde, cad în lichidul alantoidian şi constituie hipomamele. Corionul are un
aspect catifelat, datorită vilozită ţilor fine (microcotiledoane), dispuse uniform pe
toată suprafaţa sa. La nivelul contactului corio-alantoidian pot apare depuneri de
fosfat de calciu, denumite plă ci opace.
La scroafă , sacul corial este iniţial alungit-fusiform, (mă surâ nd 15 mm la 17
zile) după care se scurtează (prin necroza extremită ţilor) şi se dilată după 20 de zile.
Vilozită ţile lipsesc la capetele sacilor corionici.
La vacă , sacul corial fusiform ajunge la 50-60 cm lungime. Vilozită ţile
coriale se grupează în cotiledoane, dispuse pe 4 râ nduri, fiind în numă r de 80-120, în
dreptul fiecă rui corn uterin. În zona centrală a sacului, corionul nu este că ptuşit de
alantoidă , stabilindu-se un raport amnio-corial. În restul suprafeţei uterine a
corionului, raportul este alanto-corial. La extremită ţile sale, corionul este necrotic, ca
şi la scroafă . La oaie şi capră , angrenarea vilozită ţilor coriale în criptele uterine are
loc în a 44-a zi de gestaţie.
La că ţea şi pisică , iniţial corionul este acoperit în totalitate cu vilozită ţi
coriale primitive, dintre care se dezvoltă numai cele cin zona circulară centrală
(reprezentâ nd 1/3 din suprafaţa corionului). În totalitatea sa, corionul este că ptuşit
de alantoidă (alantocorion).
 9.4.6.Particularită ţile anexelor embrionare la pă să ri

La pă să ri, sacul vitelin (vezicula vitelină ) are o importanţă mult mai mare
decâ t la mamifere, deoarece ovula este de tip telolecit. Este prima anexă embrionară
care se organizează ( din ziua a treia de incubaţie). În ziua a 5-a de incubaţie,
vitelusul conţinut în vezicula ombilicală este acoperit în întregime de endodermul şi
mezodermul extraembrionar, încâ t peretele sacului vitelin este structurat din
endoderm, membrana vitelină şi mezoderm.
În mezodermul sacului vitelin se formează insulele sanguino- şi vasculo-formatoare
(Wolff şi Pander), din care iau naştere celulele sanguine şi vasele primei circulaţii
embrionare (circulaţia omfalomezenterică ). Această reţea vasculară transportă
substanţele absorbite de că tre endodermul vitelin, care prezintă vilozită ţi. Rezorbţia
vitelusului continuă şi în primele zile după ecloziune. Tot prin reţeaua vasculară se
realizează transferul pasiv al anticorpilor maternali existenţi în vitelus, precum şi al
unor proteine virale sau virusuri. Acest fapt permite transmiterea pe verticală
(transembrionară ) a unor infecţii şi vaccinarea “in ovo” , aplicată pentru
imunoprofilaxia unor boli ( Boala Marek, bursita infecţioasă aviară ).
Sacul vitelin este complet dezvoltat după 5-6 zile de incubaţie şi comunică cu
intestinul embrionului prin canalul vitelin (ductus vitellinus), fă ră ca vitelusul să
treacă prin acest canal în intestin. Vestigiile canalului vitelin persistă sub forma
diverticulului vitelin ( diverticulum intestinale jejuni) sau a tubercului Meckel, care
prezintă o structură (cu patru tunici), asemă nă toare peretelui intestinal, şi o
populaţie limfocitară şi plasmocitară bogată , încât este considerat organ limfoid
secundar.
 Sacul vitelin îndeplineşte mai multe roluri, precum:-absorbţia din vitelus a
substanţelor nutritive şi plastice, necesare dezvoltarii embrionului pâ nă la
ecloziune; - organizează reţeaua de capilare omfalomezenterice; - produce primele
celule sanguine; - are funcţie de apărare imună locală şi generală .
Amniosul se formează de timpuriu (din a doua zi de incubaţie),prin
plicaturare, fiind complet închis în ziua a treia (la gă ină ) sau a patra (la curcă şi la
gâ scă ) de incubaţie. Peretele amniosului este format din două straturi:- un strat
intern, orientat că tre embrion, reprezentat de ectodermul extraembrionar şi altul
extern, reprezentat de mezodermul extraembrionar (respectiv de somatopleură ), în
care vor apare vase de sâ nge şi fibre musculare. Fibrele musculare generează
contracţii ritmice.Amniosul este despă rţit de corion printr un spaţiu denumit
cavitate celomică extraembrionară (celoma extraembryonicum).
Ectodermul amniosului secretă lichidul amniotic (liquor amnioticus) care
umple cavitate amniotică (cavum amnii). În acest lichid se acumulează uraţi,
produşi de rinichiul embrionar, fulgi şi secreţii ale glandelor din cavitatea bucală şi
tractusul respirator. Din ziua a 5-a de incubaţie, lichidul amniotic este înghiţit de
pui.
Amniosul şi lichidul amniotic asigură : -protecţia mecanică ; libertate de
mişcare pentru embrion; -nutriţia embrionului cu albuş, care este transferat din
sacul cu albuş (albumen) – delimitat de corion – într un canal sero amniotic şi
înghiţit de embrion;-asigură necesarul de apă ; detoxifică embrionul de uraţi şi
să ruri minerale; stimulează funcţiile de deglutiţie şi respiraţie.
. După 11 zile de incubaţie, amniosul începe să regreseze, se atrofiază şi dispare.

Fig.9.32. Schema unei secţiuni prin oul de

gă ină , la începutul incubaţiei
1-Camera cu aer;
2- Amnios;
3- Alantoidă ;
4- Sacul vitelin;
5- Coaja calcaroasă ;
6- Membrana cochilieră ;
7- Albuş;
8- Corion
 Alantoida se formează începâ nd cu a 46 ore de incubaţie, câ nd mugurele
endodermic alantoidian, detaşat din zona caudo-ventrală a intestinului pă ră seşte
aria embrionară , devenind o veziculă (după 72 ore de incubaţie) plină cu lichid, ce
comunică cu intestinul primitiv printr-un pedicul stră bă tut de canalul urac. Pe
măsură ce se dezvoltă , vezicula alantoidiană se insinuează între sacul vitelin,
amnios şi corion, antrenâ nd splanchnopleura şi ocupâ nd întreg celomul
extraembrionar. Înconjoară albuşul pe care îl cuprinde într-un sac. Din corion se
formează un diverticul tubular care trece printre alantoidă şi sacul
vitelin,devenind canal seroamniotic, prin care albuşul este transferat în amnios şi
înghiţit de pui.
Mezodermul splanchnic al foiţei externe, se sudează cu somatopleura
corionului, realizâ nd membrana corioalantoidiană , în care se dezvoltă o reţea
vasculară (după 5-6 zile de incubaţie), care se va lega de reţeaua vitelină pe care o
va înlocui treptat, realizâ nd circulaţia alantoidiană care se va racorda la circulaţia
embrionară
Rolul alantoidei este foarte important în a doua jumă tate a incubaţiei câ nd
asigură : protecţia embrionului prin lichidul alantoidian; consumarea albuşului
(rol nutritiv); excreţia metaboliţilor (prin canalul urac); respiraţia (prin
intermediul circulaţiei alantocoriale, începâ nd cu ziua a 6-a).
 Corionul este anexa cea mai puţin importantă la pă să ri. Se formează de
timpuriu, o dată cu amniosul, din partea externă a cutelor amniotice. Are origine
ectodermică şi parţial mezodermică (din somatopleură ). Este împins de alantoidă şi
ajunge în contact (după 7-8 zile de incubaţie) cu membranele cochiliere şi cu
alantoida, câ nd somatopleura corionului se sudează cu splanchnopleura alantoidei,
realizâ nd membrana corioalantoidiană (alantocorionul). Membrana
corioalantoidiană asigură , începâ nd cu zillele 9-10 de incubaţie, respiraţia
embrionului prin circulaţia alantocorială şi schimburile de apă între embrion şi
mediul exterior.
În timpul incubaţiei: - nutriţia se face pe seama vitelusului conţinut în
vezicula ombilicală şi prin intermediul alantoidei (din sacul de albuş); -respiraţia se
face prin intermediul vascularizaţiei alantoidine direct din camera de aer; - excreţia
se face prin alantoidă . Pe mă sură ce rezerva de vitelus este consumată, sacul vitelin
se retractează şi dispare, închizându-se ombilicul. În momentul ecloziunii puiul
sparge cu ciocul resturile de alantoidă , corionul, membranele cochiliere şi coaja
calcaroasă .