LAURENŢIU MIRCEA POPESCU “PĂRINTELE TELOCITELOR”

Manea Camelia - profesor de biologie

Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi

In 2016, 16-17 aprilie, la Shanghai, în China, s-a ţinut Congresul

Internaţional "Telocytes: Connecting Cells”, în memoria profesorului
Laurenţiu Mircea Popescu (1944-2015), care a descoperit telocitele şi a
deschis o eră în cercetarea şi utilizarea acestor celule.
În dimineaţa zilei de 3 august 2015 a încetat din viaţă Acad. Prof. Dr.
Laurenţiu Mircea Popescu, o figură extraordinară a medicinii şi ştiinţei
româneşti contemporane.
S-a născut la 15 aprilie 1944; familia sa , stabilită în Bucureşti, a scăpat ca
prin minune de bombardamentele americane asupra Bucureştiului şi s-a
refugiat la Câmpulung, aşa că locul naşterii lui Laurenţiu Popescu este
Câmpulung Muscel. Se distinge încă din anii copilăriei prin abilităţile sale excepţionale intelectuale, care
continuă cu studii de excepţie la Liceul Gheorghe Lazăr şi apoi ca şef de promoţie în 1967 al Facultăţii de
Medicină din Bucureşti.
Remarcat de marile figuri ale medicinii româneşti de atunci, atât în preclinic, cât şi în clinic (de exemplu
de profesorul Ion Juvara), tânărul Laurenţiu Popescu se dedică în final cercetării fundamentale de biologie
celulară, un domeniu nou. Devine în 1967 cadru didactic la catedra de histologie, începând să predea încă
din 1966. In 1971, îşi finalizează studiile postdoctorale la Universitatea Leiden, din Olanda .Împreună cu
profesorul Ilie Diculescu şi cu colegul său Nicolae Ionescu publică o serie de articole în reviste
internaţionale, astăzi devenite clasice în literatură medicală, despre distribuţia calciului în celulele musculare
netede şi cardiace. Devine directorul Intitutului Naţional de Patologie „Victor Babeş“, din Bucureşti. Funcţia
calciului şi rolul sau în semnalizare l-au preocupat de-a lungul întregii cariere. Publică în 1975 un articol în
Journal of Cell Biology, articol citat de atunci de foarte multe ori şi citat de asemenea şi în Gray's Anatomy
în care descrie cu ajutorul microscopiei electronice analitice asistate de raze X localizarea calciului în
reticulul endoplasmic (sarcoplasmic) al celulelor musculare. De asemenea demonstrează rolul caveolelor în
reglarea concentraţiei calciului intracelular. Îşi petrece lungi ore în laborator şi apoi la centrul de
documentare al Ministerului Sănătăţii unde existau în anii '60 şi '70 toate revistele importante în domeniul
medical şi unde literalmente devorează tratatele anilor aceia şi revistele cele mai importante. Se autoeduca şi
trăieşte prin aceste lecturi revoluţia din biologie a anilor aceia, cu naşterea biologiei celulare şi moleculare.
Iniţiază colaborări cu laboratoare de mare valoare în special din Olanda, Anglia şi Statele Unite,
concentrându-se pe noi abordări electronomicroscopice în studiul depozitării calciului intracelular. Devine
unul dintre principalii organizatori ai unui congres internaţional de histochimie şi citochimie la Bucureşti
(împreună cu profesorii Ilie Diculescu şi Doina Onicescu) la care au participat viitori laureaţi ai Premiului
Nobel, ca profesorul Sidney Brenner şi alţii. După 10 de ani de colaborare strânsă cu Ilie Diculescu şi echipa
de microscopie electronică, Laurenţiu Popescu devine foarte interesat de cardiologie moleculară şi de
mecanismul de acţiune a nitroglicerinei în angina pectorală. Este printre primii din lume care explică
mecanismul de acţiune a nitroglicerinei. Cu aceste studii intră în mod spectaculos în clubul elitelor
domeniului cardiologiei moleculare şi devine apropiat al unor cercetători de mare valoare - Ernesto Carafoli,
(ETH Zurich), John T. Penniston (Universitatea Harvard) şi Ferid Murad (Universitatea Stanford), care
ulterior primeşte Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1998; Doctor Honoris Causa la 13
universităţi din Italia, Ungaria, România şi din China.
Creează un grup de cercetare tânăr, din acel grup derivând succesorii lui de astăzi, ca prof. Mihai Hinescu.
În laboratorul său, în care se lucra până la ore târzii şi în timpul duminicilor, sărbătorilor, au fost atraşi
mulţi tineri studenţi, atmosfera din acel grup fiind foarte similară cu cea din laboratoarele de mare prestigiu
din străinătate. Se ocupă cu pasiune apoi de semnalizarea prin fosfoinozitide şi fosfolipaze, iarăşi urmând
istoria şi traiectoria calciului în celule.
 Este promovat în anii aceia (sfârşit de ani '70 început de ani '80) la Facultatea de Medicină că şef de
lucrări, dar şi şef de disciplină, la Disciplină de Biologie Celulară. Este singurul tânăr şef de lucrări care în
acelaşi timp este conducătorul unei Discipline (devenind un fel de maior cu funcţie de general pentru că
ceilalţi şefi de Discipline erau toţi Profesori). Este meritul rectorului de atunci Prof. Leonida Gherasim şi al
profesorilor Ion Moraru şi Ilie Diculescu de a fi creat această disciplină autonomă şi a-l numi foarte tânăr în
acest post, în ciuda faptului că promovările erau blocate.
Îşi conduce laboratorul în mod original, plăteşte din banii săi reactivii, întreţinerea aparatelor, abonamente
la reviste, muncind zi şi noapte. În decembrie 1989 i se refuză plecarea la Universitatea Cambridge unde
fusese invitat să prezinte rezultate legate de rolul mediatorilor derivaţi din calea fosfoinozitidelor în
eliberarea calciului din reticulul endoplasmic. La Revoluţie, în 1989 este ales Pro-Decan (ianuarie 1990) în
echipă profesorului Ion Bruckner, cu care a fost coleg de Facultate şi apoi în 1992 devine unul dintre cei mai
tineri rectori din România, Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila, unde rămâne în
funcţie până în 2004, timp de 12 ani.
Ştiinţific, se concentrează pe crearea unei reviste de impact internaţional, Journal of Cellular and
Molecular Medicine, care era în acelaşi plan cu reviste ca Journal of Biological Chemistry. Această revistă a
fost preluată de Wiley.
De-a lungul întregii sale cariere, Profesorul Laurenţiu Popescu a fost unul dintre cei care au susţinut
importanţa publicării în reviste internaţionale de prestigiu. Împreună cu colegul său, cu care a semnat
primele articole internaţionale, Nicolae Ionescu, începe să studieze prin microscopie electronică, celule
speciale cu prelungiri foarte lungi şi pe care le defineşte întâi ca celule asemănătoare celulelor lui Ramon y
Cajal şi apoi, în final, ca telocite. Publică numeroase articole, mai ales după 2004 care descriu prezenţa
acestor celule şi se preocupa până la sfârşitul vieţii de descoperirea funcţiilor acestor celule, aducând
argumente privind capacitatea acestor celule de a susţine celulele stem tisulare evidenţiază că aceste celule
stimulează regenerarea după leziuni hipoxice, de exemplu în infarctul de miocard.
”Căutam un anume gen de celule, celulele Cajal, după numele celui care le-a descoperit în intestin. Le
căutam în alte organe şi le denumeam celule asemănătoare celulelor Cajal. Şi am constatat că celulele pe
care le găseam în alte organe erau complet diferite de celulele Cajal. Erau altceva. Fenomenul acesta se
cheamă serendipitate. Să cauţi ceva şi să găseşti altceva. Denumirea de serendipitate vine de la numele
vechi, în limba persană, al insulei Ceylon, Serendip. Acolo, legenda spune că existau nişte prinţi care
căutau, să zicem, aur şi găseau cupru, căutau argint şi găseau diamante” argumentează profesorul
L.M.Popescu.
Telocitele sunt nişte celule cu corp mic, dar cu prelungiri extrem de lungi (asemănătoare prelungirilor
neuronilor), prezente în aproape toate organele corpului. Ele nu pot fi văzute la microscopul obişnuit,
întrucât prelungirile sunt sub limita de detecţie a acestuia, iar la microscopul electronic au fost vizualizate cu
siguranţă fragmente de telopode, dar au fost ignorate ori trecute cu vederea.
Denumite iniţial celule interstiţiale "Cajal-like", datorită unor asemănări cu celulele interstiţiale Cajal din
tubul digestiv, responsabile de mişcările acestuia, studiul detaliat al caracteristicilor telocitelor a arătat
deosebiri clare faţă de celulele Cajal şi a impus adoptarea acestui nou termen.
Rolul telocitelor este acela de tele-coordonare, la distanţă, prin intermediul prelungirilor lor extrem de
lungi şi subţiri (telopode), a altor tipuri celulare, de stabilire de contacte de tip "sinapse stromale" cu acestea
şi de comunicare prin intermediul unor structuri microveziculare - exozomi, au explicat cercetatorii.
Telocitele sunt celule din corpul uman care, împreună cu celulele stem, ar putea contribui la procesul de
regenerare şi reparare a organismului uman. Telocitele sunt celule care există în organe şi care potrivit
cercetărilor de la momentul actual ar avea rol în regenerarea inimii şi a altor structuri şi organe.
Românii sunt primii cercetători care au descoperit aceste celule, iar existenţa telocitelor a fost confirmată
de echipe independente din Italia, Germania, Marea Britanie şi China. Laurenţiu M. Popescu, academicianul
care a condus grupul de cercetători ce au descoperit telocitele este de părere că descoperirea este cea mai
importantă din cercetarea medicală româneasca după al doilea război mondial. Descoperirea este cu atat mai
grandioasa, cu cat in ultimii 100 de ani descoperirile de celule noi au fost extrem de rare.
In ciuda faptului că banii alocaţi cercetării medicale în România sunt foarte puţini, comparativ cu alte ţări,
Institutul “Victor Babeş” a avut şi continuă să obţină rezultate impresionante, fiind nominalizat la Premiul
Nobel pentru Medicină de 19 ori.
Profesorul doctor Laurenţiu Popescu declara că “dacă se va reuşi izolarea şi multiplicarea celulelor
telocite, acestea vor putea fi utilizate cu succes, alături de celulele stem, în tratarea infarctului miocardic,
având puterea de a regenera inima.Mai mult decât atât, ceea ce este foarte important este că, probabil, ele
asigură capacitatea regenerativă a unui organ dacă sunt stimulate. Cheia problemei este să găsim ceva care
să le stimuleze, pentru că, din anatomia comparată, ştim la speciile care au o capacitate mare de
regenerare, cum este specia de peşte numită Zebra, şi la şopârle, povestea cu coada, este că dacă tai o
bucată, se regenerează, dar ce nu ştie toată lumea este că, dacă tai o bucată de inimă, fie de la peştele
Zebra, fie la guşter, se reface, iar numărul de telocite la peştele Zebra şi la şopârlă este imens. E o pistă."
In urma colaborării internaţionale, aceste telocite au fost folosite în China , cu rezultate remarcabile,în
medicina regenerativă, în refacerea ţesutului miocardic, după infarct, fiind mai eficiente decât celulele stem.
In Franţa, se realizează regenerarea tegumentului şi în Germania şi China s-au făcut centre de cercetare în
folosirea telocitelor pentru refacerea ţesutului pulmonar.
Au fost identificate telocite şi în ţesuturile nervoase. Sunt confirmate în cel puţin 68 de centre din
Europa, în peste 20 de centre din Statele Unite, în 10 centre din China şi pe toate cele cinci continente care
studiază telocitele.
Celulele stem sunt scoase şi purificate din locurile unde ele sunt în mod natural, care se cheamă nişe. În
aceste nişe, celulele stem sunt înconjurate de telocite, de vase sangvine şi de nervi. Ideea profesorului
L.M.Popescu a fost să insere un tandem de celule, două tipuri celulare deodată: telocite plus celule stem,
aceasta pentru ca celulele stem să fie situaţia în care au fost la origine, adică în mediul lor adevărat, cu care
sunt obişnuite. Pentru că ele nu ar sta într-o nişă dacă nu le-ar „plăcea“ acolo. În experimentul realizat recent
de chinezi, în care au reuşit să regenereze ţesutul cardiac după infarct cu succes, era vorba doar despre un
tandem sau doar despre telocite? Ei au injectat doar telocite, mizând pe celulele stem existente în miocard.
Studiile sale sunt provocatoare şi creează o emulaţie, atât în ţara, implicând mulţi tineri talentaţi la catedra şi
la Institutul Naţional de Patologie „Victor Babeş", dar şi în străinătate, unde primeşte o serie de medalii, în
special în China, unde există un efort susţinut pentru stimulare a domeniului medicinii regenerative. Nimeni,
nici chiar criticii săi cei mai înverşunaţi, nu i-au contestat valoarea intelectuală, originalitatea.
Laurenţiu Popescu a fost un real patriot român, fiind în mod profund convins că datoria sa era să
dovedească elitei ştiinţifice mondiale valoarea cercetării româneşti. Aş spune că a investit foarte mult în
această direcţie şi că a făcut eforturi aproape supraomeneşti pentru a valoriza cercetarea românească în
străinătate. A refuzat în anii '70 propunerea celebrei Doamne Profesor Edith Bulbring de la lucra la Oxford
sau de a emigra în Australia. Dorea sincer ca România să câştige în competiţia mondială ştiinţifică, dar din
păcate a fost contemporan cu o perioadă în care României nu i se mai permitea să participe la această
competiţie, prin subfinanţarea cu greutăţile bine cunoscute. Este incontestabil că în anii dificili 1980, flacără
ştiinţifică a preclinicului din Facultatea de Medicină bucureşteană a fost menţinută aprinsă de câteva
personalităţi: Laurenţiu Popescu la Biologie Celulară, Nicolae Cajal la Virusologie, Elena Cristea la
Biochimie şi nu foarte mulţi alţii. Pentru multe generaţii Laurenţiu Popescu a reprezentat contactul cu ştiinţa
internaţională, cu progresul, cu experimentul, cu creativitatea ştiinţifică, cu verificarea argumentelor şi în
general cu demersul ştiinţific. A conferit o anumită strălucire actului de cercetare ştiinţifică, în realitate mai
arid şi dificil în practică decât ar fi lăsat să se vadă. Laurenţiu Popescu era un mare orator ştiinţific. Cursurile
sale stăruie încă astăzi în memoria generaţiilor care l-au avut profesor. Avea o capacitate unică de a
transforma lucruri complicate în explicaţii simple, stimulând minţile studenţilor din auditoriu cu comparaţii
şi imagini în care ei se regăseau direct, ceea ce ajuta enorm la înţelegerea conceptelor predate. În
interacţiunile directe identifică punctele forte ale studenţilor şi ştia să le cultive încrederea în şine atât de
importantă pentru demrsurile ulterioare. A fost un mentor în adevăratul sens al cuvântului, având grijă de
carierele tinerilor de la ultimii ani de Facultate până la desăvârşirea carierei universitare. A schimbat în bine
destinul multor medici şi cercetători. A creat foarte mulţi elevi care sunt răspândiţi în toată lumea, iar în
România, cu puţine excepţii, actualii profesori ai Facultăţii de Medicină ai Universităţii de Medicină şi
Farmacie “Carol Davila” au fost promovaţi de profesorul Laurenţiu Popescu. Viitorul ne va spune dacă
timpul sacrificat de acest cercetător de mare talent obştei sale universitare a avut impactul dorit, sau dacă
poate talentul său ar fi fost mai util ştiinţei, care este universală şi nu naţională, cum spunea între alţii,
profesorul George Emil Palade.
A fost însă profund îndrăgostit de ţara lui, ceea ce l-a făcut să-şi consume o mare parte din energie
încercând să schimbe în acelaşi timp foarte multe mentalităţi şi obiceiuri universitare, sfârşind prin a accepta
şi pe aceia care spiritual erau opusul său. Ultimii ani au fost dificili pentru optimismul său clocotitor, dar în
ciuda tuturor greutăţilor şi-a găsit totdeauna refugiul în ştiinţă şi în acele conversaţii cu apropriaţii în care
investiga unul din celelalte mistere care îl preocupa de asemenea, originea şi reprezentarea puterii în mintea
umană.
Bibliografie:
https://www.telocytes.com/
https://www.prostemcell.ro/multimedia-stem/telocitele-si-medicina-regenerativa.html
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3349856/
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3349856/
https://www.youtube.com/watch?v=DL6hLjaGiRs
https://www.youtube.com/watch?v=iA6_Y8ux4fs

1. Popescu LM, Hinescu ME, Ionescu N, et al . Interstitial cells of Cajal in pancreas.

J. Cell. Mol. Med. 2005;
2. Ciontea SM, Radu E, Regalia T, et al . Ckit immunopositive interstitial cell ;
J. Cell. Mol. Med. 2005;